Voința de putere spre o metafizică a subiectului modern

Exegeza făcută de Martin Heidegger filosofiei lui Nietzsche are miza de-a demonstra faptul că se poate vorbi despre o metafizică a filosofului în cauză. Chiar în ciuda nihilismului schemei sale filsofice. Premisa de la care pornește Heidegger este că metafizica se fundamentează pe valori. Miza nihilismului în perspectiva lui Nietzsche, ne spune Heidegger, este că valorile pot muri. Valorile sunt profund legate de contextul istoric care le generează. Evoluția omului condiționează instituirea de valori. Fiecare epocă își are propriile sale valori prin care, individul epocii respective, se raportează la viață. Contemporaneitatea are propria axă existențială pe care trebuie să o urmeze omul.

„Valorile, odată ce au fost epuizate, generează nihilismul. Valorile sunt privite organicist; ele trăiesc şi mor. Atunci când mor, ele primesc o trăsătură spectrală, care le permite să supravieţuiască, în ciuda extincţiei lor actuale.”

Ștefan Bolea, Introducere în nihilismul nietzschean, Editura Aius Printed, Craiova,  2012, p. 13;

Se raportează la valorile ca la organisme vii cu propria lor durată existențială. Pentru Nietzsche, spune Heidegger, sistemul de valori al societății pornește de la principiul organicist, societatea umană funcționează ca un organism. Răspunsul lui Heidegger nu este sincer în totalitate. Explicarea conceptelor fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche se face în funcție de modul în care răspunde întrebării fundamentale a metafizicii heideggeriene:

„De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?”, care, în vizunea lui Heidegger reprezintă, potrivit rangului ei, prima dintre întrebări, deoarece ea este cea mai vastă, cea mai adîncă şi întrebarea originară prin excelenţă.”

Martin Heidegger, Întrebarea fundamentală a metafizicii în Introducere în metafizică, traducere de Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger, Humanitas, București, 1999, p. 9;

Heidegger face ordine în opera filosofului nihlist printr-un amplu proces de redimensionare. Acesta fiind convins de faptul că sensul cuvintelor care numește realitățile, al conceptele fundamentale ale metafizicii au capacitatea de-a se ascunde. Desemnificarea cuvintelor este un proces cu extindere nelimitată. Filosoful are menirea de a scoate la iveală adevărul ființei pentru a înțelege cât mai bine ființa în întregul ei. Este nevoie de fiecare dată pentru fiecare epocă să fie oferită o nouă răstălmăcire a sensurilor ființei. Adevărul ființei se află în mod firesc într-o stare de ascundere. Pentru Heidegger metafizica va fi adevărul. Leagă condiția adevărului de metafizică, de conceptul de „ascundere” sau „acoperire”:

„Faptul-de-a-fi-adevărat propriu λόγος ca ἀληθείᾳ vrea să spună că λέγειν ca αποφαινεσθαι fiinţarea despre care este vorba e scoasă în afară din ascunderea ei şi e făcută să se vadă ca un neascuns (αληθεζ) este des-coperită.”

Martin Heidegger, Ființă și Timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003, p. 44;

Adevărul, spune Heidegger, este istoric, profund legat de contextul epocii, de aceea va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor. Starea aceasta de ascundere a adevărului ființării este un fenomen care survine și în mod natural. Metafizica lui Nietzsche este redimensionată de Heidegger ca stare de „des-coperire a adevărului” se face în funcție de sensul pe care dorește să-l ofere Heidegger, același pe care-l oferă prin problematizarea esenței metafizicii.

„Acoperirea însăşi, fie că este concepută în sensul de ascundere, de obturare sau de disimulare, are la rîndul ei o îndoită posibilitate. Există acoperiri întîmplătoare aşa cum există altele necesare, adică cele întemeiate în felul de a subzista al lucrului des-coperit. Orice concept sau orice propoziţie fenomenologică extrase originar sînt pîndite, în măsura în care sînt comunicate sub forma unui enunţ, de posibilitatea denaturării. Ele sînt transmise mai departe pierzîndu-şi înţelesul şi înrădăcinarea lor şi devin o simplă teză fără acoperire.”

Idem, pp. 47-48;

Oferă o interpretare care se pliază pe necesitățile dimensiunilor filosofiei pentru „întrebarea fundamentală a metafizicii”: „De ce este de fapt ființare, și nu, mai curând, nimic?” Heidegger spune că este o problematică ontologică, este și esenţa metafizică fundamentală a modernităţii, în mod special a nihilismul. Întrebarea privitoare la sensul fiinţei o interogație a filosofiei lui Heidegger, formulată încă de la prima sa operă importantă, Fiinţă şi timp, devine importantă tocmai pentru că Niezsche a formulat-o pentru prima dată. Întrebarea formulată de Nietzsche este esenţa nihilistă a metafizicii occidentale. De aceea este important pentru bazele sitemului filosofic heideggerian. Din această cauză sarcina de a-l interpreta pe Nietzsche, pentru a demonstra că se poate vorbi despre o metafizică a lui Nietzsche, este foarte importantă reluarea întrebării privitoare la sensul fiinţei. Redimensionarea filosofiei lui Nietzsche este importantă și pentru sistemul lui Heidegger. Se poate vorbi despre metafizica lui Nietzsche atât timp cât poate fi și o onto-logie.

Conceptele pe care își construiește metafizica, ne spune Heidegger, sunt: voința de putere, nihlismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea (ca esența adevărului ființării). Cele cinci articulări ale esenței metafizicii (Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, traducere de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p.121). Cuvântul pentru Heidegger este calea spre adevăr. Esența lucrurilor poate fi găsită prin intermediul semnificațiilor lucrului numit. Din păcate această denumire a esenței are o condiție efemeră, semnificația reală are tendința de a se ascunde. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală. Pornind de la această premisă, Heidegger, va oferi și semnificațiile elementelor de bază a metafizicii nihilismului. Prin nihilism înțelege istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin natura/esența lui este destinat să se ascundă. Nihilismul și problema ființei heideggeriene sunt interconectate.

Nihilismul este trăsătura fundamentală a istoriei europene prin care se face la răstimpuri răsturnarea tutror valorilor.(Idem, p. 14) Nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axilologică a lumii. Iar importanța acestuia, în interpretarea lui Heidegger este esențială și pentru exegeza propriei sale viziuni asupra rolului metafizicii. Morala reprezintă cauza nihlismului. Prin intermediul lui se instituie idealurile suprasensibile, care sunt inaccesibile

„viața apare astfel ca fiind inaptă și nepotrivită în cel mai înalt grad pentru transpunerea în realitate a acestor valori.”

