Poezia japoneză – arta sufletului pur. Poeți din epocile Meiji și Taishō

Poezia japoneză – arta sufletului pur. Poeți din epocile Meiji și Taishō

Primele „recomandări estetice” legate de poezia japoneză au fost făcute în anul 905 a. Chr. de către Ki no Tsurayuki. Îndemnurile sale priveau condiția și originea poeziei. Recomandările erau cuprinse în prefața cărții Colecția de poezie veche și nouă. Putem observa o trimitere către îndemnurile mai vechi chinezești în cuvintele lui. Despre pozei, aflăm de la el, că are „sămînță inima omului” sau că „se împlinește în frunzele nenumărate ale cuvintelor”¹.

Se admite faptul că începuturile poeziei japoneze a fost ca un strigăt al emoțiilor. Mai apoi expresiile au evoluat și au devenit cântece și ritualuri religioase. Cele mai vechi poeme japoneze scrise în stil vechi se regăsesc în Kojiki (datează din sec. VII).  Poeziile erau foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre.

În Manyoshu, cea mai veche colecție de poezie (sec. VIII), sunt înregistrate 4. 500 de poezii. Sunt cuprinse poezii diverse scrise de diverse personalități, de la împărați la oameni simpli. Pe atunci poezia era o modalitate de exprimare. Bunul gust în poezie apare mai târziu.

Poezia japoneză nu aparținea poeților

Tot poezia este cea care poate să influențeze atât omul, cât și cerul și pământul. Ba chiar pe diavoli și zei îi poate impresiona. Poetul însuși este un „portal” către forțele supranaturale pentru că, prin el, ambele ființe supraomenești pot vorbi oamenilor. Dar poeții japonezi nu fac referire niciodată la vreo muză. Nu se spune că sunt inspirați de vreo zeitate (bună sau rea). Poezia este doar o alinare a omului.

Împrejurările în care poezia este alinare sunt și subiectele abordate în poezie. Poezia este văzută ca o nevoie, nu reprezintă nicio stimulare divină care să conducă la creație. Rolul poeziei era de intermediere în cadrul relațiilor romantice. Un rol pe care îl putem înțelege cu ușurință prin citirea Poveștii lui Genji.

Poezia de tip liant al îndrăgostiților se dezvoltă la curțile imperiale, în cadrul cărora iubiții, viitorii soți, puteau comunica foarte puțin. Întâlnirile logodnicilor erau foarte formale, femeia stătea după un paravan, iar discuțiile se purtau într-un mod rigid, sub formă de poezie. Dacă nu purtau conversații, își trimiteau bilețele, în ele se regăseau tot poezii, iar valoarea lor era stabilită și în funcție de caligrafia folosită de îndrăgostit.

Specificul poeziei japoneze

Înțelegem cu ușurință faptul că poezia nu era doar a poeților. Era a tuturor, oricine putea comunica prin intermediul ei. Prozodia exactă se dezvoltă în funcție de limba japoneză, accentul și cantitatea, două din elementele prozodice de bază europene, nu au relevanță. Lirica niponă se diferențiază după criteriul numărului de silabe. Așadar, poezia tanka are 31 de silabe, dispuse în versuri a câte 5, 7, 5, 7 și 7. Haiku este un tip de poezie dezvoltată mai târziu, are 17 silabe, conține 3 versuri a câte: 5, 7, 5.

Strictețea formelor clasice de poezie este cea care a influențat și dezvoltarea ei. Pe lângă asta, lungimea poeziilor a impus și alegerea subiectelor. Astfel, putem înțelege de ce nu există prea multe poezii „intelectuale”. Pe lângă spațiul limitat, la alegerea subiectelor poetice, a contribuit și tradiția chineză. O influență care și-a spus cuvântul și în cazul cultivării emoției. Descoperim că atât în lirica japoneză, cât și în cea chineză nu există emoție. Mai degrabă găsim subiecte din sfera politicii.

O clasificare tematică a poeziei nipone ar fi o împărțire în: poezii de dragoste și de natură. Cu precizarea că sunt și câteva care au subiecte complexe, metafizice chiar. O altă caracteristică a poeziei japoneze este modul de exprimare. Vom întâlni foarte des sugestia, trăsătură conferită tot de concizia versurilor.

