Ce ne face oameni, o recomandare de film: 5 minute – 5 Minutes Too Late (2019) și Insula – The Island (2005), regia Michael Bay

Am văzut de curând două filme pe care vreau să vi le recomand. Nu sunt filme de artă sau neapărat de văzut, dar subiectele abordate și modul în care au fost abordate fac să merite vizionarea lor, cel mai sigur mulți dintre voi deja ați ajuns la ele. Este vorba despre  5 minute – 5 Minutes Too Late (2019), Regia: Dan Chişu și despre Insula – The Island (2005), regia Michael Bay.

5 minute – 5 Minutes Too Late (2019)

Despre filmul românesc, am aflat în mod întâmplător, mi-a intrat în flux pe TikTok partea în care fiica vorbește cu tatăl ei, îi dă un răspuns „obraznic” care reflectă realitatea din România zilelor noastre”, citez ce am reținut din secțiunea de comentarii. Bineînțeles că răspunsul unei femei tinere către un tată autoritar și homofob nu poate atrage decât mesaje misogine în, din păcate, România zilelor noastre. Motiv pentru care mi-am dat seama că filmul trebuie să aibă un mesaj încă sensibil pentru mentalitatea majorității și am vrut să văd întregul context. Bine am făcut.

5 Minutes Too Late  urmărește povestea unui jandarm (Nicu Holban) care conduce o echipă de intervenție într-o misiune de aplanare a unui conflict iscat într-o sală de cinema. O organizație anti-LGBTQ creează haos în sala de cinema pentru că filmul prezenta idei scandaloase, relația dintre două femei. În altercație un tânăr este rănit grav și intră în comă. Presa speculează că jandarmeria nu a intervenit la timp, pe fondul acestui scandal, Nicu Holban (interpretat de Mihai Călin), considerat erou, este hărțuit de presă din cauza homofobiei sale.

Ce ne face omeni, o recomadare de film: 5 minute – 5 Minutes Too Late (2019) și Insula - The Island (2005), regia Michael Bay

Filmul debutează cu Nicu Holban și fiica lui de 17 ani pe holurile unui spital, aflăm apoi că erau într-o vizită anuală la ginecolog, tatăl vrea să se asigure că este virgină. Din start înțelegem modul în care se raportează la sexualitate, conservator și autoritar din fire, crescut în spiritul patriarhal și misogin din secolul trecut, nu reușește să înțeleagă faptul că nu poate controla corpul celuilalt. Desigur, convingerile personale nu trebuie să îi influențeze munca, dar oare cum stau lucrurile?

Presa este reprezentată în Liliana Calomfir (interpretată de Diana Cavallioti), o jurnalistă cu experiență, recunoscută pentru modul intruziv în care anchetează cazurile. În ce o privește vom întâlni mai multe nereguli. Dispusă să facă orice pentru rating și pentru recunoaștere, de-a lungul scandalului propune de mai multe ori șantajul și manufacturarea unor dovezi. Cei doi se intersectează la un moment dat, Holban îi fură telefonul pe care înregistrase dialogul incriminatoriu pentru el, informație ce îi putea afecta și mai mult imaginea jandarmului.

Lupta dintre cei doi se încheie spre finalul filmului, când Holban acceptă să urmeze instrucțiunile presei, care îl șantajase cu un filmuleț din care reieșea că jandarmeria ajunsese cu 5 minute înainte de incidentul violent, în urma căruia un tânăr ajunsese în comă de gradul III. Lui Holban i se propusese să joace o scenetă în care se ducea în vizită la spital să vadă starea tânărului. Lucrurile nu merg conform planului, jurnalista Liliana Calomfir, îi cere să interpreteze prea mult, moment în care jandarmul este pregătit să renunțe.

Când vrea să iasă pe ușă se intersectează cu părinții băiatului. Încearcă să nu interacționeze deloc cu ei, dar tatăl băiatului îi strânge mâna și îi spune la ureche că se bucură de incident și îi mulțumește pentru decizia lui, pentru că așa (homosexual cum este) nu trebuie să mai trăiască și Dumnezeu poate decide mai bine ce se poate întâmpla.

Holban îl corectează și îi spune că trebuie să ne iubim copiii așa cum sunt, altfel greșelile înseamnă pierderea lor. Jurnalista aude dialogul dintre cei doi, pentru prima dată empatizează cu oamenii care fac parte din toată tragedia și renunță la senzaționalul subiectului abordat.

Urmărind filmul observi cum sunt abordate unele dintre cel mai importante aspecte ale existenței noastre. Modul în care ne raportăm la meseria noastră, la cât de mult ne respectăm îndatoririle. Ni se prezintă lipsa de profesionalism din mai multe unghiuri, jurnaliștii care nu urmăresc adevărul și caută doar senzaționalul (inclusiv lipsa de integritate din cadrul redacției, șeful Lilianei Calomfir nu păstrează o relație stric profesională cu angajatele lui).

Jandarmul care, prin prisma propriilor sale principii și valori, are impresia că poate decide pe cine trebuie să salveze și pe cine nu. Vedem că nici în viața de familie nu are un comportament firesc, misoginismul răzbate mai ales din modul în care se raportează la cei doi copii ai lui, favorizându-și băiatul.

Filmul reprezintă o amplă pânză a societății românești, încă actuală din păcate. Urmărim cum false valori morale conduc familiile și instituțiile statului. Cum aspecte care țin fix de alegerea sau de natura intrinsecă a fiecăruia, trebuie să fie transpuse într-un grad al calității umane. Lipsa de empatie și goana după recunoaștere sunt cele care guvernează luarea unor decizii de viața și de moarte.

Te face să te întrebi ce anume trebuie să te facă uman. Dacă orientarea sexuală sau o singură faptă (bună sau rea) sunt cele care ne definesc în cea mai mare măsură. Urmărindu-l pe tradiționalul patriarhal Holban înțelegi că este produsul unei societăți rigide și misogine. Nu reușește să găsească o explicație rațională instinctului său de a iubi pe cei apropiați lui.

Își condiționează familia în funcție de niște valori profund patriarhale, sperând la puritatea fiicei sale doar din punct de vedere corporal, nu poate înțelege că există și o conștiință a femeii cu privire la propria ei feminitate și sexualitate. Nu reușește (sau nu consideră necesar) să comunice cu ea, să înțeleagă cum vede lumea sau cum se raportează la valoarea umană.

M-a impresionat mesajul filmului, faptul că eroii greșesc la rândul lor, dar și că adevărul poate învinge prin limbajul inimii și nu al minții.

Insula The Island (2005)

Lincoln Six-Echo (Ewan McGregor) și Jordan Two-Delta (Scarlett Johansson) trăiesc într-un oraș artificial unde sunt monitorizați alături de alte câteva sute de oameni în absolut tot ceea ce fac. Lumea în care trăiesc este controlată atent și singurul lor scop este să iasă din sterilitatea asta pentru a ajunge pe Insulă, unicul loc rămas necontaminat, restul planetei fiind contaminat în urma unui cataclism. Sănătatea corpului și a minții singurele coordonate, viața este dusă după câteva reguli stricte, nu există niciun alt orizont.

Lincoln Six-Echo se confruntă în ultimul timp cu tot felul de coșmaruri în care există elemente care nu fac parte din viața lui de zi cu zi, amintirea unei alte vieți. „Greșeala” cea mai mare a lui este că își pune prea multe întrebări și îl maicină cel mai mult una dintre ele, ce se întâmplă mai departe de Insulă, care este scopul lui în viață în general. Curiozitatea este cea care-l va conduce către adevărul crud al scopului său și al celor ca el.