Idem, p. 47

Pentru a deveni accesibile, spune Heidegger, valorile trebuie luate din mediul acesta inaccesibil:„Odată cu devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie înlăturat, înainte de toat e, locul în care se află aceste valori, adică suprasensibilul subzistent în sine.” (Idem, p. 49) Prin nihilism se ajunge la o interogație fundamentală:

„Ce valoare are întregul ființării?” Prin nihilismul activ se trece mai departe de modul în care se prezenta viața până în prezent. Adevărul este starea de neascundere, în esență reprezintă scoaterea din starea de ascundere. Acesta pornește de la ființarea căreia adevărul îi permite să iasă din starea de ascundere, aceasta este determinată potrivit cu esența adevărului. De aceea va lua forme diferite. Adevărul este întotdeauna istoric iar umanitatea trebuie de fiecare dată să-l redimensioneze, fiind modul prin care îl păstrează. Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”. (Idem, p. 10)

Esența unitară a metafizicii, care este socotită adevăr, este strâns legată de întregul ființării, particularitatea pe care o deține esența adevărului, istoria pe care o cunoaște adevărul și umanitatea situată în adevăr cu menirea de-al păstra (Idem, p. 12). Pentru Heidegger condiția esențială a unui gânditor este sctrict legată de modul în care, atunci când este invitat să păstreze prin gândire adevărul, reușește să „păstreze prin gândire adevărul, vine să articuleze, să întemeieze să comunice și să păstreze adevărul” (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 12)

Iar acest mod de a prelua și a reda adevărul este de fapt modul prin care pregătește locul unei umanități în istorie (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 13). Pentru Heidegger orice gândire metafizică trebuie să fie onto-logie, trebuie să trimită către condiția ființei, gândind ființa o putem găsi. Doar ruptura dintre cuvânt și realitate ne îndepărtează de ființă, singurul subiect demn pentru căutările noastre. Prin eterna reîntoarecere a aceluiași Heidegger înțelege modul în care ființarea este în întregul ei. Eterna reîntoarcere a aceluiași reprezintă ajungerea la prezență printr-o mișcare în circuit. Scopul acesteia este să asigure „posibilitatea permanentă a exercitării puterii ca putere” (Idem, p. 58). Supraomul este un nihilist, prin el se neagă întreaga tradiție.

Voința de putere ca viață este foarte simplu de urmărit pentru Nietzsche cel mai slab va dori mereu să fie precum cel puternic. Pentru el este foarte ușor de distins dintre cel puternic, cel care va prefera mereu diversitatea, și cel slab care va prefera mereu unitatea. Superioroitatea constă în independență, fapt ce conferă și libertatea alegerilor variate:

„Cu cât este mai mare impulsul spre unitate, cu atât mai mult putem conchide cu privire la prezenţa aici a slăbiciunii; cu cât mai mare impulsul spre varietate, diferenţă, descompunere interioară, cu atât mai multă forţă.”

De partea cealaltă, spune Nietzche, „Elementul mai slab se precipită în jurul celui mai puternic datorită hranei deficitare; el vrea să se adăpostească, să devină pe cât posibil una cu acesta.” Este un mod de a se confirma natura lui inferioară, acestuia prin intermediul dorinței devenirii ca cel superior lui. Pe când „Elementul mai puternic, dimpotrivă, îl respinge, el nu vrea să dispară în acest mod; mai degrabă, în cursul creşterii el se scindează în două şi în mai multe părţi.” Voința de putere reprezintă. Prin voință de putere nu trebuie să înțelegem o sete de putere.

„Noi, cititorii lui Nietzsche, trebuie să evităm patru contrasensuri posibile : (…) referitor la voinţa de putere (să credem că voinţa de putere înseamnă «dorinţă de a domina» sau «a vrea puterea»).”

Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999, p. 412

Pentru Nietzsche voința de putere este importantă pentru împlinirea unei epoci. Dar voința de putere se poate aplica devenirii particularului. Prin această voință omul va fi mereu în căutarea a ceva ce este mai bun decât el. Reprezintă modul prin care își face mereu un ideal, fiind mereu într-o continuă devenire. Heidegger extinde această arie a acțiunii voinței de putere, aceasta este motorul a tot ce ființează pentru devenire: toată fiinţarea nu este altceva decît voinţă de putere.” (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 56). Voința de putere trebuie înțeleasă prin raportare la ființarea ca atare, Caracterul nelimitat al voinței de putere stă tocmai în faptul că nu reprezintă setea de putere:

„voinţa de putere instituie condiţiile conservării şi intensificării sale sub forma punctelor de vedere, în speţă instituie valori.”

Idem

Este un mod de a determina evoluția. Dacă ar fi fost o simplă dorință de a avea puterea ar fi trebuit ca până la ea se vrei ceva anume, ar fi avut ceva prestablit. Prin voința de putere se înțelege „aspirație către posibilitatea exercitării forței”, este esența cea mai intimă a ființării ființei”. Prin ea înțelegem mai întâi „aspirația către posibilitatea exercitării forței” care este o aspirație către posedarea puterii. Caracterul voinței de putere de a institui valori a fost cel care i-a atras atenția lui Heidegger, reușind astfel să discearnă între nihilismul negativ și cel pozitiv:

„Heidegger remarcase deja faptul că „voinţa de putere a devenit origine şi măsură a unei noi instituiri a valorilor”, făcând diferenţa dintre un nihilism negativ, înţeles ca „devalorizare a valorilor supreme” şi unul pozitiv, ce vizează depăşirea nihilismului.” Nihilismul este cel care conduce către voințța de putere prin care se instituie valori, prin care subiectul se poate afla în starea de deschidere: „nihilismul reprezintă logica gândită până la capăt a marilor noastre valori şi idealuri.”

Voința de putere poate fi considerată o împlinire a subiectului (omul) atât timp cât prin intermediul ei se poate deschide către transcendent. Voința de putere nu ridică miza condiționării omului. Cât timp voința de putere te face să părăsești de fiecare dată tot ce nu te mai poate împlini este un mod de împlinire.

Dasein-ul reușește de a ieși din griul cotidian, prin care devine conștient de sine, reușește să iasă din starea de a fi cu ceilalți spre deschiderea spre ființă. Prin intermediul voinței de putere se deschide către ființă, iar asta oferă omului modalitatea situării în condiția specifică lui, atinge autenticitatea condiției sale. Esența omului va fi atinsă, prin intermediul voinței de putere, pentru că trimite către valori, către nevoia de a regăsi și institui ordinea axiologică autentică. Voința de putere, în concepția lui Heidegger poate să ofere libertatea necesară pentru subiect (omul) de a se deschide către universal. Iar universalul va fi cel care îi redă condiția lui umană. Acționează ca „voința-de-a-avea-conștiință” prin care Dasein-ul este chemat să lase să acţioneze în el „sinele cel mai propriu”. Reconsiderarea valorilor este în strânsă legătură cu necesitatea instituirii discernământului.

Este un alt mod de asumare, prin care se face o lepădare a unui fals sine, doar așa fiind posibilă deschiderea către alte valori, pe care le poate accesa prin intermediul apelului la universal (Ființă). Prin intermediul ei omul reușește să situeze în timp, îl trimite către interogarea spre orizontului axiologic al epocii în care există: „[…] ori de cîte ori Dasein-ul înţelege şi explicitează în chip spontan ceva precum faptul-de-a-fi, el o face pornind de la timp. Acesta trebuie adus la lumină şi conceput în chip natural ca orizont al oricărei înţelegeri şi explicitări a fiinţei. Pentru ca acest lucru să ne fie limpede, este nevoie de o explicare originară a timpului ca orizont al înţelegerii fiinţei, şi anume pornind de la temporalitate ca fiinţă a Dasein-ului înţelegător de fiinţă” Interogația asupra esenței Dasein-ului, înțeles ca ființarea anume prentru care modul autentic de a fi este miza existenței sale, deschisă prin intermediul interogației asupra valorilor primite ca dat, oferă libertatea gândirii, nihilismul pozitiv care trimite spre cercetare.

