Alice Neel – artista dedicată portretelor expresioniste

Artista plastică de origine americană, Alice Neel, s-a făcut remarcată în mod special prin intermediul portretelor sale expresioniste. În ciuda faptului că s-a dedicat unui stil care urma caracteristicile artei abstracte în Statele Unite, angajamentul ei pentru portretizare a fost în cele din urmă celebrat în anii 1970, pe măsură ce lumea artei a revenit la interesul pentru reprezentarea formei umane.

Alice Neel s-a născut în anul 1900, Pennsylvania, a crescut în limitele impuse de cultura puritană tradițională. După ce s-a înscris la Philadelphia School of Design for Women (acum Moore College of Art and Design) din Philadelphia în anul 1921, nu a mai privit niciodată înapoi. Se căsătorește la puțin timp după absolvire și are parte de multe încercări în ce privește traiul, are o fiică, din păcate moare la o vârstă fragedă, apoi soțul pleacă la Paris și nu o mai caută niciodată. După aceste două tragedii încearcă să se sinucidă și, în cele din urmă, a ajunge într-o clinică psihiatrică. Drumul ei către recuperare a fost unul care a trimis-o din nou spre pictură, fapt ce o ajută foarte mult să își revină. Multe dintre lucrările ei de la începutul anilor 1930 trădează durerea intensă, par a fi trageri la răspundere a destinului său atât de dureros. Cam în aceeași perioadă, Neel, a început să-și picteze portretele care acum sunt emblematice.

Opera ei nu a fost discriminatorie, trezindu-i interesul chipurile celor din partea spaniolă din Harlem, unde s-a mutat cu un iubit de-ai ei în  anul 1938 și unde s-au născut fiii ei Richard (1939) și Hartley (1941). Angajamentul ei sincer și grijuliu față de oamnii care o inspirau, indiferent de culoarea sau crezul lor, era unul neobișnuit pentru vremea respectivă, iar bărbații și femeile de diferite rase, orientări sexuale și religie pot fi găsiți în întreaga ei lucrare, toate redate cu aceeași tușă ireproșabilă.

Pentru o mare parte a carierei sale, Alice Neel, s-a plasat la polul opus față de modul în care pictau artiștii vremii. Anii 1940 și 1950 au fost marcați de schimbări dramatice în ce privește interesului manifestat pentru lucrările abstracte monumentale ale expresioniștilor, precum Lee Krasner și Joan Mitchell. Din acest motiv, succesul lui Neel s-a lăsat așteptat în cazul artistei. În cele din urmă, a început să primească mai multă atenție de la vârsta de 60 de ani, când s-a alăturat unei expoziții de grup în stil „Salon des Refusés”, care prezenta artiștii excluși din 1962, „Recent Painting USA: The Figure” a Muzeului de Artă Modernă. Editorul ArtNews, Thomas Hess, a reuști să o cunoască pe Neel, iar, la scurt timp după aceea i s-a permis să expună frecvent în Galeria Graham.

Cu toate acestea, abia la mijlocul anilor 1970, a reușit să se facă cunoscută  la scară largă prin ntermediul mai multor expoziții la diferite muzee, inclusiv, cea mai importantă a fost la Muzeul de Artă Americană Whitney în 1974.

Opera

Printre cele mai celebre lucrări ale sale se numără Autoportret (1980), în care se pictează nud la sfârșitul anilor 1970, o viziune rară în arta corpului, reprezentare trupului unei femei în vârstă fiind ceva deosebit, ineditul a constat și în faptul că a creat autoportretul dintr-o perspectivă neidealizată asupra ei și a carierei sale de artist.

Stilul ei poate fi recunoscut datorită conturului puternic care definește subiectele ei, adesea pictate într-un albastru electric neobișnuit. Cu tușe groase, era cunoscută pentru evocarea profunzimii psihologice, uneori incomode a modelelor ei, poate unul dintre motivele pentru care munca ei nu a avut un succes imediat.

Articol preluat de pe thoughtco.

Scurtă prezentare a trei capodopere centrale expresioniste

Expresionismul este recunoscut ca unul dintre principalele curente artistice de la sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul secolului al XX- lea, iar felul în care artiștii se axau spre a cultiva exprimarea propriului eu într-un mod extrem de subiectiv, într-o manieră personală și spontană, a influențat artiștii și mișcările de artă moderne. Expresionismul poate fi interpretat, în aceeași măsură și ca o tendință a artei germanice și nordice din chiar perioada Evului Mediu european, în mod special, în perioadele de schimbare socială sau de criză spirituală și, în acest sens, este o reacție împotriva tendințelor raționaliste și clasiciste ale Italiei și mai târziu ale Franței. Cu și mai multă exactitate se poate spune că expresionismul, văzut ca stil sau mișcare distinctă, numește un număr de artiști germani, precum și a celor austrieci, francezi și ruși, care au devenit activi în anii de dinaintea Primului Război Mondial, care s-au manifestat și pe tot parcursul perioadei interbelice.