Noua poezie dezvoltată în secolele XVI și XVII: haikai

Denumită haikai sau dialogul poetic liber, acest tip de poezie cultiva lucrurile „banale”. Dacă în dialogul poetic tradițional se vorbea despre florile de cireș, acum se vorbea despre „buruieni”. Este o reacție împotriva prețiozității artificioase. Desigur, în timp și noul estetism începe să fie stereotipizat, însă lucrurile încep să se miște diferit din acest punct. Se renunță la rigiditatea poeziei de tip haiku.

Noul tip denumit hokku sau haikai propune libertatea de expresie și de formă. Versurile pline de obscenități și spiritul optimist sunt două din caracteristicile Japoniei de secol al XVII – lea. După o perioadă de conflicte de lungă durată, Japonia se bucură de prosperitate, astfel nu putem să-i imputăm extravaganța poetică.

Bashō (1644 – 1694) era considerat cel mai mare poet al Japoniei din acele timpuri. Trăia o viață sobră, în puritate, alegeri ce îi determină pe unii să-l venereze asemenea unui sfânt. El creează stilul liber, dar și poezia haiku.

Spiritul său inovativ se justifică prin dorința ca stilul său să se schimbe mereu. Idealul său de înnoire era atât de mare încât își propusese să se despartă complet de orice altă idee tradițională. Îndemnul său a condus de multe ori către creații absolut haotice, lipsite de noimă.

Curente literare în poezie- epocile Meiji și Taishō

După Restaurația Meiji din 1868, urmează o serie de reforme sociale. Toate schimbările pornind de la modelul occidental. Delegații de studiu japoneze sunt trimise în America și Europa. Misiunile de studiu al Occidentului încep încă din 1871. Cea mai cunoscută rămâne Misiunea Iwakura, desfășurată în perioada 1871 – 1873. Însă, de data aceasta, interesul față de cultura străină este unul al maselor. Un fapt foarte ușor dovedit de succesul cărții lui Fukuzawa Yukichi, Lauda învățăturii (1880).

Poezia japoneză. Poeți din epocile Meiji și Taishō

Reforma învățământului are un succes mare. Modernizarea învățământului creează o plajă propice formării unor intelectuali de orientare occidentală. Crescuți sub orânduiala din Vest, mulți obțin și burse de studiu înstrăinătate. Putem aminti scriitorii Mori Ōgai și Natsume Sōseki, formați în noul spirit. Cu precizarea că studiile elementare au fost tot în accepție confucianistă a epocii Tokugawa. de la ei și până la cel de-al Doilea Război Mondial se scrie în cheie occidentală. Sunt traduse multe opere străine, se întrerupe o tradiție ce rezistase 13 secole. Ia naștere o literatură care îmbină tradiția cu inovația.

Spunem că modernismul în poezia japoneză se naște în anul 1882, când este publicată antologia Shintaishishō. Care se traduce prin „selecție de poezii în stil nou”. O carte alcătuită de trei profesori de literatură japoneză, ajunsă foarte cunoscută. În ea erau cuprinse 14 traduceri de poezie engleză și americană. Dar și o poezie franceză după un text englez și fragmente din Goethe și Schiller. În această primă etapă regăsim romantismul și naturalismul – urmat de anti-naturalism. Ultimul curent propunea o abordare idealistă și fantezistă.

Au existat două mari grupări formate în jurul a două reviste literare. Subaru (Pleiadele) – condusă de Mori Ogai și Ueda Bin și Mita Bungaku (Literatura Mita) – condusă de Kinoshita Mokutarō. Poeții care publicau aici aveau viziuni estetice îndrăznețe, cultivau un anumit hedonism. În anul 1908 apare și societatea Pan no kai (Devotați zeului Pan) care promova conceptul de artă pentru artă.

Poeții erelor Meiji și Taishō

Shimazaki Tōsōn (1872 – 1943) –  a primit o educație clasică datorită tatălui său care se opunea culturii occidentale. Poetul studiază de mic limba chineză clasică. Însă, ajuns la gimnaziu urmează exemplul colegilor săi și învață limba engleză. Mai târziu, 1887, urmează studiile de la Universitatea Meiji Gakuin, unde învață engleza comercială. Mai apoi se botează și se dedică studierii literaturii. În anul 1896 publică poemul Cântecul vântului de toamnă, ce pare să fie o „adaptare” a poemului scris de Shelley. Publică primul volum, Mlădițe, în 1897.