Ce ne face oameni, o recomandare de film: 5 minute – 5 Minutes Too Late (2019) și Insula - The Island (2005), regia Michael Bay

Descoperă că nu există niciun cataclasim, că lumea de afară nu este contaminată și mai ales că scopul lor este de a servi ca material, el și toți cei ca el sunt clone. Iar dacă originalul, și sponsorul clonei, pățea ceva, clona era ucisă pentru a i se putea recolta organele. Un plot asemănător cu romanul și filmul Never let me go, diferența este că, în cazul de față, clonele nu cunosc realitatea și nu aparțin cuiva anume. În ambele cazuri se consideră că nu au suflet, clonele ne având statut uman.

Lincoln Six-Echo și Jordan Two-Delta reușesc să scape și să ajungă la sponsorul lui Lincoln, un om foarte bogat, nu este impresionat de situația reală a clonelor. Pentru început îi minte că îi va ajuta. Acesta anunță instituția, care deja trimisese o echipă de recuperare după ei, unde se află cei doi. Prietenii, deveniți acum un cuplu, reușesc cu greu să se salveze și se decid să facă același lucru și pentru restul clonelor.

Sunt ajutați de șeful echipajului de recuperare, care înțelege tragismul care stă la baza situației clonelor. Își pune întrebarea cum de ființe care sunt ca el, cu aceeași conștiință de sine nu pot fi umane. Vede semnul de pe mâna lui Jordan Two-Delta, prin care se atesta că este o clonă și își amintește că el fusese „însemnat” la rândul lui, doar pentru a se știi că este „mai puțin uman”.

Ce ne face oameni, o recomandare de film: 5 minute – 5 Minutes Too Late (2019) și Insula - The Island (2005), regia Michael Bay

Ideea cuțitului cu două tăișuri, faptul că nu există viață fără moarte sau fericire care să nu aibă la bază suferința cuiva sunt atât de actuale și probabil vor continua să fie pentru mult timp.

Filmele te fac să meditezi la ce înseamnă să fii om. La linia subțire dintre uman și inuman, dintre însuflețit și neînsuflețit, care pare să fie o limită imaginară pe care o trasează omul în mintea lui. Un zid pe care îl construiește doar pentru a-și justifica lipsa de empatie și cruzimea față de cei ca el și nu numai.

Am ales să scriu despre cele două filme în același articol pentru că vorbesc despre limitele trupului și despre faptul că etica nu poate urma niciodată doar raționamentul trupului. Există alte legi care ne guvernează, sau ar trebui să o facă, apartenența noastră la viață, deciziile și comportamentul. Bunăstarea noastră nu merită mereu orice sacrificiu și libertatea celuilalt nu trebuie să fie o problemă pentru noi, dorința de a-ți exprima iubirea față de persoana iubită nu trebuie condiționată, acestea sunt doar o parte din ideile care reies din cele două filme.

Moses Sithole, flagelul diversității – crima o expresie a inegalității și a lipsei de adaptabilitate a societății moderne

Moses Sithole este unul dintre criminalii care au îngrozit o populație întreagă. Înzestrat cu o inteligență aparte care nu a făcut nimic altceva decât să îi alimenteze cruzimea. Cazul lui este unul greu de expus, îți vine greu să accepți că lucrurile astea s-au întâmplat. În lectura lui Paul Simpson cu Dosarele criminalilor în serie am încercat să caut modurile de degradare ale ființei umane, dar și ajungerea la o parte a vieții mai puțin cunoscută nouă. Da, oamenii pot fi și așa.

Să dezbatem asupra cauzei criminalității înseamnă să tratăm subiectul inegalității umane. Ceea ce ne trimite către critica societății contemporane, în care se duce o luptă pentru acceptarea diversității, discriminarea este un fenomen al inegalității, un factor negativ al societății contemporane axată pe globalizare. Inegalitatea nu se rezumă doar la asta și nu este neapărat un fenomen specific doar societății moderne și contemporane.

Am citit de curând un articol legat de inegalitatea umană, o recenzie a unei cărți, The Dawn of Everything, scrisă de David Graeber și David Wengrow (vezi pe nybooks.com) în care sunt prezentate pe scurt o serie de factori ai societății contemporane prin referire la istoria ei în general, cu accentul pus pe inegalitate. Articolul spune că originile inegalității, natura libertății și sclaviei, rădăcinile proprietății private și relația dintre societate (populație) și stat sunt subiecte ce trebuie tratate printr-un dialog purtat între arheologie, antropologie și filosofie.

Libertatea și sclavia sunt două coordonate ale societăților mai vechi, două aspecte care au caracterizat (libertatea încă o mai face) atitudinea oamenilor față de alți oameni. Ce anume face ca un om să își merite libertatea? Cândva răspunsul pentru întrebarea asta era culoarea pielii sau naționalitatea și etnia. Spun asta pentru că Moses Sithole (cunoscut drept criminalul ABC sau ca strangulatorul sud-african) este o expresie a lipsei calității gândirii umane, un bărbat de culoare care își ura originile. În timpul procesului de judecată pentru uciderea a 38 de femei a spus că:

„Urăsc din tot sufletul femeile de culoare și, chiar dacă am venit înapoi pe pământ ca bărbat ne*ru, n-aș putea niciodată să îmi doresc o ne*resă… Mai degrabă m-aș ma*turba.”

Moses Sithole citat de Paul Simpson în  Dosarele criminalilor în serie, trad. Andreea-Maria Vrabie, Niculescu, 2019, p. 15.

Povestea criminalului ABC – Moses Sithole

Mai sus este declarația unui om supus multor chinuri, a avut de-a face cu unele dintre cele mai mari defecte ale societății contemporane. Moses Sithole s-a născut la data de 17 noiembrie 1964 în Vosloorus, oraș aflat în apropiere de Boksburg (provincia Transvaal) din Africa de Sud), al patrulea copil al cuplului Simone și Sophie Sithole. La vârsta de 5 ani rămâne orfan de tată. Mama alcoolică, rămasă singură cu patru copii, nu face față situației și își abandonează copiii la secția locală de poliție.

Moses Sithole, flagelul diversității – crima o expresie a inegalității și a lipsei de adaptabilitate a societății moderne

Copiii sunt duși într-un orfelinat, unde sunt maltratați și de unde se aleg cu multe traume. Așa cum le-a povestit colegilor săi de celulă, orfelinatul era un loc în care puteai supraviețui doar dacă erai foarte puternic din punct de vedere psihic și fizic. Comportamentul lui deviant s-a răsfrânt asupra femeilor, pe care inițial nu le omora. Tot din spusele lui se știe că primele violuri s-a petrecut pe când era adolescent.

A fugit de la orfelinat pentru a-și găsi mama, odată ajuns la ea, lucrurile nu au decurs cum sperase. Mama lui nu s-a bucurat de vizita fiului și i-a spus să plece. Un episod care l-a marcat puternic, cum avea să spună el. După episodul acesta, tot în adolescență, a făcut autostopul pe o distanță de aproape 500 de km, doar pentru a locui cu unul dintre frații lui mai mari. Din nou o nereușită, lipsa lui de acomodare cu fratele l-a determinat să își găsească de muncă în minele de aur din Johannesburg.

Debutul uneia dintre cele mai șocante vieți

A fost închis timp de 7 ani pentru mai multe violuri comise. Nu se știe câte femei au fost victimele violurilor. În anul 1987 a atacat o femeie în vârstă de 29 de ani, Patricia Khumbalo (cea care după 9 ani va depune o mărturie la procesul împotriva lui Sithole). Femeia a căzut victima  promisiunilor lui de a o ajuta să își găsească un loc de muncă. În data de 14 septembrie 1987, face cunoștință cu un așa-zis Martin (cum i se prezentase Moses Sithole). O conduce într-o zonă retrasă de savană unde o violează, dar nu o ucide pentru că îi era milă de ea, cum i-a spus el, avea „un gen de ochi care îl face să-i fie milă de ea” (op. cit., p. 16).