Expresionismul este la bază o reacție a artiștilor împotriva obiectivismului, este un stil artistic prin care se încearcă reprezentarea trăirilor interioare ale creatorului. În pictură sunt suprinse reacțiile personale ale artiștilor cu privire la lumea exterioară lor. Scopul acesta este atins prin utilizarea mai multor tehnici, prin intermediul cărora reușesc să comunice privitorului sentimentele lor, vom întâlni în operele de artă expresioniste distorsionări, primitivism, exagerare și multă fantezie. Toate aceste elemente sunt cultivate prin intermediul unei vitalități alese, în pictură fiind reprezentate printr-o dinamică violentă, discordantă, a lumii.

Scurtă prezentare a începutului expresionismului- Școala expresionistă germană

Rădăcinile școlii expresioniste germane sunt  în lucrările lui Vincent van Gogh, Edvard Munch și James Ensor, fiecare dintre ei a dezvoltat un stil de pictură extrem de personal în perioada cuprinsă între anii 1885–1900. Aceștia au folosit toate elementele expresive ale culorii și liniei pentru a explora teme dramatice, încărcate de emoții, pentru a transmite senzațiile resimțite în fața fricii, groazei și a grotescului, sau pur și simplu pentru a celebra natura cu o intensitate halucinantă. S-au desprins de reprezentarea prozaică a naturii pentru a exprima perspective sau stări de spirit mai subiective, decât se făcea în perioada vieții lor.

Scurtă prezentare a capodoperelor centrale expresioniste
Țipătul , în norvegiană și original Skrik, unul dintre cele patru tablouri ale pictorului norvegian Edvard Munch (1863-1944) realizate între 1893 și 1910

De-a lungul carierei sale artistice, Munch, s-a concentrat pe reprezentarea, în cadrul unor portrete distorsionate, încărcate emoțional, unor scene ale morții, agoniei și anxietății. Opera sa cuprinde cam toate temele și stilurile care au fost adoptate mai târziu de expresioniști, și apoi de artiștii moderni. Aici, în cea mai cunoscută pictură a lui, este descrisă lupta dintre individ și societate. Fundalul din Țipătul a fost inspirat artistului în timp ce mergea de-a lungul unui pod cu vedere la Oslo. Iar, după cum își amintea Munch imaginea originală surprinsă, arăta așa:

„Într-o seară, mă plimbam pe un drum, orașul era pe o parte și fiordul sub. M-am simțit obosit și bolnav. M-am oprit și m-am uitat peste fiord – soarele apunea și norii deveneau roșii ca sângele. Am simțit un țipăt trecând prin natură; mi se părea că am auzit țipătul. Am pictat acest tablou, am pictat norii ca și cum ar fi fost sânge. Culoarea țipa. Asta a devenit Țipătul.”

În ciuda faptului că Munch nu a văzut scena exact așa cum a fost redată în pictura sa, Țipătul, evocă emoția puternică pe care a trăit-o atunci și reprezintă o imagine totalizatoare a anxietății resimțite de om în fața lumii tangibile. Reprezentarea experienței de natură emoțională a artistului în fața unei scene a realității este în fond baza interpretărilor artistice ale expresioniștilor. Tema înstrăinării, așa cum este reprezentată în această pictură, va fi sursa de inspirație care se va impune pe tot parcursul secolului al XX-lea, influențând cel mai mult artiștii expresioniști, care au descoperit în ea o trăsătură centrală a vieții moderne.

Călărețul albastru, în germană Der Blaue Reiter, o pictură de-a lui Vasili Kandinski din anul 1903

Der Blaue Reit este și numele unui grup de artiști, creat tot de Vasili Kandinski în anul 1911. Impactul pe care l-a avut acest tablou, atât de simplu în aparență, a fost unul foarte mare, fiind expresia însăși a stilului specific artistului, operele sale fiind create prin îmbinarea elementelor specifice impresionismului și expresionismului deopotrivă. Reprezentând o legătură între postimpresionism și mișcările expresioniste, care se aflau pe atunci în plină expansiune, pictura lui Kandinski a devenit emblema multitudinii de căi expresive, preluate de avangarda de la München. Vasili Kandinski a fost un pionier al abstractizării în arta modernistă și a creat o punte cuprinzătoare între postimpresionism și expresionism.

Chiar dacă are influențe impresioniste ușor de observat în tehnică și stil, impasto-ul, culoarea îndrăzneață și tușele ușor aspre sunt elemente ale expresionismului timpuriu. Natura abstractă a operei invită, de asemenea, spectatorul la mai multe interpretări; unii au pretins că văd un copil în brațele călărețului.

