Este destul de greu de identificat când au apărut primele romane japoneze. Dacă am spune că romanul este orice lucrare de ficțiune, de o întindere de minimum 100 de pagini, romanul japonez există încă din secolul al X- lea.
Originea romanului japonez nu este singulară, au existat mai multe elemente care au dus la apariția lui. Poveștile și anecdotele din cărțile mai vechi, de proveniență niponă, chineză și indiană. În timp, au trecut de la o generație la alta, devenind parte din folclor. Erau de o varietate mare, în care se prezentau diverse întâmplări de natură fantastică sau miraculoasă. Mare parte din subiectele cu iz magic ale poveștilor au devenit premise pentru romanele viitoare.
Originile romanului japonez
Un alt element care a contribuit la apariția romanului japonez este chiar poezia. În general cărțile de poezie debutau cu o prefață scrisă de poeții în sine. În cadrul acesteia erau prezentate motivele care au dus la crearea volumului. De cele mai multe ori era vorba despre un tribut adus unei persoane dragi. Prefețele puteau cuprinde acțiuni destul de complexe, poeții povesteau cum își întâlniseră, de exemplu, soția. Dezvoltau o întreagă poveste legată de iubirea pe care și-au păstrat-o reciproc. Înainte de a ajunge la poeziile în sine treceai printr-o baie de proză.
Putem să luăm în calcul ipoteza în care cineva, descoperind mai târziu cartea vreunui poet, să fi vrut să afle mai multe despre autor. Informațiile aflate de el fiind apoi transpuse în prefața cărții. De aceea avem motive să credem că din astfel de prezentări, care depășeau de multe ori numărul în sine al poeziilor, au luat naștere și romanele. Dovada este cartea Poveștile din Ise, o operă de secol X, atribuită lui Ariwara no Narihira.
Ilustrație din Poveștile din Ise Sursa: wblog.wiki
Cartea este formată din 125 de episoade, fiecare în parte compuse în jurul uneia sau mai multor poeme. Însă, nu există o idee prin care să fie legate. Putem porni de la premisa conform căreia însuși Narihira ar fi protagonistul acestora. Ne putem raporta la Poveștile din Ise precum la Vita nuova. O intenție care ar depăși realitatea, nu regăsim niciun fir narativ care să lege toate micile evenimente narative.
Sursa de inspirație diferențiază „prozopoemele” din Poveștile din Ise de poveștile din folclor clasic, plin de întâmplări fantastice. În cazul acesteia poveștile erau inspirate din întâmplări cotidiene. În carte întâlnim deseori nobili care, în timpul vânătorii, se îndrăgostesc de o femeie necunoscută. Stilul în care sunt încorporate poemele în cadrul micilor narațiuni le apropie de ideea de roman contemporan (modern). De exemplu putem urmări asta și în citatul de mai jos.
„Trăia cîndva un om într-un sat depărtat. Și într-o zi, spunînd el celei dragi că merge să slujească pe la curte, își luă un dulce bun rămas și se îndepărtă. Trei ani lipsi, încît femeia care-l așteaptă atît de mult însingurată, la urmă hotărî să își petreacă noaptea cu un altul, care-i arătase multă dragoste. Și chiar în noaptea cu pricina se-ntoarse vechiul ei iubit”. Citat preluat din Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991, p. 74.
Iar după ce acest episod narativ urmează un schimb de replici între cei doi iubiți. Fiecare în parte fiind câte un mic poem. Urmărind întregul episod, vom putea observa că este povestită întreaga întâmplare. Am putea considera că partea de proză de debut este de fapt un comentariu explicativ la poemele cuprinse în el.
Copacul scorburos – prefigurări ale romanului japonez
Copacul scorburos are surse mult mai facil de descoperit. În cazul lui este vorba despre povestirea stranie și povestirea-poem. Este o carte cu o acțiune simplă în aparență. Firul narativ principal prezintă aventura unui cântăreț care pornește în căutarea celui mai bun arbore. Lemnul prețios l-ar ajuta să creeze cea mai bună alăută. Țelul aventurii sale îl face să ajungă până în Imperiul persan și îl pune în cele mai ciudate situații.
Lucrarea este compusă din 986 de poeme, dar stilul începe să capete forță în cea de-a doua parte a operei. De parcă autorul însuși ar descoperi treptat modul în care trebuie utilizat noul mijloc literar. Este o carte importantă pentru că prin ea se poate urmări formarea romanului. Poate fi considerată o istorie a apariției și dezvoltării romanului japonez. Inoculează perioada de tranziție de la Poveștile din Ise la Povestea lui Genji.
Povestea lui Genji – primul roman japonez
Povestea lui Genji (Genji Monogatari scris în epoca Heian) a fost numit drept „primul roman istoric”, „primul roman psihologic”, dar importanța romanului rezidă în faptul că este în sine primul roman japonez. O carte accesibilă, scrisă într-un mod elegant de către o doamnă de la curte Murasaki Shikibu. Romanul prezintă viața lui Genji, un prinț, a cărui mamă de rang ignobil moare când era doar un copil. Împăratul a suferit mult în urma pierderii ei, însă, femeia a fost, în cele din urmă înlocuită de Fujitsubo. O frumoasă prințesă ce semăna cu prima soție a împăratului.
Prințul moștenitor este înlăturat de tată pentru că nu avea gene nobile pe filieră maternă. Băiatul exclus din linia regală primește un nou nume de familie, Genji. Prima parte a cărții cuprinde tot felul de legături romantice ale tânărului fermecător Genji. Sunt povești din cele mai sensibile, stranii și uneori haioase. Una dintre povești prezintă o situație destul de hazlie. Intră dormitorul unei femei căsătorite și care se răzgândise cu privire la întâlnirea lor pleacă. Genji descoperă o altă femeie, mai tânără, dar nu își dă seama de diferență. Când descoperă confuzia pentru a-și ascunde greșeala începe să-și mărturisească o (falsă și) arzătoare pasiune.
Ilustrație a unui episod din Povestea lui Genji Sursa: roxanamchirila.com
Spunem că Povestea lui Genji este un roman, dar nu trebuie să ne gândim la concepția romanească europeană. Îi lipsește concizia criptică pe care o avem în vedere în cazul romanului occidental. De exemplu forma lui este cea a unui sul orizontal specific japonez. Imprimat în formatul de carte clasică are o întindere de 2 500 de pagini. Povestea lui Genji este o capodoperă din multe puncte de vedere, cu siguranță trebuie să se afle în topul must read într-o viață. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că este un produs clar al tradiției japoneze.
Încă din vremea publicării sale era considerat o operă clasică. Romanul a fost citit de oameni importanți de la curte, inclusiv de împărați și filosofi care au adnotat-o. De asemenea, a reprezentat o incredibilă sursă de inspirație pentru mulți scriitori și artiști. După ce în secolul al XVII – lea, după 6 secole de războaie și conflicte, japonezii au avut parte de o perioadă de pace, Povestea lui Genji a devenit un model de urmat pentru negustori. Romancierii, la rândul lor, uită de toată perioada neagră și creează proprii lor Genji.
Influența romanului a fost atât de mare încât se poate observa și în opera lui Tanizaki. Povestea lui Genji a fermecat lumea occidentală după ce a fost tradusă de Arthur Waley. Putem recunoaște în paginile ei nu doar primul roman al lumii moderne, dar și o capodoperă. Înțelegem că prezintă o lume care își atinsese potențialul unei dezvoltări extreme. Romanul conservă și perpetuează adevărul unei curți japoneze posibil decadentă a secolului X. Însă, autoarea ne avertizează, că este evocare unui „paradis pierdut” romantizat care nu a existat de fapt.
Surse colaj: cartea de pe elefant.ro și ilustrația de pe cafemontaigne.com
Minunatul Genji și viața lui boemă nu este un ideal, poate fi mai curând un exemplu. Întâmplările sunt relatate printr-o perspectivă pesimistă. Incredibilul Genji moare, în urma lui rămân un număr mic de tineri ce nu au prea multe de spus. Sunt doar niște curteni simpatici, produsul unei vieți trăite în umbra palatului. Totul este prezentat din perspectiva unei lumi ce trebuia să sfârșească la un moment dat. O altă mare diferență între romanul doamnei Murasaki și operele de până la ea. Ideea morții umbrește orice mică bucurie a vieții, Genji este copleșit de melancolie când privește și o floare de cireș purtată în bătaia vântului.
Epoca Heian
Perioada Heian (794-1185) apare pe când orașul Heian-kyō (denumit mai târziu Kyōto) este întemeiat și instituit ca oraș-capitală al Japoniei. Însă, poate neașteptat, dar majoritatea scrierilor erau în chineză. Sunt sponsorizate trei apariții de antologii de poezie chineză în perioada 814 – 827. Proza japoneză prinde contur începând cu secolul X, debutează cu povestea Copacului scorburos.
Au fost multe prefigurări ale romanului considerat modern. Perioada este considerată o epocă de aur a artei și literaturii japoneze. Literatura devine un foarte important pion datorită călugărilor și nobililor. Poeții trăiau sub patronajul curții imperiale. Iar majoritatea erau curteni sau doamne de la curte. Astfel, putem înțelege limbajul sofisticat și atmosfera aristocratică din poeziile epocii.
Povestea lui Genji s-a bucurat de un succes imediat, prin roman se atinge apogeul artistic al perioadei, dar și din întreaga literatură japoneză. Motoori Norinaga (critic și istoric literar din secolul al XVIII -lea) a spus că opera este remarcabilă datorită sensibilității ei. Iar ultima parte a romanului, de după moartea lui Genji, reliefează profunzimea autoarei.
Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărții Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991.
Citind acum Micul prieten (The Little Friend, 2002) al Donnei Tartt, poate că în mod neașteptat, mi se revelează și mai multe aspecte importante din Istoria secretă (The secret history), pe care am cam grăbit-o anul trecut și pe care intenționez să o recitesc, probabil în limba engleză (găsiți varianta audio a cărții în lectura Donnei Tartt pe youtube), pentru a ajunge la textul original, foarte bine scris. Donna Tartt are un stil captivant și frumos așa cum pot să deduc și din traducerea impecabilă a romanului Micul prieten de Magda Groza pentru Polirom. Prin urmare, cu gândurile puse în ordine m-am hotărât să duc la bun sfârșit acest articol care stă în ciorne de luni de zile. Aproape că am uitat cum se scrie, atât de mult timp a trecut de când nu am mai scris un articol pe blog, sper ca soarele care începe să își facă apariția mai des în ultimele zile să mă ajute să scriu mai des.
Succesul romanului The secret history
The secret history (cu titlul inițial de The God of Illusions) este un roman care, se spune în mitologia urbană, ar fi creat așa-numitul curent literar-artistic dark academia, considerat de mulți tineri chiar și un stil de viață. Romanul este publicat de către scriitoarea Donna Tartt (a se vedea fotografiile de mai jos) în anul 1992, pe când avea vârsta de 28-29 de ani, la Editura lui Alfred A. Knopf în U.S. și se bucură de un succes rapid, fiind considerat bestseller, prima ediție, care însuma 75.000 de exemplare și nu 10.000 așa cum se obișnuia atunci, este și primul tiraj al unui debutant care se vinde așa de repede.
Succesul de care s-a bucurat romanul a fost un fenomen inexplicabil chiar și pentru autoarea lui care spunea în cadrul unui interviu din 2018 că era convinsă de faptul că scrie o carte bizară, de modă veche, care va fi pe placul ei și eventual al prietenilor, potrivit unui articol scris de BBC. Cu toate acestea, cartea a fost primită foarte bine de public, în parte datorită notorietății pe care a reușit autoarea să și-o asigure prin intermediul creării involuntare a unui personaj din propria sa persoană, fiind vorba de o identitate misterioasă, cumva similară cu personajele sale, dar și a legăturilor pe care le avea cu oameni precum cunoscutul editor și scriitor Bret Easton Ellis, dar mai ales prin calitatea în sine a stilului ei literar.
Plotul romanului și asemănările cu marile opere literare occidentale
Pe scurt, dar cu ceva spoilere, The secret history, prezintă aventurile unui grup select de studenți care studiază limbile și culturile clasice (greci și latine), pe care îl urmărim prin ochii personajului-narator, Richard Papen, recent transferat în Hampden College din Vermont. Acesta se împrietenește cu grupul ermetic și select după ce le demonstrează că poate traduce un pasaj dintr-un clasic grec. O reușită care îl apropie atât de membrii grupului (gemenii Charles și Camilla Macaulay, Francis Abernathy, Henry Winter și Edmund „Bunny” Corcoran) cât și de profesorul lor de greacă veche, Julian Morrow. Richard încearcă pe cât posibilul să se integreze în acest club select de tineri iubitori de artă veche proveniți fiecare în parte din familii înstărite, ultima parte nu îl vizează și pe Richard, care dispune de venituri mici, fiind nevoit să lucreze pe perioada studenției, dar care, este și singurul ce absolvă studiile.