Patricia de teamă nu a reclamat nimic la poliție, au mai urmat alte 3 victime. Avea o iubită pe care o abuza constant și amenința că îi va omorî întreaga familie dacă spune cuiva în ce situație este nevoită să trăiască. Tăcerea ei va aduce același tip de tratament și asupra surorii sale mai mici, Lindiwe, în vârstă de numai 15 ani. Sithole recurge la aceeași tehnică folosită pentru Patricia și Dorcas (căreia îi ceruse să-l ajute să o caute pe iubita lui). Din păcate, Lindiwe a fost bătută și strânsă de gât până la inconștiență, după ce și-a revenit a prevenit-o. I-a spus că va avea de suferit dacă ar fi spus cuiva despre chinul prin care o făcuse să treacă.

În anul 1989 Buyiswa trece prin același calvar, pus la cale prin aceeași metodă a străinului care vrea să întindă o mână de ajutor. Ajunși într-un loc în care nu treceau oameni, Buyiswa este amenințată cu moartea și violată. Scapă cu viață și de data asta Sithole este reclamat la poliție. Pus în fața judecătorului neagă toate acuzațiile care i s-au adus, judecătorul nu îl i-a în seamă, a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Este eliberat în anul 1993 pentru bună purtare, anii de închisoare au fost foarte duri pentru el. Ceilalți deținuți se comportau urât cu el, știau că este violator.

Moses Sithole, flagelul diversității – crima o expresie a inegalității și a lipsei de adaptabilitate a societății moderne

Experiența cu ultima lui victimă de dinaintea condamnării sale l-au determinat să devină mult mai rece. Astfel, ajunge la concluzia că trebuie să nu mai lase martori după abuzurile sale. Este și astăzi destul de greu să se stabilească ce anume a declanșat manifestarea lui monstruoasă. A declarat de mai multe ori care ar fi motivele, odată a spus că a avut o iubită care i-a oferit un copil, apoi aceasta l-ar fi otrăvit și de atunci urăște genul feminin. Alteori a spus că a avut o viață grea în orfelinat sau că abandonul mamei lui (de două ori) l-ar fi făcut să aibă un asemenea comportament. Și-a exprimat disprețul pentru femeile de culoare și am putea specula că se ura pe sine și proiecta în femei „defectul” său.

Un criminal în serie

După eliberare Sithole se căsătorește cu sora unui deținut pe care îl cunoscuse în perioada detenției sale. Timp de câteva luni repară mașini împreună cu el pentru a-și câștiga existența. Din anul 1994 spune că se duce să își caute de lucru și dispare pentru diferite perioade de timp. În același timp mai multe trupuri neînsuflețite de femei sunt descoperite în diferite stadii de descompunere. Polițiștii îngroziți de situație încearcă din răsputeri să găsească vinovatul. Numele pe care îl folosea este altul de data aceasta, dar rămâne la același scenariu, în care le promitea femeilor că le ajută să își găsească de lucru.

În luna iulie a aceluiași an o cunoaște pe Maria Monene Monama, ajunge acasă la ea unde îi cunoaște părinții și le câștigă încrederea. Fata este încurajată să meargă cu el, după ce ajung într-o zonă de savană retrasă o violează și de data aceasta și ucide. În perioada aceea au fost descoperite mai multe trupuri neînsuflețite de femei, crime care nu pot fi atribuite în totalitate lui. Mai târziu s-a descoperit că el a fost vinovatul pentru o mare parte dintre ele.

Polițiștii erau copleșiți, descoperă o serie de legături care îi conduc către David Abraham Selepe, este arestat la Mozambic pe când încerca să scape de creditorii lui, recunoaște că ar fi făptașul a 15 crime. Este dus la locul unei crime unde este descătușat pentru a ajuta la căutarea lucrurilor victimei, moment în care îl lovește pe un polițist și fuge, este împușcat în zona capului, o rană care îi este fatală. Cazul este închis, se crede că a fost găsit criminalul. Cu toate acestea, crimele nu încetează după moartea lui Selepe, moartea Amandei Thethe, care fusese pusă în spatele lui Selepe, se va dovedi că este opera lui Sithole. Ceea ce face ca acțiunile poliției fie și mai ciudate în ce îl privește pe Selepe.

Moses Sithole, flagelul diversității – crima o expresie a inegalității și a lipsei de adaptabilitate a societății moderne

Pentru a reuși să ia urma adevăratului vinovat, polițiștii caută informații comune în cazul victimelor care au fost recunoscute. Astfel, reușesc să afle că Tryphina și Amelia Rapodile, două dintre victimele lui, s-au întâlnit în ziua decesului lor cu Moses Sithole. După ce l-au identificat, le-au arătat fotografia de când fusese arestat celor de la „Paradisul copiilor” (organizație înființată de el). Angajații și-au dat seama că este vorba despre Sithole.

„Sithole nu intenționa să se oprească, în ciuda vâlvei care se iscase. Pe 24 septembrie a ucis-o pe Agnes Sibongile Mbuli, iar în ziua în care i-a fost găsit trupul, a sunat la ziarul Star din Johannesburg ca să afle ce se întâmplă, spunându-i lui Tamsin DeBeer, reportera care a răspuns la telefon, că era vorba despre „Joseph” bărbatul pe care toată lumea îl căuta, respectiv „criminalul în serie din Gauteng”. Pe parcursul următoarelor săptămâni, ei au avut trei conversații lungi, în care Sithole a afirmat că ucidea pentru a se răzbuna pe condamnarea lui nedreaptă pentru viol, iar crimele aveau scopul de a atrage atenția asupra acestei nedreptăți.” 

Paul Simpson, Op. cit., p. 23 

Moses Sithole a fost prins în cele din urmă cu ajutorul cumnatului său, căruia îi ceruse să îi facă rost de o armă. Polițiștii l-au ridicat de la locul întâlnirii și l-au dus la spital pentru că fusese împușcat în burtă și în picior. Supus audierilor nu a vrut să recunoască nimic. Lipsa lui de cooperare a durat până când a intrat o femeie detectiv în salon. Excitat de prezența ei a început să se laude cu toate violurile pe care le comisese. A fost judecat și condamnat la 2410 ani de închisoare. Condamnarea lui a fost atât de mare pentru că judecătorul David Curlewis a vrut să se asigure că nu va ieși niciodată din închisoare. Noua Africă abrogase pedeapsa cu moartea la momentul judecării lui Moses Sithole.

Poetul în luptă cu moartea. „Păpădia electrică” a lui Șerban Axinte

Anul ăsta trebuie să îl încep cu o recenzie la volumului păpădia electrică scris de Șerban Axinte (Cdpl, 2012), poezia printre cuvintele căreia am pășit fără niciun orizont de așteptare. Nu am avut nicio pretenție, l-am citit pe nerăsuflate pentru că voiam să „aflu” mai multe de la poezie la poezie. Un volum prefațat de Radu Vancu, reeditat în anul 2021 la aceeași editură (an în care a fost publicat și Scrâșnetul dinților la Editura Cartier). Poate fi găsit în diverse librării, vezi pe Libris și în format electronic pe platforme ca scribd sau isuu (disponibil doar cu abonament).