Scurtă prezentare a capodoperelor centrale expresioniste
Noapte înstelată, pictorul olandez Vincent van Gogh, realizată în anul 1889

În ciuda faptului că este recunoscut pentru oprele sale care se înscriu în mișcarea artistică postimpresionistă, Vincent van Gogh (1853-1890), rămâne un artist care a influențat dezvoltarea expresionismului de mai târziu, atât prin operele sale impresioniste, postimpresioniste, cât și prin mai puținele sale opere de factură expresionistă.

Noaptea înstelată este probabil una dintre cele mai celebre și totuși cele mai evazive lucrări de-ale sale. Primul lucru pe care observatorul îl vede este cerul copleșitor al nopții, care reprezintă cea mai mare parte a fundalului. Liniile sale drepte care se transformă în linii curbe și apoi în sfere, liniile și tușele curgătoare, par să se învârtă pe fundalul unei nopți hipnotizante, indicând calmul prin această mișcare blândă și ondulată și apoi ajung să se îmbine în centru pentru a se concretiza într-o spirală. Meditând mai mult asupra imaginii din tablou, înțelegem că altfel nu ar fi reușit să-și stăpânească sentimentele și că toată neliniștea și pasiunea lui s-au revărsat în această operă. Luna și stelele par atât de mari încât simțim că cerul este pe cale să cadă asupra noastră.

Surse de referință

Scurtă introducere în opera lui Banksy

Banksy (n. aprox. 1974) este artistul stradal care reușește să trăiască într-un paradox existențial al celebrității, cum nu se poate mai bine. Nimeni nu știe cine este Bansky, și totuși toată lumea îl cunoaște prin intermediul operelor sale. Se poate spune despre el că este cel mai renumit și cel mai misterios artist de graffiti din întreaga lume. Recunoscut de la Bristol la Barcelona, de la Sydney la San Francisco, cert este că nimeni nu poate să îi conteste celebritatea de care se bucură. Este atât de popular, încât revista Time, l-a plasat în anul 2010 în topul cu 100 cele mai influente personalități din întreaga lume. Acesta se bucură de acest titlu alături de nume precum Barak Obama, Lady Gaga sau Steve Jobs. Un artist recunoscut de milioane de oameni, ale cărui opere au parte de vânzări de milioane.

În calitatea sa de enigmatic și evaziv rege al artei stradale, Banksy, reușește să cucerească prin ideile sale cu privire la condiția omului, reprezentate în lucrările sale de artă, este înzestrat cu un magnetism aparte, bucurându-se de o putere unică. Banksy are o abilitate, aproape deranjantă pentru contemporanii săi, de a atinge fix centrul problemei, înzestrat cu o capacitate de a exprima mesaje cu un puternic caracter politic, nelipsindu-și opera de poezie, energie și umor. Orice locație aleasă pentru expunerea lucrărilor sale devine „locul” absolut necesar de văzut. Când centrul orașului Bristol a cerut locuitorilor să voteze dacă doresc eliminarea lucrărilor lui Banksy, 97% dintre localnici au spus că munca lui este un plus binevenit în oraș. Lucrările sale sunt niște daruri rare în peisajul urban.

Opera de referință a lui Banksy, Love is in the Bin (2018)

Scurtă introducere în opera lui Banksy

Love is in the Bin, sunt de fapt rămășițele ce au mai rămas din opera Girl with a Baloon a lui Banksy, care s-a vândut cu 1 milion de lire sterline în anul 2018. Love is in the Bin a fost vândută la o licitație organizată de Sotheby’s în Londra, la prețul de pornire de 4-6 milioane de lire sterline, noul proprietar a plătit 18,5 milioane de lire. Pictura reprezintă o adaptare a operei sale murale din anul 2002, Girl with a Baloon, opera care a fost de fapt un cadou făcut de artist unui prieten, se pare că mecanismul de autodistrugere ar fi fost făcut de artist pentru a transmite un mesaj în cazul eventual în care ar fi fost vândută.

Girl with Balloon, uneori cunoscută sub numele de Balloon Girl, este probabil una dintre cele mai faimoase opere de artă din toate timpurile. La fel ca Banksy însuși, Girl With Balloon este fără chip, punând accent pe silueta neagră a unei fete care se întinde spre un balon roșu în formă de inimă. Artistul enigmatic oferă „explicații”despre operele sale folosind titluri din cele mai simple, prozaice, cu nume precum The Drinker, Umbrella Girl, Mobile Lovers. Succesul lui Banksy se bazează într-o oarecare măsură și pe faptul că operele sale au o aplicabilitatea universală, condiția acestor picturi murale este una lipsită de pretenții intelectuale și, prin urmare, au un mesaj universal ușor de înțeles, piesele sale folosesc linii clare, șabloane și culori limitate pentru a contura idei pe înțelesul maselor. În versiunea Girl with Balloon vândută la Sotheby’s se simte natura profund ironică a lucrării sale, simplitatea picturii contrastând dramatic cu cadrul extravagant, care plasează opera lui, în general, într-un context accesibil, în parametrii bogăției și exclusivității specifice atmosferii dintr-o licitație.

