Romanul lui George Orwell, „1984”, a fost interzis în Belarus

Nu cred că e o surpriză faptul că romanul lui George Orwell, atât de cunoscut, 1984, a fost inspirat de dictatura stalinistă. Din câte se pare, așa cum scrie presa străină, și cum se precizează în săptămânalul bielorus Nasha Niva, în aceste timpuri atât de asemănătoare anului terorii orwelliene, 1984 a fost interzis în Belarus.

Aceeași publicație săptămânală, Nasha Niva, spune că a obținut o copie a ordinului guvernamental în care se prevede faptul că vânzările romanului (interzis în Uniunea Sovietică până în 1988) au fost oprite. Reprezentanții publicației au susținut că nu pot publica documentul din motive de securitate. Cu toate acestea, citează recomandarea conducătorilor bieloruși, în care se specifică să fie retrase de la vânzare toate versiunile cărții scriitorului George Orwell. În același citat se precizează că data ultimă a sistării comercializării romanului distopic este din data de 19 mai 2022.

Romanul „1984” interzis în Belarus

Pe site-ul postului de radio Radio Free Europe / Radio Liberty s-a menționat cu puțin timp în urmă faptul că un librar a fost tras la răspundere pe această temă. Librarul Ianușkevici, alături de alți angajați, a fost admonestat în data de 16 mai, de cunoscuții jurnaliști propagandiști pro-guvernamentali Ryhor Azaronak și Liudmila Hladkaya, pentru că vindea cărți „nepotrivite”. Imediat după respectiva întâmplare a fost implicată și poliția. Magazinul a fost percheziționat, iar Ianușkevici și asociata sa, Nasta Karnatskaya, au fost reținuți.

Romanul lui George Orwell, „1984”, a fost interzis în Belarus

Sursa: The Guardian

Același articol menționează că nu este un caz izolat, în ultimii ani cenzura din Bielorus s-ar fi înăsprit. Potrivit postului radio represiunea îndreptată împotriva editurilor independente din Belarus a crescut simțitor. Fenomenul s-ar fi declanșat pe fondul protestelor contra alegerilor prezidențiale din anii 2020 și 2021. Începând de atunci autoritățile bieloruse au suspendat activitatea mai multor edituri independente. Motivația a fost că acestea ar fi încălcat reglementările privind înregistrarea la Ministerul Informațiilor.  Au fost menționate: Limaryus, Knihazbor, Haliyafy și Medysont.

Romanul distopic al lui George Orwell, 1984, prezintă o societatea condusă de un regim totalitar absurd. Cetățenii sunt lipsiți de drepturi civile și de libertate. Se inoculează constant ideea de supunere totală în fața regimului. Iar totul se învârte în jurul unui anume Big Brother (Fratele cel Mare) care poate să vadă totul. Oamenii sunt obligați să facă tot ce le cere. Cred tot ceea ce aud constant sunt convinși că „Războiul este pace”, „libertatea este sclavie” și „Fratele cel Mare îi veghează”.

Trei motive să citești Don Quijote

Poate că suntem reticenți în privința operelor clasice mai vechi, de cele mai multe ori ne sperie ideile învechite. Cu toate acestea, operele clasicilor pot fi o lectură cât se poate de plăcută. Mai jos prezint Trei motive care te vor face să citești opera lui Miguel de Cervantes, Don Quijote.

Romanul publicat în două părți în 1605 respectiv 1615, prezintă povestea lui Alonso Quijano, un hidalgo spaniol din secolul al XVI-lea. Personajul este un nobil atât de pasionat de lectură încât pleacă de acasă în căutarea propriilor aventuri cavalerești. Devine el însuși un cavaler rătăcitor: Don Quijote de la Mancha (am scris mai multe despre roman aici). Imitând eroii săi literari pe care îi admiră, descoperă un nou sens al propriei existențe. Eroul născut în el ajută domnișoarele aflate în ananghie. Datorită puterii sale de a-și imagina totul, are impresia că luptă cu uriași și că îndreptă greșelile făcute de ființele răuvoitoare.

Don Quijote este o carte amuzantă și tragică în același timp

Este deja cunoscut că Don Quijote este una dintre capodoperele literaturii universale și că nu trebuie tratată tocmai precum o literatură pentru copii. Însă nimeni nu poate contesta că este o operă amuzantă. Desigur, aceasta, alături de Hamlet, reușește să formeze una dintre cele mai cunoscute relații de antinomie din literatură și dramaturgie (despre acest subiect am scris pe monden.ro). Don Quijote este un optimist incorigibil, pe când Hamlet este un pesimist analitic.

Sursa: greatdreams.com

Dar, așa cum spuneam mai sus, opera lui Cervantes are multe situații comice, nu mă refer propriu-zis la lupta cu morile de vânt. De exemplu, scena în care măgarul lui Sancho se îndrăgostește iremediabil, cei doi mari eroi fiind nevoiți să aștepte după el pentru a-și continua aventura atât de importantă. Dar, poate cea mai amuzantă parte este asigurată asigurată de către scutierul lui, Sancho Panza, care își menține tot timpul o mină serioasă față de toate „capriciile încurcate” ale așa-numitului cavaler.

Metatextualitatea – primul roman modern

Capodopera lui Cervantes este considerat primul roman modern. De la publicarea sa, cartea a avut o impresionantă influență pentru multe din operele artistice, creațiile ficționale. Încă din timpul scriitorului oamenii erau atât de încântați de peripețiile acestui hidalgo încât au existat foarte multe false continuări. Ba mai mult, existau atât de autointitulați autori ai romanului, încât, Cervantes, tratează în a doua parte acest aspect al paternității romanului său.

Influența acestuia poate fi regăsită de-a lungul secolelor. Artiștii și scriitori au fost puternic influențați de acest personaj și de atmosfera tragi-comică din jurul său. Aici îi putem numi de la la Franz Kafka la Salvador Dali, Mark Twain la Pablo Picasso și lista ar mai continua. Dar Don Quijote este mult mai mult de atât. Este în primul rând o carte despre cărți, citit, scris, idealism vs. materialism, viață și moarte.

Sursa: fitralit.ro

Don Quijote este de fapt un om înnebunit de atât de multe lecturi. Ajunge să nu mai poată departaja lumea reală de ficțiune. O idee foarte apreciată la acea vreme, datorită comicului ce putea să fie explorat prin intermediul ei. Însă, în toată această propunere există un substrat profund. Cervantes a folosit pretextul „nebuniei cărturărești” pentru a dezbate asupra conflictului dintre liberul arbitru și soartă. Eroul nebun este de fapt un bărbat care luptă împotriva propriilor limitări pentru a deveni cine visează să fie.

 Autorii își descriu procesul de scriere, tehnicile și atitudinile față de material. Se discută despre reprezentare, istorie, adevăr, cărți în general, cartea Don Quijote, chiar și Cervantes. Cărțile sunt autorii nebuniei acestui cavaler. De asemenea, Don Quijote percepe lumea prin intermediul limbajului cărților sale, iar cărțile servesc drept căi de înțelegere a comportamentului său. Singurul scop al existenței lui este acela al scrierii unei cărți despre el. Cărțile și narațiunile influențează gândirea și acțiunea majorității personajelor. Putem observa că ficțiunea și non-ficțiunea prezentată în carte se confundă. Un cititor este numit și invocat în carte și devine la rândul său un personaj. Personajele principale învață despre cartea lor și, în esență, devin cititorii propriei cărți.

Don Quijote a existat cu adevărat

Deschis la minte, un om care a văzut multe locuri de-a lungul vieții sale și foarte bine educat, Cervantes a fost, el însuși Don Quijote, adică un cititor pasionat și un călător aventuros.  A servit și coroana spaniolă în aventuri pe care le va include ulterior în roman. După ce a învins Imperiul Otoman în bătălia de la Lepanto, Cervantes a fost capturat și ținut prizonier în Alger pentru o răscumpărare.

După cum am explicat, romanul este o carte despre cărți, un compendiu de texte. Autorul prefeței discută convențiile literare. Multiplii autori ce apar în a doua parte a romanului nu fac nimic altceva decât să ne amintească de faptul că există cineva anume care manipulează acțiunea. Ceea ce ne face conștienți de faptul că numele și imaginea autorului afectează sensul operei.

Poetul zilei, Virgil Mazilescu. Despre lirica oniristă

Virgil Mazilescu este unul dintre poeții care se află pe lista mea de must read. Poezia lui, de factură oniristă are multe de spus atât iubitorilor de poezie, cât și poeților tineri (chiar și celor mai experimentați). Din punctul meu de vedere lejeritatea exprimării este cea care a r trebui să ne învețe cel mai mult. Exprimările noastre spectaculoase ar trebui să preia puțin din ponderea poeziei lui. Dar nu despre lecții de scriere ar trebui să vorbim propriu-zis acum. Să vedem ce putem afla despre el și poate despre poezia lui.

Volume publicate de Virgil Mazilescu

Virgil Mazilescu se numără printre scriitorii exponențiali români. Marcant pentru lumea literară a judeţului Olt. Deschide ochii pentru prima dată în ziua de 11 aprilie 1942, Corabia. Elevul Virgil Mazilescu a urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe. Fapt datorat părinţilor săi care îşi schimbau des serviciul.

După multe acolade, absolvă în anul 1959 Liceul “Spiru Haret”, an în care se înscrie și la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti. Diploma de licență o obține în anul 1964  și este repartizat ca profesor în judeţul Giurgiu. Apoi, din anul 1966 ocupă funcția de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti. Din 1968 este secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus pe atunci de Miron Radu Paraschivescu. Și, într-un final, după 1970 este angajat ca redactor al revistei „România literară”.

Debutul în poezie are loc în anul 1966 în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. Va debuta în volum doi ani mai târziu, în 1968, cu „Versuri”, carte ce îi aduce Premiul revistei „Luceafărul” pentru debut în anul 1968. Apoi publică și culegerea „Fragmente din regiunea de odinioară” în 1970, în 1979 publică „Va fi linişte, va fi seară”.  În 1983 este publicat „Guillaume poetul şi administratorul”.

Onirismul în poezie

Oniriștii au avut mai multe conflicte cu cenzura comunistă. Grupul lor poetic era considerat decandent în epocă. Mărturie a asupririi pe care au trebuit să o îndure este o minunată corespondență cu scriitorul Dumitru Țepeneag. Acesta din urmă fiind unul dintre inițiatorii acestei mișcări, care își propunea să distrugă formalismul din literatura română de atunci.

„În ultima vreme s-a vorbit destul de mult despre oniric folosind termenul uneori peiorativ, alteori, cu totul superficial. Ce înseamnă în definitiv literatura onirică? Firește, etimologic, e limpede: oneiros vis. E limpede dar insuficient. […] Propun două categorii învecinate, în funcție de care să fie stabilită sfera noțiunii de oniric. Și anume: literatura fantastică și poezia suprarealistă. În perspectiva istoriei literare, literatura onirică va putea fi considerată o încercare de sinteză între fantasticul tradițional, de tip romantic, și suprarealism.”