Faptul că un volum de poezie este relevant după 10 ani de la publicarea lui, nu face nimic altceva decât să îi confirme valoarea. Această primă întâlnire a mea cu poezia lui Șerban Axinte m-a făcut să caut alte volume de poezii de-ale lui pentru că, așa cum am regăsit în poezia Cristinei Drăghici sau a Antoniei Mihăilescu, are anumite valențe de tragic, prezintă suferința care se insinuează în cotidian, cam tot ce mă interesează.

Am regăsit ermetism, o caracteristică mai rar întâlnită în poezia recentă. Ceva ermetism, și îndemn la gândit, am mai regăsit în cazul poeziei Teonei Galgoțiu, dar nu cu un așa determinism ca la Șerban Axinte. Poezia lui îmi dă impresia că se află la întâlnirea dintre modernii francezi și romanticii ruși în care este esențializată lirica română avandgardistă și cea doomiistă. „Vinovată” de un prozaism echilibrat, care pe mine una m-a câștigat pentru că sunt secvențe „narate” cu scopul de a te face să meditezi, noțiuni și concepte filosofice trasate subtil.

De prisos să folosesc un limbaj critic, având în vedere că prezint poezia unui critic literar, dar vreau să vă asigur că merită să te lupți în versurile lui până să aprofundezi sensul cuvintelor. Este speculat mitul poetului damnat, un boem suferind care se luptă cu o maladie sau cu divinitatea (sau cu ambele). Parcurgem cu el delirul trăit de un poet hipersensibil într-o lume alterată.

De la prima poezie se insinuează ideea de realitate denaturată. Șerban Axinte nu oferă posibilitatea de-a ajunge la ochiul alterității, eul liric este singurul care poate face referire la sine. Doar el poate vorbi despre boala și nevoia lui de discurs asupra morții. M-a impresionat tehnica de-a reda într-un limbaj actual delirul poeților moderniști (așa am perceput eu). Avem în fața noastră poetul care atinge extazele trăirii prin intermediul paradisurilor artificiale (aici e vorba mai mult de o nevoie de adormire a simțurilor, de o alinare prin viciu).

am văzut de două ori gara,/ prima oară eram foarte grăbit,/ a doua oară, foarte beat,// aşa că am luat o decizie,/ o măsură urgentă,/ încă o vodcă rusească pentru stimularea memoriei.

Decoct, în Șerban Axinte, Păpădia electrică, CDPL, 2012 p. 14

Am încercat să identific a cui voce o aud pe parcursul volumului, un sfânt cu vicii, un păcătos în luptă și dialog direct cu Dumnezeu, de multe ori m-am dus cu gândul la Rasputin, răzbate o atitudine de damnat aproape învins, care-și desfășoara agonia între ușile unui sanatoriu. Disperarea care se alină doar cu tăiatul firului în patru și cu exerciții de istorie alternativă. Iar asta doar pentru a ajunge la aceeași concluzie, unde se simte pulsul există suferință, omul găsește mereu o cale către cruzime.

„am auzit că cineva s-a spânzurat/ în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul/ lor, toată lumea e în siguranță, e bine, e bine, dau peste cineva care știe pe dinafară/ formula oțelului, știe foarte multe nume de scriitori și de muzicieni germani;/ cum ar fi arătat destinul lui hitler dacă ar fi ascultat mai mult bach,/ prolégomènes à une science de la contradiction de stephane lupasco, ai auzit de tristan tzara, trist în țară, ovreiul ăla samuel rosenstock (…)// boala intră și iese prin ochii ei, intră/ și iese prin ochi, sublim, sublim.”

sublim, sublim, pp. 16-17

În aceeași poezie spune „cobor un etaj, ajung într-un salon, e prea multă liniște, nimeni nu e legat/ de pat, doar câțiva indivii se rotesc în jurul unui ibric”, apropierea de starea de nebunie, necesară pentru a crea nimbul nebuniei pentru tot ce urmează în volum. Am avut de multe ori impresia că urmăresc o acțiune, o degradare în crescendo a unui personaj anume, dar asta fără să știrbească liricitatea.

E ca un drum care duce în infern, spre care pășim treptat, cu cât te afunzi mai mult în volum, cu atât lexicul morții începe să fie din ce în ce mai bogat. E ca o ispășire prin poezie, prin care trupul ajunge să fie învins, libertatea fiind posibilă doar prin trup, prin vindecare lui sau prin abandonare. Trupul femeii – propria ei închisoare, creierul șubred al bărbatului asistat de neputința trupului, omul văzut în toate ipostazele mereu pus în fața morții. Pentru că trupul bolnav este reflecția unui suflet bolnav. Iar totul în final, după exodul în iad, devine un dialog (sau monolog?) dus cu o divinitate rece.

Cărți la care îmi doresc să ajung în anul 2022. Gata cu cititul fără țintă

Ieri am scris despre faptul că nu știu câte cărți am citit, am liste peste tot, în aplicațiile Scribd și basmo, puțin pe goodreads, altele în agendă și sinceră să fiu nu știu dacă are vreun sens să le mai contorizez acum. Și cum ultimii doi, poate chiar trei ani, au fost haotici pentru mine, am zis ca anul ăsta să fac ceva în sensul ăsta. În primul rând pentru că îmi doresc să fiu mai productivă. Sper că voi ajunge să scriu mai multe recenzii și nu numai. Îmi mai doresc ca bănuții investiți în suportul tehnic al blogului să fie folosiți cu mai mult discernământ.

Am scris un astfel de articol și pe monden.ro, îl puteți accesa aici.

Sunt multe motive pentru care aleg să îmi fac aici o mică listă de cărți la care să ajung. Am un număr considerabil de cărți necitite în bibliotecă și vreau să am de unde să îmi amintesc de ele, în caz că am impresia că nu mai e nimic de citit pe lumea asta . M-am cam luptat cu un reading slump în luna noiembrie, așa că am mare nevoie de alternative de lectură mă ajută să scap din astfel de situații.

Anul ăsta am multe volume de poezie la care mi-am propus să ajung, deja mi-am făcut un folder pe scribd, în care am inclus destul de multe volume de poezie, din cele mai demult publicate. Mă gândesc la Nora Iuga, a cărei poezie mi-am propus să o aprofundez, cu volumele Blogstory, Spitalul manechinelor, Inima ca un pumn de boxeur și Ca motorul unui Ford din 1931.

Mai vreau să ajung la Ruxandra Novac cu Alwarda, Non Stress de Elena Vlădăreanu, Sânge albastru de Angela Marinescu, Te aștept ca pe un glonte de Pușcașu Ana, Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par al lui Florin Hălălău, O precizie cu adevărat înspăimântătoare a lui Virgil Mazilescu, Firul Alb de Andrei Bodiu, zoom, gaura de vierme de George Geacăr, Intimitate de Angela Marcovici, Lavinucea volumul Laviniei Bălulescu, Riduri de Vakulovski Mihail, Azi cânt jazz de Mihaela Stanciu, Picaj al Ioanei Miron, Fortăreața pe mal de Claudia Ene (o fată care venea foarte des la biblioteca de la Teatru), black aphrodisiac de Justin Dumitru, Recviem pentru nuca verde al Ioanei Geacăr, mandala de Oana Cătălina Ninu, Fețe jupuite a lui Ioan Es. Pop, Eroticele de Dominic Brezianu și Enșpe mii de dimineți de Bădica Diana. Și cam ăsta ar fi dosarul cu poezie făcut pe scribd.