Prima variantă a acestei picturi murale, se intitula There is always hope, cuvinte care au fost scrise în apropierea picturii. Această speranță, exprimată direct sau subînțeleasă, este prezentă de obicei în diferitele versiuni ale picturii, totuși o variantă notabilă a lucrării, Balloon Debate, pictată în Cisiordania, prezintă o fată tânără ridicată deasupra peretelui de separare între Israel și Palestina de o serie de baloane negre, care înlocuiesc balonul roșu plin de speranță, la fel cum copilul nevinovat este plasat într-o situație întunecată. În mod similar, Bomb Hugger, prezintă  o fată care îmbrățișează o bombă; Child Soldier prezintă un băiețel ținând o armă de mărimea lui, Slave Labour, descrie un copil într-un atelier, Cash Machine Girl, arată brațul mecanic al unui bancomat care întinde mâna pentru a apuca o fată. Aceste teme ale violenței și anti-comercialismului anticipează decizia sa de a distruge opera originală la licitația Sotheby’s. Arta publică a lui Banksy nu este destinată vânzării; într-o postare pe Instagram din 15 august, el scrie: „Nu taxez oamenii să-mi vadă arta”. Neîncrederea sa față de sistemul capitalist, văzută mai ales în Cash Machine Girl și în alte lucrări, este reflectată chiar de numele său. Banksy este cel mai adesea considerat a fi un om simplu, pe nume Robin Gunningham, un nume care, combinat cu „Banksy”, creează o imagine modernă a lui Robin Hood: „Robbin (g) Banks (y)”.

Balloon Debate

Hieronymus Bosch și „Grădina plăcerilor”. Aspecte importante ale operei de artă

Hieronymus Bosch (1450-1516) este un artist controversat, mulți istorici și critici de artă îl consideră un fel de oază de modernism regăsită în contextul artei renascentiste. Grădina plăcerilor sau Grădina deliciilor (1503-1504) este cea mai complexă și enigmatică dintre operele sale, o lucrare în care regăsim o amplă viziune despre natura umană. Falkenburg regăsește în ea tema destinului umanității, chiar dacă Bosch pare să redea într-un mod ceva mai succint și diferit viziunea sa în părțile exterioare ale Tripticului, comparativ cu tabloul central, importanța lor este de necontestat, ele în sine fiind opere de artă de o neprețuită valoare.

Tripticul a fost găzduit în Museo del Prado, Madrid, din anul 1939. Bosch avea undeva între 40 și 50 de ani când l-a creat, opera reprezintă încununarea talentului său artistic. Opera prezintă în mod subiectiv un Paradis ancenstral, al lui Adam și al Evei, în care sunt reprezentate mai multe dintre plăcerile trupești ale omului, în care sunt diferite ipostaze ale corpului uman, nuduri și imagini care evocă viziunea omului despre iad. Infernul privit prin ochii lui Bosch prezintă mai multe modalități de pedeapsă pentru diferite păcate, fiecare în parte redate în cheie fantastică. Tripticul reprezintă o minunată alegorie moralizatoare a cărei fascinație pare să fie sporită odată cu trecerea timpului. De aceea am considerat relevant un astfel de articol care prezintă succint câteva aspecte legate de una din capodoperele umanități.

La o întâlnire cu Hieronymus Bosch și „Grădina plăcerilor”

Grădina plăcerilor nu are semnătura artistului pe ea, cu toate acestea paternitatea operei nu a fost niciodată pusă la îndoială. Culmea este că specialiștii din domeniu au pornit în dezbateri ample cu privire la data la care a fost creată propriu-zis opera de artă. Pornind de la rapotul făcut de Muzeului del Prado, care a constat într-o analiză dendrocronologică (datarea structurilor, elementelor și rămășițelor de lemn pe baza analizei inelelor anuale de creștere ale arborilor, în cazul nostru al lemnului care a servit ca pânză) s-ar părea că opera este executată undeva în jurul anilor 1480-1485. Această descoperire se bate cap în cap cu datarea făcută pe baza stilului în care a fost executat tripticul. Stilul este similar cu cel din tripticul „Adorația Magilor”, care este datat în anul 1494, ceea ce determină specialiștii să considere că „Gădina plăcerilor” este executat undeva până în anul 1500 și nu 1505.