Dumitru Țepeneag, sursa: Wikipedia

Grupul oniric i-a ființă în anul 1964, datorită lui Dumitru Țepeneag și poetului Leonid Dimov, ambii afiliați revistei literare Luceafărul, ce era prezidată de Eugen Barbu. Celor doi se alătură poeții Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu, cărora li se vor alătura ulterior Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase și alți scriitori români de-a lungul timpului.

„Pentru literatura onirică, așa cum o concep eu, visul nu este sursă și nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului. […] Suprarealiștii s-au străduit și ei să detecteze aceste elemente stranii din realitate (e suficient să ne gândim la Nadja a lui Breton ori la Țăranul la Paris a lui Aragon); dar au procedat ca niște reporteri în căutare de insolit, adică fără voința de a construi cu aceste elemente o altă lume, o lume paralelă asemănătoare visului.” 

Dumitru Țepeneag, sursa: Wikipedia

Oniriștii vor putea publica în revista craioveană Ramuri, înființată datorită lui  Miron Radu Paraschivescu. Acesta reușește să-i reunească în paginile noii reviste pe vechii și noii poeți oniriști. În 1966 vor publica aici Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov și Virgil Mazilescu. 

„Onirismul instituia, ca normă estetică intransigentă, «fuga» din real, transgresarea acestuia și respingea, în orice caz, atingerile artei cu politicul. Atunci?

Adevărul este că nemulțumirea față de onirici nu a pornit de la literatura lor, ci de la manifestarea unora dintre ei în viața publică. La cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu, la adunările scriitoricești mai largi, cum a fost acea faimoasă întâlnire a tinerilor scriitori cu Ion Iliescu, în ipostaza sa de atunci de prim secretar al C.C. al U.T.C., un D. Țepeneag, un V. Ivănceanu puneau întrebări incomode, sfidătoare, care băteau mult dincolo de «estetic», îi atacau fără inhibare pe scriitorii oportuniști, unii dintre ei «clasici în viață».”

Gabriel Dimisianu, sursa: Wikipedia

Despre onirismul românesc putem spune că are slabe rădăcini în onirismul universal, care s-a născut în sânul romantismului german. Se aseamănă în linii mari cu suprarealismul- mișcare din arta plastică. Putem admite că s-a prelungit până în postmodernism, trăsăturile acestuia pot fi observate și în opera lui Mircea Cărtărescu.

mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii
o mare groapă comună

(copil fiind: şarpe cu pălăriuţă) din gură cad mereu cărnuri lungi
de toamnă pînă într-o bună zi cînd spre uimirea tuturor laba
echilibrului peste ceafă: bum. desigur spre o altă viaţă.

trebuie să existe undeva o mare groapă comună unde zac şi respiră
uneltele noastre pe care le ţin strîns strîns alte suflete jucîndu-se
cu metalul lor ruginit. şi iov în pustiu: nemernicul cu flori de
toamnă-n gură de ce să fie

dar de ce să nu fie el frate cu struţul cu şacalul. fără îndoială în
altă lume în alt vis.

(din vol Fragmente din regiunea de odinioară, 1970)

Alfabetul ratării – supraviețuirea

Frigul a ajuns la picioare, agitația pescărușilor, apa care se aglomerează în cada vecinului de la etajul 3. Parterul blocului luminat albastru de un cer adormit. Pașii mei nesiguri, ca mai mereu, autobuzul care încă mai stă o secundă la semafor. O să ajung mai târziu cu 2 minute. Aproape de punctualitate. Aproape de zi, aproape de pierderea timpului. Încă o rotație lipsită de sens a acelor de ceasornic, încă o veioză care luminează fruntea lipsită de perspectivă a unei feminități stângace. Petrec timpul în gol, între oglindă și lumea ochilor mei se află un aer stătut. Nici azi nu am ieșit la liman, supraviețuiesc pe o planetă supraaglomerată de suflete care nu-și mai comunică.

Mâinile mele păstrează forma unor ecrane, aici, simt durerea unei neșanse. Firul de pe șira spinării când îmi amintesc că suntem doi în nefericirea asta. Nu ne asumăm eșecul ăsta atât de vechi, pe care l-am îmblânzit și l-am denumit viață casnică. Domesticirea lui Don Quijote, alfabetul ratărilor noastre. Nefericirea și ratarea nu au un gen anume, chiar dacă limba ne poate induce asta. Ai atâtea șanse de reușită ca oricare alt suflet, al oricărui alt trup, împăcat sau nu cu propria lui sexualitate.

Privim cerul de la o distanță de numai câțiva centimetri diferență. Egalitatea transformărilor noastre, purtăm, fiecare în parte, elementele descompunerii mușchilor care ne fac să fim mai urâți, mai frumoși, adevărul este că avem nevoie de odihnă. În patul ăsta incert, care nu ne oferă destul somn. Ceasul care ne trezește dimineața, șansa și neșansa de a ne trezi sub un cer slab luminat e tot ce mai putem avea în comun, iubirea asta este mult prea veche, nu ne mai ține de cald, nu mai ne dă fluturași în stomac. Declarațiile și-au pierdut importanța, acum ne interesează care duce primul gunoiul, cine spală vasele și cine hrănește pisica, ne consolăm, de fapt iubirea se vede în cele mai mici gesturi și în detalii. Dar am obosit să mai visez, vrea un somn bun, energie și să scap de câteva kilograme în plus.

Algoritmul supraviețuirii despre care am învățat tacit, ratarea se insinuează pe nesimțite, de la alegarea în gol spre un autobuz care să te poarte în toate micile evenimente cotidiene care te învață să urăști oamenii mai mult. Plătesc un abonament prea scump dintr-un salariu prea mic, mă înghesui în mașini prea mici, pline cu oameni prea adormiți. Undeva, într-un colț de internet 20 000 de oameni au citit ce am scris, s-ar spune că sunt celebră, dar nimeni nu știe că sunt, nimeni nu știe cum arăt, faptul că trăiesc într-un oraș prea mic, într-o garsonieră care nu îmi aparține, în care ascund o pisică pe care nu am voie să o păstrez.

Străinul de la telefon încheie dezamăgit conversația: „mâine mă trezesc devreme, credeam că ești amuzantă”.

În dialog cu Laurențiu Zloteanu -„artistul ignorant” de la care putem învăța totul

Pe „artist ignorant” l-am descoperit pe instagram. M-au impresionat lucrările sale, dar și povestea de viață. Este un spirit tânăr care poate fi o inspirație pentru adolescenți sau adulți, dar mai ales pentru artiștii contemporani. El a fost cel care mi-a dat și ideea deschiderii acestei serii de interviuri, prin care încerc să promovez oamenii pe care îi admir. Datorită lui am reușit să aflu mai multe despre poeta Elena Katamira, al cărei interviu îl puteți citi aici.

Mai jos sunt 10 întrebări sau mici îndemnuri la „dialog”. Lista a fost trimisă în scris, iar el mi-a răspuns la fiecare în parte. Am încercat să păstrez o anumită fluență/cauzalitate pe cât de mult posibil. Despre Laurențiu Zloteanu puteți afla mai multe de aici în cadrul unei prezentări susținute la TEDx Cluj. Un alt interviu poate fi citit pe Scena9.

Trebuie să spun și despre Expoziția „În pielea mea”, găzduită de EYE CREATE GALLERY, a cărei existență a început din data de 18 februarie 2022. O galerie creată de Laurențiu Zloteanu. Urmați invitația sa la adresa strada Țepeș Vodă, nr. 37-39, sector 2, București. Mijloace de transport: tramvai 40, 56 – stația Universitatea Hyperion, troleibuz 70, 79 – stația Țepes Vodă.

1. De unde s-a născut pasiunea pentru artă?

E trecut de 2 AM și stau cu coatele pe un mănunchi de markere și tuburi de vopsea. Pufăi din obișnuitul tabac (și scriu între paranteze că fumatul ucide). Mă aflu într-o chirie, undeva la demisol. Relația mea cu desenul a început să se configureze pe la vârstă de 2-3 ani. Pe vremea mea, căci azi am 32, nu aveam cretă pentru Șotron sau Frunză, jocuri ale copilăriei. Foloseam frunze și rupeam boscheți întregi spre disperarea vecinilor. Ei bine, ceilalți copii făceau asta.

Eu mă retrăgeam undeva mai departe și rămâneam singur, halucinat de propriile mâzgălituri pe asfalt. Ulterior, aveam să desenez, pot afirma retrospectiv, un fel de hărți și scrisori. Aveau acest efect terapeutic asupra mea căci eram în căutarea unor figuri adulte care să mă protejeze. De fapt, ăsta e rolul desenului pentru mine. De protecție. Pentru că indiferent ce se întâmplă în viața mea, această formă de exprimare îmi este întotdeauna familiară, fidelă și mă hrănește spiritual în moduri în care niciun drog nu o poate face. 

2. Se spune că o imagine face cât 100 de cuvinte. În câte forme de artă te exprimi? Cum te ajută imaginile și cuvintele sau (care din ele o face mai mult) să te exprimi?

Sunt o persoană hiper-sensibilă. Hiper-intuitivă. Din păcate, efectul advers al acestei caracteristici este că văd foarte târziu anumite gropi pe care (tot) singur mi le sap. Pe de altă parte, aș zice mai degrabă că universul se exprimă prin mine. Acela pe care îl vedem atât prin intermediul sateliților, cât cu ajutorul unui microscop. Mai simplu spus, când desenez nu contează ce gândesc. Contează că exist. Atât.

Atunci când scriu, nu contează că exist. Cuvintele devin note muzicale, oricât de „tâmpită” ar părea afirmația mea. Dar e o muzică acolo căreia eu îi acord importanță. Ai idee câte lucruri apar înăuntrul nostru zilnic și le punem undeva deoparte, zicându-ne (a se citi, mințindu-ne) că vom ajunge să le dăm cumva-cândva o formă? Eu nu am de gând să mai pierd o clipă fără a acorda importanță legăturii mele cu universul, fie el micro sau macro. Fără sens, sunt în viață. Fără sens o să sfârșesc. Măcar să nu uit că merită. Chiar merită fiecare clipă trăită. 

3. Cât de importantă este arta în viața ta, în postura de creator și consumator de artă? Pictura e cea mai apropiată formă de artă pentru tine?

