Experiența mea cu proza lui Mircea Cărtărescu nu însumează un număr pretabil unui astfel de articol, cu toate acestea mi se pare o pierdere să nu propun câteva opere de-ale sale care să nu vă intimideze prin numărul mare de pagini. Poate așa veți fi mai dispuși să citiți și lucrări precum Orbitor sau Solenoid (pe cel din urmă nu l-am terminat nici eu). Personal nu m-am considerat niciodată (și nici nu am fost) o mare fană Mircea Cărtărescu, poate chiar mă feream să-l citesc, nu știu să spun ce m-a făcut să păstrez această distanță de operele lui, poate renumele, poate presiunea care se punea mereu pe operele lui, în orice caz, acum pot spune că merită să încerci măcar să-i răsfoiești, dacă nu să-i citești în întregime, opera.
Îmi amintesc când am răsfoit în trecere, acum vreo 10 ani, un volum de poezie de ale lui într-o librărie, am reținut faptul că m-a uimit cursivitatea poeziilor sale. Era prima dată când citeam ceva atât de lin transpus în pagini, nu mai are importanță mesajul poeziilor, am rămas cu amintirea cursivității versurilor sale. Apoi m-am hotărât să încerc și proză, în mod conștient vreau să spun, citisem până atunci Levantul, din care nu am înțeles mare lucru și la care, nu știu de ce, nu am mai revenit.
„Noi suntem REM-ul, lumea noastră e o ficţiune, suntem eroi de hârtie şi ne-am născut în inima şi creierul şi mintea lui, pe care eu l-am văzut. Că poate până şi el, în lumea lui, nu este decât un produs al unei minţi mult mai vaste, din altă lume.” Rem, Mircea Cărtărescu
Prima carte citită de la Mircea Cărtărescu (în mod conștient, nesilită de programa școlară) a fost REM (Humanitas, 2006, face parte din nuvelele din Nostalgia). Mi-a plăcut foarte mult jocul ăsta postmodern al prezentării aceleiași povești din trei perspective diferite și poate acel ceva ce eu asimilez cu un realism magic, poate să fie vorba doar despre o proză fantastică. Acțiunea o are în prim-plan pe Svetlana, a cărei poveste este prezentată și de Vali, iubitul ei și de un păianjen (vocea care descrie lumea Svetlanei). Acțiunea în sine pornește de la o amintire din copilăria ei legată de un joc care durează 7 zile și la care participă 7 fete (Svetlana, Ada, Carmina, Balena, Puia, Ester și Garoafa). În fiecare zi o fată este regină, primește o culoare și un obiect (pe care îl alege prin tragere la sorți) și folosindu-se de ele trebuie să creeze un joc.
Ultima regină este Svetlana care alege jocul căsătoriei, tot ea se căsătorește cu Ester. Și așa, cum probabil, doar Mircea Cărtărescu reușește să o facă, un simplu joc se transformă într-o experiență inițiatică, complexă, prin care copiii reușesc să dea dovadă de o maturitate precoce, îmbătătoare. Iubirea Svetlanei față de Ester este una cât se poate de reală și de profundă. Paralel cu acțiunea jocului se desfășoară și legătura aceleiași fetițe cu un scriitor tânăr și destul de ciudat, cel prin intermediul căruia ajunge în locul numit REM, locul în care realizează care este natura existenței oamenilor dar și importanța copilăriei în viața lor.
„Cînd să ne luăm rămas bun, am făcut brusc gestul (mie îmi părea de-a dreptul sinucigaș) pe care aș fi vrut să-l pot face încă de la început: m-am apropiat de Ester și-am rugat-o să mai stea puțin cu mine. Am privit amîndouă din poartă cum se îndepărtează celelalte, ramînînd fiecare pe la casa ei. Pe fondul întunecat al cîmpului, chipul fetiței roșcate avea culoarea fildeșului. Albul, ochilor îi reflecta soarele portocaliu în scîntei de lumină, în colțul unuia din ochi am văzut o vinișoară, ca un fir de lînă albăstrie. Ne-am privit multă vreme, fără să ne spunem nimic, ea melancolică și gravă, eu sufocată, dusă de pe lume. Cînd mi-a luat mîna, palma ei era udă de emoție. Ne-am împletit degetele. Simțeam, o spun în fine, că o iubesc, aș fi vrut s-o strîng în brațe și să ramînem așa, să nu ne mai ducem acasă. Am mers de mîna pînă la ea. Nu ne-am spus decît cîte un „pa” la despărțire. M-am întors singură, amețită. Vedeam și am văzut toată seara în fața ochilor (sau îndărătul lor), trupul roșu-portocaliu al Esterei, obrajii ei plini, ultimul ei zîmbet care-i dădea expresia amară, exotică, a africanelor”.
