În ciuda faptului că pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost aliate împotriva puterilor Axei, după sfârșitul războiului relația dintre cele două națiuni a fost tensionată. Americanii nu au privit cu ochi buni comunismul sovietic sau modul în care liderul rus, Iosif Stalin, și-a manifestat influența și puterea asupra propriei sale țări. Sovieticii, la rândul lor, criticau refuzul americanilor de a considera URSS-ul o parte legitimă a comunității internaționale. Pe lângă asta păstrau o anume reticență față de americani din cauza intrării lor întârziate în cel de-al Doilea Război Mondial, gest ce a condus la moartea a zeci de milioane de ruși. După încheierea războiului, „micile” nemulțumiri s-au transformat într-o neîncredere reciprocă și în reale sentimente de ură.
Neîncrederea americanilor a fost influențată și de expansionismul sovietic postbelic din Europa de Est, aceștia crezând că există un plan rusesc prin care se încerca obținerea unui control asupra întregii lumi. Între timp, URSS-ul se implică în tergiversarea avansării americanilor în diverse domenii, ce era percepută, de mai marii conducători ruși, drept una dintre faptele specifice unei retorici belicoase a oficialilor americani. Se axau pe stagnarea creării unui posibil fond mare de arme. Se opuneau abordării lor intervenționiste în tot ce ține de relațiile internaționale. Contextul acesta era, consideră unii istorici, îndeajuns de ostil cât să declanșeze Războiul Rece, iar în realitate niciun partid nu a fost în întregime de vină.
Până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o mare parte dintre oficialii americani a fost de acord că cea mai bună metodă de apărare în fața amenințării sovietice era abordarea unei strategii oferite de diplomatul George Kennan (1904-2005) în „Telegrama cea lungă”, prezentată în cadrul Congresului din 1947. Unde a explicat politica ce ar fi trebui abordată. Uniunea Sovietică, scria el, este o putere politică care are o credință fanatică în faptul că în SUA nu poate exista un modus vivendi permanent (un acord între părțile care nu sunt de acord). Prin urmare, unica posibilitate a Americii era o poziție din care să poată combate, pe termen lung, printr-o manieră calmă, dar fermă și vigilentă, tendințele de expansiune ale rușilor. Iar ceea ce ar fi putut face americanii, era să sprinjine popoarele libere care opun rezistență tentativelor de subjugare. Acest tip de gândire modelează politica externă americană pentru următoarele patru decenii. Astfel, retorica Războiului Rece și propaganda anticomunistă influențează întreaga sferă politică internațională care era aliată cu SUA.
America este instruită sub conducerea lui Truman să trăiască într-o fervoare anticomunistă, ce ajunge să fie parte din viața americană, modificând relațiile existente cu lumea exterioară. Aliații americanilor își puteau susține cauzele, să își confirme intențiile doar prin poziția lor față de comunism. Un criteriu ce stă și la baza politicii interne și nu numai. Războiul Rece afectează politica internă din punct de vedere social și economic. Pe plan social, îndoctrinarea intensivă a poporului american duce la o regresie a reformelor sociale. Din punct de vedere economic, creșterea enormă, stimulată de industriile legate de război, este influențată de expansiunea puternică a guvernului. În anii 1950, reformele New Deal erau adesea asociate cu sfera politicilor de stânga. Avocații erau atacați dacă optau pentru promovarea unor programe care erau sau păreau apropiate de sfera socialismului. Președințiile lui Truman și Eisenhower au păstrat o distanță mare față de idealurile lui Roosevelt în ce privește reformele sale sociale și economice. Pentru veterani, viața începe să fie bună din punct de vedere economic pe măsură ce guvernul investește nenumărate resurse prin împrumuturile GI Bill, VA și FHA. Fapt ce avea menirea de a-i ajuta să cumpere case noi sau să primească o educație. Reformele sociale în domeniile drepturilor civile, sindicatelor, condițiilor de muncă și problemelor femeilor au fost minime.
Frica de comunism se impune și în comportamentul uman, consensul față de idealurile anticomuniste devine lege pentru toată lumea, în special pentru angajații guvernamentali, un fapt așteptat mai ales din partea celor din guvern. Devin o obișnuință campaniile duse pentru a scăpa guvernul de așa-zișii comuniști. Unul a fost Comitetul Casei pentru Activități Neamericane (HUAC), care a folosit Legea Smith din 1940 pentru a urmări penal pe oricine susținea comunismul. Într-o perioadaă atât de ferventă a anticomunismului, senatorul junior pentru Wisconsin, Joseph McCarthy, se folosește de această isterie pentru a urmări nenumărați oficiali guvernamentali. Pentru a promova ideile liberale, progresele drepturilor civile sau o posibilă cooperare cu statele comuniste era suficient să critici sau să pedepsești o persoană. Schimbările în „conformitatea” Americii, însă, nu au avut loc până la sfârșitul anilor 1950, care s-au impus printr-un crescendo.