Am două definiții principale pentru acest termen „artă”. Cea complicată e, limita dintre ceva considerat ca fiind „artă” și ceva care nu este “artă” e la fel de subțire ca limita dintre nebunia instituționalizată și nebunia din care se naște speranța. Definiția simplă e, artă e ceea ce îți place. Ceva pentru care aloci timpul necesar, în mod regulat, pentru că îți face bine. E o „artă” în toți și în toate. Singura formă de „artă” apropiată pentru mine este „arta stradală”. De la oamenii străzii cu care vorbesc ori de câte ori am ocazia, de la graffiti-urile date prin ganguri (scrisesem „canguri”), la doamnele de pe bulevardul Mihai Bravu care mă întreabă dacă am un foc, la consumatorii de droguri, la opulența pe care o afișează x sau y persoană și multe alte situații și exemple. Strada are pentru mine o aură de familiaritate. Poate pentru că sunt un bucureștean coclit? Poate… Dar nu în totalitate. Pentru că există o altă artă” care mă împlinește. Orice pădure. Orice copac. Patternurile de pe orice scoică, valurile marii, dealurile, câmpiile, în general natura.

Există o scindare în mine. Am o parte care ar vrea să trăiască în cumplită mizerie printre „arterele” vagabondajului pompând acțiuni împotriva sistemelor de orice natură la limita infracționalității și o parte care și-ar dori să își cultive propria grădină, să picteze pe câmp, iar seara, împreună cu tovarășa mea să văd filme vechi și să descopăr înțelegerea oamenilor cu referire la natura umană (clasicul miros de pâine crescută în casă, cearșafuri apretate, mirosul de noroi, cititul pe prispă la lumina opaițului s.a.). Evident că ambele variante sunt himere ale propriei mele imaginații de la această oră. Dar ceva în mine vede și simte neobișnuitul. Orice lucru neobișnuit îl percep ca pe un artefact, iar astfel devine „artă” pentru mine. 

4. Care sunt artiștii tăi preferați? Ne-ar ajuta foarte mult dacă ne-ai recomanda câțiva contemporani despre care nu știm prea multe (sau poate nici nu am auzit despre ei).

Cred că asta e cea mai grea întrebare de la începutul anului 2022 încoace  (în afară de „cum îmi rezolv durerilor cronice?”). În privința artei mele „ignorante”, sunt călăuzit constant de tot ceea ce au creat Pieter Bruegel (cel Bătrân), Alan Watts și Jean-Michel Basquiat. Pe de altă parte, din lumea filmului, sunt fascinat de filmele lui Roy Andresson, David Linch și Wes Anderson. În privința muzicii, de la Delia Derbyshire la Brian Eno, până la Tim Hecker, Boards of Canada și mai ales William Basinski și greii greilor, Ludovico Einaudi, Philip Glass, Hans Zimmer (și e o nebunie la muzică, stai că ies acum). Dintre artiștii contemporani, sunt foarte mulți oameni. Din zona foto, clar Mihai Barabancea, Matei Hablinschi, Anja Wessels. E un gagiu tare rău, pictor francez, își zice Skunkdog.

Pe colaj digital e hype Morysetta, pe grafică Scott Tetlow. Totuși, cel mai și cel mai preferat pictor contemporan (doar pentru azi) rămâne, pentru mine, David FeBland. Și asta doar așa să dau niște nume, căci sunt prea mulți oameni în fața cărora tocmai ce m-am făcut de râs pentru că nu i-am numit. Pe tattoo îl recomand pe Not Bob, iar pe prăjituri Elisabeth Royal Cakes. Asta că să depășim un pic limitele convenționale, lucru pe care dorim să îl realizăm și prin intermediul spațiului expozițional EYE CREATE GALLERY.

5. Ce înțelegi prin libertate și cât de mult contează pentru tine (în postura de artist mă gândesc că libertatea este esența expresiei) sau cum anume știi/ crezi că ești liber?

Orice libertate anulează o altă libertate. Oricât am filosofa asupra conceptului de libertate, nu există per se, în opinia mea. Ar fi „cool” să zic că am libertatea de a crea orice. Nu, nu am. Sunt limitat de rigorile sociale, legislative, uneori ale „bunului-simț”. Sunt limitat de o multitudine de constructe mentale. E una dintre regulile jocului din orice societate.

De exemplu, câinele meu Enei e complet privat de libertate. În structura ființei sale este să își însoțească stăpânul sau haita de câini în explorări. Pe când, Enei iese afară când o scot eu și mănâncă atunci când îi dau eu. În definitiv, toți suntem ca Enei. Mă scuzați, eu sunt ca Enei.

Sunt ghidat în primul rând de acțiuni pe care creierul meu le interpretează ca fiind benefice pentru a trăi această clipă, această oră, această zi. Dacă ating vreodată liberatea în scris, discurs sau desen, prefer să păstrez pentru mine. Există lucruri care m-ar putea anula complet din societate. Prefer să rămân pe (foarte!) margine, dar existența mea depinde de acțiunile benefice înspre dezvoltarea acestei societăți.

Pot să îmi imaginez că există un soi de „tresărire” (poate?) în cazul anumitor oameni în contact cu Libertatea. Dar dacă se discută vreodată despre libertatea ca esență a expresiei, se discută doar pentru că lipsește din toate punctele de vedere. Eu nu am întâlnit ființă liberă pe planeta asta. Asta nu înseamnă că nu poate exista. 

6. Am văzut de curând pe contul tău de Instagram că ai dezbătut asupra bullingului și a mai multor forme de abuz. Aș  vrea să ne spui puțin despre experiența ta cu abuzurile. Despre cum te-au afectat și cum ai reușit (și o faci în continuare) să te aperi sau vindeci.

Timpul acoperă rănile, dar numai moartea le vindecă… Nu mai știu unde am auzit asta. Pentru mine e imposibil să mă apăr de ceva ce nu (mai) pot schimba. Întocmai pentru că dezvolt anumite complexe sau vulnerabilități este în responsabilitatea mea să le convertesc în abilități de supraviețuire. Nu scapi de un abuz, așa pur și simplu, oricum riscul e ca la rândul tău să devii abuzator. În acele story-uri discutam despre ceva care încă mă sparge din multe puncte de vedere. Sunt micro-abuzurile. Din nefericire, le văd pe palierele mai multor generații. Sunt atitudini și vorbe care „bat” spre un soi de „normalitate”, de exemplu, chiar și acel „ce-ai, mă, ești proastă?” E ceva foarte nașpa acolo. Sau, „dacă nu înveți o să ajungi gunoier”.

Sunt glumele de la emisiuni precum iUmor la care oamenii aplaudă programat. Este programarea, de fapt, care se face în rândul populației. Din păcate, cum spuneam, mintea noastră este obosită. Avem job-uri care mai de care mai dubioase ale căror funcții nu aduc nimănui nicio viață mai liniștită, nici mai mult acces la dezvoltare, nici mai multă siguranță. Dimpotrivă. Toată lumea avea acel „loc de muncă” până în anii ’90. Dar eficiența acelor locuri de muncă a fost revizuită vreodată? Producția doar de dragul producției vedem în ce colaps climatic ne-a adus.

De aceea zic, ai tot dreptul să te enervezi. Ai tot dreptul să țipi și să înjuri. Cred că e parte din natura noastră. Totuși, nu e greu să auzi sau să vezi oameni abuzați în numeroase momente. Oricât am încerca să le normalizăm sub ideea de hate, ele rămân un abuz. Dacă merg pe stradă și aud, „ia uite-l pe fraierul ăsta ce tatuaje are”, ăsta e un micro-abuz. Eu nu indic către faptul că suntem sensibili și reacționăm mai degrabă decât să răspundem… Eu indic către comportamente clare.

Consider că ne alegem greșit luptele și dușmanii, eu însumi fac deseori asta. Dar, de exemplu, lucrând în publicitate, am văzut colegi care își înjurau superiorul care, din păcate, era soția patronului, iar apoi femeia venea și se așeza la birou, iar eu mă simțeam complice. Pot fi martorul unui abuz, dar nu pot fi complice. Din acest motiv, mi-am dat demisia de trei ori din cauza unor comportamente abuzive.

Odată un „șef” mi-a zis că atunci când închid ochii să vorbesc (fac asta uneori ca să îmi clarfici informațiile din tab-urile deschise în minte) e lipsă de respect față de colegi. Dar, bang! Na, micro-abuz. Același „șef”, altă replică, „da’ te-ai îmbrăcat într-un mare fel azi”, urmat de niște asocieri de filme porno. Asta nu e normalitate pentru mine. Și, crede-mă, am crescut în niște medii complet dezaxate, din multe puncte de vedere. Și nu e că sunt eu sensibil. Dimpotrivă. Întocmai pentru că nu sunt sensibil, răspund deseori chestiilor ăstora, chiar dacă nu sunt implicat direct.

Cred că ideea de sensibilitate e iarăși prost înțeleasă, căci atunci abuzurile continuă. În special în rândul fetelor și femeilor, prin intermediul aplicațiilor de social media. Public Shaming-ul este o alternativă până când avem și alte soluții. Până atunci, îmi doresc ca fiecare să lucreze la dezvoltarea stimei de sine. E bine să nu te lași călcat în picioare, chiar dacă îți spui „mi s-a părut”,   „a avut o zi proastă”, „nu știe mai mult”. Asemenea lucruri nu există. 

7. Legat tot de abuz, am văzut că te adresai unor femei care fuseseră abuzate, într-un grup specific, criticai lipsa de flexibilitate în gândire a anumitor persoane, cumva specialiste în direcția asta.Ce anume te deranja mai exact sau care era contextul?

Hmmm… Sunt înscris pe niște grupuri de social media unde oameni își pot împărtăși experiențele de viață, de cele mai multe ori sub anonimat. Lucru care e foarte bun. Totuși, aceste grupuri sunt specifice pentru psihologi și terapeuți. Un fel de „sfatul specialistului de suflet”.

Eroarea pe care o comit, majoritatea specialiștilor, constă în faptul că nu răspund într-o manieră de susținere a persoanei. Pseudo-psihologii vin la pachet cu meme-uri efectiv motivaționale, golite de sens, un fel de propriile lor proiecții și păreri care, în definitiv, pentru mine, indică foarte clar o lipsă completă a pregătirii lor profesionale. Pe de altă parte, câteva răspunsuri oferite de mine au fost șterse, deși, în opinia mea, găsesc că am comunicat înțelegere față de persoană. Nu sfaturi, nu păreri, nu indicii. E ca atunci când îți spune cineva că îi este greu. Să știi că singurul mod în care îi poți fi real alături e să ii spui „înțeleg că îți este greu”.

Există o insulă deloc reglementată de specializări în domeniul psihologiei și psihoterapiei care produce „sufletișți de revistă”, oameni care nu realizează vreodată ce este un contra-transfer, ce este trauma omului care atrage din noi întocmai abuzul. Când cineva scrie că este abuzată de iubitul care a părăsit-o recent, se activează triunghiul dramatic.