Cărți la care îmi doresc să ajung în anul 2022

Mai am în minte Scrâșnetul dinților al lui Șerban Axinte, de la care am citit chiar în ultima noapte din an (și recitit ieri) Păpădia electrică. Mariana Marin cu antologia făcută de Claudiu Komartin, La întretăierea drumurilor comerciale, din care am citit jumătate și m-am oprit, vreau să îi acord mai mult timp. Vreau să ajung și la dumnelike al lui Marcel Vișa, să revin asupra volumului Civilizații de Olga Ștefan pentru că mi-ar face plăcere să scriu câteva impresii legate de volumul ăla minunat și să urmăresc o nouă apariție în volum la Casa de editură Max Blecher (din câte am înțeles). Să nu care cumva să uit de Elena Katamira, de la care am deja volumul fată departe aer de hârtie și urmează să mai publice un alt volum anul ăsta. Nu știu dacă voi reuși cu toate, dar vreau să le am undeva notate.

Proza

La proză aș vrea să continui o serie de cărți pe care le-am abandonat: Pendulul lui Foucault de Umberto Eco, O viață măruntă de Hanya Yanagihara, Inima e un vânător singuratic a lui Carson McCullers, Gellu Naum cu Zenobia. În dosarul de pe scribd am Tatiana Țîbuleac cu Vara în care mama a avut ochii verzi, Demonul și ploaia de Radu Găvan, Poartă-ți plugul peste oasele morților al Olgăi Tokarczuk și nu în ultimul rând mi-am propus să ajung la Alina Nelega cu Un nor în formă de cămilă. Iar restul de proză aștept să mai culeg pe parcursul anului.

Non-ficțiune

La capitolul non-ficțiune mi-am propus să mai citesc din bibliotecă pentru că mai bine de jumătate cred că sunt cărți necitite. Aș vrea să citesc Jurnalul unei scriitoare al Virginiei Woolf, Știința voioasă a lui Nietzsche și tot de la el Nașterea tragediei, mi-am propus să ajung și la Postomul. O critică a subiectivității postumane de Constantin Ghioancă, o carte despre care am aflat astăzi, publicată la Paideia. Să duc până la capăt cartea Hannei Arendt, Viața spiritului, Tragicul de Gabriel Liiceanu, Teatrul Oprimaților de Augusto Boal, Așa-zisul rău de Konrad Lorenz și Martin Heidegger de Walter Biemel – care este în curs de citire, acum citesc și Dosarele criminalilor în serie de Paul Simpson.

Am o listă stufoasă la capitolul poezie pentru că poezia mă ajută de cele mai multe ori să ies din reading slump, sper să mă ajute anul ăsta să citesc ceva mai ordonat și să pot scrie mai multe despre ce citesc pe blog, calitatea mă interesează cel mai mult anul ăsta. Nu vreau să mai fiu fără țintă.

Ce am înțeles din viață, trăind cu mine 27 de ani

Am citit mai multe retrospective ale anului 2021, eu una am încetat să mai înțeleg ceva din viața mea cam de prin anul 2019. Știu doar că am muncit foarte mult, că am avut o serie de lecturi, unele mai haotice decât altele. Nu știu câte cărți am citit în total, știu că anul ăsta am câteva zeci de titluri la care îmi doresc să ajung. Am zis să las mai jos ce am înțeles din viață trăind cu mine (o visătoare și o idealistă dezordonată).

În adolescența mea mi-am dorit să ajut oamenii, să îi cunosc, să îi asist, să fac în așa fel încât să las o impresie bună (într-un mod mai puțin evident). Ei bine, când ești ca mine, și te gândești de 100 de ori înainte cum să dai un „bună ziua”, e mai complicat să te faci plăcut(ă). Dar am înțeles că nu toți oamenii trebuie să te placă și nu trebuie să faci tot posibilul pentru celălalt. Mai ales când persoana care are cea mai mare nevoie de ajutor de la tine, ești chiar tu.

Am înțeles că nu e neapărat nevoie să dai dovadă de bunătate, în sensul că nu trebuie să aștepți la recunoaștere. Nu aștepta ca oamenii să spună despre tine că ești un om bun. Nu trebuie să speri că orice lucru bine făcut de tine o să fie urmat de o recompensă. E de preferat să fii reticent la întinsul mâinii de ajutor unor oameni pe care nu îi cunoști așa de bine

Dacă o prietenă te caută doar când are nevoie de tine, roag-o să te caute cu oricare alt scop numai cu „ajută-mă” nu și, cel mai sigur, nu te va mai căuta deloc. Ferește-te de cel/ cea care ți-a greșit pentru că se va aștepta să-l ataci și pentru că nu o vei face, te va ataca el/ea preventiv. Să nu uităm că nu trebuie în ruptul capului să amesteci viața personală cu cea de business, oricât de neînsemnat ar părea acel business. Respectă-ți meseria și vei căpăta mai mult respect față de propria persoană.

Mai bine te însoțești cu cea/cel care te înjură în față în fel și chip decât cu persoanele care se cenzurează. Oamenii care îți spun în față ce au de spus, cel mai sigur epuizează toată energia de bârfă când te beștelesc face to face. În situații de criză oamenii se schimbă, mulți pot deveni oportuniști și asta nu depinde de tine.

Nu face recomandări pentru persoanele care cred că își permit orice cu tine, greșelile lor vor lăsa urme pe cartea ta de vizită. Dacă nu știi ce să spui într- un anumit context social, mai bine taci. Cel mai mult trebuie să taci când celălalt încearcă cu tot dinadinsul să te facă să vorbești. Dacă interacțiunile tale sociale se rezumă la cele de mai sus, e timpul să îți schimbi cercul social sau să schimbi compania lor cu a cărților, peste ani va conta mai mult lectura.

Nu trebuie să le știm pe toate. Este absolut normal ca oamenii să aibă cunoștințe în domenii diferite. Doar pentru că nu ai explorat un anumit segment, nu înseamnă că nu ai timp să o faci sau că nu contează ce știi tu deja. Și nu îți alege un target pentru existență, mai bine zis, nu îți spune că „viața ta ar fi mai frumoasă (sau perfectă) dacă…”.

Ce trăiești este și ce alegi, nu încerca să te minți, nu încerca să îți găsești scuze. Dacă nu te simți bine într-un loc, gândește-te dacă te simți bine cu tine. Caută în tine locul în care știi că ai parte de liniște. Nu te împovăra cu preconcepții și nu încerca să te amăgești că ți-ar fi fost bine în cutare loc sau funcție. Înainte de a părăsi un loc de muncă, sau știu eu ce alt loc, încearcă să pui prezentul în paralel cu experiențele trecute, apoi explorează actualul loc de muncă. Vezi dacă ai reușit să înțelegi frumusețea și obstacolele de la locul ăsta de muncă. Dacă ai timp pentru tine și un venit care îți permite un trai decent, s-ar putea să fie ce ai nevoie.

Oamenii se schimbă, prietenia poate că nu există, dar oamenii pe care îi vei considera plăcuți sunt cei care au pasiuni sau interese comune cu ale tale. Nu forța o relație doar pentru că undeva într-un trecut, pe care cel mai sigur îl romanțezi din nevoia de happy end, omul ăla (prieten(ă), iubit(ă) sau orice altă persoană care a însemnat ceva pentru tine) ți-a fost alături sau pentru că ați comunicat altfel. Este firesc ca drumurile voastre să se despartă, fără să fie vina nimănui.

Facerea de bine nu e neapărat viol de mamă, dar așa cum o zicală spune că „dragostea cu sila nu se poate”, nici binele cu forța nu se face. Dacă îți dorești să ajuți pe altul prea mult, este posibil să fie un gol de-al tău, mai bine te distanțezi și îți oferi ție niște răspunsuri. Oamenii au instinct de conservare, în situații de criză se activează (nu vorbim de abuzuri serioase, acolo e ceva mai complex), așa că decizia sănătoasă pentru ei, va veni din proprie inițiativă.