Henry este un personaj interesant care îl hipnotizează, prin erudiția și determinarea sa, este cel pe care îl consideră capabil să învețe orice. De asemenea, îl identifică drept liderul grupului, el este cel care îi va convinge să se implice în diverse activități stranii, vecine cu ocultismul, dar și ieșite din sfera legii. Pe lângă acest comportament aparte pe care îl manifestă în mod observabil, în interiorul grupului există mai multe dinamici care duc la diverse conflicte și chiar la moartea lui Bunny, despre care aflăm de la începutul romanului. Iar faptul că Donna Tartt pare să ne fi dezvăluit deja marele punct culminant mi se pare poate cea mai mare dovadă a măiestriei sale de romancieră pentru că, așa cum veți descoperi, suspansul nu se pierde, existând mult mai multe lucruri de aflat.
Spuneam într-un clip de pe Tik Tok (mă găsiți la elefantul_de_bibliotecă) că plotul Donnei Tartt nu diferă foarte mult de cel ales de Dostoievski în Crimă și pedeapsă, fiind vorba în ambele romane de studenți care comit crime, dar și de studenți care trăiesc la limita subzistenței – aici mă refer la Richard), iar observația mea nu este singulară. Astăzi am aflat că în New York Times, într-un articol din 1996 (vedeți citatul și sursa lui mai jos), se spune despre cartea Donnei Tartt că întrunește în parte elemente din Crimă și pedeapsă, dar și din Bacantele de Euripide (este o tragedie în care femeile din Teba sunt cuprinse de o stare de extaz, indusă de Dionisos, sub influența căreia comit o crimă… pentru cei care au citit romanul despre care vă povestesc asta ar trebui să aibă mult sens) și alte două mari clasice de limbă engleză, scrise de Bret Easton Ellis (autorul cărții American psycho) și de Evelyn Waugh.
„Imagine the plot of Dostoyevsky’s Crime and Punishment crossed with the story of Euripides’ Bacchae set against the backdrop of Bret Easton Ellis’s Rules of Attraction and told in the elegant, ruminative voice of Evelyn Waugh’s Brideshead Revisited.” Sursa: nytimes.com
The secret history este o carte cu un univers extrem de livresc în care orice element aparține deja universului literaturii, motiv pentru care este un adevărat festin pentru filologi, dar și o puternică expresie a marketingului pe filiera aceasta filologică. Reușește să îmbine unele dintre cele mai cunoscute mitologii occidentale cu elementele decadentismului occidental într-o manieră umană și cumva pe înțelesul multora, dar nu neapărat facilă. De asemenea, este și un veritabil tribut adus logosului (lumii cuvântului), dar și ideii de frumos și de estetică, reușind să păstreze limitele imaginarului fără să pară în vreun fel artificios sau cumva tras de păr, prin referiri la unele dintre cele mai importante aspecte ale literaturii occidentale clasice și prin diverse citate din cei mai importanți scriitori sau gânditori ai lumii clasice grecești, unde mă refer la autori precum Euripide și Homer.
De asemenea, preia unele dintre cele mai „arzătoare” derapaje morale, de la consumul de droguri, la alte căi de alterare a realității, unde intră și lipsa de somn în numele studiului și alcool, până la crimă, incest și lipsa empatiei. Este o atentă radiografie a culturii noastre, prin intermediul căreia ajungi să te îndrăgostești de literatură și de ideea studiului elementelor constitutive a culturii occidentale.
„Manuscrisul fanariot” al Doinei Ruști (publicat inițial în 2015) este de departe cel mai dens roman pe care l-am citit anul acesta. Cu o scriitură echilibrată și cu o viziune de ansamblu asupra epocii fanariote foarte bine documentată, romanul te poartă într-un București desprins dintr-o lume și ea aglomerată, dar cu multe alte reguli decât cele ale lumii în care trăim. Nu sunt o mare cunoscătoare a societății fanariote, prin urmare a fost o încântare să descopăr atât de multe aspecte legate de ea.
Printre cele mai interesante și întristătoare fenomene antropologice și sociale, numite în roman, se numără furatul de nume și sclavia. Spre pildă, dacă voiai să faci o călătorie lungă spre București trebuia să fii atent la tâlhari, la hoții care nu numai că te lăsau fără haine, dar te lăsau și fără identitate. Erai în pericol cu atât mai mult când își puteau însuși un act prin care se atesta identitatea ta. Sclavia era de asemenea un pericol iminent, puteai fi răpit și vândut cu foarte mare ușurință (cel puțin asta aflăm de la boierul Doicescu). Pe lângă asta, dacă aveai (ne)norocul să te îndrăgostești de o persoană subjugată (sclava sau sclavul cuiva) și voiai să te căsătorești cu ea, erai obligat să renunți la libertate.
Două aspecte absolut cruciale, pe baza cărora este construită acțiunea romanului, care, așa cum anunță și titlul său, are la bază un manuscris fanariot, despre care Doina Ruști, vorbește de mai multe ori. Am avut ocazia să aflu povestea descoperirii lui în cadrul unui podcast de la omiedesemne și în cadrul unui alt podcast din cadrul canalului Zaiafet (pe care vă invit să le urmăriți pe youtube).
Complexitatea romanului: straturile narative, stratul stilistic, stratul istoric și social
Spuneam că este un roman dens, fapt ce se susține și prin intermediul straturilor narative, urmărim cel puțin 3 fire narative, pe care le putem considera principale. Prin intermediul lor înțelegem cum funcționa lumea fanariotă. Îl avem în prim-plan pe Leun (pe numele său adevărat Ioanis Milikopu, rebotezat așa de către Tranca, o bucureșteancă mai puțin atentă la detalii ce îl confundă cu un valet dispărut), un tânăr despre care aflăm la începutul romanului că este îndrăgostit de libertate, terorizat de acest vis al deplinătății libertății este fermecat de București, o destinație cu un nume perfid ca un brici.
Hotărât să-și trăiască visul de a deveni mare croitor într-un oraș complicat și aglomerat, a cărui viață clocotea în toate venele sale și în toate păturile sociale. Leun uită de oroarea călătoriilor în vremurile sale atât de periculoase. În drumul său spre București își pierde identitatea, un pas ce îl va apropia, așa cum se va vedea la finele romanului, de pierderea mult adoratei sale libertăți.
„Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și, ascultându-i doar muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil, toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l interesează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome.”
Manuscrisul fanariot, Doina Ruști, Polirom, București, 2016, p. 9.
Prins în mrejele lumii bucureștene pestrițe, Leun se va contopi în acest algoritm unde orice cuvânt ajunge să fie integrat, unde orice secret se metamorfozează și devine mamutul ce captează atenția întregii populații bucureștene, vom vedea că în Bucureștiu fanariot nimic nu scapă exagerării și fanteziei. Celelalte trei fire narative centrale se învârt în jurul boierului Dan Brașoveanu Doicescu și al țigăncii Tranca, mama Maiorcăi, femeia de care se va îndrăgosti Leun. Doicescu pare să fie un fel de figură demiurgică, este boierul în a cărui proprietate intră cele două femei, menționate mai devreme.
Apoi romanul este dens (și fermecător) datorită limbajului utilizat de autoare. Textul pare să te hipnotizeze cu descrierile contrastante, aproape grotești uneori. Doina Ruști atingând performanța de a surprinde prin cuvinte spiritul epocii. Etosul fanariot este redat printr-o atentă întrepătrundere a cuvintelor specifice epocii cu a celora cunoscute și des uzitate de noi, contemporanii. Ești cu precădere fascinat de modalitățile de expresie diverse, folosind multe comparații, epitete și metafore prin care exprimă starea de fapt a tensiunilor și evenimentelor sociale ale acelei perioade, dar mai ales senzualitatea aparte, intimitatea care, paradoxal, pare să se confunde cu a noastră, dar asta numai în măsura de a te purta spre alte tărâmuri ale senzualității
Din fabuloasele descrieri, extrag: „Leun se trezise cu noaptea în cap, după un vis lung din care nu-și amintea decât ochii înzăpeziți ai Maiorcăi și chiotul ei, devenit în vis un mârâit de lighioană scăpată din lanț” (p. 141); „întâlnirea cu Maiorca fusese ca o mână înfiptă în c*aie” (p. 150); „A doua zi Bucureștiul răsuna de voci, iar cuvintele ca niște pene de sticlă transformă orașul în harfă” (p. 165).
Doina Ruști ne oferă multe aspecte legate de vremurile acelea, modul în care oamenii putea să-și piardă inclusiv numele sau cât de ușor ajungeai să fii vândut și să devii proprietatea cuiva. „Manuscrisul fanariot” este poate singura astfel de operă ce ne ajută să înțelegem raporturile de putere din Epoca Fanariotă, înțelegem cât din românescul nostru contemporan este de natură balcanică, orientală sau occidentală. Dar cel mai fascinant aspect mi se pare cel legat de raportarea conducătorilor la religia Imperiului Otoman, la portul specific, există un mic zvon ce pătrunde printre rândurile Doinei Ruști din care deducem superficialitate și ipocrizia de care suferea boierimea bucureșteană sau românească (pe care va trebui să îl descoperiți singuri). Un zvon legat de moartea unui înalt boier ajuns în Istanbul.
Legat de stratul istoric și social am să încerc să ofer, pe cât posibil, cât mai puține spoilere, să spunem doar că are la bază o întâmplare adevărată. Doina Ruști a predat literatură română veche, astfel a studiat mai multe aspecte legate de perioada fanariotă, lucru ce a condus-o către diverse documente. Astfel, a reușit să descopere și acest plot atât de complex și de emoționant. De asemenea, absolut toate marile evenimente numite în carte și toate detaliile referitoare la societatea fanariotă sunt veridice și mai ales reprezentative epocii.
A fost un roman care m-a determinat să-l lecturez în mult mai multe zile decât o fac în mod normal, un roman complex, un roman interesant, dar înainte de toate un roman foarte bine și frumos scris. Uneori lucrurile frumoase trebuie savurate cu simț de răspundere, trebuie să fim dispuși să le oferim timp, din fericire am făcut asta cu „Manuscrisul fanariot”.
Număr de pagini, variază în funcție de format, dar are în jur de 300 de pagini (sau mai puțin);
Personaje centrale: Dan și Manda Doicescu, Leun, Maiorca, Tranca…
Aspecte de urmărit: stilistica, atmosfera fanariotă, fenomenele sociale specifice epocii (sclavia în primul rând), raporturile de putere (din care înțelegem valoarea umană), corupția din epocă, romantismul și senzualitatea, prețul libertății și al iubirii, ironia sorții lui Leun, josnicia lui Doicescu, lipsa de simț al realității și empatie a Mandei Docescu dar și a soțului ei, tragismul relației de iubire și moștenirea celor doi îndrăgostiți…
Spuneți în comentarii ce vreți să mai știți legat de roman sau ce anume este la fel de important de menționat. Elefantul de bibliotecă vă roagă să citiți romanul acesta. ❤
Primele „recomandări estetice” legate de poezia japoneză au fost făcute în anul 905 a. Chr. de către Ki no Tsurayuki. Îndemnurile sale priveau condiția și originea poeziei. Recomandările erau cuprinse în prefața cărții Colecția de poezie veche și nouă. Putem observa o trimitere către îndemnurile mai vechi chinezești în cuvintele lui. Despre pozei, aflăm de la el, că are „sămînță inima omului” sau că „se împlinește în frunzele nenumărate ale cuvintelor”¹.
Se admite faptul că începuturile poeziei japoneze a fost ca un strigăt al emoțiilor. Mai apoi expresiile au evoluat și au devenit cântece și ritualuri religioase. Cele mai vechi poeme japoneze scrise în stil vechi se regăsesc în Kojiki (datează din sec. VII). Poeziile erau foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre.
În Manyoshu, cea mai veche colecție de poezie (sec. VIII), sunt înregistrate 4. 500 de poezii. Sunt cuprinse poezii diverse scrise de diverse personalități, de la împărați la oameni simpli. Pe atunci poezia era o modalitate de exprimare. Bunul gust în poezie apare mai târziu.