Ai un Agresor, ai o Victimă, iar tu ca psiholog dacă ți-ai pus pelerină de Salvator / super-erou „de facebook”, riscul este să devii tu Agresor, în absența celui real, iar victima să își (re)confirme trauma. Cum făceau acești specialiști, între ghilimele, asta? Precizând compulsiv chestiuni de „baltă”, de tip „comunicarea în cuplu este foarte importantă”, „este important să înțelegi că nu te mai vrea”, „fiecare își construiește destinul cu propriile resurse”. 

8. Știu că ai vorbit la TEDx despre dependența ta, cum ai reușit să treci peste și ce-ai învățat din experiența asta? Ce sfaturi ai în această privință?

Nu cred că am avut vreodată sfaturi. Oamenii se pot droga. Oamenii pot să nu se drogheze. Nu este problema mea ce fac oamenii. Eu m-am lăsat de droguri pentru că devenisem un nenorocit, aveam nevoie de câteva sute de lei zilnic să nu-mi mai fie rău, nu să mă droghez! Am început să urăsc modul în care toleranța la droguri mă făcea să fiu, adică meschin, rău, infractor. A trebuit să renunț din motive practice, mai mult. Obosisem real să mai alerg după bani și droguri, dacă tot ce obțineam era încă o dilemă de unde fac rost de alți bani și de alte droguri.

Dacă am învățat ceva este că meritam să mor de mai multe ori și nu s-a întâmplat. Am mistificat aceste experiențe în ideea că oricum îmi place viața de mor 😊) și retrospectiv realizez că sunt tot ceea ce sunt azi datorită acelei perioade de aproape 11 ani de consum zilnic.

Sunt de peste 10 ani curat, am primit ajutor terapeutic în sistem de barter (un desen și o traducere dintr-o carte pentru fiecare ședință, așa am învățat și limba engleză de altfel), am primit ajutor din partea societății, beneficiind de asigurare de sănătate prin prisma job-urilor avute, motiv pentru care am putut lucra, gratuit prin CASMB, cu psihoterapeuți specializați și am urmat cu deosebită încredere recomandările celor de la Narcoticii Anomimi. Având o bază a recuperării mele, am reușit să îmi construiesc o viață. Și o fac în fiecare zi. Eu nu aș da nicio clipă din ziua de azi pe vreun drog, pahar de alcool, joint. Sunt ceva mai practic azi. Mai bine îmi îndrept atenția către victimele reale ale sistemului în care trăim. 

Aș vrea să ne spui cum crezi că se comportă un bărbat abuziv și ce faci tu să nu uiți că trebuie să respecți genul feminin. Cred că o perspectivă oferită din partea ta ar fi o altă viziune bărbaților în primul rând.

Cred că e important ca fiecare dintre noi să înțelegem mediul din care provenim. Să ne uităm cu oarecare toleranță la relațiile din timpul dezvoltării noastre. Dar nu la relația noastră cu părinții. Ci la relația dintre părinți, la relația dintre vecini, la relațiile celor din grupurile în care am crescut sau la care am aderat cândva. Și să simțim acele lucruri. Ceea ce încerc să zic: e important să recunoaștem că noi, cândva, nu am greșit cu nimic.

Am fost influențați de voie sau de nevoie de dinamică relațiilor celor din jurul nostru. În felul acesta, ne-am adaptat. Totuși, cred că dacă vin acasă super obosit și, ipotetic, mă adresez trivial iubitei mele, reacția ei nu ar trebui să fie, „înțeleg că ai avut o zi proastă”. Dar dacă am avut într-adevăr o zi proastă, pot să îi spun după primul, „bună, iubito. Te rog să mă înțelegi, am o avut o zi proastă, o să îți povestesc, dacă vrei, când mai scap de energia asta de căcat”. Acum și iubita poate să zică, „dar mereu le zici altora și mie nu-mi spui”, sau „dar și eu am avut o zi proastă, de ce trebuie să o strici și tu mai rău”…

Bineînțeles, fiecare știe cum să evite scandalul în dinamica propriei sale relații. Cred că nu e atât de importantă comunicarea dintre doi oameni, cred că e important ca noi înșine să ne înțelegem mai bine limitele, aptitudinile și limitările. Abia atunci vom știi foarte clar ce să răspundem în multe alte situații, fără a răspunde la ele cu un alt abuz sau în moduri în care riscul este ca abuzul să crească în intensitate.

Există un cuvânt cheie. Blândețe. Cred că e singurul lucru care mai poate salva lumea. Aceeași blândețe trezită pe chip la vederea unui bebeluș, aceeași blândețe să o manifestăm și față de propriile persoane. Implicit, să ne protejăm cu aceeași dedicare cu care am proteja orice lucru care la într-un final moare. Fiecare clipă este importantă. Fiecare moment este prețios. Nimeni nu merită să mai trăiască o secundă simțindu-se neînțeles, subapreciat, atacat și multe alte variante care nu întotdeauna sunt văzute drept un abuz. 

Să renunțăm complet la ideea de genuri. Abuzul nu are gen. Nu cred că poți fi misogin, când însăși femeile au comportamente misogine între ele. Nu cred că poți fi feministă fără a nu cădea în plasa de a promova tot un comportament patriarhal. Cred că nu poți să te simți „masculin” dacă te adresezi unei femei cu desconsiderare. Cel mai probabil, împreună cu prietenii săi „masculini” formezi grupul „desconsideraților”. 

10. Și pentru încheiere, ce ai putea spune celor aflați la început de drum în domeniul artei plastice sau al scrisului?

Stoicii zic, dacă vrei să scrii, scrie. Aș completa, dacă vrei să scrii și nu o faci, dacă vrei să desenezi/pictezi și nu o faci, amintește-ți că lucrurile astea nu sunt pentru cine are nevoie de ele. Sunt pentru cine le vrea în viață sa. Atât. Restul e vrăjeală. 

Laurențiu Zloteanu este un artist cu vizibilitate la nivel internațional. Lucrarile acestuia se află in colecții private ale oamenilor din România, Germania, Spania, Italia, Japonia.

EYE CREATE GALLERY este rezultatul activităţii artistice şi sociale a artistului ignorant Laurenţiu Zloteanu. Odată cu deschiderea expoziţiei artistului român Mugurel Bărbulescu, stabilit în Australia de Vest, Laurenţiu a lansat o invitaţie deschisă publicului interesat de artă, în toate formele sale, de a realiza împreună expoziţii şi activităţi culturale care să pună în lumina creatorii izolaţi de „bule artistice” prestabilite, marginzalizați de criteriile academice de expunere şi, nu în ultimul rând, fără posibilităţi directe de a închiria un spaţiu, dezvolta concepte expoziţionale, promovare în mediul social virtual.

Programul expoziției:

Despre poezie în dialog cu Elena Katamira

Platon spunea despre cuvântul scris că este fără apărare. Textul depășește puterile autorului, ceea ce îi poate conferi atât libertate cât și vulnerabilitate. De ambele părți este asumare, ne asumăm fiecare în parte faptul că nu mai putem reveni asupra a ceea ce a fost deja spus. Am numit la un moment dat expresia din noul volum ceva mai „pufoasă”. Făceam referire la faptul că poeta știe ce vrea să spună și nu încearcă să își impună vreo limită, pufoșenia despre care vorbeam este de fapt libertatea.

Ca în cazul Anei Maria Murariu (interviul cu minunata Ana îl puteți citi aici), poeta Elena Katamira a primit o listă de întrebări la care a răspuns în scris. Din nou, regula a fost ca eu la rândul meu să răspund unei întrebări dacă ar fi dorit. Vă invit să o cunoașteți pe Elena Katamira, o poetă cum mi-am dorit mereu să fiu.

1. Am citit un foarte bine întocmit interviu pe care l-ai oferit publicației InfoArt, unde ai fost întrebată cum ai descoperit poezia. Răspunsul dat de tine înglobează iubirea ta față de poezie, dar și cum anume ai început să scrii. Aș vrea să revenim și aici asupra acestui aspect. Dacă se poate, spune-mi în ce măsură poeta din tine s-a născut prin lectura altei poezii, consideri că poetul/poeta are „obligația” să citească poezie? Unde sfârșește cititoarea de poezie și unde începe poeta?

Mă gândesc acum că poți avea vocație de poet fără să ajungi să fii poet. Mi-ar plăcea să știu cum funcționează mecansimul acesta începând de la origini, probabil că există elemente comune în experiența fiecăruia plus ceva care face diferența. Nu știu cât de corect ar fi să spun că la mine poezia s-a născut din nimic. E ca atunci când descoperi părți din corp. Descoperi că poți face ceva cu ce simți și ce gândești. Că acestea capătă formă pe hârtie, dar nu formă ci ordine, compoziție, sens. că îți seamănă. Prietena mea cea mai de demult și de suflet scria poezii. Cei șase ani diferență de vârstă  nu au fost niciodată o distanță prea mare între noi. Îmi citea tot ce scria și poate așa a început fascinația pentru poezie. Cred că aveam zece ani.

Lecturile au început mai târziu și progresiv și chiar destul de târziu am început să citesc poezie masiv, deși e o exagerare și asta. Regulat, mai corect spus.  Pot  recunoaște că  presiunea mediului virtual în care am publicat  a amplificat  interesul pentru lectură în general și pasiunea de a descoperi poezia în atâtea forme. Realizezi că a citi e vital. E ca și cum te reatasezi unui corp universal și înveți să te miști odată cu el.  Adică în toate direcțiile😊

Prefer să citesc, mi-aș dori să citesc mai mult și să scriu mai puțin. O poezie memorabilă pe an dacă aș scrie, ar fi satisfăcător. Cititoarea de poezie sfârșește când coboară din autobuz, când jocul copilului în parc s-a terminat, când duminicile sunt prea scurte. Poeta începe când există impresii adânci, când strigă ceva dinlăuntru, când vine primăvara.

2. În același interviu ai dezbătut asupra afilierii/apartenenței tale la un „grup poetic”. Mai știu că ești activă în lumea asta a cenaclurilor online (unde te-am descoperit în urmă cu ceva ani), mă interesează cum vezi tu publicarea în astfel de grupuri. Te ajută feedback-urile primite acolo? Există astfel de cenacluri online pe care le-ai recomanda?

Am trecut prin multe grupuri și am rămas în foarte puține. Practic mai scriu din când în când în  Jurnal poetic. Uite un grup care a rezistat. Deși s-a pierdut dinamica inițială, acolo am citit mereu texte bune și feedbackuri sănătoase.

Nu aș încuraja nici descuraja activitatea de grup poetic, probabil că ne-a făcut tututor bine să trecem printr-un astfel de grup la un moment dat,  ideea ar fi de a nu rămâne blocat acolo, în dependență și frustrare sau în glorie și ardoare. Oamenii publică unde se simt acceptați și apreciați, poate face bine pe undeva la deconectare de la rutina zilnică.