Și nu în ultimul rând, nu invidia pe nimeni. Nu o singură dată am aflat că oamenii pe care îi admiram sau poate invidiam, împărtășeau același sentiment față de mine. Viața mea părea pentru ei mai bună decât a lor și viceversa. Important este să lupți pentru independența ta, fără să îți îmbolnăvești sufletul. Să te poți opri la un moment dat și să ai ce aprecia la tine. Să fii egal față de propriile tale principii.

Și pentru încheiere, toți fac greșeli, important este să recunoaștem, să ne cerem scuze, să știm să iertăm, să știm să ne iertăm și să nu rămânem cu datorii morale. Dacă te simți copleșit de o anumită atribuție mai bine spui pas, îți tragi puțin sufletul și revii cu forțe proaspete, lucrurile vor ieși mult mai bine așa.

Poezia, calea spre emoție în secolul kitsch. Debutul Antoniei Mihăilescu

Volumul note din secolul kitsch, debutul Antoniei Mihăilescu în poezie, publicat în anul 2020 la Editura Tracus Arte, i-a adus poetei premiul Alexandru Mușina și nominalizarea la premiul Eminescu – Opus Primum. Poezia Antoniei Mihăilescu nu îmi era străină până să ajung să citesc volumul. M-am întâlnit cu versurile Antoniei Mihăilescu în diferite publicații de gen. Aveam o mică idee despre stilul ei poetic, volumul de față a reușit să îmi ofere o imagine aprofundată asupra liricii sale, cu note de feminitate autentică.

Antonia scrie despre o viața în limitele unui trup și despre limitele vieții într-un oraș. Simți cum gândul ei reușește să se ducă mai departe de aparențele unei lumi, care a uitat să mai existe autentic. Am apreciat că nu face omisiuni și că nu încearcă să flateze genul din care face parte. O poezie expresivă, tinerească și profundă în același timp, scrisă cu iubire pentru cuvânt. Avem de-a face cu o lirică frumoasă prin care își exprimă libertatea. Citind-o trăiești cu ea depășirea limitelor.

„cer acoperit vreo două stele grele. tristețea își pune amprenta dai la o parte pătura coșmarul cu feți-frumoși cu mașini turate la maxim faci loc singurului corp cald// niște brazi luminați o durere de dinți zâmbetul mai larg pe dreapta cărticica verde cu pagini încă nelipite// respirația se taie cerul se întinde și peste carnea ta dai deoparte pixul te-ai mângâiat te-a încodat ți-a fost bine”

corpus diaboli, Antonia Mihăilescu, note din secolul kitsch, , p. 27, TracusArte, București, 2020.

Disimularea propriei sale identități și acuratețea cu care reușește să surprindă omul în toate ipostazele, mi se pare impresionantă. Știi că e acolo și că totul trece prin propriul ei filtru și cu toate astea nu o simți. Eul liric este ca un abur care reușește să treacă peste toate obstacolele și să redea în cuvinte imaginea cu oamenii trăind. Fără să spună nimic despre nimeni, reușește să îți spună totul despre condiția umană. Referirile pe care le face la propria ei persoană sunt ironice, de fiecare dată demonstrează că reușește să nu se ia prea mult în serios. Vorbește despre limita dintre ea și realitate, mesajul ar fi că se strecoară, reușind să nu se lase prinsă în nicio capcană.

„evadezi din on-line ca un mânz din țarc (…) realitatea imediată e vulpea de îmblânzit (…) pădurea se lipește cu superglu cum lipești tu posterele cu sinucigași de pereții din dormitor (…) ce moarte în jur of amazonia (of antonia) surâsul tău cenușă futută de vânt.”

surâsul amazoniei, p. 13
Poezia calea spre emoție în secolul kitsch. Debutul Antoniei Mihăilescu

Romulus Bucur spune despre Antonia Mihăilescu că este o panteră, care își ia în stăpânire teritoriul. Într-adevăr simți că se insinuează (cu o subtilitate impresionantă) în tot ce îți arată. O poetă ageră, care te ademenește treptat în lumea ei. Fiecare imagine are în imediata apropiere o referire la moarte. La sfârșit, intri în contact cu mintea ei trează, te cheamă să fii părtaș(ă) la lupta ei cu propria inconștiență, nicio clipă nu își oferă un răgaz.

Permanent într-o luptă cu propria ei tendință de pierdere în cotidian, în lucruri care nu contează, în kitsch-ul despre care spune că ne caracterizează prezentul. E un discurs despre conexiunea cu lucrurile care contează. De aici revenirea obsedantă la tema morții. Care se insinuează în toate contextele sociale și intime. De aici imaginile ca: „cine nu-i rudă cu moartea nu-i ruda mea”, „rupi carnea de pe oameni. imiți viermii insomniaci” etc.

Sunt foarte multe elemente noir în lirica Antoniei Mihăilescu, îmi place că în fiecare poezie construiește câte un micro-univers în care te ademenește cu blândețe, apoi îți revelează toate posibilitățile lucrurilor. Inclusiv partea mai puțin plăcută a lor. Cultivă o sexualitate insinuantă. Poeta intuiește o senzualitate care se face simțită în unele dintre cele mai nebănuite contexte. Plăcerea e moneda de schimb, când nu poți atinge fericirea, alegi varianta mai facilă: „povestea cinci sub fusta creață strecoarăți degetele plăcere de crăciun” (crăciun negru, p. 61).

O poezie a asumării, un volum care te invită să fii conectat(ă) cu propriile tale temeri și posibilități de a fi. O poezie feminină, profundă, cu imagini din cele mai surprinzătoare și trimiteri spre condiția umană. Se insinuează o anume sastisire față de convenții și o chemare spre meditație, spre timpul dăruit autoanalizei. Pe scurt o poezie pe gustul meu.

Daimonion și cunoaștere luciferică

La începutul seriei articolelor dedicate filosofiei blagiene, în numărul 5 al revistei, menționam, în cadrul analizei motivului popular românesc de la baza baladei „Meșterul Manole”, de conceptul „sofia” și de perspectiva sofianică prin care Lucian Blaga decripta această baladă. În acest material, vom stărui mai mult asupra acestei perspective sub aspectul transcendentului „care coboară în sufletul omului așa cum coboară razele soarelui prin ferestrele mici ce înconjoară cupola mare a bisericii din Constantinopol”[1].

Daimonion între Goethe și Tillich

Deși tentant, Daimonionul din cadrul filosofiei socratice nu prezintă interes vădit în analiza pe care o face Lucian Blaga în volumul său de eseuri, „Daimonion”, apărut la 1926. Acesta preferă să-și îndrepte atenția spre credința lui Goethe, mai puțin fructificată și, în acest sens, slab cunoscută publicului. Blaga găsește la Goethe un daimonion la fel de misterios, precum cel socratic, „tot atât de capricios, dar mai pozitiv și mai întreprinzător”[2]. Dacă la Socrate, „demonicul” era asociat cu glasul lăuntric, dincolo de conștiință, care oprește individul de la anumite fapte, uneori, Goethe privea această ipostază din perspectivă mitică, mai degrabă.

În numărul anterior al revistei noastre, menționam de acele concepte-imagineprin intermediul cărora primitivii deosebeau realitatea de un ce de natură magică, iată că, de data aceasta, prin prisma viziunii lui Goethe, Blaga aduce în discuție ideea imaginilor-sinteză. Prezente atât în mituri, cât și în gândirea științifică, acestea au dus, conform unor teoreticieni precum Nietzsche sau Mach, la noțiunea de mituri ale științei (precum sînt construcțiile teoretice ale „atomilor”, a eteruluivibrațiilor ș.a.m.d.).