Pentru Heidegger voința de putere are o importanță crucială în modul său de-a prezenta raportarea Dasein-ului la sine. Acesta reușind doar prin intermediul lumii să caute autenticitatea existenței sale:„Tocmai lumea ca proiecţie totalizatoare a Dasein-ului, premergătoare oricărei raportări, dar care totodată face posibilă raportarea constantă a omului la fiinţarea care nu este el însuşi (lucrurile materiale şi vieţuitoarele), precum şi la fiinţarea care este el insuşi (ceilalţi oameni şi el insuşi), determină in primă instanţă existența omului.”

Voința de putere este specifică omului, acesta poate să simtă nevoia unei reactualizări, prin ea se trimite către adevărata ființă. Este modul prin care Daisen-ul este pus în fața interogării metafizice, esențială pentru descoperirea esenței trăirii sale, a originalității sale. Este calea prin care subiectul depășește prejudecata înțelegerii ființării: „Atunci când în epoca modernă, subiectul, spiritul, persoana sunt aduse în planul interogării, înțelegerea ființei lor are ca punct de plecare tot ființarea inerțială în calitatea ei de a fi reprezentată s‐a rămas la prejudecata potrivit căreia gândirea este înțeleasă pornind de la actul vederii iar ființa în genere ca fapt‐de‐a‐fi‐în‐fața‐ ochilor.” Metafizica propusă de Heidegger se face pornind de la subiect, de la Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume. Este plasarea subiectului în centrul lumii, modul prin care poate să interogheze ființa prin prisma existenței sale istorice. Subiectul va trebui să se raporteze la ce-l înconjoară în funcție de posibilitatea descoperirii propriei sale autenticități. Împlinirea subiectului se face printr-un umanism care leagă existența de gândirea care „se abandonează ființei şi se lasă revendicată de ea pentru a rosti adevărul ființei”.

Bibliografie
  1. Bolea, Ștefan, Introducere în nihilismul nietzschean, Editura Aius Printed, Craiova, 2012;
  2. Deleuze, Gilles, Nietzsche, traducere Bogdan Ghiu, note şi prefaţă de Bogdan Ghiu, Editura All Educational, 2002, Bucureşti;
  3. Heidegger, Martin, Ființă și Timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003;
  4. Heidegger, Martin, Introducere în metafizică, traducere de Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger, Humanitas, București, 1999;
  5. Heidegger, Martin, Metafizica lui Nietzsche, traducere de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005;
  6. Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Editura Politică, București, 1988;
  7. Nietzsche, Friedrich, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999;
  8. Pöggeler, Otto, Drumul gândirii lui Heidegger, traducere de Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 1998.

Conceptul de angoasă și scurtă introducere în filosofia lui Kierkegaard

Sören Kierkegaard (1813-1855) se opune filosofiei lu Hegel, în ce privește adevărul existenței individuale și reprezentarea conceptului de subiectivitate, în opinia lui a fi subiectiv este adevăratul ideal pe care a-l trebui să îl aibă omul. Acesta propune trei etape ale existenței umane, ar trebui ca omul să treacă prin aceste trei etape pentru a parcurge drumul către adevăratul eu: esteticul, eticul și religiosul. Fiecare dintre aceste „etape ale drumului vieții, sunt opinii divergente despre viață, prin urmare, pot intra în conflict. Iar acest conflict este cel care va genera starea necesară pentru a ne determina să căutăm autenticitatea existenței noastre. Filosoful danez este un expert al angoasei și disperării, ale cărui idei se regăsesc în lucrarea sa, Maladia mortală, disperarea este răul necesar pentru salvarea sinelui.

Omul se va simți angoasat (profund neliniștit) atunci când se va confrunta cu adevărul absolut care este inaccesibil. Posibilitatea de a alege îl transformă într-un condamnat la libertate, acesta neavând siguranța că alegerile sale sunt cele potrivite. Această stare angoasantă poate să fie, în opinia lui, depășită doar prin credință. Această reflecție este esențială în filosofia lui, pentru că, așa cum explică Kiekegaard în cartea sa publicată în 1844 sub pseudonimul Vigilius Haufniensis, intitulată Conceptul de angoasă, angoasa, spre deosebire de frică, nu are un obiect fix.

Spleenul, angoasa și disperarea sunt problemele majore ale psihicului uman și Kierkegaard își dedică cea mai mare parte din scrierile sale diagnosticând aceste trei afecțiuni. Oamenii se plictisesc atunci când nu sunt stimulați, fizic sau mental. Pasiunea, este o trăire benefică, să asculți Bach sau să porți o conversație stimulantă, sunt activități ce pot oferi o senzație de ușurare pe moment.

Dar această eliberare nu este veșnică. Plictiseala nu este doar o simplă stare, o pacoste de care vrei să scapi. Adevărul este că un om sănătos din punct de vedere psihologic trebuie să găsească o modalitate de a evita plictiseala. Conflictele dintre datoria etică și datoria religioasă provoacă angoasă. Sistemele sociale de etică îl determină adesea pe om să facă alegeri care sunt în detrimentul sănătății spirituale. Ori tu poți să te supui fie datoriei tale religioase, fie celei etice. Tensiunea dintre aceste îndatoriri creează angoasă. În cele din urmă, disperarea este rezultatul tensiunii dintre finit și infinit. Oamenii se tem de moarte, dar se tem și de existența veșnică.

Angoasa este un concept cheie în gândirea existențialistă, a fost introdus în filosofie de Kierkegaard pentru a se referi la ceea ce simte un om atunci când devine conștient de situația sa în lume. Pentru Kierkegaard, omul nu va avea niciodată acces la adevărul absolut, la transcendența pură. Prin urmare, nu poate fi niciodată sigur de nimic. Este sortit să aleagă fără să fie niciodată sigur că alegerea lui este cea corectă. Credința este atunci singura cale. Este o certitudine subiectivă a adevărului. Este vorba despre a cunoaște ceea ce este adevărat nu în sine, ci pentru sine. În Conceptul de angoasă, gânditorul prezintă angoasa ca un sentiment care, spre deosebire de frică, nu are un obiect definit. Angoasa rezidă de fapt în relația pe care omul o are cu nevoia de a alege între o multitudine de posibilități, specifice condiției sale. Angoasa este experiența libertății trăită ca vertij.

Kierkegaard – omul în fața absolutului

Kierkegaard credea că toată lumea va muri, dar și că toată lumea are un eu sau un suflet nemuritor. Unul care va exista pentru totdeauna. Plictiseala și angoasa pot fi atenuate în diverse moduri, dar singura cale de a scăpa de disperare este de a avea o credință totală în Dumnezeu. A avea totuși credință în Dumnezeu, a fost mai mult decât pur și simplu să frecventăm regulat biserica și să ne comportăm cum trebuie. Credința necesită un angajament personal intens și o dedicare către o interminabilă autoanaliză. Kierkegaard a crezut că a avea o credință totală în Dumnezeu și, astfel, a scăpa de disperare, este extrem de dificil, precum și extrem de important.