3. Din 2018 până acum, am trecut printr-o pandemie și societatea pare să se fi schimbat uluitor, scindările sociale sunt poate la fel de mari ca în perioada războiului, personal mă duc cu gândul la prima jumătate a secolului trecut. Așa cum bine am observat, poezia a devenit un discurs și miza mesajului ei este enormă. Cum vezi poezia-manifest, liricul a fost vândut pe politică și morală? Mai bine zis cum afectează asta poezia?

Spune un poet  „poezia este o armă încărcată de viitor” și de prezent, zicem noi.  Cred că este natural ca totul în literatură să capete accente impregnate de o realitate ieșită din matcă, provocatoare. Poeții sunt soldați, mereu vor avea ceva de spus. Unii mai în prima linie, alții se refugiază în cazemate, după structura fiecăruia în parte.

Nu am repere să fac vreo afirmație categorică, cred că rămâne liric ce este liric, ce este toxic rămâne toxic, ce are forță are forță și mereu va mai rămâne ceva de spus după noi. Poetul nu are ultimul cuvânt. Am senzația că nu ți-am răspuns la întrebare.😊

3. În continuarea întrebării(lor) de mai sus mi-ar face plăcere să ne spui puțin despre ce crezi tu că face o poezie să fie poetică. Ai sfaturi pentru poeții aflați la începutul drumului?

Da, posibil ca nu toate poeziile să fie poetice. Dar asta nu le face mai puțin poezii.  Cred că arta poétică e un colaj de multe chestii,  esențială fiind  percepția cititorului, cât de cultivat este gustul său, cât de exotic, de temperat, de exigent. Pentru mine, personal, o poezie poetică e cea în care te odihnești, efectiv. 

4.  Care sunt poeții pe care orice iubitor(oare) de poezie sau tânăr(ă) poet(ă) ar trebui să îi citească. Ce poeți/ poete preferați/preferate ai?

Să se ia după semne. Să aleagă la întâmplare, dacă nu există indicatori. Să umble prin biblioteci virtuale sau reale.  Uneori cărțile ne caută pe noi. Să citească orice până își definesc propriul gust.

Când recomanzi un autor la modul acesta, trebuie să-i fi citit cel puțin jumătate din opera! Nu îndrăznesc să recomand,  dar am un colț in suflet pentru Mariana Marin și Teodora Coman.

5. Și acum aș vrea să ne oprim puțin asupra volumului tău care este în curs de apariție dacă nu mă înșel. Am citit și fată departe aer de hârtie (îl puteți citi aici)un volum care mi-a plăcut foarte mult. Poate pentru dramul ăla aproape imperceptibil de tragism, tema aceasta a depărtării de un punct terminus al purității și paradigma dialogului cu o divinitate rece/distantă m-au cucerit. Mi-ai făcut frumoasa surpriză de a-mi oferi (înainte de publicare) un nou volum de poezie, în care am observat o ponderare a limbajului, aș spune că folosești un „limbaj pufos” (dacă îmi permiți exprimarea). Aș vrea să ne povestești puțin care sunt temele, ideile, perspectiva ta asupra poeticității prin prisma acestui nou volum.

M-am bucurat mult că ți-ai luat timp pentru lectura celor două volume. Ai dreptate, când recitesc, uneori, fată de parte aer de hârtie observ formulări alambicate, ceva dicteu, ceva prețiozitate.

În cei 5-6 ani care au trecut de la debut îmi place să cred că ceva s-a schimbat în sensul temperarii limbajului, deși am excese și aici. Chiar pufos nu e 😊 L-am vrut cu nerv, cu drumuri scurte și cu destinații ambiguue. Nu știu dacă mi-a reușit.

Am gândit povestea dinlăuntru spre afară, de la mine spre ceilalți, deși încă vorbesc prea mult despre mine în poezie, sufocant acel eu pe care încerc să îl scot la lumină, să  îl vindec,  să îl restaurez, să mi-l așez pe scaun, alături. Povestesc un pic despre trauma emigrantului/imigrantului, despre ce-am mai găsit pe acasă și chestii din pandemie.

Nu știu cine îl va citi, la cine va ajunge. Nu mă preocup pentru asta. Am avut curajul și inspirația să îl ofer înainte câtorva dintre prietenii de pe fb pentru lectură și toate feedbackurile au funcționat ca un declic, mi-am zis, ahaaa, da, asta trebuie schimbat, asta nu merge, la asta se poate renunta etc.

Dacă aș putea să încurajez pe cineva în privința asta, înainte de a publica să își aleagă ca cititori câțiva prieteni buni sau persoane pe care le apreciază și a căror părere ar putea conta, îi încurajez  să o facă!

6. Așa cum ai spus și în interviul de la InfoArt explorezi mai multe forme de artă, de altfel am putut observa singură asta. Ce alegi între cuvânt și formă sau culoare? Ai putea să alegi între ele?

Greu de spus, dacă aș excela în vreuna ar fi mai ușor😊 Depinde de stare, de perioade, prefer una sau alta, deși nu aleg ca și cum ai alege un meniu. Nu le practic nici ca hobby măcar. Sunt necesități care apar și reclamă timp, din când în când. Mă văd  totuși îmbătrânind mai degrabă cu o pensulă în mână😊 și aia digitală.

7. Personal scriu poezie cu pauze, mi-am propus să public un volum. Ce sfaturi ai în această privință? La ce ar trebui să fie atent(ă) o/un poet(ă) care și-a propus să publice în volum?

Să aleagă totul atent și fără grabă, dar să nu amâne foarte mult momentul. Cum spuneam mai sus, să caute beta readers dispuși să fie sinceri, obiectivi, pozitivi. Să nu aibă așteptări. Să își iubească cartea. Să și-o promoveze după publicare. Eu la debut, nu am ținut cont de niciuna din aceste recomandări😊. Habar nu aveam.

8. Poet(ă) se mai poate numi cel/cea care a debutat în volum apoi nu a mai scris deloc? Există o „durabilitate” a poetului/ poetei?

Cred că este imposibil să nu mai scrii după debut. Poate să nu mai publici. Posibil să existe excepții, eu nu cunosc. Dar dacă ai scris un volum memorabil, chiar e suficient pentru istorie.

9. În ce măsură premiile literare atestă faptul că ești un/o scriitor/ scriitoare bună?

Întrebare grea, chestii care mă depășesc, alții ar vorbi mult mai concret despre asta. Cred că premiile sunt repere relative. Au fost contestați  autori premiați inclusiv la Nobel. Totuși, odată ajuns într-o nominalizare, un autor de duzină nu ești. Probabil nu toate premiile cred că își propun să evidențieze un autor bun, ci mai degrabă o creație artistică unică în momentul nominalizării. Și unicitatea poate fi produsul unui context anume.

10. Aș vrea ca în final să ne oprim asupra identității tale, la faptul că trăiește în diaspora de ceva ani. Mă interesează „în ce limbă gândești”. Ți s-a întâmplat să fie nevoie să traduci o poezie în română?

22 de ani aici.  nu am fost niciodată bună la engleză, sunt undeva la nivel primar, mă gândeam să încerc coreeană😊 o limba fascinantă. spaniola, ducându-mi  traiul aici,  a devenit a doua limba, nici nu mai sunt conștientă dacă gândesc în ro sau în spanish, atât de întrepătrunse sunt.

În general, scrisul, poeziile le gândesc în română, majoritatea. Uneori, după vreo lectură intensă în castellană, se leagă versuri altfel, dar la traducere simt că pierd din acel zvâc interior. Iubesc să traduc în general, fie din română, fie din spaniolă, este un exercițiu care mi-a oferit satisfacții mari, creierul mi-a mulțumit. 😊

Despre frumusețea de a nu mai vorbi în „Vara în care mama a avut ochii verzi”

Mult a mai trecut de când nu am mai scris o „recenzie”, o părere despre ce am mai citit. Și am citit câteva cărticele bune. Vreau să amintesc fată departe aer de hârtie a Elenei Katamira, Expectativa luminoasă de Andrei Dosa, un nor în formă de cămilă de Alina Nelega, Spitalul manechinelor de Nora Iuga, O precizie cu adevărat înspăimântătoare de Virgil Mazilescu, mandala de Oana Cătălina Ninu, Civilizații de Olga Ștefan și alte câteva. Vara în care mama a avut ochii verzi al Tatianei Țîbuleac (2016) mi-a plăcut neașteptat de mult, despre ea am scris puțin și aici.

Un roman care părea să fie destul de liniar a devenit o carte pe care nu voiam să o mai las din mână. Un început abrupt lipsit de „metaforă” sau, așa cum spune Radu Vancu, un ton rece ca în Portocala mecanică. Apoi avem parte de un limbaj poetic, mai poetic decât orice altă poezie. Cu o „acțiune” atât de nefirească prin sentimentalism și suferință. O miză asemănătoare cu cea din romanul Oscar și tanti roz al lui Eric-Emmanuel Schmitt. De data aceasta avem o vară și o mamă bolnavă de cancer alături de fiul ei rebel și cu anumite dizabilități mintale.

Urmărim vocea adolescentului care prezintă totul din perspectiva lui. Nu știm ce se întâmplă nimic din ce se întâmplă în mintea celorlalte personaje. Un mic truc care te ajută să empatizezi, să suferi cu o oarecare măsură. Fiind vorba despre o mamă muribundă care alege ca ultimele luni să le petreacă alături de un copil ce se dovedise fără milă. Asta este ce ne spune vocea personajului- narator. Aflăm totul prin ochiul lui obsedant, paranoic și poetic.

„Voiam să pot muri simplu, comod, repede. Voiam ca moartea să fie în puterea mea, să o pot invoca fără efort şi fără cheltuieli în orice secundă. Toate acestea ar fi fost posibile dacă moartea fi fost inventată de cineva cu mai mult discernământ, care n-ar fi protejat-o atât, ci ar fi redus-o Ia o simplă funcţie. Un al treilea ochi, o a treia tâmplă, o inimă pe dreapta, care să deconecteze unilateral trupurile inutile în caz de necesitate”.

Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac, Cartier

Ce am apreciat la Tatiana Țîbuleac au fost modurile de expresie. Faptul că folosește un limbaj poetic, că utilizează metatextualitatea pentru a detensiona atmosfera atunci când devine paroxistic de… dureroasă sau mai mult decât pot spune. Mi-a plăcut foarte mult că a dus de câteva ori toată treaba cu mama muribundă în zona livrescului. De exemplu moartea ei în sine este amintită cam o dată la câteva pagini, cu toate acestea nu se spune direct „acum a murit”. La un moment dat este găsită fără suflare plutind deasupra unei ape. Singurul moment în care ni se prezintă o posibilă scenă cu moartea ei este cu trimitere directă către mitul Ofeliei. Shakespeare salvează situația și, pornind de la imaginea aceea „idilică” a morții Ofeliei, se construiește o scenă a morții mamei lui. Fapt ce atenuează impactul evenimentului tragic.