Un alt aspect la care trebuie să ne gândim este dimensiunea tripticului. Spun asta pentru că este mare, are undeva la 205,5 centimetri înălțime și 384,9 centimetri lățime. Lățimea fiecărei părți exterioare este de 76,5 cm iar panoul central este de 231,9 cmm iar atunci când este închis, tripticul măsoară în lățime 153 de cm. Cu o lățime de aproape 4 metri și cu o înălțime de 2 metri nu poți să nu spui că are o dimensiune impresionantă. Ai posibilitatea să observi în detaliu fiecare figură misterioasă sau fiecare formă fabuloasă de fructe și de animale ciudate.

„Grădina plăcerilor” a lui Hieronymus Bosch este cel mai mare triptic dintre cele mai celbre triptice executate de artist care au făcut față trecerii timpului. Unde amintim și lucrările:  Tripticul Judecata de Apoi  și Tripticul Ispitele Sfântului Anton.

Hieronymus Bosch și „Grădina plăcerilor”. Aspecte importante ale operei de artă
Sursa: museodelprado.es

Tehnica cromatică: Grisaille și culorile vii

Tripticul este realizat în ulei pe planșe din lemn de stejar, fiind format dintr-un panou central și alte două dreptunghiuri bilaterale, care se pot închide ca două obloane acoperind panoul central. Aripile tripticului înfățișează picturi realizate în ulei despre creația Pământului, tehnica folosită în cazul acestora este grisaille, reprezintă o tehnică de pictură în care se utilizează o paletă monocromatică de griuri, semnificația acesteia este de utilizare a griurlor, se traduce de la cuvântul franțuzesc „gris” care în română devine „gri”.

Griurile se regăsesc preponderent în exteriorul tripticului dar alături de ele pute idetifica și nuanțe de roz pal și de alb gălbui sau crem mai deschis. Paleta de culori neutre este un bun fundal pentru micile detalii de alb care creează senzația de luminozitate, de viață interioară. Planoul central este o explozie de vitalitate, Bosch a folosit culori frumoase punând accent pe nuanțele de galben, de la ocru până la pigmenții obținuți din plumb-staniu, varietăți pe azuriu, roșu (carmin sau vermilion), verde, alb și negru. O paletă de culori ce ține de un gotic târziu.

Dacă privim doar tehnica folosirii culorilor specifice lui Bosch putem descopei cu ușurință, chiar cu un ochi neavizat, că fiecare culoare are o semnificație particulară, denotă un simbolism care creează o paletă de teme semnificative în înțelegerea mesajului global al operei. De pildă, rozul simbolizează divinitatea și manifestarea acesteia dar și fecunditatea sau face o trimitere către starea interioară a vieții. Rozul este folosit pentru haina lui Dumnezeu, în panoul din dreapta este folosit pentru colorarea ființelor îndumnezeite sau angelice, prin care se insinuează autoritatea divină.

Culoarea albastru (azur) simbolizează Pământul, manifestarea entităților telurice sau partea materială/concretă a Universului. Îl găsim în munții tereștri din partea dreaptă a panoului din stânga, prin albastru este exprimat teluricul în toate formele sale, îl regăsim și în reprezentarea ființelor terestre, inferioare sau a celor care se află sub influența unor puteri sau și ființe inferioare.

Importanța operei lui Bosch în suprarealism

„Automatism psihic pur, prin care se propune să se exprime – verbal, în scris sau în orice alt mod – funcționarea efectivă a gândirii. Dictarea gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, eliberată de orice preocupare estetică sau morală.”

Breton în manifestul său suprarealist, publicat în anul 1924

Odată cu apariția artei moderne în secolul XX Bosch începe să reintre în atenția oamenilor de artă și nu numai. Charles Mooij, directorul Muzeului Noordbrabants, susține că suprarealiștii credeau că Bosch este de fapt primul artist în sensul modern al cuvântului, este chiar modernul care deschide porțile spre suprarealism. Salvador Dali i-a studiat cu atenție lucrările, cei doi având în comun un foarte dezvoltat simț al realului pe care l-au investit prin creativitate cu valențe fantastice în arta lor. Influența lui Bosch este de necontestat în suprarealism, o putem întâlni și în operele unora ca Rene Magritte și Max Ernst.

Hieronymus Bosch și „Grădina plăcerilor”. Aspecte importante ale operei de artă
Sursa: desydemeter.wordpress.com

Reprezentările mitului tragic al Antigonei în operele de artă

Reprezentările mitului Antigonei în artă pornesc de la principala sursă care ne-a parvenit până în zilele noastre, este vorba despre tragedia omonimă scrisă de Sofocle, unul dintre cei trei mari tragedieni ai lumii grecești antice (alături de Eschil și Euripide). Tragedia Antigona a lui Sofocle este o continuare a parcursului tragic a lui Oedipus, care este exilat din Teba de cei doi fii ai săi, Eteocle și Polinice, care stabilesc la început să împartă tronul moștenit de la tatăl lor, urmând ca fiecare în parte să își revendice dreptul de stăpânire prin alternare câte un an în parte. Cu toate acestea, după ce Eteocle își încheie primul său an de stăpânire refuză să îi cedeze pentru un an tronul fratelui său.