Intuiția este cea care ne permite să ajungem la eul fundamental. Intuiția se află între instinct și simțul artistic. Este cea care ne oferă concretul, pentru că prin intermediul ei puteam ajunge la cunoaștere. Minunea și groaza ne însoțesc, depinde de noi spre ce dorim să ne îndreptăm ființa, privind natura omului găsim animalul gata oricând să devoreze sau rațiunea care ne oferă discernământ. Decizia noastră imprimă sensul şi direcţia vieţii noastre şi, uneori, a celorlalţi. Sartre spune asta la numai un an după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în conferința publică L’ existentialisme est un humanisme.

Cruzimea paradoxală a umanității este confirmată cu vârf și îndesat de războaiele duse de om împotriva sa, un Raskolnikov asurzit de urletul grandomaniei.  Existențialismul oferă perspectiva realistă asupra identității umane, viața este abordată în mod subiectiv, premisă filosofică oferită de doctrina unei filosofii prezentă pe scena ideilor încă de la începutul secolului al XIX – lea. Filosofia existențialistă- de unde se dezvoltă existențialismul, își are începutul în filosofia lui Kierkegaard și a lui Nietzsche, prin demersul acestora de a merge direct la om, la subiectiv, au o abordare subiectivistă.

Kierkegaard și filosofia vieții

Filosofia vieții.  În cazul lui Kierkegaard întâlnim predilecția de a se raporta la existența individuală, analizează modurile de existență ale omului. În lucrarea sa „Sau-Sau” (1843), numește și descrie trei stadii ale existenței omului: stadiul estetic, stadiul etic și stadiul religios. Primul este identificat cu Don Juan, când omul vrea să savureze plăcerile vieții, nu se alege pe sine, coordonatele pe care își fundamentează existența sunt fericirea și nefericirea, încercând prin diferite mijloace să acceadă la cea dintâi.

Stadiul etic, care survine din disperarea estetului, și care îi dă posibilitatea de a se alege pe sine, fiind conștient de liberul arbitru,  astfel tinde să atingă absolutul, pe el însuși putând să se aleagă în mod absolut. Ultimul stadiu, cel religios este momentul în care omul se consideră păcătos și înțelege că salvarea sa este posibilă prin intermediul lui Dumnezeu. În același an apare și lucrarea Teamă și cutremurare în care credința este prezentată drept o pasiune absurdă, căreia cel care i se dăruiește se ridică deasupra eticului, depășește comunitatea, credința individualizează, omul este singur în fața absolutului.

Arthur Rimbaud – pionierul simbolismului care a influențat poeții moderni

Arthur Rimbaud (1854-1891) a fost un poet francez care s-a remarcat rapid în literatura franceză de final de secol XIX, fiind prolific încă din perioada adolescenței sale. Înzestrat cu o personalitate boemă, perseverentă și angrenantă, a fost un redutabil idealist și avangardist, iar multe din operele sale l-au inspirat chiar și pe Bob Dylan, o parte din melodiile sale având mai multe elemente care amintesc de poeziile lui.

Încă de la început  a văzut în vocația lui de poet mai degrabă o chemare spirituală. În cele două scrisori ale sale intitulate „Lettres du voyant” (Scrisoarea vizionarului), pe atunci un tânăr de 16 ani, face o asemănare între poeți și „clarvăzători” sau vizionari, el însuși a vrut să devină un vizionar, pierzându-și propria conștiință individuală, fiind absorbit de „necunoscut” sau de ceva ce am putea numi „absolut”. Absolutul, în acest caz, fiind muzica universului, puterea de viață sau divinitatea însăși. A ajunge la această minune misterioasă, la absolut, potrivit lui Rimbaud, ar fi cea mai mare realizare, pentru că important este ca omul doar să fi încercat să ajungă acolo, pentru că asta înseamnă că și-a cultivat propriul său suflet, care era oricum bogat de la început. Dar asta îl face mai câștigat numai pentru că a a reușit să vadă „necunoscutul”, chiar dacă nu să-l și înțeleagă.

Arthur Rimbaud a reușit să ajungă să vadă acest absolut prin „tulburarea tuturor simțurilor”, supunându-se posturilor, durererii sau prin consmul de alcool, droguri sau, în principiu, orice substanță sau activitate care-i modifica starea psihică. Un comportament ce pentru noi pare să fie unul specific oricărui alt artist din vremea aceea. Cu toate acestea, Rimbaud a adoptat un asemenea regim de viață cu mult înainte de marii boemi precursori ai simbolismului, simboliști sau poeți și artiști moderni. Poetul pare să fi explorat cel mai bine aceste „Paradisuri artificiale” ale lui Baudelaire (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867).

Metodele sale neconvenționale, sau poate că nu, i-au deschis calea spre inovația creativă prin care s-a făcut remarcat. Încercând să-și surprindă viziunile sau reveriile pe care le experimenta sub formă de vis, în cuvinte, Rimbaud, a contribuit la crearea unei forme de poezie complet nouă. Prin care au fost respinse doctrinele realismului și naturalismului, ducând la formarea unei noi arte poetice, ceea ce acum numim simbolism. După ce a ieșit din ghearele tiparelor stricte de limbaj, a propus o structură lipsită de formă a poeziei, lăsând ca imaginile și asocierile dintre ele să determine forma ei. Astfel s-a născut și poemul în proză.

Arthur Rimbaud - pionierul simbolismului care a influențat poeții moderni

La vârsta de 17 ani, Rimbaud a scris una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, „Corabia beată”, care expune povestea unei bărci năucite, eliberată de constrângeri, care cedează în fața forțelor elementare… readucând totul la un punct terminus, unde lumea este prezentată prin tema călătoriei în necunoscut. Poemul a atras atenția celebrului poet Paul Verlaine și, astfel, au început o relație pasională și tumultuoasă precum marea din poemul lui Rimbaud. Patronul spiritual care a devenit iubitul său, Verlaine, l-a invitat pe tânărul Rimbaud la el acasă, ceea ce a declanșat o relație romantică sălbatică, care era adesea alimentată de droguri. Legătura lor a fost atât de tumultoasă și haotică, încât Verlaine l-a împușcat pe Rimbaud într-un acces de furie, când se afla sub influența alcoolului.

Despărțirea lor i-a lăsat un gust profund amar tânărului poet, un final care a dat startul unei crize existențiale profunde, făcându-l să renunțe la toate idealurile sale, atât în plan personal, cât și în cel creativ. O perioadă despre care scrie și în opera sa „Une saison en enfer”. În ea, Rimbaud, împărtășește chinul atracției sale fanatice față de Verlaine, precum și eșecul propriei lui estetici, care era prea ambițioasă. Cartea se termină cu o poezie cu titlul simplu „Adieu”, pe care mulți o concep a fi un adio spus poeziei în sine, cel puțin celei cu vocea distinctă pe care Rimbaud și-a creat-o. După această perioadă de „tăcere”, în care s-a rupt de poezie, a lăsat deoparte absolutul filosofic și a optat în schimb pentru aventura în viața reală, călătorind în Alpi, vizitând Egiptul și în cele din urmă călătorind în Africa, ca angajat al unui comerciant de cafea.