Poezia japoneză nu aparținea poeților
Tot poezia este cea care poate să influențeze atât omul, cât și cerul și pământul. Ba chiar pe diavoli și zei îi poate impresiona. Poetul însuși este un „portal” către forțele supranaturale pentru că, prin el, ambele ființe supraomenești pot vorbi oamenilor. Dar poeții japonezi nu fac referire niciodată la vreo muză. Nu se spune că sunt inspirați de vreo zeitate (bună sau rea). Poezia este doar o alinare a omului.
Împrejurările în care poezia este alinare sunt și subiectele abordate în poezie. Poezia este văzută ca o nevoie, nu reprezintă nicio stimulare divină care să conducă la creație. Rolul poeziei era de intermediere în cadrul relațiilor romantice. Un rol pe care îl putem înțelege cu ușurință prin citirea Poveștii lui Genji.
Poezia de tip liant al îndrăgostiților se dezvoltă la curțile imperiale, în cadrul cărora iubiții, viitorii soți, puteau comunica foarte puțin. Întâlnirile logodnicilor erau foarte formale, femeia stătea după un paravan, iar discuțiile se purtau într-un mod rigid, sub formă de poezie. Dacă nu purtau conversații, își trimiteau bilețele, în ele se regăseau tot poezii, iar valoarea lor era stabilită și în funcție de caligrafia folosită de îndrăgostit.
Specificul poeziei japoneze
Înțelegem cu ușurință faptul că poezia nu era doar a poeților. Era a tuturor, oricine putea comunica prin intermediul ei. Prozodia exactă se dezvoltă în funcție de limba japoneză, accentul și cantitatea, două din elementele prozodice de bază europene, nu au relevanță. Lirica niponă se diferențiază după criteriul numărului de silabe. Așadar, poezia tanka are 31 de silabe, dispuse în versuri a câte 5, 7, 5, 7 și 7. Haiku este un tip de poezie dezvoltată mai târziu, are 17 silabe, conține 3 versuri a câte: 5, 7, 5.
Strictețea formelor clasice de poezie este cea care a influențat și dezvoltarea ei. Pe lângă asta, lungimea poeziilor a impus și alegerea subiectelor. Astfel, putem înțelege de ce nu există prea multe poezii „intelectuale”. Pe lângă spațiul limitat, la alegerea subiectelor poetice, a contribuit și tradiția chineză. O influență care și-a spus cuvântul și în cazul cultivării emoției. Descoperim că atât în lirica japoneză, cât și în cea chineză nu există emoție. Mai degrabă găsim subiecte din sfera politicii.
O clasificare tematică a poeziei nipone ar fi o împărțire în: poezii de dragoste și de natură. Cu precizarea că sunt și câteva care au subiecte complexe, metafizice chiar. O altă caracteristică a poeziei japoneze este modul de exprimare. Vom întâlni foarte des sugestia, trăsătură conferită tot de concizia versurilor.
Noua poezie dezvoltată în secolele XVI și XVII: haikai
Denumită haikai sau dialogul poetic liber, acest tip de poezie cultiva lucrurile „banale”. Dacă în dialogul poetic tradițional se vorbea despre florile de cireș, acum se vorbea despre „buruieni”. Este o reacție împotriva prețiozității artificioase. Desigur, în timp și noul estetism începe să fie stereotipizat, însă lucrurile încep să se miște diferit din acest punct. Se renunță la rigiditatea poeziei de tip haiku.
Noul tip denumit hokku sau haikai propune libertatea de expresie și de formă. Versurile pline de obscenități și spiritul optimist sunt două din caracteristicile Japoniei de secol al XVII – lea. După o perioadă de conflicte de lungă durată, Japonia se bucură de prosperitate, astfel nu putem să-i imputăm extravaganța poetică.
Bashō (1644 – 1694) era considerat cel mai mare poet al Japoniei din acele timpuri. Trăia o viață sobră, în puritate, alegeri ce îi determină pe unii să-l venereze asemenea unui sfânt. El creează stilul liber, dar și poezia haiku.
Spiritul său inovativ se justifică prin dorința ca stilul său să se schimbe mereu. Idealul său de înnoire era atât de mare încât își propusese să se despartă complet de orice altă idee tradițională. Îndemnul său a condus de multe ori către creații absolut haotice, lipsite de noimă.
Curente literare în poezie- epocile Meiji și Taishō
După Restaurația Meiji din 1868, urmează o serie de reforme sociale. Toate schimbările pornind de la modelul occidental. Delegații de studiu japoneze sunt trimise în America și Europa. Misiunile de studiu al Occidentului încep încă din 1871. Cea mai cunoscută rămâne Misiunea Iwakura, desfășurată în perioada 1871 – 1873. Însă, de data aceasta, interesul față de cultura străină este unul al maselor. Un fapt foarte ușor dovedit de succesul cărții lui Fukuzawa Yukichi, Lauda învățăturii (1880).
Reforma învățământului are un succes mare. Modernizarea învățământului creează o plajă propice formării unor intelectuali de orientare occidentală. Crescuți sub orânduiala din Vest, mulți obțin și burse de studiu înstrăinătate. Putem aminti scriitorii Mori Ōgai și Natsume Sōseki, formați în noul spirit. Cu precizarea că studiile elementare au fost tot în accepție confucianistă a epocii Tokugawa. de la ei și până la cel de-al Doilea Război Mondial se scrie în cheie occidentală. Sunt traduse multe opere străine, se întrerupe o tradiție ce rezistase 13 secole. Ia naștere o literatură care îmbină tradiția cu inovația.
Spunem că modernismul în poezia japoneză se naște în anul 1882, când este publicată antologia Shintaishishō. Care se traduce prin „selecție de poezii în stil nou”. O carte alcătuită de trei profesori de literatură japoneză, ajunsă foarte cunoscută. În ea erau cuprinse 14 traduceri de poezie engleză și americană. Dar și o poezie franceză după un text englez și fragmente din Goethe și Schiller. În această primă etapă regăsim romantismul și naturalismul – urmat de anti-naturalism. Ultimul curent propunea o abordare idealistă și fantezistă.
Au existat două mari grupări formate în jurul a două reviste literare. Subaru (Pleiadele) – condusă de Mori Ogai și Ueda Bin și Mita Bungaku (Literatura Mita) – condusă de Kinoshita Mokutarō. Poeții care publicau aici aveau viziuni estetice îndrăznețe, cultivau un anumit hedonism. În anul 1908 apare și societatea Pan no kai (Devotați zeului Pan) care promova conceptul de artă pentru artă.
Poeții erelor Meiji și Taishō
Shimazaki Tōsōn (1872 – 1943) – a primit o educație clasică datorită tatălui său care se opunea culturii occidentale. Poetul studiază de mic limba chineză clasică. Însă, ajuns la gimnaziu urmează exemplul colegilor săi și învață limba engleză. Mai târziu, 1887, urmează studiile de la Universitatea Meiji Gakuin, unde învață engleza comercială. Mai apoi se botează și se dedică studierii literaturii. În anul 1896 publică poemul Cântecul vântului de toamnă, ce pare să fie o „adaptare” a poemului scris de Shelley. Publică primul volum, Mlădițe, în 1897.
Ishikawa Takuboku (1885 – 1912) – fiu de preot, pasionat al revistei Myojo își va publica prima poezie (1902) în paginile ei. Un poet care a reușit să scrie un volum de tanka în numai două zile, Un pumn de nisip (1910). Debutează în anul 1906 cu un volum de versuri libere (shintashi), Dor. Moare foarte tânăr din cauza unei infecții cu TBC, contractat- în urma unei operații de peritonită. Un an de zile, din 1911 până în 1912 este imobilizat la pat. O perioadă în care scrie multă poezie. Volumul, Jucării triste, publicat postum cuprinde toată această suferință.
Ishikawa Takuboku
Hagiwara Sakutarō (1886 – 1942): cu reputația de cel mai mare poet japonez modern, poezia lui aparține epocii Taishō. A fost fascinat de stilul de viață occidental încă din copilărie. Este singurul poet care petrece în orașul natal mare parte din viață. Rămâne în Maebashi până la vârsta de 39 de ani, fără să aspire la marea scenă culturală a orașului Tokyo. În prima parte a vieții este preocupat de muzică. Debutează în 1913 în revista Zamboa.
Era un mare admirator al lui Baudelaire, Poe și Schopenhauer. Fondează „Societatea de poezie Sirena” în anul 1914, alături de poeții Yamamura Bochō și Murō Saisei. Lirica lui urmează datele unui univers sumbru, poeziile sale trimit către morbiditate. Publică primul său volum în 1917, Urlând la lună.
Satō Haruo (1892 – 1964): s-a născut în prefectura Wakayama, încă de mic și-a demonstrat veleitățile poetice. La vârsta de 16 ani scrie prima lui poezie tanka și este publicată de Ishikawa Takuboku în revista Myōjō. De aici continuă să trimită poeziile sale mai multor reviste. În anul 1910 pleacă la Tokyo pentru a urma studiile superioare. Este o alegere bună, reușește să cunoască foarte mulți scriitori. În același timp este preocupat de traducerile din engleză și de proză.
Se face remarcat în proză prin intermediul a două nuvele. Ambele scrise într-o perioadă petrecută la țară alături de o actriță. Este vorba despre: Supein ino no ie (Casa câinelui spaniol) și Den‘en no yuutsu (Melancolie rurală). Două lucrări care îl plasa în mijlocul vieții literare nipone. Akutagawa i-a scris despre Casa câinelui spaniol că este o oază de fantezie în literatura japoneză mult prea serioasă. Melancolie rurală este urmată de romanul Melancolie urbană.
Ote Takuji (1887–1934): se naște într-o familie de „hangii” în stațiunea balneară Isobe osen din prefectura Gumma. Studiază la Universitatea Waseda literatura. Apoi absolvă facultatea cu o teză în poezia simbolistă. De la el rămân un număr de aproximativ 2400 de poeme. În timpul vieții publică în mai multe reviste, dar toate volumele sale sunt publicate postum. Traduce și volumul lui Baudelaire Les Fleurs du mal. Se stinge din viață din cauza infecției cu TBC. Volume de poezie: Broasca râioasă de culoare indigo (1936), Mireasa șarpelui (1940), Parfumuri ale unor țări străine (1943).
Note de subsol
¹Citate preluate din Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991, p. 31.
Surse:
Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991;
Literatura japoneză modernă de Iulia Waniek, Alexandra Marina Gheorghe și Irina Holca, ProUniversitaria, București, 2013.
În ciuda faptului că Nietzsche și Dostoievski erau convinși că există un fond tragic al existenței umane, aceștia aveau viziuni destul de diferite în ce privește soarta omului. Atitudinea nihilistă a lui Nietzsche diferă de cea a lui Dostoievski care, spre deosebire de majoritatea nihiliștilor și existențialiștilor, se sustrage logicii absurdului. Acesta crede că există ceva mai departe de ce poate experimenta omul în decursul vieții lui pe pământ. Nu se mulțumește cu adevărul pământesc.
Stern îi numea gemenii secolului al XIX – lea pentru similaritatea viziunii lor legată de modernitate. Șestov era de părere că amândoi sunt doi mari moraliști, a spus că sunt frați intelectuali. Chiar dacă cei doi nu s-au putut întâlni niciodată față în față concepțiile lor filosofice erau puternic legate pentru că în ambele cazuri întâlnim sisteme morale construite în perspectiva unei lumi în care „Dumnezeu a murit”. Ambii au prezentat urmările unui astfel de fenomen moral.
Nietzsche față în față cu Dostoievski
În cazul lui Dostoievski impactul unei astfel de schimbări a nucleului existențial dărâmă toate valorile morale. Din moment ce Dumnezeu a murit, totul este permis. Și, chiar dacă această teză a fost exprimată înaintea celebrei sintagme „Dumnezeu a murit”, Nietzsche este recunoscut la un nivel mai mare pentru această propunere. Scriitorul rus explorează consecințele psihologice ale acestui „nou adevăr”. Suferința despre care scrie în cartea Însemnări din subterană¹ (scrisă în anul 1864) îl face pe Nietzsche să simtă că s-a întâlnit cu un frate. Chinul acela interior descris cu atât de multă exactitate îl determină pe filosoful german să spună că este singurul om de la care a învățat ceva despre psihologie.
Cei doi au dezbătut asupra moralității, sentimentului de vinovăție, fricii și despre Dumnezeu. Iar viziunea lui Dostoievski îl influențează profund pe Nietzsche. Însă nu preia și ideea de căință. Reușita din punctul de vedere al filosofului vine din voința de putere, pe când la Dostoievski este vorba despre o reașezare a omului printre ceilalți. Scriitorul spera la bunătate, altruismul este de fapt cel ce urmează fiecărui păcat sau fiecărei greșeli. Omul se căiește și apoi alege să fie bun față de cei din jurul său, iar asta se numește libertate.