„Pusă în serviciul abstracțiunii, imaginea devine ea însăși schematică (…) în mit, imaginea-sinteză e suverană, ea se concretizează în așa măsură că dobândește oarecum o viață separată”[3], spre deosebire de știință unde „imaginea-sinteză e mai mult un sprijin psihologic al gândirii, ilustrarea concretă a unei articulații matematice și a unei structuri funcționale”[4].

Această gândire mitică se dezvăluie în toată spontaneitatea sa în genii filosofice, științifice sau poetice, iar asta ne aduce înapoi la Goethe și la activitățile sale dedicate teoriei culorilor. Aplecându-se asupra culorilor, Goethe le denumea „fapte ale luminii,  fapte și suferințe”[5], privind lumina ca o putere veșnică în luptă cu întunericul. Două elemente ireductibile ce amintesc de părțile constitutive ale cosmogoniilor mitice ale antichității. Printre creațiile mitice ale lui Goethe apare și gândul demonicului. 

„Demonicul ar fi o putere nu lipsită de-o oarecare transcendență, care izbucnește în anume oameni”[6]. O putere pozitivă, spre deosebire de demonicul socratic. Mai mult decât atât, o putere magică, de creație și faptă.

Colțul Cultural

articol publicat inițial în revista AC nr.7/2019

La începutul seriei articolelor dedicate filosofiei blagiene, în numărul 5 al revistei, menționam, în cadrul analizei motivului popular românesc de la baza baladei „Meșterul Manole”, de conceptul „sofia” și de perspectiva sofianică prin care Lucian Blaga decripta această baladă. În acest material, vom stărui mai mult asupra acestei perspective sub aspectul transcendentului „care coboară în sufletul omului așa cum coboară razele soarelui prin ferestrele mici ce înconjoară cupola mare a bisericii din Constantinopol”[1].

 

Vezi articolul original 1.386 de cuvinte mai mult

Câți au ajuns în iad pentru lipsa de haz?

Elefantul de bibliotecă

Sunt zile în care te miști mai greu prin pâcla cleioasă de oameni, de parcă atunci te-ai trezit dintr-un somn chinuit și greoi pe care îl mai tragi după tine. Și îți spui că ai putea face orice, ai terminat de citit încă o carte, după ce ai terminat și cu o zi în urmă o altă carte, mergi în gol, fără țintă, fără să te bucure libertatea după o săptămână de muncă și căutări, după altă ceartă dintr-o joi prea lungă și prea lipsită de sens. Te uiți fără pic de interes la dunga care a început din ce în ce mai mult să se pronunțe sub ochiul tău stâng. Anii trec, gravitația își face treaba și lasă semne pe chipul tău. Parcă ți s-a rărit și părul, parcă nu te mai încape nimic. Dar ce mai contează, ai cărți, zeci de cărți în care să te adâncești și…

Vezi articolul original 873 de cuvinte mai mult

Despre meseria de bibliotecar

Nu știu dacă sunt cea mai potrivită persoană care să vă vorbească despre meseria/ profesia de bibliotecar, însă, având în vedere că printre cărți m-am simțit cel mai bine, aș vrea să povestesc cuiva puțin despre experiența asta. La Biblioteca U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” din București am lucrat ca bibliotecară pe vremea când încă mai eram studentă la Facultatea de Teatru, în ultimul an de studii, era o bibliotecă de dimensiuni mici, mult mai mici comparativ cu cea de la B.C.U. „Carol I” din București, are mai multe filiale și departamentele se află în Sediul Central, unde lucrez eu, fiecare în parte se ocupă de câte o activitate specifică bibliotecii (catalogare/indexare, evidența și organizarea colecțiilor, bibliofilie/ manuscrise, periodice, dezvoltarea/ cercetarea/ digitizarea colecțiilor, comunicare colecțiilor, conservarea colecțiilor – unde sunt eu, serviciul referințe, serviciul restaurarea și prezervarea publicațiilor și centrul de împrumut).

Biblioteca U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale”

Despre Biblioteca de la U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” din București trebuie să spun că avea un aer foarte romantic, cu multe cărți și documente vechi, unde puteam să explorez mai multe activitățile biblioteconomice, fiind o bibliotecă de dimensiuni mici, unde fiecare bibliotecar în parte putea să se ocupe de mai multe aspecte. Am reușit să văd multe din afișele spectacolelor de teatru de pe vremea lui Bulandra sau Clody Berthola. Era o bibliotecă unde veneau și deja erau în fond foarte multe publicații periodice axate pe lumea culturală, în special pe teatru și cinematografie.

Organizarea documentelor se făcea în mod sistematic-alfabetic, adică în ordine alfabetică în funcție de domenii. Un mod de organizare foarte tentant de altfel, nu de puține ori mă plimbam printre rafturi și îmi spuneam că voi citit cărțile alea și alea, formându-se liste kilometrice de cărți pe care trebuia neapărat să le citesc. Să fii studentă și bibliotecară în aceeași instituție este ceva cât se poate de minunat și de periculos, un cuțit cu două tăișuri. Este minunat pentru că ai toate materialele la îndemână pentru a te informa, periculos pentru că nu deții toate informațiile necesare și cu siguranță vei avea momente în care multe cărțile legate de teatru ți se vor părea mari necunoscute.

Și am avut multe momente în care profesorii aveau mai multe așteptări de la mine, să dețin informații mult mai profunde cu privire la ce se află în bibliotecă. A fost un continuu exercițiu de memorare să lucrez acolo, trebuia să știu utilizatorii, să cunosc fondul, să știu ce anume făcea parte din fondul de carte rară, cui anume i-am dat o carte – pentru că existau momente în care trebuia să insiști până să îți vină cărțile înapoi.

Fascinația pentru bibliotecă mi se arată și mie acum, după ce am ieșit din lumea aia, în care totul mi s-a părut copleșitor la început. Cu timpul am reușit să mă dezmeticesc și să înțeleg fiecare activitate în parte. Lumina cade altfel pe cărți atunci când biblioteca păstrează amintirea mai multor decenii. A fost un paradis pe care nu am știut să îl explorez, din prea puțin timp sau pentru că m-am simțit copleșită de volumul mare de informații.

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București

La B.C.U. „Carol I” din București, situația e alta, îmi place de fiecare dată să compar tot ce se întâmplă aici cu replica unei doamne în cadrul unui interviu. Care era șocată că până la vârsta de 23 de ani avusesem doar două joburi și cel mai mult o supăra că am fost bibliotecară – pentru ea era întruchiparea ratării, mi-a mărturisit ce crede ea despre bibliotecari „când spui bibliotecară, îmi imaginez acolo o tăntică bătrână care plimbă niște cărți”, fapt pentru care nu eram demnă de un post de secretară, puteam să vând tigăi.

Ironic, tot pe strada Maria Rosetti era și sediul de la… Păcat că nu a mers puțin pe jos să vadă cum o bibliotecă funcționează ca o multinațională, în care sunt multe departamente care colaborează între ele și al cărei program este de aproape 12 ore. Este o pierdere să nu intri cel puțin o singură dată într-o bibliotecă și să vezi cum este cu adevărat, măcar în Noaptea Muzeelor. E de prisos să spun cât de îngustă era viziunea ei asupra bibliotecii, probabil nu știa că există o facultate care pregătește bibliotecari… multe de spus despre opinia ei.

Nu este vorba despre ratare, într-adevăr o mare parte dintre bibliotecari sunt oameni care s-au reprofilat, și eu mă număr printre ei, eu am făcut asta pentru că nu am știut oricum niciodată ce vreau cu adevărat, meseria de bibliotecar îmi permite să fac multe alte activități pe lângă, de la citit, scris, până la crearea unui blog sau cine știe ce alte activități. Totul este să vrei și să îți respecți meseria.