Rimbaud revine acasă la Paris, înainte de a muri la vârsta de numai 37 de ani, din cauza unei boli ce la început părea a fi artrită, ca mai apoi să fie diagnosticat cu un cancer osos. Și așa, viața prodigioasă și prolifică a poetului a fost curmată. Dar contribuția lui deja dusese la multe schimbări și munca lui a avut un impact de durată asupra poeziei la nivel universal. Într-o poezie intitulată „Alchimia cuvântului”, Rimbaud și-a deplâns eșecurile, spunând că a fost o simplă flatare credința că ar fi creat un limbaj poetic care, într-o zi sau alta, va fi pe înțelesul tuturor. La fel ca mulți alți vizionari, Rimbaud, nu a ajuns niciodată să-și vadă visul împlinit.

Corabia beată

                                                            trad. de Petre Solomon

Pe Fluviile calme, cum lunecam la vale,
N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roșii, țintuindu-i cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Purtând flamande grâne sau englezești bumbacuri,
Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii-aceia au amuțit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, oriîncotro voiam.

Eu, ce fusesem iarna, mai surdă ca un creier
De prunc, am dat năvală prin mâniosul val.
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureș atât de triumfal.

Furtunile-mi sfințiră treziile marine.
Mai slobodă ca dopul pe ape-am dănțuit
- Și zice-se că ele doar leșuri duc, haine -
Vreo zece nopți, și farul neghiob nu mi-a lipsit !

Curata undă verde, mai duce decât pare
Copiilor o poamă murată, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.

Mă scald, de-atunci, în mare ca-ntr-o poemă gravă -
Licoare lactescentă cu irizări de sori -
Și sorb azurul verde, în care - pală navă -
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori, -

Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri, -
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri !

Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și seara, și zorii plini de-avânt, -
Popor de porumbițe, - și am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ !

Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii, -
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile - ai spune eroi de tragedii !

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -
Săruturi care urcă în ochii mării, lent, -
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Și fosforul ce cântă arzând incandescent !

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă -
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, vârtos -
Fără-a visa că talpa Madonelor din urmă
E-n stare să împingă-oceanul lenevos !

Am dat peste Florile fantastice, în care
Erau ochi de pantere cu piei de om, și flori !
Și peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hățuri către turma verzuilor vâltori !

Văzut-am bălți dospinde – năvoade uriașe
În care putrezește câte-un Leviatan, -
Rostogoliri de ape prin pașnice făgașe,
Genuni ce sug, cumplite, al apelor noian !

Ghețari, bolți de jăratec, sori de argint și aur,
Și sidefii talazuri – epave-n brune mări,
În care, roși de pureci, să prăbușesc balauri
Din arbori lungi, cu negre parfumuri în spinări !

Aș fi dorit să vadă copiii – această lume
A undei, - peștii-aceia de aur, cântători.
Simțeam că-s legănată de înflorite spume.
Mă-naripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone și Poli, purtam pe buze
Suspinul mării, - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze –
Eram ca o femeie căzută în genunchi…

Peninsulă-mproșcată pe țărm cu găinațuri
De paseri cârcotașe, cu ochi bălai, pluteam
Până simțeam că-n plase de-otgoane și de lațuri
Coboară înecații, de-a-ndoaselea !... Eram

O navă rătăcită sub părul mării, - împinsă
De vânturi în eterul lipsit de paseri; eu
Nici de-ale Hansei pânze n-aș fi putut fi prinsă;
Scheletu-mi beat de apă ar fi plutit mereu;

Eu, sloboda odraslă a fumului și-a ceții,
Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid, -

Eu, scândură năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând, -

Eu, ce simțeam, la cincizeci de leghe depărtare,
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi, -
Eu, de albastre-ntinderi eternă torcătoare,
Duc lipsa Europei cu parapete vechi !

Văzut-am sideral arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
- O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis?

Dar prea am plâns ! Ajunge ! Sfâșietori sunt zorii.
Amară-i orice lună, și orice soare-i crunt:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund !

De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă
Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil, pe vine-așezat, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, îndrăgostit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăușii bumbacului să fiți,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți !

1871

Articol preluat de pe Upworthy.com

Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

            Hannah Arendt este recunoscută pentru contribuția ei colosală adusă în înțelegerea problemei evreiești. Oferă o explicație care deranjează o mare parte din oamenii comunității din care făcea, la rândul ei, parte. Este remarcabilă analiza sa cerebrală, a reușit să facă abstracție de faptul că la rândul să avea origini evreiești. Prezintă o serie de fapte și de trăsături inerente omului ce pot duce la înfăptuirea unora din cele mai mari acte de răutate ale lumii. Perspectiva acesteia este unică în lumea filosofiei istoriei dar și a biopoliticii. Două dintre cele mai importante lucrări ale sale sunt: „Originile totalitarismului” și „Condiția umană”. Prima dezbate o întreagă istorie a poporului evreu, dar și a culturii occidentale, pentru a înțelege deplinătatea antisemitismului, identificând mai multe tipuri și surse ale lui. Dar a reușit cel mai bine să descrie mecanismul care a dus la înfăptuirea holocaustului.

Problema răului la Hannah Arendt

Din cartea ei Condiția umană înțelegem esența celor trei principii active ale existenței noastre. Hannah Arendt ne oferă, după două capitole introductive și un scurt prolog în care denunță pierderea sensului legat de evoluțiile tehnologice prin două exemple: cucerirea spațiul și automatizarea muncii, cea mai profundă reflecție socială și politică legată de problema acestuia. Omul pierde noțiunile de bază ale existenței sale, coordonatele inerente ale elementelor care îl să fie uman, sunt distruse fundamentele umanității prin erodare empatiei, lăsând în urmă de cele mai multe ori un plan optim desfășurării teoriilor antiumanitare.

Problema răului, intens dezbătută și abordată, din cele mai vechi timpuri, este foarte bine surprinsă și concret dezbătută de această minte stăpână de sine. Pornește de la conceptul kantian de rău absolut, asupra căruia aduce o viziune cu mult mai conformă cu realitatea. În perspectiva ei există o anumită „banalitate a răului”. Prin acest concept surprinde foarte bine consecințele îndepărtării de obiect prin intermediul tehnologiei.

Banalizarea răului este cea care face oroarea secolului trecut posibilă. Aceasta spune că cei care au ucis mii de evrei, de oameni în general, erau mai mult funcționari decât criminali cu sânge rece. Pentru ei era un alt job, unde trebuia să execute sarcinile primite. Dacă asta consta în exterminarea unui popor, asta făceau.

Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

Cu alte cuvinte atât timp cât un act de răutate este bagatelizat, i se minimalizează implicit importanța și i se ascunde adevărata natură, consecințele acestuia devin mai puțin importante pentru cel care comite răul. Una este să fi pus să ucizi mii de oameni pe rând privindu-i în ochi, alta este să apeși pe un buton și să obții rezultatele de la Hiroshima sau Nagasaki. Aceste două evenimente, holocaustul, multe alte acte de acest tip, fac parte din industria morții.

Moartea este practicată la nivel industrial, prin intermediul unor metode tehnologizate. Prin evoluție omul s-a îndepărtat de obiecte, iar primul lucru făcut a fost să folosească semne. De aici dezvoltarea unui limbaj complex, pentru că statura bipedă îl îndepărtează de obiecte, nu le mai poate atinge oricând sau oricum, de aici nevoia de invocare a acestora. Acest fapt se poate observa și în evoluția copilului. Acesta învață să vorbească după ce a reușit să meargă. Atunci când tot ce se află jos nu-i mai este atât de accesibil.