Nietzsche credea că libertatea constă în puterea de a gândi liber. O capacitate ce poate fi dobândită prin două elemente, esența și educația. Cea de-a doua fiind cale ce te poate conduce către esență. Credea că esența poate fi dobândită, fiind undeva deasupra omului inaccesibilă fără efort. În opinia lui este greu să devii ceea ce ești cu adevărat. Dar putem face un salt imens către noi înșine prin intermediul educației.
Nietzsche și Dostoievski au avut o viziune tragică asupra destinului ființei umane. Idealiști striviți sub greutatea nesiguranței și nedreptății ce caracterizau societatea și lumea contemporană lor. Incapabili să se împace cu o realitate nedreaptă, se închid în idealismul prin care emiteau idei radicale cu privire la natura umană. Cu toate acestea, idealul uman al scriitorului rus este ceva mai realist și mai puțin pesimist. Dostoievski spera la un om care să își dorească mereu să facă bine, care în ciuda greșelilor să tindă mereu spre el. Dar și în cazul lui Nietzsche există ceva monumental, o vigoare și un curaj fără seamăn, o explozie epică de energie și credință în potențialul omului în ipostaza de creator. O viziune pe care nu o regăsim la niciun alt scriitor modern.
Supraomul – Așa grăit-a Zarathustra
Nihilismul era răspândit în Rusia secolului al XIX -lea, prin care se prezenta sfârșitul credinței în Dumnezeu. O idee ce nu trebuie considerată o iterare a necesității morții lui Dumnezeu. Atât nihilismul rus cât și ideea lui Nietzsche anunță sfârșitul cu regret a dispariției încrederii în moralitate. Prin ele se sesizează tragismul existenței omului. Cu toate acestea, Nietzsche, era de părere că omul poate să trăiască și fără religie.
O idee pe care o dezvoltă și prezintă din toate perspectivele în cartea Așa grăit-a Zarathustra, o carte foarte frumos scrisă din punct de vedere literar. Cu o formă asemănătoare unui roman, în care „personajul principal” este profetul Zarathustra. Acesta după o lungă perioadă petrecută departe de lume, în speranța că Dumnezeu i se va releva, ajunge la concluzia că Dumnezeu a murit. Zarathustra iubește omul, un altfel de om care va stăpâni lumea în viitor. Așa că pornește într-o călătorie de propovăduire a Supraomului.
Sursa: last.fm
Înțelepciunea dobândită prin meditație, izolare și credință, constă în faptul că înțelege adevărata natură a ființei umane. Ajuns în punctul din care este capabil să împărtășească din cunoștințele sale. Zarathustra merge, după 10 ani de stat în pustie, printre oameni și le spune ce a învățat despre om. Acesta, spune profetul filosof, este la întâlnirea dintre fiară și Supraom. Este o punte spre perfecțiune. Supraomul trebuie să se ridice deasupra mediocrității și să treci peste toate dificultățile.
Supraomul lui Nietzsche este în mod clar legat de idealul la care aspiră personajul lui Dostoievski. Pe care îl concretizează prin intermediul imaginii lui Napoleon. Dar prin el nu se exemplifică idealul omenirii la care visau neapărat cei doi gânditori. Prin incapacitatea lui Raskolnikov de a depăși poziția lui nihilistă se exprimă concepție proprie a scriitorului rus. Aceea potrivit căreia căutarea sensului în orice altceva decât în Dumnezeu este zadarnică.
Raskolnikov – Crimă și pedeapsă
Mișcarea rusească din secolul al XIX-lea a renunțării la Dumnezeu este în opinia lui Dostoievski periculoasă. Din această convingere creează și personajul Raskolnikov. Ne prezintă prin intermediul personajului său ce poate face un om dacă are impresia că este superior și că i se poate permite orice. Ne demonstrează că „deținerea puterii” nu responsabilizează pe toți oamenii. Iar că Supraomul autointitulat nu poate avea mereu capacitatea de a fi altruist.
Îl urmărim pe Raskolnikov, un autointitulat Supraom, care ucide două persoane pentru că are impresia că i se cuvine. Dar nu este așa. Treptat îl cuprinde groaza faptei comise, trece printr-un chin, cuprins de angoasă nu reușește să ducă la bun sfârșit ce și-a propus. Cum Dostoievski a fost un mare scriitor a reușit să creeze un personaj realist. Raskolnikov are toate motivele să comită crimă: din punct de vedere filosofic, practic și etic.
Un student orfan de tată, provenit dintr-o familie modestă ajunge să fie convins că trebuie să facă tot ce îi stă în putere să reușească. Cum bătrâna la care amaneta diverse obiecte era un om rău și nefolositor în opinia lui, nu avea de ce să aibă remușcări. Plănuiește crima mereu cu ideea în minte că el este superior și că are capacitatea de a face bine celorlalți. Meditează asupra problemei moralei care ar trebui să nu fie aceeași pentru toți. Pendulează mereu între bine și rău. Dar, sub influența convingerii că este superior celorlalți ajunge să creadă că i se cuvine totul.
Sursa: forbes.ro
După înfăptuirea crimei tânărul se trezește din vraja creată de propria lui gândire. Își dă seama că o crimă nu poate să fie numită sau considerată altfel decât ceea ce este. Prin moartea bătrânei și a surorii ei nevinovate a murit și ceva din el. Prin incapacitatea lui Raskolnikov de a se înțelege cu adevărat pe sine Dostoievski demonstrează că nu este un Supraom. Deasupra lui se află morala, întruchipată prin Dumnezeu.
Chiar dacă Dostoievski a formulat un mesaj implicit împotriva convingerilor lui Nietzsche, scriitorul a înțeles cel mai probabil limitările lor. Precum și imposibilitatea de a crea un sistem filosofic bazat pe Eterna Întoarcere. Acest lucru a contribuit la întărirea bazei concepției lui Nietzsche despre puterea adevărată și viața autentică. Fiind posibile doar atunci când sunt afirmate atât frumusețea, cât și suferința. Soarta tragică a personajelor lui Dostoievski, dintr-o viziune nietzscheană, urmează o cale a adevărului ce pare să fi supărat pe mulți oameni ai secolului lor.
Note de subsol
¹ Considerată atât nuvelă cât și micro-roman, cel mai des este amintit ca primul roman existențialist din lume. Cartea se concentrează pe un singur personaj care alege să se izoleze de toată lumea. Urmărim atent un antierou care, prin intermediul izolării, speră să scape de posibila alienare provocată de societatea în care trăiește.
Despre rău s-au oferit mai multe definiții, avem o întreagă hermeneutică a fenomenelor de maximă violență din secolul trecut, dar vreau să păstrez o zonă nu tocmai academică. Păstrez cu mine trei propuneri de explicații ale răului, a alegerii răului de către om. Prima la care mă gândesc este propunerea lui Michel Faucheux în „O istorie a răului”, poate cea mai accesibilă filosofie a istoriei, unde ne spune că omul nu are memoria binelui, este o stare ce nu poate fi surprinsă în cuvintela adevărata sa intensitate. Pe de altă parte, răul, este cel care nu își pierde niciodată profunzimea și paleta de sensuri ale lexicului, el este însăși memoria, rana la care revenim pentru a ne justifica comportamentul. Răul este ficțiunea, povestea, pe când binele este adevărul, lipsa de înțelesuri multiple, mascate.
Apoi nu pot să nu aduc în discuție banalitatea răului, propunerea Hannei Arendt, cât timp banalizăm actul de a face rău, cât timp, din nou, creăm ficțiunea compensatorie, cât timp păstrăm distanța cât se poate de mare față de actele noastre rele nu vom putea vedea de cealaltă parte, empatia se sfârșește acolo unde nu mai interacționezi direct cu victima. Poate că la noi se traduce prin „trebuie să mă gândesc și la mine” sau prin „așa fac toți”, dar este foarte importantă această banalizare a răului, a îndepărtării de adevărata natură a realității, a simplificării modalităților de a face rău și, din păcate, mintea omului a găsit atât de multe moduri prin care se poate face rău fără să fim neapărat afectați de propriile noastre acte.
De asemenea, răul este, ne spune Creștinismul, lipsa Adevărului, lipsa Luminii, a Armoniei, acolo unde nu va fi ființa, va fi neființa, ceea ce în sens creștin se traduce prin faptul că Unitatea este înlocuită de dualitate, cuvântul diavol provine din grecescul diavolos care se referă la practica de vânătoare prin care este spintecat animalul vânat, prin urmare este împărțit, o împărțire care ucide. Dumnezeu este Armonia, diavolul este dezbinarea.
Pot să fiu mai departe savantă încercând să-mi explic de ce oamenii îți fac rău, cel mai greu îmi e să înțeleg faptul că răul nu se face pentru a avea un avantaj, pentru a avea ceva de câștigat, ci doar pentru că e facil. Dacă îți permiți să fii vulnerabil în fața unui om plictisit, trebuie să te aștepți că vei fi înregistrat, indiferent despre ce ai vorbi, cuvintele tale sunt importante într-un spațiu al oamenilor plictisiți, lipsiți de ocupație pentru că, măcar din filmele de acțiune, știm că tot ce spui poate fi cumva folosit împotriva ta.
Cât timp devii un subiect de discuție, indiferent de valoarea ta și faptul că ai problemele tale, indiferent de lipsa de valoare a actului de a înregistra o conversație privată, tu ești cel care permite acest act prin simplul fapt că alegi să ai încredere, prin simplul fapt că îi creezi celuilalt mediul prielnic prin care să îți facă rău. Facilitezi. Te vei întreba de ce, dar adevărul e că nici nu trebuie să dai motive. Răul este arma omului prost, a celui aflat într-o stare de absență a trăirii autentice. O realitate falsificată va produce oameni lipsiți de autenticitatea trăirii. Nu trebuie explicații savante sau complexe, trebuie doar să înțeleg că atât timp cât există posibilitatea de a face rău se va face pentru că „de ce nu?“ Mai ales când nu e nimic altceva de făcut (nothing to be done).
Existențialismul a fost o mișcare filosofică din secolul al XX- lea foarte influentă, s-a reflectat în mod special în literatură. În prezent termenul de existențialism a devenit aproape sinonim cu numele unor scriitori precum Fiodor Dostoievski, Leonid Andreev sau Franz Kafka și filosofii reprezentativi precum Albert Camus și Jean-Paul Sartre. Astăzi, îndepărtându-ne de prejudecățile secolului trecut înțelegem importanța pe care a avut-o gândirea unor personalități precum cele enumerate mai sus.
Filosofia existențialistă dezbate asupra problemei alienării umane în lumea modernă. De asemenea, în ea se reflectă depășirea iraționalismului în filosofia și psihologia secolului al XX-lea. Abordarea existențialistă pornește de la natura și contextul cataclismelor globale ale secolului XX (cele două războaie mondiale, genocidul, bombele atomice etc.).
Originea existențialismului se regăsește în așa-numita filosofie a vieții și în nihilism. Nu cred că e necesar să ideile și conceptele existențialiste își au rădăcinile și în fenomenologie. De altfel, Martin Heidegger (fenomenolog german, studentul lui Husserl) este considerat de o parte dintre filosofi un existențialist la rândul său. În cartea sa „Ființă și Timp” dezbate asupra condiției omului în lumea modernă, asupra conceptului de angoasă și a altor concepte specifice filosofiei existențialiste.
Existențialismul nu numai că se concentrează asupra problemei alienării umane născute în contextul lumii moderne dar încearcă să găsească (sau sugerează) modalități prin care omul o poate depăși. Printre conceptele cheie existențialiste se numără angoasa, absurdul, libertatea, singurătatea, neantul, finitudinea și urgența morții, antiteza dintre alteritate și identitate, contingența, devenirea și fragilitatea ființei umane.
Filosofia alegerii și disperării a lui Kierkegaard (1813-1855), nihilismul lui Nietzsche și fenomenologia germană sunt cele care au creat drumul posibilității formării filosofiei existențialiste. Viziunea și conceptele lui Kierkegaard sunt cele care pun baza gândirii existențialiste, cel mai important concept existențialist al său este angoasa. Un concept care este reluat și de filosofii Sartre și Heidegger, prin intermediul căruia se explică cel mai bine condiția umană a omului modern.