Polinice contracarează decizia fratelui său pornind un atac cu o armată formată și cu sprijinul regelui din Argos . Antigona intervine și îl roagă pe fratele ei Polinice să renunțe la atacul plănuit împotriva fratelui lor, însă Polinice nu renunță. Armata Argive își pornește atacul împotriva Tebei, ajutată de cei șapte eroi menționați în cea de-a treia tragedie din trilogie scrisă de Eschil despre neamul labdacizilor. Cei doi frați se ucid reciproc, armata Tebei este înfrântă, iar Creon, cumnatul lui Oedip preia conducerea, acesta decretează că trupul lui Polinice nu se va bucura de o înmormântare firească (cea mai mare pedeapsă a grecilor), fiind lăsat să putrezească pe câmpul de luptă.

Duelul dintre Eteocle și Polinice de Giovanni Silvagni, 1820, secolul al XIX-lea, ulei pe pânză. Sursa: thought.com

Reprezentările tragediei Antigonei și ale labdacizilor în artă

Antigona și sora ei Ismena rămân ultimele moștenitoare ale neamului labdacizilor, aceștia își pierd toți membrii familiei lor, atât părinții cât și cei doi frați. Tragedia lui Sofocle se deschide cu un dialog dintre cele două surori. Antigona o roagă pe Ismena să se vadă cu ea în secret pentru a-i spune despre planul lui Creon, de a nu-l îngropa și prin urmare de a nu-l cinsti pe așa cum se cuvinte pe Polinice.

„Antigona: Cinstirea-ngropăciunii Creon datu-i-a/ Doar unuia dintre frați, dar puse-opreliște/La-ngropăciunea celuilalt… Eteocle/ Pre legi și datini fost-a îngropat, slăvit/ Să fie sub pământ și printre morți!/ Dar auzit-am că cetății s-ar fi dat/ Porunci ca bietul frate-său Polinice/ Nu fie jălit, nici îngropat! Zvârlit/ Să-i fie stârvul, făr` de lacrimi, făr` mormânt!/ De păsări cu nesaț să fie cronțănit!…”

Fragment din Antigona, traducere de George Fotino
Reprezentările tragediei Antigonei și ale labdacizilor în artă
Cei şapte împotriva Tebei de Anne-Louis Girodet de Roucy Trioson

Ismena, spre deosebire de sora ei Antigona pare să nu fie la fel de afectată, acest lucru se datorează firii ei mult mai temătoare și modeste, nu vrea să riște ca unchiul ei Creon să se înfurie pe ea, refuză să o ajute pe Antigona să îl înmormânteze așa cum se vine pe fratele lor. În ciuda faptului că a încercat să-i insufle aceeași decizie și surorii sale, Antigona s-a înfuriat și mai mult spunându-i Ismenei că nu se teme de nimic pentru că mai rău decât moarte este moartea lipsită de onoare.

Reprezentările mitului tragic al Antigonei în operele de artă
Antigona și Polinice, Lytras Nikephoros, sursa: Wikipedia

Pedeapsa Antigonei

În dimineața imediat următoare când soarele răsărise trupul lui Polinice este îngropat atât cât să permită ajungerea sufletului său în lumea celor morți. Un soldat descoperă terifianta faptă și se duce la Creon să îl anunțe, tocmai când depunea jurământul în fața înțelepților Tebei că își va onora rolul său de conducător. Creon îi poruncește să afle numai decât cine este vinovatul.

Soldatul s-a dus din nou spre locul în care fusese parțial îngropat trupul neînsuflețit al lui Polinice, așteptând ca făptașul să reapară pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Antigona este prinsă și dusă în fața lui Creon, acesta șocat ascultă mărturia sinceră a nepoatei sale care îl sfidase crezând că încălcarea legilor date de zei este mai degrabă de condamnat, decât încălcarea legilor oricărui om aflat la conducere. Sofocle prezintă o versiune în care și Ismena vrea să fie părtașa condamnării surorii sale dar Antigona îi spune să se salveze și să își asume întreaga vină și pedeapsa primită.

Antigona condamnată la moarte de Creon, Giuseppe Diotti

Chiar dacă inițial Creon luase decizia de-a o ucide și pe Ismena acesta își amintește e caracterul ei ingenuu și o eliberează. Pentru a nu se face vinovat în mod direct de uciderea propriei sale nepoate, decide să o expulzeze din cetate și să o închidă undeva departe în deșert într-o peșteră. Loc în care ar fi trebuit ca zeii lumii morților să o salveze de la moarte din moment ce le urmase poruncile lor.