Tehnologia lasă urme adânci în istorie. Prin tehnologie se revoluționează arta militară, cu alte cuvinte omul obține performanțe în materie de autodistrugere. Hannah vorbește despre această îndepărtare de lucrurile concrete prin referire la faptul că pierd din empatie. Călăul este gata să facă gesturi mult mai mari de violență dacă nu sesizează faptul că este vorba despre un om. Este mai simplu să împuști de la distanță, decât să ai parte de o confruntare corp la corp. Violența în istorie este direct proporțională cu această evoluție din domeniul științelor și al tehnologiei. Răul poate fi iertat, exonerarea față de faptele noastre ne face mai cruzi, spune ea.

„Dacă nu am fi iertaţi, eliberaţi de consecinţele faptelor noastre, capacitatea noastră de a acţiona s-ar restrânge, aşa zicând, la o singură faptă din care nu ne-am putea nicicând reveni; am rămâne pentru totdeauna victimele urmărilor ei, la fel ca ucenicul vrăjitor căruia îi lipsea formula magică cu care să rupă vraja. Dacă nu am fi legaţi de îndeplinirea promisiunilor, nu am fi niciodată în stare să ne păstrăm identitatea; am fi condamnaţi să rătăcim neajutoraţi şi dezorientaţi, fiecare prin întunericul inimii sale solitare, prinşi în contradicţiile şi în echivocurile ei – un întuneric pe care numai lumina revărsată asupra domeniului public de prezenţa altora, care confirmă identitatea dintre cel ce face promisiunea şi cel ce o îndeplineşte, îl poate risipi. Ambele facultăţi depind, aşadar, de pluralitate, de prezenţa şi de acţiunea altora, căci nimeni nu se poate ierta pe sine însuşi şi nimeni nu se poate simţi legat de o promisiune făcută doar sieşi; iertarea şi promisiunea puse în scenă în singurătate sau în izolare rămân lipsite de realitate şi nu au altă semnificaţie decât aceea de rol pe care individul îl joacă pentru sine.” Hannah Arendt în Condiția umană, traducere de Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea, Editura Idea Design&Print Casa Cărții de Știință, p. 306.

Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

În vizunea kantiniană omul are un scop anume. Pentru el omul trebuie să fie scopul, nu modalitatea, calea care ne ajută să atingem ce ne dorim. Viziunea acestuia a fost dublată de Lock. Însă problema aceasta a scopului, a semnificației actelor noastre rămâne ceva insolvabil. Pentru că omul percepe lumea în funcție de ceea ce face, dar asta se face în ideea de a afla ce poate face x lucru pentru noi. Altfel nu ne putem raporta la existență.

„Omul, în măsura în care este homo faber, instrumentalizează, iar instrumentalizarea sa atrage după sine degradarea tuturor obiectelor la rangul de mijloace, pierderea valorii lor intrinseci şi independente, astfel încât, în cele din urmă, nu numai obiectele fabricării, ci şi „pământul în general şi toate forţele naturii”, care, în chip evident, au luat fiinţă fără ajutorul omului şi care există independent de lumea umană, îşi pierd „valoarea pentru că (ele) nu au parte de reificarea care provine din lucru”. Tocmai această atitudine a lui homo faber faţă de lume a constituit motivul pentru care, în perioada lor clasică, grecii au declarat întregul domeniu al artelor şi al meşteşugurilor, cel în care oamenii lucrează cu ajutorul instrumentelor şi în care fac ceea ce fac nu din plăcere, ci cu scopul de a produce ceva diferit, drept banausic, termen care s-ar traduce poate cel mai bine prin „filistin”, indicând vulgaritatea de a gândi şi de a acţiona în termeni de utilitate. Vehemenţa acestui dispreţ nu va înceta nicicând să ne uimească dacă ne dăm seama că marii maeştri ai sculpturii şi ai arhitecturii greceşti nu erau exceptaţi câtuşi de puţin de la un asemenea verdict.” Condiția umană, pp. 204-205

Analiza biopolitică a antisemitismului

Originile totalitarismului este o lucrare foarte complexă, care oferă o analiză biopolitică a acestui fenomen. O lucrarea serioasă care se întinde pe sute de pagini, o atentă sintetizare prin care se înțelege adevărata gravitate a situației. Miza lucrării lui Arendt este să explice de ce s-a ajuns în acest punct și, poate cel mai dureros aspect, faptul că se putea evita un asemenea episod tragic. Un punct foarte important, atins de Hannah Arendt, este faptul că ura trebuia îndreptată asupra unei comunități de pe urma căreia se puteau obține anumite beneficii.

„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. Ea a fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopurile omeneşti. Lipsa de rezistenţă, abandonarea în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai poate rezista, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a „necesităţii istorice”, ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii a început să apară lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără niciun înţeles şi ireal.” Originile totalitarismului, p. 4

Să spunem că antisemitismului are la baza sa strict principiul rasismului înseamnă să minimalizăm cu siguranță acest fenomen tragic. Ura îndreptată împotriva evreilor are la baza ei necesitatea biopolitică. Cu alte cuvinte, există ceva în importanța antisemitismului, miza asupririi evreilor este una enormă. Adevărata față a antisemitismului poate fi descoperită doar prin analiza biopolitică a acestui fenomen.

Hannah Arendt este prima care propune o analiză biopolitică. Politica rasială a Germaniei naziste se baza pe principiul unui țap ispășitor. Pentru a pune în mișcare un război, un mare proces de violență în mișcare este nevoie de capital. Iar marele păcat al comunității evreiești a fost faptul că au dispus de acest capital. Evreii au fost o comunitate care putea să ofere acest capital.

„În timpul Revoluției Franceze și după aceea, clerul francez și aristrocrații francezi și-au adăugat vocile la sentimentele generale antievreiești, chiar dacă nu pentru alte motive sau pentru motive mai materiale. Ei au acuzat guvernul revoluționar de a fi ordonat vânzarea proprietăților clericale pentru a-i plăti <<pe evreii și pe negustorii cărora le este îndatorat guvernul.>>” Originile totalitarismului

Doar privind asupra contextului în care i-a naștere antisemitismul putem înțelege de ce este creată această imagine în jurul poporului evreu. Dacă nu exista o miză politică, socială care să trimită către investirea evreilor cu „rangul de inamic”, probabil se găsea altă comunitate.

Pretextele antisemitismului se împart în: religios, economic și manipularea maselor prin intermediul cuvântului, opresiunea efectivă va fi mai puțin necesară, frica oamenilor este mai puțin puternică decât loialitatea credinței. Susceptibilitatea oamenilor convinși de posibilitatea atingerii egalității de șanse este ea mai bună armă. Pentru început contează foarte mult condiția evreului în Evul Mediu, cel investit cu povara zeicidului în spatele căruia se pune nevoia excluderii lor din metabolismul noi societăți a egalității.

Scurtă introducere în studiul filosofiei culturii – fișă de lectură

Cuvântul „cultură” provine din latinescul „colere” care înseamnă „a cultiva”/ „a onora”. Puteți evidenția o grădină, dar și spiritul. De la Platon și mitul lui Prometeu se crede că omul este o ființă culturală, care tinde spre cultură. Prometeu, observând că omul, în comparație cu animalele, are o altă condiție, una mai vulnerabilă, a furat focul de la zei și arta politică, simboluri ale culturii. Această „infracțiune” le permite oamenilor să supraviețuiască în ciuda slăbiciunii lor constituționale.

