În dialog cu Laurențiu Zlotean -„artistul ignorant” de la care putem învăța totul

În dialog cu Laurențiu Zloteanu -„artistul ignorant” de la care putem învăța totul

Pe „artist ignorant” l-am descoperit pe instagram. M-au impresionat lucrările sale, dar și povestea de viață. Este un spirit tânăr care poate fi o inspirație pentru adolescenți sau adulți, dar mai ales pentru artiștii contemporani. El a fost cel care mi-a dat și ideea deschiderii acestei serii de interviuri, prin care încerc să promovez oamenii pe care îi admir. Datorită lui am reușit să aflu mai multe despre poeta Elena Katamira, al cărei interviu îl puteți citi aici.

Mai jos sunt 10 întrebări sau mici îndemnuri la „dialog”. Lista a fost trimisă în scris, iar el mi-a răspuns la fiecare în parte. Am încercat să păstrez o anumită fluență/cauzalitate pe cât de mult posibil. Despre Laurențiu Zloteanu puteți afla mai multe de aici în cadrul unei prezentări susținute la TEDx Cluj. Un alt interviu poate fi citit pe Scena9.

Trebuie să spun și despre Expoziția „În pielea mea”, găzduită de EYE CREATE GALLERY, a cărei existență a început din data de 18 februarie 2022. O galerie creată de Laurențiu Zloteanu. Urmați invitația sa la adresa strada Țepeș Vodă, nr. 37-39, sector 2, București. Mijloace de transport: tramvai 40, 56 – stația Universitatea Hyperion, troleibuz 70, 79 – stația Țepes Vodă.

1. De unde s-a născut pasiunea pentru artă?

E trecut de 2 AM și stau cu coatele pe un mănunchi de markere și tuburi de vopsea. Pufăi din obișnuitul tabac (și scriu între paranteze că fumatul ucide). Mă aflu într-o chirie, undeva la demisol. Relația mea cu desenul a început să se configureze pe la vârstă de 2-3 ani. Pe vremea mea, căci azi am 32, nu aveam cretă pentru Șotron sau Frunză, jocuri ale copilăriei. Foloseam frunze și rupeam boscheți întregi spre disperarea vecinilor. Ei bine, ceilalți copii făceau asta.

Eu mă retrăgeam undeva mai departe și rămâneam singur, halucinat de propriile mâzgălituri pe asfalt. Ulterior, aveam să desenez, pot afirma retrospectiv, un fel de hărți și scrisori. Aveau acest efect terapeutic asupra mea căci eram în căutarea unor figuri adulte care să mă protejeze. De fapt, ăsta e rolul desenului pentru mine. De protecție. Pentru că indiferent ce se întâmplă în viața mea, această formă de exprimare îmi este întotdeauna familiară, fidelă și mă hrănește spiritual în moduri în care niciun drog nu o poate face. 

2. Se spune că o imagine face cât 100 de cuvinte. În câte forme de artă te exprimi? Cum te ajută imaginile și cuvintele sau (care din ele o face mai mult) să te exprimi?

Sunt o persoană hiper-sensibilă. Hiper-intuitivă. Din păcate, efectul advers al acestei caracteristici este că văd foarte târziu anumite gropi pe care (tot) singur mi le sap. Pe de altă parte, aș zice mai degrabă că universul se exprimă prin mine. Acela pe care îl vedem atât prin intermediul sateliților, cât cu ajutorul unui microscop. Mai simplu spus, când desenez nu contează ce gândesc. Contează că exist. Atât.

Atunci când scriu, nu contează că exist. Cuvintele devin note muzicale, oricât de „tâmpită” ar părea afirmația mea. Dar e o muzică acolo căreia eu îi acord importanță. Ai idee câte lucruri apar înăuntrul nostru zilnic și le punem undeva deoparte, zicându-ne (a se citi, mințindu-ne) că vom ajunge să le dăm cumva-cândva o formă? Eu nu am de gând să mai pierd o clipă fără a acorda importanță legăturii mele cu universul, fie el micro sau macro. Fără sens, sunt în viață. Fără sens o să sfârșesc. Măcar să nu uit că merită. Chiar merită fiecare clipă trăită. 

3. Cât de importantă este arta în viața ta, în postura de creator și consumator de artă? Pictura e cea mai apropiată formă de artă pentru tine?