Ishikawa Takuboku (1885 – 1912) – fiu de preot, pasionat al revistei Myojo își va publica prima poezie (1902) în paginile ei. Un poet care a reușit să scrie un volum de tanka în numai două zile, Un pumn de nisip (1910). Debutează în anul 1906 cu un volum de versuri libere (shintashi), Dor. Moare foarte tânăr din cauza unei infecții cu TBC, contractat- în urma unei operații de peritonită. Un an de zile, din 1911 până în 1912 este imobilizat la pat. O perioadă în care scrie multă poezie. Volumul, Jucării triste, publicat postum cuprinde toată această suferință.

Ishikawa Takuboku

Ishikawa Takuboku

Hagiwara Sakutarō (1886 – 1942): cu reputația de cel mai mare poet japonez modern, poezia lui aparține epocii Taishō. A fost fascinat de stilul de viață occidental încă din copilărie. Este singurul poet care petrece în orașul natal mare parte din viață. Rămâne în Maebashi până la vârsta de 39 de ani, fără să aspire la marea scenă culturală a orașului Tokyo. În prima parte a vieții este preocupat de muzică. Debutează în 1913 în revista Zamboa.

Era un mare admirator al lui Baudelaire, Poe și Schopenhauer. Fondează „Societatea de poezie Sirena” în anul 1914, alături de poeții Yamamura Bochō și Murō Saisei. Lirica lui urmează datele unui univers sumbru, poeziile sale trimit către morbiditate. Publică primul său volum în 1917, Urlând la lună.

Satō Haruo (1892 – 1964): s-a născut în prefectura Wakayama, încă de mic și-a demonstrat veleitățile poetice. La vârsta de 16 ani scrie prima lui poezie tanka și este publicată de Ishikawa Takuboku în revista Myōjō. De aici continuă să trimită poeziile sale mai multor reviste. În anul 1910 pleacă la Tokyo pentru a urma studiile superioare. Este o alegere bună, reușește să cunoască foarte mulți scriitori. În același timp este preocupat de traducerile din engleză și de proză.

Se face remarcat în proză prin intermediul a două nuvele. Ambele scrise într-o perioadă petrecută la țară alături de o actriță. Este vorba despre: Supein ino no ie (Casa câinelui spaniol) și Den‘en no yuutsu (Melancolie rurală). Două lucrări care îl plasa în mijlocul vieții literare nipone. Akutagawa i-a scris despre Casa câinelui spaniol că este o oază de fantezie în literatura japoneză mult prea serioasă. Melancolie rurală este urmată de romanul Melancolie urbană.

Ote Takuji (1887–1934): se naște într-o familie de „hangii” în stațiunea balneară Isobe osen din prefectura Gumma. Studiază la Universitatea Waseda literatura. Apoi absolvă facultatea cu o teză în poezia simbolistă. De la el rămân un număr de aproximativ 2400 de poeme. În timpul vieții publică în mai multe reviste, dar toate volumele sale sunt publicate postum. Traduce și volumul lui Baudelaire Les Fleurs du mal. Se stinge din viață din cauza infecției cu TBC. Volume de poezie: Broasca râioasă de culoare indigo (1936), Mireasa șarpelui (1940), Parfumuri ale unor țări străine (1943).

Note de subsol

¹Citate preluate din Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991, p. 31.

Surse:

  • Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991;
  • Literatura japoneză modernă de Iulia Waniek, Alexandra Marina Gheorghe și Irina Holca, ProUniversitaria, București, 2013.

Publicat de

Elefantul de bibliotecă

Îmi place să cred că am înscrisă în ADN iubirea pentru cărți și poezie. Sunt un elefant de bibliotecă și mă-mbată mirosul de carte veche, visez la boema poeților damnați. Cea mai mare dilemă a mea este ce poet ar trebui să aleg între Baudelaire și Mallarmé, dacă aș putea să mă retrag pe o insulă pustie. Îmi place să scriu despre informații potrivite unui roman clasic al literaturii ruse. Articolele mele sunt despre istorie, teatru, literatură, artă plus alte mici interese. Îmi place să scriu poezie și proză sper să îmi pot publica propriile mele cărți cât mai curând.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.