Dacă la început cetățenii Tebei nu s-au opus deciziei lui Creon de a o ucide pe Antigona aceștia încep să empatizeze cu ea. Creon începe să se îndoiască de decizia lui doar când oracolul orb Teiresias, care îi spusese că tratamentul aplicat trupului neînsuflețit al lui Polinice nu este potrivit, insistă din nou asupra deciziei care ar putea mânia zeii. Moment în care Creon ia decizia să construiască un mormânt pentru Polinice și să o elibereze pe Antigona, care se spânzurase în peșteră. Fiul lui Creon se sinucide la rândul lui de durere, Antigona fiind logodnica lui.

Picasso și paradoxul fascinației pentru trecut și inovație

Atunci când facem referire la secolul trecut și la marile revoluții artistice, opera lui Pablo Picasso probabil este prima la care ne gândim. Într-adevăr opera lui Picasso a fost printre cele mai îndrăznețe și revoluționare creații ale secolului trecut. Atât picturile cât și sculpturile sale sunt adevărate motoare ale schimbării, au modificat fundamental structurile și modalitățile convenționale de reprezentare și percepție. Este un paradox al întâlnirii dintre modern și tradițional, un paradox care i-a naștere din respectul său pentru tradiție care se combină cu dorința lui enormă de inovație și de aici rezultă și originalitatea sa. Un fapt cel mai bine demonstrat în desenele care au servit la atât de multe alte opere diferite de-a lungul vieții sale.

Christopher Lloyd prezintă și supune unei analize profunde întreaga activitate a lui Picasso, se concentrează cu precădere asupra lui Picasso graficianul, urmărind apoi munca sa încă de la pregătirea academică și până la viața sa personală, acoperind perioade de la Les Demoiselles d’Avignon; Cubism și sfârșește cu suprarealismul din ultimii săi ani. Consideră că Picasso a fost în primul rând un grafician și multe dintre picturile sale sunt interschimbabile cu desenele, lucru posibil atunci când vorbim despre ​​stil da și ca scop al operelor lui. Desenul este văzut ca un fir vital care reușește să lege întreaga artă a lui Picasso, la fel cum leagă lumea sa personală și imaginea afișată pentru public.

Format în cadrul sistemului academic, Picasso a reușit să supună totul unei critice distante și tranșante, putând să submineze scăpările din trecutul artei destul de rapid și să răstoarne la fel de repede și toate ipotezele asociate sau specifice predării formale. Concomitent a păstrat mereu o atitudine respectuoasă față de toate școlile artistice cărora le-a urmat, a respectat atât școlile, mișcările și personalitățile spaniole anterioare (El Greco, Velazquez, Goya), olandeze (Rembrandt) și franceze (Poussin, Ingres, Delacroix ) adevărați maeștri. Acceptând mereu faptul că au opere demne de luat ca exemplu, a respectat realizările predecesorilor săi apropiați lui, precum Manet, Renoir sau Cézanne. La aceasta s-a adăugat și fascinația față de arta africană și oceanică, care erau în perioada contemporană lui redescoperite în Paris la începutul secolelor al XIX-lea și al XX-lea. O astfel de diversitate de surse se află în centrul modernismului, la fel ca și natura auto-revelatorie a artei în sine, prostituarea ei și eroziunea sa intenționată a ierarhiilor existente.

În ciuda faptului că au existat multe cărți și expoziții care au prezentat chiar toate aspectele operei lui Picasso, cele despre desenele sale au avut tendința să se concentreze asupra anumitor perioade. În această introducere generos ilustrată și plină de viață, Christopher Lloyd expune și interpretează pentru cititorul avizat sau chiar mai puțin avizat creația de pe tot parcursul vieții lui Picasso, în ipostaza de grafician.

O estimare a numărului total de desene ale lui Picasso este de 19.000, inclusiv 175 de caiete și de schițe datând din toate etapele vieții sale.

Vasili Kandinski, artistul care a surprins o muzică unică prin culoare și formă

Există personaltăți care reușesc să vadă mai departe de orizontul limitat al prezentului și de propriul lor bine, care își înving slăbiciunile și se dedică cu totul cauzei lor oricât de abstracte, sunt oamenii aceia deschizători de drumuri prin intermediul cărora reușim să comunicăm cu mult mai departe de lumea concretă, sunt mici portițe prin intermediul cărora reușim să scăpăm din cotidianul gri, deposedat de spiritualitate.