Mircea Cărtărescu, REM , Humanitas, 2006
Apoi am continuat cu Orbitor, îmi amintesc că nu am reușit să găsesc la nicio bibliotecă Aripa Stângă (primul volum al trilogiei), motiv pentru care, într-un final m-am resemnat și am luat o ediție care conținea toate cele trei volume și la un moment dat trebuia să ajung undeva și, cum eram în parc și lecturam, am cărat cu mine, dintr-un capăt al Bucureștiului în altul, ditamai cărămida de carte. Și pentru că nu a fost de-ajuns am mai și citit din ea în metrou, sub privirile circumspecte ale celorlalți călători suburbani. Dar am spus că în articolul de față voi scrie câte ceva despre operele mai scurte ale scriitorului, nu voi divulga nimic legat de Orbitor și chiar dacă, din ce mai îmi aduc aminte, la scurt timp am citit și De ce iubim femeile, nici despre opera asta nu o să scriu nimic, cel puțin nu acum. Cred că a treia lectură, demnă de menționat aici, a fost Gemenii (Humanitas, 2007), o altă nuvelă care a fost și ea integrată în Nostalgia, pe care eu am citit-o separat.
„După o noapte cu somn agitat, o gânganie îngrozitoare se trezi transformată în autorul acestor rânduri.” Gemenii, Mircea Cărtărescu
Despre nuvela asta nu știu cum ar fi mai potrivit să încep să spun care au fost impresiile mele. Voi începe cu prezentarea acțiunilor stranii ale unui bărbat care pare să se travestească și povestea despre el se oprește brusc după ce personajul înghite câteva pastile (mai multe), apoi se concentrează pe imaginea imprimată pe pahar „GEMENI și data 22 mai- 21 iunie”. Apoi persoana a III-a sg. se dizolvă în persoana a I- a singular cu următoarea frază (la care mă tot întorc obsesiv de o săptămână, de când mi-am propus să scriu articolul): „După o noapte cu somn agitat, o gânganie îngrozitoare se trezi transformată în autorul acestor rânduri”. Și continuă cu o scurtă trecere în revistă a câtorva scriitori romantici și a câtorva simboluri ale „iubirii”.
Autorul ne anunță că urmează o destăinuire care să-l ajute să se vindece de o anumită obsesie. M-a atras foarte mult ideea aceasta de forare până la miezul și începutul „problemei”, sondarea ajunge până la începuturile formării identității sexuale a oamenilor. Cu povești despre stupoarea trăită în copilărie, când băieții descoperă că fetele nu sunt construite la fel ca ei. Despre perioada preadolescentină în care băieții nu reușesc să pătrundă în secretele feminității și nici să afirme clar și răspicat faptul că sunt atrași de ele. Întâlnirea stranie cu o femeie misterioasă într-o noapte în Parcul Circului din București aduce din nou în scenă fascinația bărbatului în formare față de femeie. Sunt două pagini (99-100 în ediția din 2007) scrise atât de bine, îmbină oniricul cu grotescul într-un mod fascinant, pe mine una, m-a dat pe spate:
„Era un zgomot de pași, un tocănit de tocuri de damă pe gheața cristalină, Știam că înspre Circ zăpada fusese curățată de pe gheața pentru patinaj, așa că omul care se apropia trebuia să vină pe acolo. După un timp tocăniturile încetară, înlocuite de un zgomot înfundat, aproape imperceptibil. Într-un loc, ceața începu să se coloreze cu un strop de cafeniu, la început palid, apoi mai accentuat. (…) Când a fost la un pas de mine, fumuri, și pâcle alburii i se roteau încă în jurul trupului. Era o femeie brunetă, la vreo treizeci de ani cu ochii puternic machiați, prelungiți cu o coadă dermatograf negru unsuros. (…) Ne-am uitat unul la altul ca două ființe aparținând unor regnuri diferite. Niciodată nu mi s-a părut mai stranie împărțirea oamenilor în bărbați și femei. Era o femeie și mi se părea monstruoasă, aducătoare de moarte. Nu era făcută la fel ca mine. Între noi nu era posibilă nici o comunicare, de parcă am fi fost făcuți din altfel de materie și am fi respirat fiecare alt amestec de gaze”.
Mircea Cărtărescu, Gemenii, Humanitas, 2007.
Apoi totul se oprește pe analiza poveștii adolescentine de iubire, unde revine de fiecare dată asupra motivului dublului, o altă marcă postmodernistă, care se metamorfozează într-un transfer corporal prin intermediul unui contact sexual. Andrei, personajul principal, este îndrăgostit de Gina, o fată de 17 ani, care nu îi acordă niciodată atenția dorită de el. Dar cu toate astea este din ce în ce mai fascinat de ea. Și totul capătă sensuri profunde atunci când reușește să se apropie de trupul fetei așa cum visase dintotdeauna.
