Artista plastică de origine americană, Alice Neel, s-a făcut remarcată în mod special prin intermediul portretelor sale expresioniste. În ciuda faptului că s-a dedicat unui stil care urma caracteristicile artei abstracte în Statele Unite, angajamentul ei pentru portretizare a fost în cele din urmă celebrat în anii 1970, pe măsură ce lumea artei a revenit la interesul pentru reprezentarea formei umane.
Alice Neel s-a născut în anul 1900, Pennsylvania, a crescut în limitele impuse de cultura puritană tradițională. După ce s-a înscris la Philadelphia School of Design for Women (acum Moore College of Art and Design) din Philadelphia în anul 1921, nu a mai privit niciodată înapoi. Se căsătorește la puțin timp după absolvire și are parte de multe încercări în ce privește traiul, are o fiică, din păcate moare la o vârstă fragedă, apoi soțul pleacă la Paris și nu o mai caută niciodată. După aceste două tragedii încearcă să se sinucidă și, în cele din urmă, a ajunge într-o clinică psihiatrică. Drumul ei către recuperare a fost unul care a trimis-o din nou spre pictură, fapt ce o ajută foarte mult să își revină. Multe dintre lucrările ei de la începutul anilor 1930 trădează durerea intensă, par a fi trageri la răspundere a destinului său atât de dureros. Cam în aceeași perioadă, Neel, a început să-și picteze portretele care acum sunt emblematice.
Opera ei nu a fost discriminatorie, trezindu-i interesul chipurile celor din partea spaniolă din Harlem, unde s-a mutat cu un iubit de-ai ei în anul 1938 și unde s-au născut fiii ei Richard (1939) și Hartley (1941). Angajamentul ei sincer și grijuliu față de oamnii care o inspirau, indiferent de culoarea sau crezul lor, era unul neobișnuit pentru vremea respectivă, iar bărbații și femeile de diferite rase, orientări sexuale și religie pot fi găsiți în întreaga ei lucrare, toate redate cu aceeași tușă ireproșabilă.
Pentru o mare parte a carierei sale, Alice Neel, s-a plasat la polul opus față de modul în care pictau artiștii vremii. Anii 1940 și 1950 au fost marcați de schimbări dramatice în ce privește interesului manifestat pentru lucrările abstracte monumentale ale expresioniștilor, precum Lee Krasner și Joan Mitchell. Din acest motiv, succesul lui Neel s-a lăsat așteptat în cazul artistei. În cele din urmă, a început să primească mai multă atenție de la vârsta de 60 de ani, când s-a alăturat unei expoziții de grup în stil „Salon des Refusés”, care prezenta artiștii excluși din 1962, „Recent Painting USA: The Figure” a Muzeului de Artă Modernă. Editorul ArtNews, Thomas Hess, a reuști să o cunoască pe Neel, iar, la scurt timp după aceea i s-a permis să expună frecvent în Galeria Graham.
Cu toate acestea, abia la mijlocul anilor 1970, a reușit să se facă cunoscută la scară largă prin ntermediul mai multor expoziții la diferite muzee, inclusiv, cea mai importantă a fost la Muzeul de Artă Americană Whitney în 1974.
Opera
Printre cele mai celebre lucrări ale sale se numără Autoportret (1980), în care se pictează nud la sfârșitul anilor 1970, o viziune rară în arta corpului, reprezentare trupului unei femei în vârstă fiind ceva deosebit, ineditul a constat și în faptul că a creat autoportretul dintr-o perspectivă neidealizată asupra ei și a carierei sale de artist.
Stilul ei poate fi recunoscut datorită conturului puternic care definește subiectele ei, adesea pictate într-un albastru electric neobișnuit. Cu tușe groase, era cunoscută pentru evocarea profunzimii psihologice, uneori incomode a modelelor ei, poate unul dintre motivele pentru care munca ei nu a avut un succes imediat.
Articol preluat de pe thoughtco.
Elefantul de bibliotecă 