Vasili Kandinski, în calitatea sa de pictor și teoretician al artei, reușește să ofere noi perspective asupra realității în contextul societății contemporane lui. Este una dintre personalitățile vizionare care își folosea întreaga lui existență să creeze spații noi de visare. Acesta reușește să influențeze artiști ai vremurilor noastre, acesta este recunoscut drept pionierul artei abstracte. În viziunea lui obiectele erau cele care deterioraseră imaginile, sensibilitatea omului fusese alterată de evoluția tehnologiei, motiv pentru care se născuse o nevoie acută de trezire sufletească, arta devine o cale spre inima omului, arta, culoarea au scopul de a trezi emoție. Astfel creează propriul său limbaj pictural care să aibă capacitatea de a transcende lumea materială, dar care să reflecte și exeriența umană.

Kandinski punea mare preț pe puterea sugestiei din muzică, pentru el muzica reprezenta forma de artă abrastractă sublimă, iar miza operei sale era aceea de a egala această forță a muzicii. Pentru el culoarea era cheia sprea inima oamenilor. Iar sufletul putea fi accesat prin intemediul atingerii anumitor coarde sensibile. Scopul artistului era Aacela de a face ca sufletul să să simtă lumea altfel prin intrmediul reprezentărilor sale picturale abstracte, fiecare pictură în parte aducea ceva din sufletul copilăriei, din puritatea și „nebunia” iubirii vieții.

Mai jos regăsiți o serie de opere care au reușit să dăinuiască, să fascineze și să aducă mai aproape de noi sufletul lumii.

DER BLAUE REITER (Călărețul albastru), 1903

Spre deosebire de compozițiile abstracte, exact cele care l-au făcut celebru pe Kandinski, această creație timpurie constituie un adevărat moment cheie în evoluția și formarea stilul de creație al artistului. Personajul călare a fost prima versiune a multor altor călăreți care fac parte din picturile lui Kandinski. A inspirat chiar o mișcare artistică care s-a întins pe o durată de patru ani în Germania care avea chiar denumirea de Der Blaue Reiter (Călărețul albastru).

Grupul de artiști Der Blaue Reiter – inclusiv Vassily Kandinski, Franz Marc și August Macke – împărtășeau un ideal comun de a exprima spiritualitatea prin arta lor. Ei credeau în următoarele:  legătura dintre arta vizuală și muzică; asocierile simbolice ale culorii; și o abordare spontană, intuitivă a picturii.

COMPOSITION IV, 1911

Compoziția IV este o reprezentare semi-abstractă a cazacilor din Moscova în perioada revoluționară 1905-1906. Pictura este realizată în ulei pe pânză și face parte dintr-o colecție formată din 10 piese, unde Kandinski prezintă o bătălie care în cele din urmă va conduce la pace. Printre frunzele vibrante de culoare și liniile negre îndrăznețe, Kandinski a pictat mai mulți cazaci care purtau lănci, în pictură mai pot fi observate bărci și un castel pe un vârf de deal albastru. Figurile sunt niște reprezentări redate prin intermediul fluidității, sunt forme curgătoare, înclinate spre partea dreaptă a compoziției, prin care sunt reprezentate armonia și sfârșitul bătăliei. Aceste figuri și simboluri au fost reluate în lucrările ulterioare ale lui Kandinski și au devenit de la lucrare la lucrare cu mult mai abstracte.

COMPOSITION VII, 1913

Kandinski a creat Compoziția VII în anul 1913 în timp ce locuia la München, Germania. S-ar putea să ne lase impresia că avem în faţa noastră un amestec aleatoriu de forme și simboluri, dar de fapt a fost planificat cu luni înainte. Înainte de-a crea acestă operă, Kandinski a trebuit să-şi repreyinte ideea în peste 30 de schițe, folosind compoziţii în ulei și acuarele, asta pentru a se putea decide asupra compoziției finale.

Kandinski a crezut că arta sa poate să redea simbolic sunetul muzicii și a folosit conceptele de „improvizaţii” și „compoziţii” pentru a-și descrie operele. Compoziția VII – care debordează de culoare și simboluri – a fost adesea descrisă drept „exerciţiu de creaţie”. Încă axat pe tema bătăliei și răscumpărării, Kandinski a folosit un număr mai mare de referințe simbolice în această pictură, inclusiv glifele bărcilor simbolizând vâslele, munții și multe alte figuri.

COMPOSITION X, 1939

Ultima operă din seria sa de compoziții, lucrarea prezentată mai jos însumează cea mai mare creaţie a sa, este punctul culminant al explorării expresiei lui Kandinski prin formă nereprezentativă. Formele organice au fost influențate de figurile biomorfe ale suprarealismului, pe când culorile exprimă emoțiile interioare pe care le-a trăit Kandinski aproape de sfârșitul vieții sale.

Sursa: virusdaarte.net
Sursa: wassilykandinsky.net