Am două definiții principale pentru acest termen „artă”. Cea complicată e, limita dintre ceva considerat ca fiind „artă” și ceva care nu este “artă” e la fel de subțire ca limita dintre nebunia instituționalizată și nebunia din care se naște speranța. Definiția simplă e, artă e ceea ce îți place. Ceva pentru care aloci timpul necesar, în mod regulat, pentru că îți face bine. E o „artă” în toți și în toate. Singura formă de „artă” apropiată pentru mine este „arta stradală”. De la oamenii străzii cu care vorbesc ori de câte ori am ocazia, de la graffiti-urile date prin ganguri (scrisesem „canguri”), la doamnele de pe bulevardul Mihai Bravu care mă întreabă dacă am un foc, la consumatorii de droguri, la opulența pe care o afișează x sau y persoană și multe alte situații și exemple. Strada are pentru mine o aură de familiaritate. Poate pentru că sunt un bucureștean coclit? Poate… Dar nu în totalitate. Pentru că există o altă artă” care mă împlinește. Orice pădure. Orice copac. Patternurile de pe orice scoică, valurile marii, dealurile, câmpiile, în general natura.

Există o scindare în mine. Am o parte care ar vrea să trăiască în cumplită mizerie printre „arterele” vagabondajului pompând acțiuni împotriva sistemelor de orice natură la limita infracționalității și o parte care și-ar dori să își cultive propria grădină, să picteze pe câmp, iar seara, împreună cu tovarășa mea să văd filme vechi și să descopăr înțelegerea oamenilor cu referire la natura umană (clasicul miros de pâine crescută în casă, cearșafuri apretate, mirosul de noroi, cititul pe prispă la lumina opaițului s.a.). Evident că ambele variante sunt himere ale propriei mele imaginații de la această oră. Dar ceva în mine vede și simte neobișnuitul. Orice lucru neobișnuit îl percep ca pe un artefact, iar astfel devine „artă” pentru mine. 

4. Care sunt artiștii tăi preferați? Ne-ar ajuta foarte mult dacă ne-ai recomanda câțiva contemporani despre care nu știm prea multe (sau poate nici nu am auzit despre ei).

Cred că asta e cea mai grea întrebare de la începutul anului 2022 încoace  (în afară de „cum îmi rezolv durerilor cronice?”). În privința artei mele „ignorante”, sunt călăuzit constant de tot ceea ce au creat Pieter Bruegel (cel Bătrân), Alan Watts și Jean-Michel Basquiat. Pe de altă parte, din lumea filmului, sunt fascinat de filmele lui Roy Andresson, David Linch și Wes Anderson. În privința muzicii, de la Delia Derbyshire la Brian Eno, până la Tim Hecker, Boards of Canada și mai ales William Basinski și greii greilor, Ludovico Einaudi, Philip Glass, Hans Zimmer (și e o nebunie la muzică, stai că ies acum). Dintre artiștii contemporani, sunt foarte mulți oameni. Din zona foto, clar Mihai Barabancea, Matei Hablinschi, Anja Wessels. E un gagiu tare rău, pictor francez, își zice Skunkdog.

Pe colaj digital e hype Morysetta, pe grafică Scott Tetlow. Totuși, cel mai și cel mai preferat pictor contemporan (doar pentru azi) rămâne, pentru mine, David FeBland. Și asta doar așa să dau niște nume, căci sunt prea mulți oameni în fața cărora tocmai ce m-am făcut de râs pentru că nu i-am numit. Pe tattoo îl recomand pe Not Bob, iar pe prăjituri Elisabeth Royal Cakes. Asta că să depășim un pic limitele convenționale, lucru pe care dorim să îl realizăm și prin intermediul spațiului expozițional EYE CREATE GALLERY.

5. Ce înțelegi prin libertate și cât de mult contează pentru tine (în postura de artist mă gândesc că libertatea este esența expresiei) sau cum anume știi/ crezi că ești liber?

Orice libertate anulează o altă libertate. Oricât am filosofa asupra conceptului de libertate, nu există per se, în opinia mea. Ar fi „cool” să zic că am libertatea de a crea orice. Nu, nu am. Sunt limitat de rigorile sociale, legislative, uneori ale „bunului-simț”. Sunt limitat de o multitudine de constructe mentale. E una dintre regulile jocului din orice societate.

De exemplu, câinele meu Enei e complet privat de libertate. În structura ființei sale este să își însoțească stăpânul sau haita de câini în explorări. Pe când, Enei iese afară când o scot eu și mănâncă atunci când îi dau eu. În definitiv, toți suntem ca Enei. Mă scuzați, eu sunt ca Enei.

Sunt ghidat în primul rând de acțiuni pe care creierul meu le interpretează ca fiind benefice pentru a trăi această clipă, această oră, această zi. Dacă ating vreodată liberatea în scris, discurs sau desen, prefer să păstrez pentru mine. Există lucruri care m-ar putea anula complet din societate. Prefer să rămân pe (foarte!) margine, dar existența mea depinde de acțiunile benefice înspre dezvoltarea acestei societăți.