„Am găsit-o plutind în cada de cupru – albă şi uşoară, cupărul acoperindu-i faţa ca nişte alge transparente. Ochii ei verzi, larg deschişi, străluceau în apă ca două cioburi de smarald. La ei m-am întins în primul rând ca să îi salvez, de parcă ar fi fost cheia către o lume fermecată, pe care voiam să o renasc. Restul trupului a urmat docil şi moale, ca o cămaşă de lună”.

p. 107

Romanul reușește să fie temperat în ciuda exceselor sentimentale, ceea ce este destul de greu de făcut. Balanța este menținută în echilibrul prin micile inserții poetice legate de ochii mamei, simbol folosit recurent. Prin intermediul căruia autoare poate să facă trecerea de la iubire la regret, de la moarte la viață. Funcționează ca un liant între capitole, marchează și o trecere semnificativă a timpului, se accentuează legătura care urmează să se rupă între cei doi. Romanul are o simbolistică ușor de percepută, dar, dacă citești cu mai multă atenție poți găsi multe profunzimi. Mă bucur că am ajuns la un roman atât de scurt și de mare prin tematică și construcție.

Cele mai cunoscute și frumoase bibliotecii ale lumii

De curând am citit un articol super interesant pe lithub în care exista o listă cu cele mai cunoscute bibliotecii din lume. Mi s-a părut un subiect pe care ar fi drăguț să îl abordez la rândul meu. Lista lor era formată din 12 biblioteci, cele mai multe din statele europene și S.U.A., m-am gândit să numesc și o bibliotecă din țara noastră la care știu că este mult mai posibil să ajungem. Apoi continui cu alte câteva biblioteci din afara țării. Din câte am observat în lista lor este vorba despre bibliotecile publice (unde poate intra oricine foarte ușor, la celelalte este mai complicat), cred că ar fi fair enough să fac referire tot la cele publice.

Biblioteca Națională a României

Este cea mai mare din țara noastră, se află în București, se bucură de 100 de ani de existență (ca instituție publică). În  fondul bibliotecii, potrivit cu wikipedia, există cu aproximație undeva la 13.000.000 de unități bibliografice cu caracter enciclopedic. Sunt organizate în Fonduri curente (publicații românești și străine – cărți, ziare și reviste) și fondurile colecțiilor speciale (bibliofilie, manuscrise, arhiva istorică, periodice românești vechi, stampe, fotografii, cartografie, audio-vizual). Biblioteca are 14 săli de lectură și undeva la peste 12 milioane de cărți. În aceeași clădire funcționează și Restaurarea Documentelor.

Potrivit istoricilor La origine BNR era Biblioteca Colegiului Sfântu Sava din București, care funcționează din anul 1838, pe atunci biblioteca avea undeva la 1000 de volume în fond. Capătă statutul de bibliotecă națională imediat după Unirea din 1859. Va avea denumirea de Bibliotecă Națională, apoi de Bibliotecă Centrală. Primește denumirea de Biblioteca Centrală de Stat în timpul perioadei comuniste, după evenimentele din 1989 are numele de Biblioteca Națională a României, denumire păstrată până astăzi.

Sediul Bibliotecii Centrale de Stat  era clădirea Palatului Bursei, situat în centrul vechi bucureștean, aproape de Universitate, acum se află pe Bulevardul Unirii nr. 22 din București. Noul sediu este o clădire construită înainte de 1989, sub îndrumarea arhitectului Eliodor Popa, care nu fusese finisată. Până la începerea recondiționării sale au trecut mulți ani, timp în care clădirea s-a degradat. Construcția a devenit bibliotecă în anul 2012, iar amenajarea și consolidarea ei au costat 106 milioane de euro.

Biblioteca de stat din Berlin 

Biblioteca de stat din Berlin (în germană: Staatsbibliothek zu Berlin, prescurtată oficial în SBB, denumită în mod colocvial Stabi) este o bibliotecă universală una dintre cele mai mari și importante din Europa, face parte din Patrimoniul Cultural Prusac. Fondul bibliotecii conține lucrări scrise și media din toate perioadele timp și din toate țările lumii.

În colecția ei se regăsește una dintre cele mai vechi ilustrații biblice din fragmentul Quedlinburg Itala din secolul al V- lea, o biblie Gutenberg, principala colecție de autografe a lui Goethe, are cea mai mare colecție de manuscrise ale lui Johann Sebastian Bach și a lui Wolfang Amadeus Mozart, dar și partitura Simfoniei nr. 9 a lui Ludwing van Beethoven.

Începuturile bibliotecii sunt departe în istorie, a fost victima mai multor capricii regale și s-a bucurat de multe donații. În anul 1658, Frederick William, Elector de Brandenburg a decretat ca toate cărțile sale să fie organizate, catalogate și puse la dispoziție publicului. Biblioteca lui este deschisă în 1661 la Cölln sub denumirea de „Biblioteca Electorului” (germană: Churfürstliche Bibliothek zu Cölln an der Spree).

În anul 1699, Frederic I dublează colecția și extinde programul, introducând prima lege prusacă a depozitului legal de carte. După doi ani de zile este redenumită Biblioteca Regală (în germană: Königliche Bibliothek) după urcarea lui Frederic I ca prim rege al Prusiei. Frederic William I mai apoi anulează bugetul de achiziție în 1722 și a dăruit valoroasa colecție științifică Academiei Prusace de Științe în 1735.

În ciuda acestor decizii, în anul 1770 acordă bunuri de mare valoare bibliotecii, iar pentru a nu mai depinde de monarh, Frederic cel Mare îi va acorda o autonomie foarte mare. Cu noi resurse și autoritate, a început construcția unei clădiri a Bibliotecii Regale de pe Bebelplatz din centrul Berlinului. Construită între 1775 și 1785 de Georg Christian Unger după planurile lui Joseph Emanuel Fischer von Erlach, a fost supranumit Kommode (Comfortă) după designul său neo-baroc.

Biblioteca Națională a Franței

Este situată în Paris se bucură de o colecție de 15 milioane de cărți și alte documente. Potrivit cu wikipedia în anul 2016 ar fi avut un număr de 1,150,000 de vizitatori/cititori. A fost înființată de  în anul 1757 în fostul arsenal al Parisului, locație militară fondată în anul 1512 de Ludovic al XII-lea al Franței. Clădirea a fost reamenajată la începutul secolului al XVII-lea și înfrumusețată în anul 1645 de Charles Poerson și Noël Quillerier. Mai apoi clădirea a fost reamenajată în anii 1716 și 1725 imobilul a fost extins de Germain Boffrand.

Biblioteca Națională a Rusiei

Potrivit cu site-ul bibliotecii un număr de în ​​2011, 966.000 de persoane au vizitat sălile de lectură ale Bibliotecii Naționale a Rusiei, care are o colecție de 35.718.000 de cărți și alte documente– deși, spre deosebire de alte biblioteci din această listă, numărul se afla într-o linie descendentă. Nu este clar ce s-a întâmplat în ultimii ani, dar chiar dacă sunt „numai” un milion de vizitatori pe an, merită menționați.

Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii (în engleză The Library of Congress of the United States of America)

Biblioteca a fost înființată la data de 24 aprilie 1800, atunci când președintele John Adams a oferit 5 000 de dolari Congresului, cu ocazia mutării capitalei SUA din Philadelphia , Pennsylvania, la Washington D.C.. Biblioteca a fost găzduită la începuturi de Capitoliu, unde rămâne timp de un secol. Însă, la data de 24 august 1812, colecția originală a bibliotecii (însuma 3 000 de volume ) este distrusă de atacul britanicilor care au incendiat Capitoliul și Casa Albă.

sursa: expedia

În Congresul de la 30 ianuarie 1815 aprobă achiziționarea unei biblioteci personale, președintelui Thomas Jefferson, cu un fond de 6.487 de cărți pentru 23.950 de dolari. În Ajunul Crăciunului din 1851, un alt incendiu a distrus două treimi din colecție. Multe dintre volume au fost înlocuite de atunci.

Surse:
  • britannica
  • lithub.com
  • wikipedia

În dialog cu Ana-Maria Murariu despre viață și poezie

Despre Ana Maria Murariu (n. 2002 Suceava ) v-am mai povestit câte ceva pe blog cu altă ocazie, în care prezentam poete care nu au publicat în volum, a căror poezie este foarte frumoasă și merită citită, să aflați cum este poezia ei puteți citi aici. Studentă în anul doi la Facultatea de Litere din Iași și o foarte bună și dedicată cititoare și scriitoare de poezie, am întâlnit-o cumva, undeva într-un colț virtual de literatură m-am întâlnit cu poezia ei care îți trezește sufletul. Nu sunt patetică în general și nici nu voi încerca să o fac acum, tot ce vreau să spun este că mai jos a răspuns întrebărilor mele o fată minunată.

Interviul a constat într-o listă de 10 întrebări, la care Ana-Maria a răspuns în scris, fapt ce se poate să fi întrerupt puțin cursivitatea scrisului ei (fascinant, expresiv și metaforic), a avut dreptul să nu răspundă unei întrebări dacă nu a vrut (fapt ce nu s-a întâmplat). Pentru că a avut bunăvoința să împărtășească gândurile sale cu noi, a avut dreptul să mă (și să ne) întrebe ceva la rândul ei. Acum să vedem cine este poeta Ana-Maria Murariu.

În dialog cu Ana Maria Murariu despre viață și poezie

1. Te numeri printre poeții tineri nedebutați pe care îi citesc constant în diverse cenacluri online și pe diferite alte canale, am văzut că poeziile tale au apărut deja în diverse publicații de gen. Ai un stil al tău personal, iar asta e ceva foarte important, deja e un pas mare spre concretizarea unui volum de poezie. Mă interesează care a fost primul tău contact cu poezia. Ce anume a declanșat poeta din tine și când anume ai început să scrii?

Cred că înainte să răspund la întrebarea ta, ar trebui să-ţi mulţumesc pentru că mă consideri poetă (eu nu m-aş numi poetă încă şi poate n-am s-o fac niciodată). Cât despre stil, nici nu mi-am dat seama că e diferit. Inima a dictat, eu am scris. Aşa se naşte poezia mea (dacă se poate numi poezie).

Nu reţin exact când am început să scriu. Ştiu doar că prin liceu am luat de mână poezia ca să mai scap de gânduri. Scriam mereu versurile pe caiete de matematică (acum că mă gândesc la asta, cred că am ales caietele de matematică pentru că mă simţeam eu închisă între patru pereţi şi voiam să se simtă şi versurile mele la fel). Scriam doar în rime, fugeam de versul alb şi acum fug de rime (sau ele de mine, mai bine spus).