Uneori ne simțeam ca doi gemeni strânși unul în altul într-un uter colorat halucinant, lipsit de deschidere, gemeni cărora orice naștere le este de la început refuzată. De altfel, atât Gina, cât si eu suntem născuți în Gemeni, în iunie, la câteva zile unul după celălalt. […] Era ca și cum toate prezențele mele în camera aceea s-ar fi depus una peste alta ca niște straturi succesive de lac dens și policrom, așa încât lumea noastră devenea, cel puțin pentru mine, din ce în ce mai reală, până la realitatea de dincolo de real a halucinației. Fiecare moment cu ea era toate momentele cu ea, fiecare lucru pe care îl priveam se suprapunea peste toate amintirile mele despre acel lucru, până când nu mai puteam identifica obiectele reale printre zecile de suprapuneri.
Mircea Cărtărescu, Gemenii, Humanitas, 2007.
„Un abur de naivitate și nevinovăție le aurea fețele de copii și totul era ca dintr-un vis vechi, care îți vine brusc în minte când stai în pat, după-amiezele.” Travesti, Mircea Cărtărescu
Travesti este un alt text care a fost integrat în Nostalgia, ca roman a fost publicat pentru prima dată în anul 1994, scris cu un ton confensiv care reușește să creeze o căldură aparte, te lași foarte ușor purtat prin zecile de imagini, care mai de care mai impresionante. Textul este o rememorare a unei adolscențe aparte a unui deja consacrat scriitor, în vârstă de 34 de ani, al cărui nume este Victor. Înțelegem că în adolescență scriitorul s-a ținut deoparte de toate problemele specifice vârstei pentru a se dedica cititului și scrisului. Victor va spune despre adolescentul care a fost că era „un puștan care avea în cap doar literatură înghițită pe nemestecate”.
Este vorba despre o experiență inițiatică pe care o trăise într-o tabără de vară în Budila. Un text care mi se pare bizar și poate cel mai fantastic (dacă o exista vreun grad de comparație în acest caz…) și la care parcă tot vrei să revii să te asiguri că ai citit ce trebuie și cum trebuie. Emană multă senzualitate și te farmecă prin pasajele pline de onirism, în care ne prezintă mai multe vise care par să fie uși către lumea din inconștient și către rezolvarea conflictului din realitate.
„Aveam în minte imaginea orbitoare a ceea ce aveam să fiu odată, omul complet și perfect, scriitorul total… știam cine sunt, știam ce am de făcut, sufocările de care sufeream, visele crude, scatologice, premonitorii”.
Frumoasele străine
Despre cartea asta am auzit de vreo doi ani dar nu am fost tentată să o citesc, am judecat după titlul ei și am crezut că este vorba de o altă carte de tipul De ce iubim femeile. Pe coperta a patra se spune că Mircea Cărtărescu ne oferă o altfel de scriere, una care mizează pe ironie și comic, cu accente de grotesc. Asta mi-a ridicat câteva semne de întrebare și, după ce am citit cartea, am înțeles unde se regăsește fiecare caracteristică în parte anunțată pe coperta cărții. Cartea cuprinde mai multe întâmplări, dintre cele mai haioase sau, dimpotrivă, dureroase din profesia de scriitor (cu foarte puține referiri la cea de profesor). Este o carte relaxantă, de altfel autorul se adresează la răstimpuri unei cititoare generice, care citește cartea pe repede-înainte într-un weekend, într-o cafenea.
Sunt câteva întâmplări care, dacă nu vă fac să hohotiți, cel puțin vă fac să surâdeți. În paginile acestea faceți cunoștință cu omul Mircea Cărtărescu. Cel căruia i se traduc ciudat cărțile și suferă din cauza asta dar care are puterea să treacă peste. Ba mai mult, face și haz de necaz. Sau acela căruia i se corectează greșit cărțile. Este o lucrare la care trebuie să te oprești dacă nu ai făcut până acum cunoștință cu opera autorului. Dar stilul de aici nu prea îți dă ceva de înțeles despre adevărata lui proză. Atât de fantastică, de bine închegată și de lină.
„De multe ori mi s-a întâmplat ca editorii, corectorii etc. să-şi aducă aportul” (că nu pot să zic altfel) la îmbunătățirea textelor mele, transformându-le din biete scrieri cuminţi în minuni de inginerie textuală, de o postmodernitate eclatantă. Îmi aduc aminte cât m-am războit cu un corector necunoscut când am folosit într-un roman, în mijlocul unei „elucubrații” poetice, cuvântul -vitelus (dragă corector al acestei cărţi, te rog să-l lași aşa cum l-am scris eu!). La prima corectură, cuvântul meu, nobil şi psihanalitic în intenție, a devenit, vițeluș. Am tăiat, amuzat, şi am scris iar, pe deasupra, „vitelus”, dar la a doua corectură aceeaşi persoană necunoscută a pus iar „vițeluş”. Am tăiat furios de data asta și am subliniat viguros „vitelus”, ba am scris alături şi explicația cuvântului: „vitelus substanţă cu care se hrăneşte embrionul in ou”, şi totuşi, dacă nu dădeam fuga la editură ca să corectez în calc cu mâna mea, mă pomeneam cu ditai viţeluşul în miezul tenebroasei mele metafore existențiale, de mai mare dragul.”
Elefantul de bibliotecă 