Pot să îmi imaginez că există un soi de „tresărire” (poate?) în cazul anumitor oameni în contact cu Libertatea. Dar dacă se discută vreodată despre libertatea ca esență a expresiei, se discută doar pentru că lipsește din toate punctele de vedere. Eu nu am întâlnit ființă liberă pe planeta asta. Asta nu înseamnă că nu poate exista. 

6. Am văzut de curând pe contul tău de Instagram că ai dezbătut asupra bullingului și a mai multor forme de abuz. Aș  vrea să ne spui puțin despre experiența ta cu abuzurile. Despre cum te-au afectat și cum ai reușit (și o faci în continuare) să te aperi sau vindeci.

Timpul acoperă rănile, dar numai moartea le vindecă… Nu mai știu unde am auzit asta. Pentru mine e imposibil să mă apăr de ceva ce nu (mai) pot schimba. Întocmai pentru că dezvolt anumite complexe sau vulnerabilități este în responsabilitatea mea să le convertesc în abilități de supraviețuire. Nu scapi de un abuz, așa pur și simplu, oricum riscul e ca la rândul tău să devii abuzator. În acele story-uri discutam despre ceva care încă mă sparge din multe puncte de vedere. Sunt micro-abuzurile. Din nefericire, le văd pe palierele mai multor generații. Sunt atitudini și vorbe care „bat” spre un soi de „normalitate”, de exemplu, chiar și acel „ce-ai, mă, ești proastă?” E ceva foarte nașpa acolo. Sau, „dacă nu înveți o să ajungi gunoier”.

Sunt glumele de la emisiuni precum iUmor la care oamenii aplaudă programat. Este programarea, de fapt, care se face în rândul populației. Din păcate, cum spuneam, mintea noastră este obosită. Avem job-uri care mai de care mai dubioase ale căror funcții nu aduc nimănui nicio viață mai liniștită, nici mai mult acces la dezvoltare, nici mai multă siguranță. Dimpotrivă. Toată lumea avea acel „loc de muncă” până în anii ’90. Dar eficiența acelor locuri de muncă a fost revizuită vreodată? Producția doar de dragul producției vedem în ce colaps climatic ne-a adus.

De aceea zic, ai tot dreptul să te enervezi. Ai tot dreptul să țipi și să înjuri. Cred că e parte din natura noastră. Totuși, nu e greu să auzi sau să vezi oameni abuzați în numeroase momente. Oricât am încerca să le normalizăm sub ideea de hate, ele rămân un abuz. Dacă merg pe stradă și aud, „ia uite-l pe fraierul ăsta ce tatuaje are”, ăsta e un micro-abuz. Eu nu indic către faptul că suntem sensibili și reacționăm mai degrabă decât să răspundem… Eu indic către comportamente clare.

Consider că ne alegem greșit luptele și dușmanii, eu însumi fac deseori asta. Dar, de exemplu, lucrând în publicitate, am văzut colegi care își înjurau superiorul care, din păcate, era soția patronului, iar apoi femeia venea și se așeza la birou, iar eu mă simțeam complice. Pot fi martorul unui abuz, dar nu pot fi complice. Din acest motiv, mi-am dat demisia de trei ori din cauza unor comportamente abuzive.

Odată un „șef” mi-a zis că atunci când închid ochii să vorbesc (fac asta uneori ca să îmi clarfici informațiile din tab-urile deschise în minte) e lipsă de respect față de colegi. Dar, bang! Na, micro-abuz. Același „șef”, altă replică, „da’ te-ai îmbrăcat într-un mare fel azi”, urmat de niște asocieri de filme porno. Asta nu e normalitate pentru mine. Și, crede-mă, am crescut în niște medii complet dezaxate, din multe puncte de vedere. Și nu e că sunt eu sensibil. Dimpotrivă. Întocmai pentru că nu sunt sensibil, răspund deseori chestiilor ăstora, chiar dacă nu sunt implicat direct.

Cred că ideea de sensibilitate e iarăși prost înțeleasă, căci atunci abuzurile continuă. În special în rândul fetelor și femeilor, prin intermediul aplicațiilor de social media. Public Shaming-ul este o alternativă până când avem și alte soluții. Până atunci, îmi doresc ca fiecare să lucreze la dezvoltarea stimei de sine. E bine să nu te lași călcat în picioare, chiar dacă îți spui „mi s-a părut”,   „a avut o zi proastă”, „nu știe mai mult”. Asemenea lucruri nu există. 