Nietzsche și Sartre
Nietzsche creează conceptul de Supraom ca o replică pentru ceea ce considerau creștinii că este Mântuitorul. Supraomul este cel mai bine conturat în, poate cea mai cunoscută operă de-ale lui, Așa grăit-a Zarathustra, referiri la conceptul acesta se fac și în Genealogia moralei, Voința de putere și în Dincolo de bine și de rău. Modalitatea de prezentare a caracteristicilor Supraomului este de a face comparație cu omul de turmă, fiind cel care nu se poate desprinde de sensul comun al lumii, prin care se face referire la cei care urmează legile și principiile învechite.
Metafizica lui fiind axată tocmai pe ideea de istoricitate a valorilor, considerând că epocile au propriile valori, iar istoria omenirii cunoaște mereu apusuri și răsărituri de valori. Supraomul i-a naștere de fapt din această continuă reevaluare a valorilor umane. Cum bine se poate observa cum am trecut în timp, de-a lungul mileniilor și a secolelor de la o viziune teocentrică la una antropocentrică și mai apoi, în zilele noastre la una mai degrabă ecocentrică (ecocentrismul – este un termen folosit de filosofii mediului și ecologiști pentru a desemna o viziune centrată pe natură), spre deosebire de cea centrată pe om, în care nu mai este plasat într-un mod central, astfel nefiind justificate acțiunile care au dus la degradarea planetei. Nietzsche considera Supraomul opus fundamental față de omul obișnuit, fapt ușor de observat și în principiile morale ale acestora.
„Omul liber, deținătorul unei vaste și neîmblânzite voințe, își găsește în această posesie etalonul său de valoare: bazându-se pe sine însuși pentru a-i judeca pe alții, el venerează sau disprețuiește: și la fel cum fatalmente îi cinstește pe cei care îi seamănă, puternicii pe care se poate conta (cei care pot promite)[…]”. Genealogia moralei, Prima Disertație, pag. 68.
Supraomul în interpretarea lui Dostoievski – Raskolnikov în Crimă și pedeapsă
Există multe idei și afirmații controversate făcute de filosof pentru conceptualizarea ideii de Supraom. Conceptul care stă și la baza romanului Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski. Un roman încadrat în realismul rus, o capodoperă a literaturii ruse și universale în care se tratează într-o manieră existențialistă condiția omului. Teza de la care a pornit scriitorul are la bază conceptul de Supraom al lui Nietzsche.
Fiodor Dostoievski (în rusă Фёдор Миха́йлович Достое́вский, transliterat: Fiodor Mihailovici Dostoievski) n. 1821 – d. 1881
Încercând să răspundă interogației filosofice cu privire la ce este sau nu este permis unui (supra)om, în funcție de contribuția lui la binele omenirii. Punând în paralel deciziile unor oameni care au marcat în mod constructiv evoluția omenirii. Și ceea ce face Dostoievski este să construiască personajele care să întruchipeze ideile filosofice ale lui Nietzsche. De exemplu, lui Einstein i s-ar putea ierta o crimă, având în vedere că descoperirile făcute de el au ajutat oamenii? Sau am putea să medităm asupra ideii dacă există oamenii cărora ar trebui să li se aplice o altă morală și pentru care ar trebui să existe o altă posibilitate de a fi învinovățit.
„Nu e ușor de înțeles de care parte este Dostoievski. Ce acceptă din admirabilele cugetări ale eroului din „Însemnări din subterană” sau ale lui Ivan Karamazov? […] Viața ideilor la Dostoievski nu poate fi înțeleasă static, ea este dinamică și antagonică în mare măsură. În cazul său nu poți găsi „da” sau „nu” afirmate tranșant.” Nicolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, traducere de Radu Părpăuță
Raskolnikov este un gânditor în cheia filosofică a lui Nietzsche, studentul la Drept, provenind dintr-o familie nu foarte înstărită, are aspirații foarte mari, greu realizabile datorită capacității sale financiare limitate. Motiv pentru care vinde sau amanetează diverse obiecte (mai mult sau mai puțin) valoroase unei bătrâne cu un caracter execrabil, care are în grijă un băiat cu probleme mintale. Raskolnikov scrie un eseu legat de Supraom și de necesitatea aplicării unei alte legi morale, desigur doar celor din tagma acestui om ideal. În care expune mai multe din viziunea lui a unei lumi ideale în care precizează că o crimă făcută în numele binelui poate fi iertată.
„După părerea mea, dacă descoperirile lui Kepler şi lui Newton n-ar fi putut, din pricina cine ştie cărui concurs de împrejurări, să fie făcute cunoscute oamenilor decât sacrificând viaţa unuia, a zece, a o sută sau a mai ştiu eu câtor oameni care ar fi stat în calea acestor descoperiri sau le-ar fi împiedicat, Newton ar fi avut dreptul, mai mult chiar, datoria… să înlăture aceşti zece sau o sută de oameni pentru a-şi face cunoscute descoperirile întregii omeniri”.
De aici nu rezultă câtuşi de puţin că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i se năzărea lui, în dreapta şi-n stânga, sau să fure zi de zi din piaţă cei poftea inima. Pe urmă, din câte reţin, dezvolt în articolul meu ideea că toţi… ei bine, să zicem legiuitorii şi cârmuitorii omenirii, începând cu anticii, continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii şi aşa mai departe, toţi până la unul au fost criminali, fie şi numai pentru faptul că dând o lege nouă au încălcat-o pe cea veche, respectată cu sfinţenie de societate şi preluată de la părinţi, şi nu sau dat înapoi nici de la vărsarea de sânge (absolut nevinovat uneori şi împrăştiat din belşug în numele vechii legi), dacă doar prin vărsarea de sânge puteau izbândi.” F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, Polirom, trad. Adriana Liciu, p. 179
Ajuns în pragul disperării, înfometat și în pragul posibilității de a rămâne pe drumuri, pierzând statutul de student, meditează îndelung la condiția omului în general și la condiția lui mai ales. Încercând să găsească un răspuns față de valoarea existenței lui, punând în paralel aspirațiile, toată voința lui de a face un bine omenirii și imposibilitatea realizării. Piedică ce se datorează faptului că nu are un sprijin financiar necesar dezvoltării sale. Motiv pentru care încearcă să găsească o modalitate de a face rost de o sursă de venit. Pe fondul viziunii sale față de condiția umană, se identifică cu un Supraom, cămătăreasa fiind identificată cu plebea. Și acesta este mobilul infracțiunii sale.
„Frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil, iar asta mi se pare greu de suportat. Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul.” (F.M. Dostoievski)
Un roman polițist și psihologic în același timp, cu mize filosofice, scria în cheie existențialistă cu un puternic impact emoțional- un talent născut din talentul său scriitoricesc, creând „oameni” plauzibili care să reflecte cu fidelitate viziunea lui filosofică. În operele sale vom găsi adesea referiri la convingerile sale în materie de politică, discursul său asupra lumii și a destinului omenirii fiind de o orientare preponderent religioasă.
Operele lui Dostoievski: Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Demonii, Însemnări din subterană, Jucătorul, Oameni sărmani, Amintiri din casa morților, Nopți albe, Omul dedublat, Eternul soț, Viscolul unui om ridicol, O femeie blândă, Un hoț cinstit, etc.
Alienarea omului în mulțime sau societate la Tolstoi în Anna Karenina
Cred că cel mai fascinant cei doi mari scriitori ai literaturii ruse de secol XIX este prezentarea cadrului social în contrast cu trăirile unor oameni inocenți, încă ne pătați de mizeria unei societăți construite pe aparențe. O societate în care Biserica are un cuvânt de spus în legătură cu posibilitatea ca un cuplu să divorțeze. Femeile tinere fiind încurajate sau obligate să se căsătorească cu bărbați mai în vârstă, înzestrați cu o oarecare putere financiară. Artificialitatea se vedea până și în tendința aristocrației de a accepta încornorarea bărbaților și de a nu fi de acord cu divorțul, amantlâcurile fiind considerate mult mai firești decât renunțarea la soț sau soție. Anna Karenina prezintă involuția unei femei fidele care-și iubește soțul dar care este furată de mirajul unei aristocrații ipocrite. Alienarea omului într-un mediu „toxic” este principala temă a romanului scris de Tolstoi în anul 1877.
Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, rusă Лев Никола́евич Толсто́й ) n. 1828 – d. 1910
Anna Karenina are o involuție care urmează apogeului emoțional pe care îl atinge, după ce este martora alienării spirituale a fratelui său, apoi a gestului sinucigaș a unui amărât într-o gară. Momentul în care îl întâlnește pe contele Alexei Kirilovici Vronski, cel care deja se hotărâse să devină logodnicul lui Kitty, cumnata lui Stepan Oblonski fratele Annei Karenina.
În opera lui Tolstoi se urmăresc mai multe teme de referință existențialistă, prin care se concretizează unul dintre cele mai fascinante romane ale literaturii tuturor timpurilor. Talentul lui Tolstoi este de a crea mici universuri sau de a reda cu exactitate întreaga complexitate a vieții umane, în Anna Karenina există 150 de personaje, este romanul despre care William James a spus:
„Fără îndoială că ai citit cărțile lui Tolstoi „Război și pace” și „Anna Karenina”. Nu am cunoscut fericire până în vara aceasta, iar acum am sentimentul că am întâlnit perfecțiunea în reprezentarea vieții omenești. Viața pare într-adevăr mai puțin reală decât relatarea ei. O veridicitate atât de infailibilă! Impresia produsă mă obsedează așa cum nu mi s-a mai întâmplat cu nicio lucrare literară până acum”.
Tolstoi are miza de a prezenta necesitatea trăirii în conformitate cu legile divine, de aceea pune în paralel relația toxică a Annei cu Vronski, care este un adulter bazat pe pasiune pură, cu relația sănătoasă dintre Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia (Kitty) și Konstantin Dmitrici Levin, care se formează în timp. Ideea de a prezenta fericirea și nefericirea familiilor cuprinde multe alte teme și probleme existențial(ist)e.
Un alt paralelism al romanului este dintre viață(iubire) și moartea. Degradarea Annei este de fapt și o metaforă pentru insinuarea morții în viață care prinde rădăcini în lipsa unei trăiri spirituale, a unui gol sufletesc, așa cum se întâmplă în cazul ei. Tema morții este poate cel mai intens dezbătută în filosofia vieții (vezi Kierkegaard), existențialism și fenomenologie.
Dezbaterea asupra morții din roman, care începe și se angajează cu întrebările legate de sensul vieții, se împletește cu nevoia omului de a oferi un sens vieții sale. Aceasta duce la al doilea mare segment existențialism – o dezbatere legată de nevoile ființei umane și ce anume din năzuințele noastre ne face să fim oameni.
În al doilea volum al romanului putem să ne folosim de filosofia absurdului a lui Camus, cu accentul pus pe ideea lui Camus legată de absurd, astfel putem interpreta sinuciderea Annei Karenina în lumina ideii de absurd a lui Camus. Această discuție duce la întrebări precum „Cine apare în sfârșit ca eroul moral al Annei Karenina?” și „Dacă Tolstoi poate fi comparat cu Camus, poate fi catalogat drept un absurd ca Camus sau se alătură mai mult cu existențialiștii precum Kierkegaard și Shestov?”.
Prin această interpretare existențialistă a modului de viață ideal al lui Tolstoi, pe care o putem intui din paginile romanului, am putea cu ușurință concluziona că scriitorul rus a avut o viziune asupra condiției omului și a existenței umane, foarte asemănătoare cu o parte dintre filosofii existențialiști și fenomenologi precum Sartre, Heidegger, Camus (și Kierkegaard – precursor al existențialismului). În același timp Tolstoi a dezvoltat un sistem complet independent de filosofie, prin soluția divină pe care o oferă, fapt ce îi conferă originalitate. Prin urmare, putem spune că Tolstoi și-a dezvoltat propria sa versiune a existențialismului, reflecții cărora se găsesc în totalitatea modului de viață tolstoian, așa cum este descris în diferitele lucrări ale sale pe care vă invit să le citiți.
„Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă.”
Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”
L. N. Tolstoi – Din jurnalul său.
Operele lui Tolstoi: Învierea, Război și Pace, Anna Karenina, Copilăria, Adolescența, Tinerețea, numeroase nuvele și povestiri: Cazacii”, Dimineața unui moșier, Moartea lui Ivan Ilici, După bal, Hagi Murad și altele, drame: Puterea întunericului, Roadele instrucțiunii, Cadavrul viu, etc.
Teatrul lui Cehov un precursor al teatrului existențialism. Complexitatea personajelor principale
A.P. Cehov are o poveste de viață la fel sau poate mai fascinantă decât operele sale, despre viața lui s-au scris foarte multe cărți, medic de profesia a fost conștient de boala care i-a curmat viața și a trebuit să găsească o modalitate de a trece peste modul dureros prin care ar fi trebuit să moară, de aici paharul de vin băut înainte de a muri. Cehov a scris piese de teatru pline de un tragism aproape insesizabil, intitulându-le pe toate comedii, crezând că scrie despre suferința oamenilor obișnuiți și nu le-ar putea considera tragedii.