Mi se pare fascinant cum fiecare activitate biblioteconomică se poate ramifica în alte activități și cum bibliotecarii sunt ultraspecializați în anumite sectoare. Cum departamentele comunică între ele și câtă muncă se află în spatele fiecărui document din bibliotecă. E adevărat că aici activitatea mea este mult mai restrânsă, dar nu mai puțină. B.C.U. organizează festivaluri și multe alte evenimente. Nu este o instituție statică, cum nu este nicio altă bibliotecă, există multă mișcare în interiorul ei chiar dacă nu pare.

Am colege care lucrează aici de câteva decenii, care au trăit aici revoluția, care mi-au povestit despre incendiu și despre cum auzeau oamenii minunându-se de titlurile pe care le descopereau (multe se și furau în nebunia aia). Au fost în bibliotecă atunci când s-a mutat pe Calea Plevnei și mi-au povestit că o mare parte din fond este doar din donație, marile ziare interbelice au fost mistuite de foc atunci și multe nu au mai putut fi înlocuite niciodată. Au mutat după 10 ani tot fondul din nou în clădirea Fundației. Sunt atât de multe de povestit, lucruri pe care le-au trăit oamenii care încă mai lucrează aici, o istorie absolut fascinantă.

Elefantul de bibliotecă

La B. C. U. încă mai am privilegiul de a vedea rafturi de cărți și de a parcurge mai multe titluri și din nou de a îmi face alte liste și alte liste. Un motiv pentru care mă feresc pe cât posibil să împrumut de la B.C.U., să nu îmi fac alte TBR -uri nerealiste.

Nu îmi iese întotdeauna, dar încerc pe cât posibil. Nu știu dacă am de ce să mă plâng, ține mai mult de tine, de cât de mult prețuiești cărțile și timpul pe care îl ai. Cred că meseria de bibliotecar este o bază importantă pentru un cititor pasionat și un scriitor (chiar și pentru unul wanna be ca mine). Mă bucur că m-a prins pe picior bun, am scăpat de blocajul pe care l-am avut la cealaltă bibliotecă. Să fii bibliotecară este un drum spre plafonare dacă nu știi cum să-ți stabilești prioritățile și să fructifici cumva accesul nelimitat la cărți poți să fii un om împlinit.

Elefantul de bibliotecă/ cutrompaprincarti a apărut în 2017, doar că nu știam sigur ce vreau să fac cu blogul/siteul, din păcate nici în ultimul timp nu m-am ocupat prea mult de el, știu că citisem Maidanul cu dragoste și îmi plăcuse foarte mult și că butonasem la întâmplare pe WordPress și mi-am făcut blogul. Am scris atunci o recenzie și plănuiam să o țin tot așa doar că au urmat câțiva ani ceva mai tulburi și a rămas totul suspendat. În mod ciudat, nu prea, am reluat activitatea pe blog după ce m-am angajat într-o altă bibliotecă. Aș vrea să ajung la performanțele unor bloguri de referință în recenzia de carte, însă mă bucur că am un loc unde să mai scriu despre ce citesc.

Denumirea era elefantul de bibliotecă, dar am schimbat numele domeniului pentru că aducea cu un alt elefant. Denumirea a pornit de la „șoricel de bibliotecă”, mi s-a părut că nu respectă proporțiile și am zis că e elefant. După m-am gândit la alt clișeu „a sta cu nasul în cărți”de aici am ajuns la cu trompa prin cărți. Un blog mic, unde nu am timp să scriu prea des sau uneori nu am energie… Sper să crească în timp.

Alice Neel – artista dedicată portretelor expresioniste

Artista plastică de origine americană, Alice Neel, s-a făcut remarcată în mod special prin intermediul portretelor sale expresioniste. În ciuda faptului că s-a dedicat unui stil care urma caracteristicile artei abstracte în Statele Unite, angajamentul ei pentru portretizare a fost în cele din urmă celebrat în anii 1970, pe măsură ce lumea artei a revenit la interesul pentru reprezentarea formei umane.

Alice Neel s-a născut în anul 1900, Pennsylvania, a crescut în limitele impuse de cultura puritană tradițională. După ce s-a înscris la Philadelphia School of Design for Women (acum Moore College of Art and Design) din Philadelphia în anul 1921, nu a mai privit niciodată înapoi. Se căsătorește la puțin timp după absolvire și are parte de multe încercări în ce privește traiul, are o fiică, din păcate moare la o vârstă fragedă, apoi soțul pleacă la Paris și nu o mai caută niciodată. După aceste două tragedii încearcă să se sinucidă și, în cele din urmă, a ajunge într-o clinică psihiatrică. Drumul ei către recuperare a fost unul care a trimis-o din nou spre pictură, fapt ce o ajută foarte mult să își revină. Multe dintre lucrările ei de la începutul anilor 1930 trădează durerea intensă, par a fi trageri la răspundere a destinului său atât de dureros. Cam în aceeași perioadă, Neel, a început să-și picteze portretele care acum sunt emblematice.

Opera ei nu a fost discriminatorie, trezindu-i interesul chipurile celor din partea spaniolă din Harlem, unde s-a mutat cu un iubit de-ai ei în  anul 1938 și unde s-au născut fiii ei Richard (1939) și Hartley (1941). Angajamentul ei sincer și grijuliu față de oamnii care o inspirau, indiferent de culoarea sau crezul lor, era unul neobișnuit pentru vremea respectivă, iar bărbații și femeile de diferite rase, orientări sexuale și religie pot fi găsiți în întreaga ei lucrare, toate redate cu aceeași tușă ireproșabilă.

Pentru o mare parte a carierei sale, Alice Neel, s-a plasat la polul opus față de modul în care pictau artiștii vremii. Anii 1940 și 1950 au fost marcați de schimbări dramatice în ce privește interesului manifestat pentru lucrările abstracte monumentale ale expresioniștilor, precum Lee Krasner și Joan Mitchell. Din acest motiv, succesul lui Neel s-a lăsat așteptat în cazul artistei. În cele din urmă, a început să primească mai multă atenție de la vârsta de 60 de ani, când s-a alăturat unei expoziții de grup în stil „Salon des Refusés”, care prezenta artiștii excluși din 1962, „Recent Painting USA: The Figure” a Muzeului de Artă Modernă. Editorul ArtNews, Thomas Hess, a reuști să o cunoască pe Neel, iar, la scurt timp după aceea i s-a permis să expună frecvent în Galeria Graham.

Cu toate acestea, abia la mijlocul anilor 1970, a reușit să se facă cunoscută  la scară largă prin ntermediul mai multor expoziții la diferite muzee, inclusiv, cea mai importantă a fost la Muzeul de Artă Americană Whitney în 1974.

Opera

Printre cele mai celebre lucrări ale sale se numără Autoportret (1980), în care se pictează nud la sfârșitul anilor 1970, o viziune rară în arta corpului, reprezentare trupului unei femei în vârstă fiind ceva deosebit, ineditul a constat și în faptul că a creat autoportretul dintr-o perspectivă neidealizată asupra ei și a carierei sale de artist.

Stilul ei poate fi recunoscut datorită conturului puternic care definește subiectele ei, adesea pictate într-un albastru electric neobișnuit. Cu tușe groase, era cunoscută pentru evocarea profunzimii psihologice, uneori incomode a modelelor ei, poate unul dintre motivele pentru care munca ei nu a avut un succes imediat.

Articol preluat de pe thoughtco.