7. Legat tot de abuz, am văzut că te adresai unor femei care fuseseră abuzate, într-un grup specific, criticai lipsa de flexibilitate în gândire a anumitor persoane, cumva specialiste în direcția asta.Ce anume te deranja mai exact sau care era contextul?

Hmmm… Sunt înscris pe niște grupuri de social media unde oameni își pot împărtăși experiențele de viață, de cele mai multe ori sub anonimat. Lucru care e foarte bun. Totuși, aceste grupuri sunt specifice pentru psihologi și terapeuți. Un fel de „sfatul specialistului de suflet”.

Eroarea pe care o comit, majoritatea specialiștilor, constă în faptul că nu răspund într-o manieră de susținere a persoanei. Pseudo-psihologii vin la pachet cu meme-uri efectiv motivaționale, golite de sens, un fel de propriile lor proiecții și păreri care, în definitiv, pentru mine, indică foarte clar o lipsă completă a pregătirii lor profesionale. Pe de altă parte, câteva răspunsuri oferite de mine au fost șterse, deși, în opinia mea, găsesc că am comunicat înțelegere față de persoană. Nu sfaturi, nu păreri, nu indicii. E ca atunci când îți spune cineva că îi este greu. Să știi că singurul mod în care îi poți fi real alături e să ii spui „înțeleg că îți este greu”.

Există o insulă deloc reglementată de specializări în domeniul psihologiei și psihoterapiei care produce „sufletișți de revistă”, oameni care nu realizează vreodată ce este un contra-transfer, ce este trauma omului care atrage din noi întocmai abuzul. Când cineva scrie că este abuzată de iubitul care a părăsit-o recent, se activează triunghiul dramatic.

Ai un Agresor, ai o Victimă, iar tu ca psiholog dacă ți-ai pus pelerină de Salvator / super-erou „de facebook”, riscul este să devii tu Agresor, în absența celui real, iar victima să își (re)confirme trauma. Cum făceau acești specialiști, între ghilimele, asta? Precizând compulsiv chestiuni de „baltă”, de tip „comunicarea în cuplu este foarte importantă”, „este important să înțelegi că nu te mai vrea”, „fiecare își construiește destinul cu propriile resurse”. 

8. Știu că ai vorbit la TEDx despre dependența ta, cum ai reușit să treci peste și ce-ai învățat din experiența asta? Ce sfaturi ai în această privință?

Nu cred că am avut vreodată sfaturi. Oamenii se pot droga. Oamenii pot să nu se drogheze. Nu este problema mea ce fac oamenii. Eu m-am lăsat de droguri pentru că devenisem un nenorocit, aveam nevoie de câteva sute de lei zilnic să nu-mi mai fie rău, nu să mă droghez! Am început să urăsc modul în care toleranța la droguri mă făcea să fiu, adică meschin, rău, infractor. A trebuit să renunț din motive practice, mai mult. Obosisem real să mai alerg după bani și droguri, dacă tot ce obțineam era încă o dilemă de unde fac rost de alți bani și de alte droguri.

Dacă am învățat ceva este că meritam să mor de mai multe ori și nu s-a întâmplat. Am mistificat aceste experiențe în ideea că oricum îmi place viața de mor 😊) și retrospectiv realizez că sunt tot ceea ce sunt azi datorită acelei perioade de aproape 11 ani de consum zilnic.

Sunt de peste 10 ani curat, am primit ajutor terapeutic în sistem de barter (un desen și o traducere dintr-o carte pentru fiecare ședință, așa am învățat și limba engleză de altfel), am primit ajutor din partea societății, beneficiind de asigurare de sănătate prin prisma job-urilor avute, motiv pentru care am putut lucra, gratuit prin CASMB, cu psihoterapeuți specializați și am urmat cu deosebită încredere recomandările celor de la Narcoticii Anomimi. Având o bază a recuperării mele, am reușit să îmi construiesc o viață. Și o fac în fiecare zi. Eu nu aș da nicio clipă din ziua de azi pe vreun drog, pahar de alcool, joint. Sunt ceva mai practic azi. Mai bine îmi îndrept atenția către victimele reale ale sistemului în care trăim. 

Aș vrea să ne spui cum crezi că se comportă un bărbat abuziv și ce faci tu să nu uiți că trebuie să respecți genul feminin. Cred că o perspectivă oferită din partea ta ar fi o altă viziune bărbaților în primul rând.