Descrie în despre aristocrația rusă aflată în declin din perioada apropiată Revoluției Bolșevice. Reprezentările sale dramaturgice și literare sunt actuale pentru că respectă realitatea. Conturează o lume în care întâlnim: profunzimea trăirii, fatalism, melancolie, minți chinuite de marile probleme existențial(ist)e.
Anton Pavlovici Cehov în rusă Анто́н Па́влович Че́хов; n. 1860 d. 1904
Cehov nu a fost un activist politic sau ideolog, nu a căutat soluții abstracte sau politice pentru problemele umane, ci a contribuit cu ce a putut, ca medic, la nevoile specifice și particulare ale timpului și locului său. După cum a recunoscut el însuși, îi lipsea o viziune politică, religioasă și filosofică asupra lumii așa că s-a limitat la descrieri legate de modul în care oamenii iubesc, se căsătoresc, nasc, mor și comunică.
Cea mai cunoscută piesă de teatru scrisă de el, Pescărușul, pare să folosească aceleași elemente regăsite la Tolstoi, în pare sunt, avem aceeași referire la orientarea aristocrației ruse spre cultul aparențelor, dar cu un cu totul alt mesaj. Piesa urmărește să prezinte condiția artistului și a omului deopotrivă. Simbolul pescărușului – despre care spune că este ademenit de vise, ilustrează condiția artistului, care pare un Supraom când este privit de la distanță dar atunci când te apropii de el realizezi că este un om normal ca noi toți.
„Tatăl meu şi soția lui nu mă lasă să vin aici. Ei spun că la voi e o atmosferă boemă. Le e teamă ca nu cumva să mă fac artistă… Dar pe mine mă atrage lacul ăsta ca pe un pescăruş… Sufletul mi‐e plin de dumneata. (Priveşte în jurul ei.)”
Konstantin Treplev și Nina sunt oamenii puri, rămași încă neatinși de toate relele oamenilor mari care nu mai reușesc să vadă mai departe de aparențe sunt victimele mirajului oferit de „viața de artist”. Treplev se sinucide de teama de a nu putea trăi pentru el și prin el, pe când Nina își ratează viața pentru ideal care o înșală, crezând că aspirațiile sale de a deveni actriță merită orice sacrificiu. Din nou lipsa unei trăiri sufletești autentice distruge două suflete curate. Puritatea celor doi este cel mai bine reflectată în cuvintele Ninei, ea este cea care descrie cel mai bine fascinația tinerilor față de idealul artistului de succes.
„NINA (singură): Ce curios e să vezi că o artistă celebră plânge şi încă pentru un fleac ca ăsta! Dar nu e şi mai curios că un scriitor celebru, la care se închină cititorii, despre care scriu toate gazetele, ale cărui fotografii le poate cumpăra oricine, care e tradus în limbi străine, îşi petrece vremea pescuind şi se bucură că a prins doi cosaci? Credeam că oamenii celebri sunt mândri şi inaccesibili, că disprețuiesc mulțimea, ca şi cum s‐ar răzbuna prin gloria şi strălucirea numelui lor de faptul că mulțimea pune mai presus de toate bogăția şi boieria din naştere. Dar uite că şi ei plâng, prind peşti, joacă cărți, râd şi se supără, la fel ca toți ceilalți!…”
Operele lui Cehov: Platonov sau Piesa fără titlu; Cântecul lebedei piesă într-un act; Ivanov, Cerere în căsătorie, Nunta,Pescărușul,Unchiul Vania, Trei surori, Livada de vișini, Moartea unui slujbaș Grasul și slabul; Stridiile; Cameleonul Masca; Vânătorii etc.
Publicat inițial pe monden.ro: Claudia Nițu la 5 decembrie 2021, 23:00
Convenția despărțirii existenței în ani nu urmează neapărat logica înnoirii noastre interioare. Un nou an începe pentru mine primăvara, dar am zis să delimiteze de data asta anii cu luna ianuarie și să fac o listă de cărți la care iubitorii de literatură (și cărți în general) ar putea să ajungă în 2022. Sunt titluri la care fie am ajuns, fie mi-am propus să ajung.
Volume de poezie și poeți la care trebuie să ajungem în 2022
Poezia, așa cum am mai spus, ocupă un loc special în inima mea. Anul trecut am citit multă poezie de calitate, iar anul acesta nu vreau să întrerup tradiția. Am urmărit cu interes zvonurile cu privire la noile apariții ce ar trebui să urmeze în anul 2022. Dar în același timp consider că putem ajunge la titlurile deja publicate în anii 2020 și 2021, cât și la poezia „mai veche” care nu își pierde din relevanță în anul 2022. Dintre poeții și poetele care au fost publicați în anii 2020 și 2021 amintesc pe:
Lena Chilari cu o cană de noviciok la bătrânețe, TracusArte în 2020;
Sînt alta de Svetlana Cârstean publicată în 2021 la Nemira, an în care i-au fost republicate Floarea de menghină și Gravitație;
Simona Popescu, Cartea plantelor și animalelor, Nemira, 2021, la a cărei poezie cred că orice tânăr sau iubitor de poezie ar trebui să ajungă. Este conferențiar în cadrul Facultății de Litere a Universității din București, unde ține cursuri de istoria literaturii române (axată pe avangardă, experimentalism și postmodernism), ține și cursuri de creative writing (scriere creativă). A publicat volume de poezie (Juventus, Noapte sau zi, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie), un roman (Exuvii) și volume de eseuri (Clava. Critificțiune cu Gellu Naum, Autorul, un personaj);
Florentin Popa, Dezintegrare, editura OMG, 2021, cu care a câștigat Premiul Tânărul poet al anului 2021;
Ruxandra Novac, Alwarda, editura Pandora M, colecția Anansi, 2020, este o revenire mult așteptată în lumea poeziei, poeta s-a făcut remarcată în anii 2000, apoi a urmat o lungă perioadă de tăcere;
Scrâșnetul dințiloral lui Șerban Axinte, pe care l-am mai menționat, deja am citit de la el Păpădia electrică, am apreciat discursul echilibrat asupra unora dintre cele mai importante teme „existențialiste”;
Mariana Marin cu antologia publicată în anul 2021 spre final, făcută de Claudiu Komartin, La întretăierea drumurilor comerciale, a cărei poezie rămâne la fel de actuală după decenii;
sleep paralysisal lui Ana Maria Anania care a apărut în decembrie 2021 – o poetă tânără foarte activă în lumea literară românească, a cărei poezie am citit-o în publicațiile de gen de bună calitate, precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Revista Krypton, Revista Conta, Parnas XXI, Noise Poetry etc.;
Poems 1962-2020 de Louise Glück – câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2020 pentru volumul Noapte credincioasă și virtuoasă, apărută în limba română în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu în cadrul colecției ANANSI. World Fiction de la Editura Pandora M. Vocea ei este considerată una dintre cele mai puternice ale poeziei contemporane americane. Poems 1962-2020 a fost publicată la editura Pinguin, antologie pe care o recomand.
Pentru a fi la zi cu noile apariții din anul 2022 voi urmări editura OMG Poetry, ai căror poeți sunt deseori nominalizați la cele mai importante concursuri de poezie. Editura TracusArte se bucură de același renume, Casa de pariuri literare are în palmares poeți la fel de apreciați, iar Casa de editură Max Blecher urmează tradiția lor. Editurile Nemira și Paralela 45 au publicat destui poeți și poete bune, de menționat la Paralela 45 pe Olga Ștefan cu Civilizații.
Scriitori și cărți de proză de prioritizat în anul 2022
Proza ocupă și ea un alt loc important pentru mine, încerc pe cât posibil să fiu la curent cu romanele publicate de scriitorii contemporani, români și străini deopotrivă. Printre numele care m-au impresionat în anul 2021 se numără Elena Ferrante – o scriitoare italiancă recunoscută la nivel internațional în mod special datorită Tetralogiei Napolitane, cele 4 Volume: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân, Povestea fetiței dispărute. Am ajuns până la volumul patru pe care l-am abandonat, mi s-a părut mai mult o înșiruire de nume și fapte.
Tetralogia ne prezintă evoluția unei prietenii de-a lungul deceniilor. Suntem introduși în lumea dură din Napoli de după cel de-al Doilea Război Mondial de către Elena Greco, o viitoare scriitoare, care nu creează o imagine idilică asupra copilăriei. Vedem în primul volum cum fetele urmează căi diferite, în funcție de dorința părinților lor. Din punctul meu de vedere primul și al treilea volum sunt capodopere. Tot de la ea mă gândesc la titlurile: Zilele regăsirii mele și la Viața mincinoasă a adulților.
Alina Nelega cu Un nor în formă de cămilă și ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat două romane care se află deja în biblioteca mea. Până acum aproape am terminat de citit Un nor în formă de cămilă, un roman foarte bun, de altfel i-a adus scriitoarei Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei. Alina Nelega este romancieră, autoare dramatică, regizoare, critic de teatru și jurnalistă. Are un stil asumat de a scrie, este poetic, metaforic, feminin și profund influențat de simbolistica și maniera teatrală (cel puțin cartea despre care vorbesc).
Romanul urmează povestea lui Hamlet reinterpretată în manieră modernă. Privim acțiunea din unghiul mamei lui Hamlet, vocea ei ne prezintă cum au stat lucrurile și care este relația cu fiul ei, bolnav psihic, singurul lucru ce ar putea justifica întâlnirea lui Hamlet cu tatăl lui. Este vorba despre o familie crescută în sânul teatrului tatăl lui Hamlet este actor, moare subit pe scenă, pe când mama este regizoare. Reușita Alinei Nelega, din punctul meu de vedere constă și în faptul că nu încearcă niciodată să facă lucrurile să pară ceva ce nu sunt.
Alte cărți de proză (și prozatori) la care mi-am propus să ajung, sunt recomandări de la siteurile internaționale de profil (și nu numai). Amintesc o parte dintre ele, încep cu Hanya Yanagihara – cu O viață măruntă (A little life), o carte pe care o începusem în anul 2021 și pe care am abandonat-o. Despre roman se spune că este o carte imposibil de citit fără să lăcrimezi. Prezintă povestea unui bărbat tânăr pe nume Jude, care trece prin multe încercări ale vieții, victimă a mai multor abuzuri, nu reușește să se lupte cu viața. O viață măruntă prezintă fețele societății contemporane și greutățile cu care trebuie să se confrunte oamenii, este o carte despre prietenie, curaj, ratare și iubire (sau cel puțin despre importanța ei în viețile noastre).
Tot de la ea aș vrea să mai citesc Oamenii din copaci un roman care prezintă expediția unui medic pe nume Norton Perina, pe o insulă microneziană izolată, în căutarea unui trib pierdut, cartea a fost publicată la noi de editura Litera în 2021, tradusă de Irina-Marina Bortoi. Tot de la ea mai este și To Paradise o carte netradusă încă în română, publicată în anul 2022, în care se prezintă o istorie alternativă a Americii din 1893, în care statul New York face parte din Statele Libere (Free States).
Vreau să ajung și la proza Olgăi Tokarczuk, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2018 despre care, Ruxandra Gîdei de la 4fără15, a vorbit foarte frumos în multe din vlogurile sale. Mi-am propus în primul rând să ajung la Poartă-ți plugul peste oasele morților pentru că nu am mai citit nimic care să vorbească astfel despre relația dintre om și animale. Romanul este polițist, urmărim povestea dintr-un oraș aflat lângă pădure au loc mai multe crime, o profesoară de engleză bănuiește ceva, însă nimeni nu îi acordă atenție. Tot de la ea mai am în minte titlurile Scripturile lui Iacob și Rătăcitorii.
Mi-am propus să ajung și la romanele pe care nu le-am dus la bun sfârșit și pe care vreau să le finalizez anul acesta, recomand citirea oricărei cărți scrise de acești autori. Mă refer la Pendulul lui Foucaultde Umberto Eco și laInima e un vânător singuratic a lui Carson McCullers. Cartea lui Umberto Eco este o poveste complexă despre mitul cavalerilor templieri, sunt foarte multe trimiteri către ocultism și alte date obscure și fascinante. Se spune că l-ar fi inspirat și pe Dan Brown să scrie Codul lui Da Vinci, în cazul ăsta avem de-a face cu un roman ceva mai complex.