Există o tradiție filosofică în care natura și cultura sunt puse în opoziție, o antinomie care s-ar regăsi atât în Univers, cât și în om. Totul de la cerul înstelat până la pământ, regate, minerale, plante, este al naturii. Ce este produs de om, de la roată până la centrala nucleară, picturile lui Leonardo da Vinci, este al culturii. Tot ei îi aparțin și instituțiile și legile, când ne referim la ea ca la cele ale „civilizației”, unde vorbim despre obiceiuri, abilități, tradițiile și credințele pe care omul le-a transmis din generație în generație. Când vorbim despre natura omului facem referire la trăsăturile moștenite, ceea ce are prin naștere. Cultura este ceea ce poate obține prin educația sa, Rousseau o numește „perfectibilitate”, această capacitate a sa de a progresa și de a evolua fără încetare, o continuă schimbare ce poate să încline atât spre bine, cât și spre rău.

Filosofia culturii sau despre necesitatea transcendenței

Informația care a trecut de la o generație la alta prin intermediul viului grai este poate mult mai eficientă decât orice altă modalitate de schimb de informație. Este precum un schimb genetic. Tradiția este la rândul său o caracteristică specific umană. Este o trăsătură inerentă am putea spune a omului. Atunci când ne referim la termenul de cultură, în contextul antropologic se face referire la toate practicile de schimb de informații care nu sunt genetice sau epigenetice. Cultura include toate sistemele comportamentale și simbolice.

Atunci când dorim să accedem la trăsăturile ultime ale unei culturi nu facem nimic altceva decât să ne conectăm la ancestral. Prin intermediul cunoașterii tradițiilor ajungem să ne percep adevăratele mizei ale existenței umane. Filosofia culturii își propune să găsească un limbaj, niște coordonate, care să se preteze studiului culturilor. Globalizarea ridică foarte mult problema toleranței interculturale și mai ales pe cea a identității culturale. Desigur, atunci când facem referire la filosofie, facem, implicit, referire și la împlinirea omului ca individ, nu neapărat în contextul unei comunități. Dar în ce măsură ar trebui să ne intereseze și contextul cultural? Ei bine…

Scurtă introducere în studiul filosofiei culturii - fișă de lectură

Apariția ideii  și a conceptului de cultură

Deși termenul „cultură” a existat cel puțin încă din era creștină timpurie (știm, de exemplu, că Cicero a folosit-o), utilizarea sa antropologică a fost stabilită undeva între sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului trecut. Înainte de acest timp, „cultura” se referea de obicei la procesul educațional prin care a suferit o persoană. Cu alte cuvinte, timp de secole „cultura” a fost asociată cu o filozofie a educației. Prin urmare, putem spune că cultura, așa cum folosim în cea mai mare parte termenul în zilele noastre, este o invenție recentă.

Cultură și relativism

În cadrul teoreticii contemporane, concepția antropologică a culturii a fost unul dintre cele mai fertile terenuri pentru relativismul cultural. Deși unele societăți au diviziuni rasiale și de gen clar, de exemplu, altele nu par să prezinte o metafizică similară. Relativiștii culturali susțin ca nicio cultura nu are o viziune asupra lumii mai adevărată decât oricare alta. Sunt pur și simplu puncte de vedere diferite. O astfel de atitudine a fost în centrul unora dintre cele mai memorabile dezbateri din ultimele decenii, înrădăcinate cu consecințe socio-politice.

Multiculturalism

Ideea de cultură, în special în legătură cu fenomenul globalizării, a dat naștere conceptului de multiculturalism. Într-un fel sau altul, o mare parte a populației lumii contemporane trăiește în mai multe culturi, fie din cauza schimbului de tehnici culinare, a cunoștințelor muzicale sau a ideilor de modă etc.

Cum să studiezi o cultură?

  • Unul dintre cele mai interesante aspecte filosofice ale culturii este metodologia prin care exemplarele sale au fost și sunt studiate. De fapt, se pare că, pentru a studia o cultură, trebuie să se îndepărteze de ea, ceea ce, într-un anumit sens, înseamnă că singura modalitate de a studia o cultură este prin a nu o împărtăși.
  • Studiul culturii pune astfel una dintre cele mai grele întrebări cu privire la natura umană: în ce măsură te poți înțelege cu adevărat? În ce măsură o societate își poate evalua propriile practici? Dacă capacitatea de auto-analiză a unei persoane sau a unui grup este limitată, cine are dreptul la o analiză mai bună și de ce? Există un punct de vedere care să fie cel mai potrivit pentru studiul unui individ sau al unei societăți?
  • Nu se întâmplă, s-ar putea argumenta, că antropologia culturală s-a dezvoltat într-un moment similar în care au înflorit și psihologia și sociologia. Toate cele trei discipline, cu toate acestea, par să sufere potențial de un defect similar: o bază teoretică slabă privind relația lor respectivă cu obiectul de studiu.
  • Dacă în psihologie pare întotdeauna legitim să ne întrebăm din ce motive un profesionist are o perspectivă mai bună asupra vieții pacientului decât pacientul însuși, în antropologia culturală s-ar putea întreba din ce motive antropologii pot înțelege mai bine dinamica unei societăți decât membrii societatea în sine.

Cum să studiezi o cultură? Aceasta este încă o întrebare deschisă. Până în prezent, există cu siguranță mai multe cazuri de cercetare care încearcă să abordeze întrebările ridicate mai sus prin intermediul unor metodologii sofisticate. Și totuși, fundația pare să aibă încă nevoie să fie abordată sau re-adresată, din punct de vedere filosofic.

Nae Ionescu – scurtă introducere, ideile din fișe de lectură

Nae Ionescu pentru mine a fost o revelație, am aflat de el destul de târziu, nu pot spune sigur în ce an de facultate eram, cert este că absolvisem liceul de cel puțin un an de zile când l-am descoperit. „Vinovatul” a fost Mircea Eliade. Poate părea destul de ciudat faptul că acest articol debutează cu o referire la Mircea Eliade dar atunci când un român face referire la Nae Ionescu sau la Giovani Papini, tind să cred că a ajuns la ei prin intermediul lui Eliade, intelectualul interbelic care avea „mintea enciclopedică” și care, de cele mai multe ori, era singurul autor studiat în liceu și reușea să ne pună mintea în mișcare.

Urmând exemplul lui Eliade, citindu-l pare că putem păcăli timpul, dacă încercăm să ajungem la „sursele” lui. La Nae Ionescu nu aș fi ajuns cu siguranță dacă nu aș fi pus mâna pe Memoriile sale. Imediat ce am reușit să mă dezmeticesc din toată atmosfera jurnalului interbelic, în care prezintă întreaga sa viață din România, de până în 40 de ani, am început să vrea să aflu mai multe despre Nae Ionescu, pe care îl mai întâlnisem de fapt și la Jeni Acterian, Petre Țuțea sau Constantin Noica și Emil Cioran dar nu fusese prezentat mai pe larg și nu reținusem figura lui atât de importantă pentru generația ’20 sau generația trăiristă. Cercetând m-a fascinat și am aflat că a fost cel care a pus bazele mai multor discipline în România. Am convingerea că fără cursurile sale de filosofia religiei, Mircea Eliade, nu ar fi ajuns un nume important în studiul istoriei și filosofiei religiilor.