Cortina de fier
Până la începutul anului 1946, procesul de „sovietizare” era în curs de desfășurare în țările din estul european, care, în mod colectiv, au devenit cunoscute sub numele de Blocul de Est sau Blocul Sovietic. Accesul în Blocul de Est a fost restricționat cu multă strictețe. Nu era permis accesul niciunui jurnalist din afara sa, inclusiv accesul diplomatic era foarte redus . În ciuda acestui fapt, guvernele aliate aveau câteva informații despre ceea ce se întâmpla acolo. Tensiunile dintre URSS și Occident încep să capete o voce publică. Într-un discurs din februarie 1946, Stalin a subliniat superioritatea comunismului asupra capitalismului, avertizând rușii să rămână în garda împotriva Occidentului. Între timp, Winston Churchill, care nu mai era prim-ministru britanic după o înfrângere a alegerilor din iulie 1945, l-a acuzat pe Stalin că a încălcat promisiunile făcute la Ialta.
Sursa:romania-actualitati.ro
Între timp, în spatele acestei „cortine de fier”, sovieticii foloseau materiile prime și resursele industriale ale națiunilor pe care le eliberaseră de sub naziști sau de guvernul pro-nazist. Cereale, alimente, mașini, oțel, cărbune și alte articole au fost confiscate și transportate în est, în Uniunea Sovietică. România și Ungaria, care s-au aliat cu Germania nazistă în timpul războiului, motiv pentru care au avut cel mai mult de suferit. Ca state inamice învinse, ambele au fost obligate să semneze documente de armistițiu cu clauze umilitoare, care atestau că se supun conducerii sovietice, fiind de acord să plătească despăgubiri poporului rus.
Anunțul din 1947 al Planului Marshall, a fost o ofertă majoră de ajutor extern, care se axa pe reconstrucția postbelică, a dezvăluit modul în care aceste națiuni se aflau sub controlul lui Stalin. Toate cele șase state ale Blocului de Est au refuzat invitațiile la conferința de negocieri de la Paris, în ciuda faptului că Polonia și Cehoslovacia și-au exprimat anterior un anumit interes față de ajutorul oferit de SUA. Controlul Moscovei asupra guvernelor Blocului de Est a devenit mai puțin secret după acest incident.
În septembrie 1947, URSS a înființat Cominform (Biroul Comuniste de Informații) care a creat un liant între guvernele comuniste din Europa de Est și se asigura că acestea adoptă politici aprobate de Moscova. Câțiva comuniști cehoslovaci, români, maghiari și bulgari. Cei care nu au reușit să respecte această „uniune” au fost raportați de Cominform, arestați, trecuți prin „procesele spectacol” staliniste, apoi executați.
Fiecare guvern din Blocul de Est și-a format propria poliție secretă bazată pe NKVD-ul sovietic (НКВД, Народный комиссариат внутренних дел; Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), inclusiv Stasi (Germania de Est), Securitatea (România), StB (Cehoslovacia), Sigurnost (Bulgaria) și AVH (Ungaria). Orice iluzie că aceste țări ar fi independente sau că ar avea secrete față de URSS dispare la începutul anilor 1950.
Se trage cortina
Pentru cei care trăiesc în țările blocului sovietic, devine din ce în ce mai dificil să se mute sau să călătorească în alte țări. Frontierele odată ce sunt aproximativ deschise, ajung să fie păzite și controlate cu foarte multă strictețe. Controalele de frontieră ale Europei ajung să fie cele mai dure din toată istoria continentului, pe timp de pace. Această divizare a Europei fost cel mai puternic simțită în Germania, care a fost divizată în zone de ocupație sovietică și zone ale puterilor aliate. Orașele germane Sonneberg și Neustadt au fost împărțite înt zona forțelor sovietice și, respectiv, zona puterilor aliate, fiind separate prin Cortina de Fier.
În iulie 1949, cele două orașe au participat la un meci de fotbal, jucat pe un teren cu o linie de delimitare formată de granița est-vest (permițând celor două părți să urmărească meciul fără pase). Au participat peste 25.000 de spectatori, unii ținând în sus pancarte cerând reunificarea celor două orașe – și a întregii națiuni germane. După meci, oficialii sovietici au deschis granița după-amiază, permițând miilor de rezidenți din Sonnerberg să-și viziteze familia și prietenii și să facă cumpărături la magazinele mai bine aprovizionate din Neustadt.
Surse
https://www.history.com/topics/cold-war/cold-war-history?fbclid=IwAR0UB0S2S-geQy0NsncTZ62mRsmjLt5n28uAtwg0j4wu7EpuYo6p3N0jsCk
https://ehistory.osu.edu/articles/historical-analysis-cold-war?fbclid=IwAR3qaT8XumYdS0r02i_eFHzvbQyFXXDZ9Ts2WEV8FQaxK1hI3YeiMcXyAPQ
https://alphahistory.com/coldwar/iron-curtain/
Elefantul de bibliotecă 