Cartea lui Carson Mccullers prezintă povestea unui băiat care este surdomut, John Singer, fapt ce îl transformă fără voie în cel mai bun confesor al tuturor. Urmărim acțiunea dintr-un orășel mic, prin ochii personajului principal. Romanul este considerat unul dintre clasicele literaturii americane sudiste. Apreciat pentru modul imparțial în care sunt prezentați oamenii, indiferent de rasă.
Cărți de non-ficțiune: filosofie, istorie, memorialistică
1. În sfera memorialisticii mă gândesc la Jurnalul unei scriitoare de Virginia Woolf, la care îmi propun să ajung de anul trecut, de la ea am citit proză, se afla și în bibliografiile de la facultate. Mă fascinează puterea și poeticitatea stilului ei, vreau să ajung la mintea din spatele reușitei literare. De asemenea, un alt jurnal la care mi-am propus de mai mult timp să ajung este cel al Monicăi Lovinescu (Jurnal esențial). Și pentru că este prima actriță de culoare din istorie aș vrea să ajung și la memoriile Violei Davis, Finding Me: A Memoir.
Dacă nu ați reușit până acum să le citiți vă recomand și Jurnalul unei fete greu de mulțumit al lui Jeni Acterian, din care putem afla foarte multe despre generația anilor 1920, inclusiv despre cel care l-a format pe Mircea Eliade, mă refer la Nae Ionescu și la Jurnalul lui Mihail Sebastian, carene oferă o perspectivă la fel de bună asupra perioadei interbelice din România și nu numai. Cred că tot aici pot să încadrez și pe Virgil Ierunca cu Fenomenul Pitești, pe care o am de ceva timp în bibliotecă.
2. La capitolul istorie cred că sunt relevante pentru 2022 cărți precum: Moartea Ceaușeștilorde Catherine Duradin – o reprezentare obiectivă, din ochii unei jurnaliste de origine franceză a întâmplărilor din decembrie 1989 și a modului în care au fost executați soții Ceaușescu. Un fel de filosofie a istoriei regăsim în paginile cărții O istorie a răului de Michel Faucheux, pe care am citit-o și nu doar o singură dată. What Is History?de Edward Hallett Carr este bună pentru cei care nu au avut prea mult de-a face cu cititul cărților de istorie, este un fel de ghid pentru cum ar trebui să citim istoria.
O carte la care cu siguranță voi încerca să ajung pentru că nu cunosc foarte multe lucruri legate de acest subiect este: Precolonial Black Africa de Cheikh Anta Diop, presupun că ar fi redundant să spun despre ce este vorba. Din lecturile mele vreau să mai menționez și Dosarele criminalilor în seriede Paul Simpson, deși nu tocmai la istorie se încadrează. Despre carte am scris deja pe site. Este o redare imparțială, fără un concept anume ale unora dintre cazurile criminalilor în serie din întreaga lume.
3. La capitolul filosofie: Știința voioasăa lui Nietzsche și tot de la el Nașterea tragediei. Despre Știința voioasă am scris la un moment dat, cândva demult, pe site. Nihilismul lui Nietzsche, văzut prin ochii lui Heidegger, mă fascinează de ceva timp, despre ideea duratei valorilor și a morții acestora la finele unei epoci, despre care am mai scris pe site, de mai multe ori. Cât despre Nașterea tragediei, mi se pare o lectură importantă pentru că ne ajută să înțelegem care era semnificația unui artist total în viziunea lui Nietzsche, dar și aprofundarea asupra viziunii sale cu privire la moartea valorilor. Gabriel Liiceanu cu Tragicul pentru că vreau să aprofundez subiectul, cartea a fost scrisă după doctoratul acestuia.
Și altă carte sau alt subiect, pentru că este ceea ce trăim m-am gândit și laPostomul. O critică a subiectivității postumane de Constantin Ghioancă publicată la Paideia, dacă nu ea ceva care să abordeze acest subiect într-o manieră filosofică. Și, așa cum probabil se subînțelege pasiunea mea pentru Hannah Arendt, vreau să continui cartea începută în 2021, Viața spiritului.
Bănuiesc că o altă filosofie a istoriei ar mai fi și Așa-zisul răude Konrad Lorenz, care pare să abordeze conceptul de rău în societatea modernă. De la el am mai citit Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, despre care am scris și pe site, m-a marcat abordarea suprapopulării, a faptului că mulțimi de oameni se strâng în orașe și despre influența media asupra vieții noastre. O altă carte relevantă mai este și Homo ludens de Huizinga, o istorie a jocului, un tratat complex care îți oferă multe perspective interesante și profunde asupra umanității și a importanței jocului în procesul de cunoaștere și dezvoltare a omului. Un prim contact cu ideea de autoritate și reguli.
Pentru că vreau să înțeleg mai bine și pentru cine vrea să o facă vreau să amintesc și cartea Martin Heidegger de Walter Biemel, despre care, am scris de curând deja pe site. Biemel mi se pare foarte coerent în scriere/ exprimare și îți dă impresia că te apropie de Heidegger, având în vedere că i-a fost student.
Consider că cele mai relevante pentru timpul în care trăim sunt lecturile de filosofie stoică sau cărți ce țin mai mult de etică sau morală, precum Altruismul eficient. Ghid pentru o viață trăită în mod etic de Peter Singer. Alte titluri ar mai fi: Elogiul inactivității de Bertrand Russell și Cele patru culori ale viitoruluide Peter Frase. Cărți care se află pe listele de recomandări ale unora dintre cele mai importante publicații de gen.
Literatură diversă
În general când mă gândesc la literatură clasică am în minte clasicii și romanticii francezi și realismul rus, s-ar mai încadra alte câteva opere de literatură germană, poate nordică, câțiva autori români și alte nume europene și americane arhicunoscute. Am păstrat o direcție cât se poate de conservatoare în literatură, de puțin timp am încercat să diversific. Nu știu câți dintre voi vă confruntați cu aceași problemă, dar cred că o recomandare de literatură diversă este cât se poate de binevenită.
1. Am văzut pe mai multe siteuri de cultură străine menționată cartea lui Jessamine Chan, The School for Good Mothers, publicată în 2022 din câte am observat disponibilă pe scribd, este o distopie prin care se prezintă viața unei mame singure, Frida Liu, care, pe fondul stresului și al oboselii, recurge la un parenting nesănătos. Sau cel puțin asta crede statul care controlează maniacal viețile oamenilor.
Personal mă duce puțin cu gândul la mitul Medeei, în ideea că o femeie ajunge să fie considerată nedemnă de copiii ei, Liu pare să fie victima unei societăți profund misogine, autoarea creează o lume în care patriarhatul atinge culmi inimaginabil de mari, spun asta pentru că, din ce am reușit să înțeleg, societatea nu pune deloc presiune pe soțul acesteia.
Comportamentul Fridei Liu considerat deviant trebuie schimbat, de aceea femeia este trimisă la o școală de re-educare. Cartea prezintă mai multe fețe ale creșterii unui copil de către o femeie singură, este un roman despre identitate și libertate, apare în recomandările New York Times și Oprah daily, pe goodreads are 4 stele, poate fi găsită în librăria Penguins.
2. Pentru că tot voiam să citesc mai multă literatură japoneză, am descoperit o carte publicată în 2021 The Cat Who Saved Books scrisă de Sosuke Natsukawa și tradusă în engleză de Louise Heal Kawai, publicată în decembrie 2021. Se găsește și la noi pe elefant.ro și pe Books Express. Romanul prezintă aventura lui Rintaro Natsuki, un librar tânăr care gestiona o mică librărie de la periferia unui oraș (Natsuki Books), o muncă depusă de bunicul lui pe vremea în care era în viață.
Rămas singur după moartea bunicului său, Natsuki nu își poate reveni, se gândește că ar fi mai bine dacă ar închide librăria. Însă, când totul părea pierdut, apare o pisică pe nu Tigru care îi cere ajutorul, pisica avea nevoie de un iubitor de cărți într-o misiune importantă. Misiunea avea scopul de a salva mai multe cărți din mâinile unor oameni care nu le protejaseră și chiar chinuiseră cărțile respective. Băiatul și pisica formează un cuplu simpatic și intrigant care merge în trei aventuri fantastice. În final Natsuki va trebuie să rezolve singur problema.
3. Poate că e nevoie și de ceva poezie, Harlem Shadows, un volum scris de Claude McKay (publicat în ianuarie 2022), cartea este o antologie care cuprinde poezii din toate volumele sale. Aici avem două puncte atinse, citim poezie și totodată un poet care nu face parte neapărat din „canonul occidental”.
Poetul Festus Claudius „Claude” McKay este un poet destul de cunoscut printre vorbitorii de limbă engleză. A fost un scriitor jamaican-american de culoare, unul dintre reprezentanții importanți ai curentului „Renașterea din Harlem” și, totodată, unul dintre cei mai valoroși poeți afro-americani din secolul al XX-lea.
4. Trebuie să vă faceți timp și pentru TheLast White Man de Mohsin Hamid, un S.F. care aduce foarte mult cu proza lui Kafka, în care personajul principal ajunge în diferite locuri prin intermediul unei uși speciale care-l teleportează. Este un fascinant discurs despre identitate și umanitate.
Cam aici se oprește lista mea cu propuneri și recomandări de lectură pentru anul 2022. Sunt enumerați și câțiva autori la care nu am ajuns, dar care mi s-au părut de trecut pe lista de must read 2022, pentru cei mai curioși dintre noi, există multe siteuri de literatură/cultură străine unde sunt recomandate multe alte cărți de care ne este probabil mai greu să auzim în piața de carte din România. Majoritatea autorilor pot fi găsiți în librăriile online din România.
Pentru mai multe astfel de liste puteți accesa: bookclubchat.com, nytimes.com, themanual.com, vulture.com sau oprahdaily.com etc. Sunt siteuri care m-au ajutat parțial să scriu și acest articol.
„Fericirea se află între paginile unei cărți” spunea Jorge Luis Borges, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX- lea. Impresionanta lui operă literară ne face să ne întrebăm ce lecturi l-au format, mai jos sunt prezentate o parte dintre cărțilepreferate și autorii preferați.
Contribuția lui în materie de literatură și perspectivă filosofică este comparabilă cu a lui G.G. Marquez și a lui Umberto Eco. Opera sa este de factură fantastică, în cadrul povestirilor sale a integrat excepțional idei filosofice complexe, tematica metafizică punând în evidență problemele spirituale ale omului modern. Dintre care putem aminti: dublul, realitatea paralelă a visului, cărțile misterioase etc.. Cea mai cunoscută scriere de-a sa este Aleph, în care dezbate asupra relativității credinței omului:
„Am închis ochii și apoi i-am deschis. Atunci am văzut Aleph-ul. […] Cum să transmiți altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? […] Pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbește despre o pasăre care este la fel ca toate păsările. Alanus de Insulis vorbește despre o sferă al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferința nu se află nicăieri. Iezechiel vorbește despre un înger cu patru fețe care se îndreaptă în același timp spre Răsărit, Apus, Miazănoapte și Miazăzi. […] Cum poate fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit?” Jorge Luis Borges – Aleph.
citat preluat de pe alephnews.ro
Scriitorul a fost foarte legat de părinții săi, a purtat mereu în suflet ultimele lor cuvinte și momentul în care aceștia, pe rând, au părăsit lumea noastră. Despre tatăl său, într-un interviu din anul 1976, spunea că a murit zâmbind: „Era orb și zâmbea atunci când a murit”. Moartea mamei a fost devastatoare pentru scriitor, spunea despre ea că a trăit „O viață de sacrificii, fără să ceară nimic la schimb”.
Borges devine celebru la vârsta de 60 de ani, pe când orbise deja, știm că în această perioadă angajații scriitorului deveniseră ochii lui, îi citeau cărțile, toate devenite simple obiecte pe care le putea doar atinge. Și totuși, pe când nu mai avea acces la cuvântul scris în mod direct, este timpul în care literatura lui devine un adevărat reper în literatura latino-americană, pe când, din punctul pesonal de vedere, atinsese apogeul său creator. Cu o erudiție greu de atins, reușește ca în fiecare pagină pe care o scrie să facă referire la cele mai importante aspecte ale culturii occidentale. Mai jos descoperim titlurile și autorii care l-au inspirat.
F.M. Dostoievski: Demonii (1872)
Demonii este unul dintre cele mai complexe romane scrise de Dostoievski, acțiunea urmărește destinul unor personaje prin intermediul cărora se prezintă problema moralității omenirii. Se spune despre el că depășește cu mult cauzalitatea pe care o putem întâlni în romanele Idiotul, FrațiiKaramazov sau Crimă și pedeapsă. Le depășește și prin complexitatea acțiunii, apar foarte multe personaje, pe care, dacă nu ești atent, le poți foarte ușor încurca.