E greu de spus ce (sau cine) anume a scos la iveală poeta din mine. Poate eu însămi sunt cauza. Poate că n-am mai suportat să aud gândurile cum ţipă în capul meu şi le-am aşternut pe hârtie ca să îi dea ei dureri de cap. Poate că n-am avut (şi n-am) curajul să-mi arăt durerea şi de asta o transform în poezie. Ori poate evit să-ţi răspund la întrebare cu sinceritate pentru că nu mi se pare corect să dau vina pe cineva (nu scriu de plăcere de fiecare dată, scriu doar ca să nu explodez; ca să nu-i rănesc pe cei din jur).

2. Pentru că suntem la capitolul poezie, nu pot să nu te întreb de unde vine inspirația? Curiozitatea mea se naște din faptul că ai poezii care frizează tragismul în toate formele lui.

Inspiraţia vine mereu din tragedii, din amintiri de care încerc să scap (dar se ţin ca un scai de inima mea), din moarte, din viaţă, din natură. Vine de peste tot (numai din lucruri frumoase nu), cum îmi spunea mie cineva. Numai că uneori nu aş numi-o inspiraţie, ci doar durere. 

Spui că eşti curioasă din cauza tragismului prezent în poezia mea. Nu ştiu dacă pot să-ţi hrănesc curiozitatea. Despre unele lucruri mi-e frică să vorbesc. Pot doar să-ţi spun că n-aş vrea să existe acest tragism. După ce scriu o astfel de poezie şi o recitesc a doua zi, mă simt ca un criminal cu toate că ştiu că am vrut doar să mă apăr de propriile gânduri.

Am fost întrebată la un cenaclu unde încape atâta durere într-o viaţă de 19 ani. N-am ştiut ce să răspund.

Tu mă întrebi de unde vine inspiraţia. Ştiu ce să răspund, dar nu ştiu cum s-o fac ca să nu par o victimă. Aşa că mă rezum la a-ţi spune că inspiraţia vine doar dacă se rupe ceva în mine (şi se întâmplă destul de des).

3. Am observat la cei de vârstă apropiată cu tine că scriu despre traume, pierderi, abuzuri în familie, aveți foarte mult curaj, atingeți subiecte care sunt încă „tabu” în România. Vezi în poezie o cale spre vindecare?

Tu îl numeşti curaj, eu îl consider laşitate. Să te ascunzi în spatele unor versuri în loc să spui cu voce tare tot ce simţi. În loc să strigi după ajutor, doar stai şi scrii despre lucruri care dor crezând că te vei simţi mai bine. Dar nu e aşa (cel puţin pentru mine). Poezia nu e o cale spre vindecare, e doar un mod de a te minţi că nu vei mai fi bântuit de trecut dacă îl arunci pe o hârtie. Mă doare toată poezia mea. Mă doare să scriu despre oameni pe care îi iubesc (chiar dacă mă fac să plâng), despre oameni care mi-au fost luaţi de moarte sau despre oameni care pur şi simplu au plecat.

Poezia nu e un paracetamol pe care îl iei ca să treacă răceala. E un cuţit care lasă cicatrici pe inimă. Şi mi-e frică să nu mă omoare propria poezie.

Ce poeți și poete te inspiră? Ne poți recomand câteva nume preferate din poezia română (și nu numai)?

Primul poet care îmi vine în minte când cineva mă întreabă asta este Radu Vancu. Psalmii pe care i-a scris sunt cu mine peste tot (numai la cimitir nu i-am luat cu mine până acum). Imaginea cu acel câine lingând pe faţă o fată lovită de un jandarm e atât de vie în mintea mea încât mi se pare că eu sunt acea fată, câinele e Luna (o bombonică de animăluţ) şi jandarmul e tata. Imagini de genul acesta mă inspiră. Poeţi (şi oameni) ca Radu Vancu mă inspiră. Pentru că şi el vede încă frumuseţea în ciuda durerii.

Dar nu doar Radu Vancu mă inspiră. Dacă vorbim despre poete, Ramona Boldizsar (recunosc că nu i-am citit încă volumul de poezie, dar fac tot ce pot să-l citesc şi eu). De ce ea? Pentru că într-o lume în care tehnologia ne-a hipnotizat pe toţi, ea menţine poezia (şi nu numai) vie. Sâmbetele când citeşte poezie mă inspiră (de fapt, îmi inspiră sufletul să fie fericit), mă fac să cred că mai există speranţă (şi că ea stă ascunsă în poezie).

Cât despre recomandări, nu ştiu ce să răspund pentru că nu vreau să omit pe cineva. Dar îmi asum riscul. Cred că printre preferaţii/preferatele mele se numără Radu Vancu, Svetlana Cârstean, Şerban Axinte, Vlad Muşat (al cărui nou volum îl aştept cu drag), Marcel Vişa, Claudiu Komartin, Nichita Stănescu (fără el nu se poate), Leonard Cohen, Edgar Allan Poe, Ana Blandiana, şi mai sunt multe nume de înşiruit dar oboseala a decis să mă opresc aici.

5. Cât de curând te gândești să debutezi în volum?

Nu eşti prima persoană care mă întreabă asta, Claudia. Ştii, întrebarea asta doare. Nu vreau să public vreun volum vreodată şi nu cred că o să mă răzgândesc. Aştept ziua când o să pot fi fericită ca să renunţ la poezie (şi mi-e teamă că acea zi nu va veni curând).

,,Numai oamenii rupţi pot scrie lucruri invincibile”. Aşa spune Radu Vancu. Şi dacă mă voi răzgândi şi voi dori să public vreun volum de poezie, ăsta va fi titlul.

6. Vrei să te limitezi cu scrisul doar la poezie? Ai scris sau îți dorești să scrii și proză?

Nu există limite când vine vorba despre artă (cred). Am scris şi încă scriu şi proză (cel mai adesea în franceză). Încep idei de romane şi le las baltă doar pentru că mi-e frică să nu mă transform cu adevărat în personajele pe care le creez.

Începusem un roman despre o fată dintr-un ospiciu şi o umbră care nu-i aparţinea. Am ambadonat-o doar pentru că umbra aia începuse să devină reală. S-a desprins dintre pagini şi acum mă urmăreşte tot timpul (sau o fi doar imaginaţia mea). ,,de ce umbra mea stă în aceeaşi cameră cu mine tot timpul?”, scrie Svetlana Cârstean într-un poem. Şi eu mă întreb de ce umbra asta care nu-mi aparţine stă mereu pe umerii mei.

Am deviat de la subiect, să mă ierţi. Dar da, scriu şi proză, scriu şi scrisori pentru Nichita.
Numai că uneori aş vrea să nu mai scriu.

7. Știu că urmezi Facultatea de Litere din Iași, ce înseamnă pentru tine studiile filologice, de ce ai ales facultatea asta?

Nu ştiu de ce am ales facultatea asta. Poate pentru că nu voiam să renunţ la literatură ori poate că aici mă simt eu însămi. Greu de spus. Ştiu doar că am vrut să devin pompier dar din motive medicale nu se poate, aşa că am decis să devin pompier de suflete. Să sting durerile ce ard în oameni.

Studiile filologice înseamnă pentru mine o portiţă spre a-mi atinge visul mai repede. Şi, desigur, ele reprezintă o călătorie (e destul de interesant să te plimbi prin lingvistică, prin morfologie şi sintaxă, ca mai apoi să ajungi prin literatură şi prin istoria limbii).

8. Ce profesie îți propui să ai? Ți-ai dori sau ți-ai dorit vreodată să devii profesoară?

Când eram mică, îmi doream să devin profesoară. Să pot modela oamenii în oameni adevăraţi. Până să mi se bage în cap ideea că ar fi bine să devin medic. Am zis ok, medic să fie. Am mers la liceu pe un profil real cu gândul să ajung cândva un medic de succes. Până când am decis să devin pompier. Şi bineînţeles că visele nu devin realitate oricât de mult am vrea. Mi-am lăsat visele să se ofilească într-un salon îngust dintr-un spital. Şi nu mă mai întorc acolo ca să le salvez.

Am realizat că universul vrea să devin profesoară. Că asta mi se potriveşte. Aşa că asta voi face. O să devin o profesoară care să îi înveţe pe copii să fie oameni. Apoi o să-i învăţ şi tainele unei materii. Iar ei o să mă înveţe să fiu din nou copil.

9. Ce grupuri poetice, publicații/ reviste/ pagini de Facebook/ conturi de Instagram care ne fac să iubim poezia ne recomanzi? Unde te putem citi, unde ai mai publicat până acum?

Recomand cu căldură pagina Noise Poetry (care se găseşte şi pe instagram). Apreciez toată munca lui Marian Mihai de a promova poezia tinerilor nedebutaţi, de a promova poeţi şi poete care deja au publicat, de a ne oferi traduceri ale unor poeţi despre care probabil nici nu ştiam. De asemenea, pagina O mie de semne şi Parnas XXI şi altele al căror nume nu îl reţin acum.

Un grup poetic pe care l-aş recomanda este Jurnal Poetic. Primeşti o critică destul de constructivă atunci când este cazul şi ai ocazia să descoperi oameni în care se ascunde poezia. Să nu uit de Ramona Boldizsar. Dacă există un om pe lumea asta care să te facă să iubeşti poezia, ea e omul potrivit. Mereu înconjurată de poezie încât mă mir că nu a devenit ea însăşi o poezie. Să nu uităm de elefantul de bibliotecă, ai văzut ce articole faine scrie? Eu am văzut şi îl recomand cu drag. Stârneşte poftă de citit.

De găsit, mă găsiţi pe Noise Poetry, pe Parnas XXI, într-o revistă din Peru (Kametsa), pe grupul de poezie Poeţi analfabeţi (aici postez poeme cel mai des).

Mă găsiţi printre hârtii. So, dacă aveţi nevoie de ceva, Ana e aici.

10. Iar la final vreau să ne spui unde vezi tu poezia, care crezi că a ajuns să fie rolul ei în viețile noastre?

Eu nu văd poezia, eu o simt. Poezia trebuie simţită. Trebuie să ne uităm în spatele cuvintelor ca să descoperim mesajul. Poezia ne ţine în viaţă, cel puţin asta cred eu. Ne trage de mână când vrem să ne aruncăm în hău. Ne ajută să scăpăm de gândurile toxice. E vocea noastră atunci când nu putem vorbi.
Poezia e ca o mamă şi noi îi sugem laptele până sufletul devine din negru alb. Ăsta e rolul ei, să ne purifice sufletele.