Cred că e important ca fiecare dintre noi să înțelegem mediul din care provenim. Să ne uităm cu oarecare toleranță la relațiile din timpul dezvoltării noastre. Dar nu la relația noastră cu părinții. Ci la relația dintre părinți, la relația dintre vecini, la relațiile celor din grupurile în care am crescut sau la care am aderat cândva. Și să simțim acele lucruri. Ceea ce încerc să zic: e important să recunoaștem că noi, cândva, nu am greșit cu nimic.

Am fost influențați de voie sau de nevoie de dinamică relațiilor celor din jurul nostru. În felul acesta, ne-am adaptat. Totuși, cred că dacă vin acasă super obosit și, ipotetic, mă adresez trivial iubitei mele, reacția ei nu ar trebui să fie, „înțeleg că ai avut o zi proastă”. Dar dacă am avut într-adevăr o zi proastă, pot să îi spun după primul, „bună, iubito. Te rog să mă înțelegi, am o avut o zi proastă, o să îți povestesc, dacă vrei, când mai scap de energia asta de căcat”. Acum și iubita poate să zică, „dar mereu le zici altora și mie nu-mi spui”, sau „dar și eu am avut o zi proastă, de ce trebuie să o strici și tu mai rău”…

Bineînțeles, fiecare știe cum să evite scandalul în dinamica propriei sale relații. Cred că nu e atât de importantă comunicarea dintre doi oameni, cred că e important ca noi înșine să ne înțelegem mai bine limitele, aptitudinile și limitările. Abia atunci vom știi foarte clar ce să răspundem în multe alte situații, fără a răspunde la ele cu un alt abuz sau în moduri în care riscul este ca abuzul să crească în intensitate.

Există un cuvânt cheie. Blândețe. Cred că e singurul lucru care mai poate salva lumea. Aceeași blândețe trezită pe chip la vederea unui bebeluș, aceeași blândețe să o manifestăm și față de propriile persoane. Implicit, să ne protejăm cu aceeași dedicare cu care am proteja orice lucru care la într-un final moare. Fiecare clipă este importantă. Fiecare moment este prețios. Nimeni nu merită să mai trăiască o secundă simțindu-se neînțeles, subapreciat, atacat și multe alte variante care nu întotdeauna sunt văzute drept un abuz. 

Să renunțăm complet la ideea de genuri. Abuzul nu are gen. Nu cred că poți fi misogin, când însăși femeile au comportamente misogine între ele. Nu cred că poți fi feministă fără a nu cădea în plasa de a promova tot un comportament patriarhal. Cred că nu poți să te simți „masculin” dacă te adresezi unei femei cu desconsiderare. Cel mai probabil, împreună cu prietenii săi „masculini” formezi grupul „desconsideraților”. 

10. Și pentru încheiere, ce ai putea spune celor aflați la început de drum în domeniul artei plastice sau al scrisului?

Stoicii zic, dacă vrei să scrii, scrie. Aș completa, dacă vrei să scrii și nu o faci, dacă vrei să desenezi/pictezi și nu o faci, amintește-ți că lucrurile astea nu sunt pentru cine are nevoie de ele. Sunt pentru cine le vrea în viață sa. Atât. Restul e vrăjeală. 

Laurențiu Zloteanu este un artist cu vizibilitate la nivel internațional. Lucrarile acestuia se află in colecții private ale oamenilor din România, Germania, Spania, Italia, Japonia.

EYE CREATE GALLERY este rezultatul activităţii artistice şi sociale a artistului ignorant Laurenţiu Zloteanu. Odată cu deschiderea expoziţiei artistului român Mugurel Bărbulescu, stabilit în Australia de Vest, Laurenţiu a lansat o invitaţie deschisă publicului interesat de artă, în toate formele sale, de a realiza împreună expoziţii şi activităţi culturale care să pună în lumina creatorii izolaţi de „bule artistice” prestabilite, marginzalizați de criteriile academice de expunere şi, nu în ultimul rând, fără posibilităţi directe de a închiria un spaţiu, dezvolta concepte expoziţionale, promovare în mediul social virtual.

Programul expoziției:

Publicat de

Elefantul de bibliotecă

Îmi place să cred că am înscrisă în ADN iubirea pentru cărți și poezie. Sunt un elefant de bibliotecă și mă-mbată mirosul de carte veche, visez la boema poeților damnați. Cea mai mare dilemă a mea este ce poet ar trebui să aleg între Baudelaire și Mallarmé, dacă aș putea să mă retrag pe o insulă pustie. Îmi place să scriu despre informații potrivite unui roman clasic al literaturii ruse. Articolele mele sunt despre istorie, teatru, literatură, artă plus alte mici interese. Îmi place să scriu poezie și proză sper să îmi pot publica propriile mele cărți cât mai curând.