În romanul Demonii, Dostoievski, a prezentat mai multe metehne ale omului, romanul este o operă în care, așa cum spunea Harold Bloom, „denunță egoismul, cruzimea, ipocriziile noastre și, mai presus de orice, această infirmitate pe care o numim conștiința de sine”. Criticul literar îl considera un „Shakespeare al romancierilor” care „își înzestrează personajele cu o intensitate a trăirii pe care doar operele Marelui Will au atins-o și, în plus, le face să poarte povara rușinii, un lucru pe care Shakespeare nu a fost capabil sa-l realizeze”.
Acestea sunt cuvintele sale despre scriitorul rus, din care deducem profunzimea și acuratețea prezentării comportamentului uman, de care dispunea. Prin intermediul prezentării frescei micii burghezii rusești, Dostoievski, de fapt descrie oamenii așa cum sunt, cu toți „demonii” pe care îi au, indiferent de statutul financiar sau de nivelul de educație primit. Un roman ce sigur se află alături de marii clasici ai literaturii universale.
Dramaturgie: Henrik Ibsen, „Peer Gynt” și „Hedda Gabler”
Henrik Ibsen (1828-19o6) este considerat fondatorul teatrului modern, încă din timpul vieții sale a fost foarte apreciat la nivel internațional. Scriitori, dramaturgi și critici literari scriau despre Ibsen ca despre un dramaturg de seamă, a cărui operă oferea perspective noi în domeniu. Printre cele mai importante opere de-ale sale se numără: Stâlpii societății, Casa de păpuși, Peer Gynt, Hedda Gabler, Strigoii, Brand, Constructorul Solness etc.
În Germania are parte de o recunoaștere mai mare decât în țara sa de origine, Norvegia, a exercitat o mare influență asupra scriitorilor și dramaturgilor germani, spre exemplu, Gerhart Hauptmann scrie În zori datorită impactului emoțional puternic pe care o avusese citirea piesei Strigoii, iar Clopotul scufundat este inspirat din Brand și Constructorul Solness. În Rusia este apreciat foarte mult de Cehov și Maxim Gorki, dramaturgi foarte inspirați și apreciați și în zilele noastre. Impresionant rămâne faptul că Ibsen a fost mereu apreciat și omagiat, pe baza a diverse motive, în funcție de epoci. Acesta reușind să fie relevant prin complexitatea operei sale.
Sursa: photos.ro
Hedda Gabler este o dramă în patru acte, una dintre cele mai importante opere de-ale sale. În cadrul piesei de teatru o urmărim pe Hedda Gabler, un personaj feminin foarte controversat. Femeia va eșua în afara umanismului din cauza ambiției sale de a deveni liberă și independentă, ajunge să fie mistuită de egoism, ură și gelozie.
În poemul dramatic Peer Gynt (1867), dramaturgul îmbină fantezia cu drama și realismul, la bază se folosește de personajul legendar scandinav dintr-un basm popular, denumit Per Gynt. Dramaturgul s-a inspirat, potrivit Wikipedia, dintr-o culegere de povestiri a lui Peter Christen Asbjørnsen, Huldre-Eventyr og Folkesagn din 1845. Prin intermediul acestui poem dramatic, Ibsen, va face referire la mai multe aspecte negative ale societății contemporane lui. Este o altă operă de-a sa care l-a determinat pe Bernard Shaw să spună, în lucrarea sa critică Chintesența ibsenismului, că este un „scriitor reprezentativ, cu vederi socialiste”.
Fiosofie: William James, Giovanni Papini, Søren Kierkegaard
Abordările sale filosofie au la bază o vastă cunoaștere a filosofiei moderne, inclusiv a celei existențiale, unde fac referire la Søren Kierkegaard (1813-1855), a cărui operă filosofică a creat drumul către existențialism, alături de opera lui Nietzsche. Cel mai important concept, din punct de vedere existențialist, al lui Kierkegaard, este disperarea. Pe care o întâlnim și în filosofia absurdului a lui Camus, interpretată ușor diferit. Influența lui a fost exercitată asupra altor filosofi, dintre care amintesc pe: Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre și Karl Jaspers. În rândul scriitorilor se numără în mod evident Franz Kafk.
Wiliam James (1842-1910) este considerat părintele psihologiei americane, este un reputat filosof și psiholog american, recunoscut pentru viziunea lui pragmatică. A creat o adevărată vâlvă la vremea sa fiind primul filosof care a folosit termeni ca profit și care dezbătea asupra valorii banilor. Publică prima dată Principiile psihologiei și în 1907 Pragmatismul.
Filosoful nega existența unui Dumnezeu omniscient și omnipotent. Considera că Dumnezeu este o entitate determinată din punctul de vedere al puterii deținute, putând doar să sculpteze lumea într-o oarecare măsură. Dacă Dumnezeu ar avea puterea absolută asupra a tot ce este, inclusiv asupra oamenilor, ar reduce importanța ființei umane, iar noi am fi niște piese ale unui puzzle.
Giovanni Papini (1881-1956) este o figură marcantă, acesta a avut diverse preocupări de-a lungul vieții sale. În anul 1900 înființează împreună cu Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, o asociație a „liberilor cugetători”, ale cărei principii erau de factură idealistă și cu tendințe anarhiste. Filosofia lui era de orientare existențială, va scrie programul revistei „Il Leonardo” în 1903, al cărei tematică cuprinde mai multe referințe la filosofia lui Friedrich Nietzsche și antropozofia lui Rudolf Steiner (potrivit Wikipedia).
Cea mai importantă lucrare filosofică este „Amurgul filosofilor” publicată în 1906, în care critică mai multe sisteme filosofice ale celor mai importanți filosofi: Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer și Friedrich Nietzsche.
Era de părere că gândirea poate aspira doar la un studiu particular al omului asupra lumii. Spunea despre fiecare sistem filosofic că ucide pe cel care îl precedă și care îi este părinte (relația maestru discipol, de exemplu Aristotel își creează filosofia pornind de la viziunea lui Platon, dar își contrazice maestrul, viziunea lui fiind mai mult materialistă decât idealistă), ceea ce înseamnă că filosofia este un patricid. Este un text foarte puternic în care Papini combate virulent toți filosofii menționați mai sus.
Operele lui Jorge Luis Borges:Cartea ființelor imaginare, EvaristoCarriego, Istoria universală a infamiei, Istoria eternității și Ficțiuni, Aleph, Făuritorul, RelatarealuiBrodie, Cartea de nisip etc..
Șerban Axinte este unul dintre cei mai importanți critici și teoreticieni literari contemporani români. În prezent este cercetător științific la Institutul de Filologie Româna „A. Philippide” din Iași, redactor al publicației cu profil academic „Philologica Jassyensia” și colaborator la mai multe reviste culturale, printre care „Cuvântul”, „Observator cultural” și „Tribuna”. Printre cele mai importante cărți de-ale sale se numără: Definițiile Romanului, De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, Poeticile romanului european reflectate în critica românească postbelică, Gabriela Adameșteanu (monografie critică).
În aceeași măsură poate fi considerat și un important poet român contemporan, a debutat în poezie cu volumul Starea balanței (1996), apoi a publicat Pragurile Apeiron (1999), Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut (2006), Păpădia Electrică (2012) și în anul 2021 a publicat Scrâșnetul dinților la Editura Cartier.
Scrâșnetul dinților, o poezie despre durere și insinuarea iubirii acolo unde nu te aștepți
Cu poezia lui Șerban Axinte m-am întâlnit pentru prima dată în volumul Păpădia electrică (2012), despre care am scris și pe Elefantul de bibliotecă, atunci am simțit nevoia să precizez faptul că, deși, când am citit eu cartea deja trecuseră cel puțin 10 ani de la publicarea ei, poezia continua să fie actuală. Ceea ce, cred eu, o face o poezie bună, Șerban Axinte din 2012 este relevant astăzi datorită faptului că alege să „spună” ceea ce numai el poate să spună. În acest nou volum de poezie regăsesc aceeași stăpânire, aceeași atemporalitate despre care, pe copertă, scrie și Ovidiu Nimigean, Scrâșnetul dinților este o carte „care va rămâne”.
Spuneam că, referitor la Păpădia electrică, poezia lui ne ține captivi, privim realitatea numai prin ochii eului. Se poate crede că descoperim o lume denaturată de sensibilitatea poetului, ceea ce aș corecta acum, de fapt, alături de, și prin ochii poetului, realitatea pare să fie privită până în măduva oaselor, iar asta se potrivește și mai bine pentru Scrâșnetul dinților. Viața nu mai poate ascunde nimic, atât din exterior cât și din interior, sunt dați în vileag tot felul de „monștrii ai trecutului”, „capcane ale memoriei”, traume, despărțiri, boală, suferință și, cel mai adânc ascunsă în viață, se află moartea, care este lipsită de apărare, poetul renaște.
Din nou revenim la aceeași idee, identificată și în celălalt volum, auzim vocea unui damnat, deși, mai corect ar fi să spun că eul liric este de fapt un lucid (sau hiper lucid). Pur și simplu vede mai departe decât noi toți, dar, paradoxal, în tot acest melanj traumatic, iubirea se insinuează. Un el și o ea reușesc să se iubească până ce se confundă, chiar dacă au viziunea sfârșitului, nu se lasă învinși.
„ne simțim protejați, ni se face poftă de dragoste, aici unde timpul e o singură zi, să ne îngrămădim unul în altul, să respirăm tot aerul pe ni-l putem imagina./
boala coboară din creștet în gât, din gât în piept, din piept în burtă, se scurge în pământ după ce mi-am împuținat șansele, după ce m-a făcut să aștept în camera din spate, între întuneric și semiîntuneric, între disperare și vinovăție” călătoria celor patru sori, Scrâșnetul dinților, Cartier, 2021.
Șerban Axinte are curajul să scrie tot ceea ce în mod normal ne este greu să exprimăm prin cuvinte, nu vreau să spun doar că prezintă o pluriperspectivă asupra traumei, mai degrabă sondează până în miezul realității, a propriei sale ființe. Deducem acumularea, excesivul, paroxismul, ai impresia că, după moartea mamei, după moartea tatălui, după propria moarte, după despărțire, după sanatoriu, s-a atins punctul culminant și că a trecut pragul suferinței, că nu se poate mai mult. Dar mesajul este altul, nu contează vulnerabilitatea în sine a ființei umane și ceea ce se poate insinua pe acest fundal, pe acest continuum al suferinței. În inima sanatoriului, regăsim viața, în care se află moartea, ce se naște, paradoxal, din moarte. Nu se poate muri cu adevărat.
Ciclicitatea suferinței merge în paralel cu ciclicitatea sensibilității, a simțirii, eul liric este învingător pentru că, într-un final, chiar dacă „nimic nu te mutilează mai eficient decât propria sensibilitate”, nu trebuie să îți interzici să simți, să trăiești. Visceralitatea reprezintă alternativa morții, acolo unde pare să fie arid ceva se mai mișcă, indiferent de sensul sau semnificația ascunsă, că e disperare, că e iubire, poetul (eul liric) încă mai poate să simtă, trăiește.
„de fiecare dată când ne amintim de viața la business class scrâșnetul dinților, de fiecare dată când ne amintim cum am făcut dragoste la cușetă, scrâșnetul dinților, de fiecare dată când ne amintim cum ne-am iubit pe plajele de la Sulina sau Sfântul Gheorghe, scrâșnetul dinților,
de fiecare dată când ne amintim cum ne-am legat unul pe altul cu niște fire imaginare, scrâșnetul dinților, logodna noastră de la Schitul Dochia, scrâșnetul dinților
de fiecare dată când mă cufund în povestea cea mai profundă, scrâșnetul dinților, de fiecare dată când îmi amintesc trupul tău gol învălurit în eșarfa verde, scrâșnetul dinților
și acum când jonglăm cu bilele de gaz, scrâșnetul dinților.
te-ai ascuns de bărbatul tău în carapace și te-ai dus la Avva sufletelor nehotărâte să-i ceri ajutorul.
jos cu noi, paradisul e un punct care își schimbă în fiecare moment poziția geografică, la est, la vest, un drum de 17 ore pare acum o înșiruire de nanosecunde,
bonjour tristesse, fluturii căzuți în cafea, fluturele de sub cămașă, orbire, cearcăne, deversor: scrâșnetul dinților.” Scrâșnetul dinților.
Articol scris inițial pe monden.ro: Claudia Nițu la data de 26 iunie 2022, 18:0
Elefantul de bibliotecă 