Şi aş vrea să te întreb şi eu pe tine (de fapt, pe toţi cei care vor citi acest interviu), de câte ori ai simţit că poezia te strânge în braţe? Pentru că eu am impresia că poezia ne strânge în braţe mai des decât o fac oamenii.

Ca să îți răspund la întrebare, poezia reprezintă până la urmă expresia reală a sentimentelor și a gândurilor celui ce o scrie, prin urmare poezia ne îmbrățișează cu adevărat.

În dialog cu Ana Maria Murariu despre viață și poezie

Ce ne face oameni, o recomandare de film: 5 minute – 5 Minutes Too Late (2019) și Insula – The Island (2005), regia Michael Bay

Am văzut de curând două filme pe care vreau să vi le recomand. Nu sunt filme de artă sau neapărat de văzut, dar subiectele abordate și modul în care au fost abordate fac să merite vizionarea lor, cel mai sigur mulți dintre voi deja ați ajuns la ele. Este vorba despre  5 minute – 5 Minutes Too Late (2019), Regia: Dan Chişu și despre Insula – The Island (2005), regia Michael Bay.

5 minute – 5 Minutes Too Late (2019)

Despre filmul românesc, am aflat în mod întâmplător, mi-a intrat în flux pe TikTok partea în care fiica vorbește cu tatăl ei, îi dă un răspuns „obraznic” care reflectă realitatea din România zilelor noastre”, citez ce am reținut din secțiunea de comentarii. Bineînțeles că răspunsul unei femei tinere către un tată autoritar și homofob nu poate atrage decât mesaje misogine în, din păcate, România zilelor noastre. Motiv pentru care mi-am dat seama că filmul trebuie să aibă un mesaj încă sensibil pentru mentalitatea majorității și am vrut să văd întregul context. Bine am făcut.

5 Minutes Too Late  urmărește povestea unui jandarm (Nicu Holban) care conduce o echipă de intervenție într-o misiune de aplanare a unui conflict iscat într-o sală de cinema. O organizație anti-LGBTQ creează haos în sala de cinema pentru că filmul prezenta idei scandaloase, relația dintre două femei. În altercație un tânăr este rănit grav și intră în comă. Presa speculează că jandarmeria nu a intervenit la timp, pe fondul acestui scandal, Nicu Holban (interpretat de Mihai Călin), considerat erou, este hărțuit de presă din cauza homofobiei sale.

Ce ne face omeni, o recomadare de film: 5 minute – 5 Minutes Too Late (2019) și Insula - The Island (2005), regia Michael Bay

Filmul debutează cu Nicu Holban și fiica lui de 17 ani pe holurile unui spital, aflăm apoi că erau într-o vizită anuală la ginecolog, tatăl vrea să se asigure că este virgină. Din start înțelegem modul în care se raportează la sexualitate, conservator și autoritar din fire, crescut în spiritul patriarhal și misogin din secolul trecut, nu reușește să înțeleagă faptul că nu poate controla corpul celuilalt. Desigur, convingerile personale nu trebuie să îi influențeze munca, dar oare cum stau lucrurile?

Presa este reprezentată în Liliana Calomfir (interpretată de Diana Cavallioti), o jurnalistă cu experiență, recunoscută pentru modul intruziv în care anchetează cazurile. În ce o privește vom întâlni mai multe nereguli. Dispusă să facă orice pentru rating și pentru recunoaștere, de-a lungul scandalului propune de mai multe ori șantajul și manufacturarea unor dovezi. Cei doi se intersectează la un moment dat, Holban îi fură telefonul pe care înregistrase dialogul incriminatoriu pentru el, informație ce îi putea afecta și mai mult imaginea jandarmului.

Lupta dintre cei doi se încheie spre finalul filmului, când Holban acceptă să urmeze instrucțiunile presei, care îl șantajase cu un filmuleț din care reieșea că jandarmeria ajunsese cu 5 minute înainte de incidentul violent, în urma căruia un tânăr ajunsese în comă de gradul III. Lui Holban i se propusese să joace o scenetă în care se ducea în vizită la spital să vadă starea tânărului. Lucrurile nu merg conform planului, jurnalista Liliana Calomfir, îi cere să interpreteze prea mult, moment în care jandarmul este pregătit să renunțe.

Când vrea să iasă pe ușă se intersectează cu părinții băiatului. Încearcă să nu interacționeze deloc cu ei, dar tatăl băiatului îi strânge mâna și îi spune la ureche că se bucură de incident și îi mulțumește pentru decizia lui, pentru că așa (homosexual cum este) nu trebuie să mai trăiască și Dumnezeu poate decide mai bine ce se poate întâmpla.

Holban îl corectează și îi spune că trebuie să ne iubim copiii așa cum sunt, altfel greșelile înseamnă pierderea lor. Jurnalista aude dialogul dintre cei doi, pentru prima dată empatizează cu oamenii care fac parte din toată tragedia și renunță la senzaționalul subiectului abordat.

Urmărind filmul observi cum sunt abordate unele dintre cel mai importante aspecte ale existenței noastre. Modul în care ne raportăm la meseria noastră, la cât de mult ne respectăm îndatoririle. Ni se prezintă lipsa de profesionalism din mai multe unghiuri, jurnaliștii care nu urmăresc adevărul și caută doar senzaționalul (inclusiv lipsa de integritate din cadrul redacției, șeful Lilianei Calomfir nu păstrează o relație stric profesională cu angajatele lui).

Jandarmul care, prin prisma propriilor sale principii și valori, are impresia că poate decide pe cine trebuie să salveze și pe cine nu. Vedem că nici în viața de familie nu are un comportament firesc, misoginismul răzbate mai ales din modul în care se raportează la cei doi copii ai lui, favorizându-și băiatul.

Filmul reprezintă o amplă pânză a societății românești, încă actuală din păcate. Urmărim cum false valori morale conduc familiile și instituțiile statului. Cum aspecte care țin fix de alegerea sau de natura intrinsecă a fiecăruia, trebuie să fie transpuse într-un grad al calității umane. Lipsa de empatie și goana după recunoaștere sunt cele care guvernează luarea unor decizii de viața și de moarte.

Te face să te întrebi ce anume trebuie să te facă uman. Dacă orientarea sexuală sau o singură faptă (bună sau rea) sunt cele care ne definesc în cea mai mare măsură. Urmărindu-l pe tradiționalul patriarhal Holban înțelegi că este produsul unei societăți rigide și misogine. Nu reușește să găsească o explicație rațională instinctului său de a iubi pe cei apropiați lui.

Își condiționează familia în funcție de niște valori profund patriarhale, sperând la puritatea fiicei sale doar din punct de vedere corporal, nu poate înțelege că există și o conștiință a femeii cu privire la propria ei feminitate și sexualitate. Nu reușește (sau nu consideră necesar) să comunice cu ea, să înțeleagă cum vede lumea sau cum se raportează la valoarea umană.

M-a impresionat mesajul filmului, faptul că eroii greșesc la rândul lor, dar și că adevărul poate învinge prin limbajul inimii și nu al minții.

Insula The Island (2005)

Lincoln Six-Echo (Ewan McGregor) și Jordan Two-Delta (Scarlett Johansson) trăiesc într-un oraș artificial unde sunt monitorizați alături de alte câteva sute de oameni în absolut tot ceea ce fac. Lumea în care trăiesc este controlată atent și singurul lor scop este să iasă din sterilitatea asta pentru a ajunge pe Insulă, unicul loc rămas necontaminat, restul planetei fiind contaminat în urma unui cataclism. Sănătatea corpului și a minții singurele coordonate, viața este dusă după câteva reguli stricte, nu există niciun alt orizont.

Lincoln Six-Echo se confruntă în ultimul timp cu tot felul de coșmaruri în care există elemente care nu fac parte din viața lui de zi cu zi, amintirea unei alte vieți. „Greșeala” cea mai mare a lui este că își pune prea multe întrebări și îl maicină cel mai mult una dintre ele, ce se întâmplă mai departe de Insulă, care este scopul lui în viață în general. Curiozitatea este cea care-l va conduce către adevărul crud al scopului său și al celor ca el.

Ce ne face oameni, o recomandare de film: 5 minute – 5 Minutes Too Late (2019) și Insula - The Island (2005), regia Michael Bay

Descoperă că nu există niciun cataclasim, că lumea de afară nu este contaminată și mai ales că scopul lor este de a servi ca material, el și toți cei ca el sunt clone. Iar dacă originalul, și sponsorul clonei, pățea ceva, clona era ucisă pentru a i se putea recolta organele. Un plot asemănător cu romanul și filmul Never let me go, diferența este că, în cazul de față, clonele nu cunosc realitatea și nu aparțin cuiva anume. În ambele cazuri se consideră că nu au suflet, clonele ne având statut uman.

Lincoln Six-Echo și Jordan Two-Delta reușesc să scape și să ajungă la sponsorul lui Lincoln, un om foarte bogat, nu este impresionat de situația reală a clonelor. Pentru început îi minte că îi va ajuta. Acesta anunță instituția, care deja trimisese o echipă de recuperare după ei, unde se află cei doi. Prietenii, deveniți acum un cuplu, reușesc cu greu să se salveze și se decid să facă același lucru și pentru restul clonelor.

Sunt ajutați de șeful echipajului de recuperare, care înțelege tragismul care stă la baza situației clonelor. Își pune întrebarea cum de ființe care sunt ca el, cu aceeași conștiință de sine nu pot fi umane. Vede semnul de pe mâna lui Jordan Two-Delta, prin care se atesta că este o clonă și își amintește că el fusese „însemnat” la rândul lui, doar pentru a se știi că este „mai puțin uman”.

Ce ne face oameni, o recomandare de film: 5 minute – 5 Minutes Too Late (2019) și Insula - The Island (2005), regia Michael Bay

Ideea cuțitului cu două tăișuri, faptul că nu există viață fără moarte sau fericire care să nu aibă la bază suferința cuiva sunt atât de actuale și probabil vor continua să fie pentru mult timp.

Filmele te fac să meditezi la ce înseamnă să fii om. La linia subțire dintre uman și inuman, dintre însuflețit și neînsuflețit, care pare să fie o limită imaginară pe care o trasează omul în mintea lui. Un zid pe care îl construiește doar pentru a-și justifica lipsa de empatie și cruzimea față de cei ca el și nu numai.

Am ales să scriu despre cele două filme în același articol pentru că vorbesc despre limitele trupului și despre faptul că etica nu poate urma niciodată doar raționamentul trupului. Există alte legi care ne guvernează, sau ar trebui să o facă, apartenența noastră la viață, deciziile și comportamentul. Bunăstarea noastră nu merită mereu orice sacrificiu și libertatea celuilalt nu trebuie să fie o problemă pentru noi, dorința de a-ți exprima iubirea față de persoana iubită nu trebuie condiționată, acestea sunt doar o parte din ideile care reies din cele două filme.