Nae Ionescu și teoria cunoștinței

Nae Ionescu se naște la data de 16 iunie 1890 în Brăila, acesta a fost un important filosof și jurnalist român din perioada interbelică. Despre el se spune că a fost un adept al trăirismului, ceva ce am putea asimila cu termenul de existențialism într-un vocabular filosofic contemporan. Mișcare pornea, ca în cazul existențialismului, de la filosofia vieții care îi are pe Kierkegaard, Nietzsche, Spengler etc. Teoria cunoștinței este de fapt o antologie de cursuri adunate de studenții săi. Acestea au fost litografiate Constantin Dumitrescu după notele stenografiate de Tudor Ionescu și Floru Andronic. Antologia este, se poate să mă hazardez, dar cred că este o introducere în filosofie. Chestionează cele mai importantă concepte din metafizica occidentală. Mie mi-a parvenit volumul de la Editura Anastasia care a fost publicat în București în anul 1996.În primul capitol, adică primul curs, denumit: Introducere în problematica Teoriei cunoștinței face departajarea între semnificația termenilor de filosofie și filosofare. Nae Ionescu specifică faptul că cei doi termeni ar trebui să fie același lucru numai că filosofarea reprezintă mai degrabă acea încercare de împăcare a omului cu sine. Este atitudinea spirituală prin care omul ajunge să chestioneze asupra existenței sale. Și, revenind, la termenul de filosofie, spune că este un obiect de studiu. Apoi abordează tema importanței teoriei cunoștinței în filosofie. Susține că întregește filosofia. În viziunea filosofilor până în secolele XVIII-XIX există realitatea în sine. Filosoful pornește cercetarea de la de secol XIX realitatea este una și neschimbată.

Mai departe oferă o perspectivă asupra unui alt concept important și anume adevărul. Și care este importanța lui în procesul de cunoaștere, desigur există multă arbitraritate în acest proces de cunoaștere a lumii. Iar toată această expunere se leagă mai apoi de definirea gnoseologiei despre care precizează că pentru ca: o gnoseologie sa fie o știință sau o disciplina a normelor ar însemna ca ea sa ne dea noua, sa ne indice cai de conducere, ar însemna ca ea sa ne spună daca cunoștința pe care o întrebuințăm noi este o cunoștința valabilă sau nu si sa ne spună cam cum trebuie sa lucram, pentru ca aceasta cunoștința a noastră să fie valabilă. Însă cea mai interesantă parte este, cred eu, cea în care dezbate aspra cogito-ului. Pe care îl delimitează între cogito cartezian- unde delimitează prin faptul că orice om ia în conștiința lui realitatea. Acesta cuprinde și operația reflexivă, pasivă-prin care doar luăm act că ceva există și atât. În cazul reflecției este vorba despre două procese de gândire prin care omul ajunge la realitate și reușește să mediteze asupra ei.Oricât de alambicată poate părea toată expunerea sau dezbaterea asupra filosofiei care se referă la cogito, în explicația lui Nae Ionescu reușești să ajungi mai aproape de semnificația conceptelor.

Pentru o mai bună înțelegere a gândirii sale și ale opiniilor sale legate și de legăturile sale cu mișcările legionare Roza vânturilor ne oferă multe detalii legate de omul Nae Ionescu, este o culegere de articole, unite și publicate din inițiativa lui Mircea Eliade. Pentru gânditorul Nae ionescu există: Curs de metafizică și Curs de istoria logicii, Tratat de metafizică, iar în Suferința Rasei Albe reușim să înțelegem mai bine care era conștiința unor intelectuali și oameni simpli din interbelic, se poate înțelege care a fost fondul pe care a putut să se nască ideologiile vremii.

Rolul ateismului în comunism. De ce religia și comunismul nu pot coexista

Ura intrinsecă a comunismului modern față de religie a fost cel mai abitir demonstrată prin modul în care China s-a comportat față de uigurii musulmani. De pe vremea lui Marx, scopul comunist a fost întotdeauna de a crea un „om nou”. Și acesta este și singurul scop al așa-numitelor tabere de reeducare din provincia Xinjiang. Până la trei milioane de uiguri – mai mult de un sfert din populație – au fost supuși spălărilor politice pe creier în cadrul taberelor. Scopul fiind de a-i rupe de credința și cultura lor, făcându-i „potriviți” în sistemul socialist chinez. După cum remarcă cercetătorul Adrian Zenz, cei care sunt eliberați din lagărele de „reeducare” erau de cele mai multe ori încadrați mai apoi în lagăre de muncă forțată, care continuau, de asemenea, să mențină o pregătire ideologică continuă conformă cu gândirea marxistă.

Majoritatea religiilor își cheamă adepții să caute adevărul dincolo de lucrurile acestei lumi. În comunism, lumea efectivă, în care trăim, este tot ceea ce există – o lume a productivității și a bunurilor materiale și nimic altceva. Astfel, regimurile care conduc lumea strict în numele idealului lor caută să distrugă sufletul și să renege orice libertate de conștiință. Credința, speranța, caritatea și răbdarea sunt idei periculoase pentru un sistem care se bazează pe frică și competivitate cultivată prin invidie. Și cum ceea ce este periculos trebuie distrus, comuniștii reeducă toți indivizii care „gândesc periculos”. Pentru a crea edenul comunist pe pământ, credincioșii trebuie să-și abandoneze religia sau, dacă refuză să se dezică de convingerea lor religioasă, să trăiască într-un real infern.

Omul și libertatea

Raportarea omului la realitate sau la viață, are la bază un temei banal în aparență, dar cât se poate de profund, complicat și de straniu, în realitate. Trimite către un paradox ce nu poate fi deslușit niciodată. Filosofia a luat naștere dintr-o întrebare asupra căreia orice om cu simț de răspundere meditează cel puțin o singură dată în viață. „De ce existăm?” Cu siguranță ne-am întrebat care este scopul existenței noastre. Iar nevoia de a ne răspunde la această întrebare este una esențială, una care ne face să ne întrebăm ce este existența sau care sunt originile existenței. Există o nevoie în noi de a trece mai departe de existența în sine, deși metafizica pune altfel în balanță ființa, ființarea, existența etc. Libertatea este văzută la Heidegger ca o cale spre atingerea propriei noastre esențe, prin ea este posibilă lumea:

„Doar acolo unde există libertate, doar acolo există un a-fi-în-vederea-a, doar acolo există o lume. Pe scurt spus: transcendenţa Dasein-ului şi libertatea sunt identice! Libertatea îşi dă singură posibilitatea internă; o fiinţare care e liberă este în sine însăşi în chip necesar una care transcende.”
De cele mai multe ori transcendența este o abordare cât se poate de firească a omului. Cel care privește spre cer și începe să se întrebe care este locul și scopul său în imensitatea Universului. Când te încarci de minunăția diversității și a dimensiunii lumii din jurul tău și a celei din interiorul tău începi să crezi că există ceva anume pentru tine creat. Și, de cele mai multe ori, atribuim importanța existenței noastre prin intermediul divinității.
Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”.

Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche

Omul trebuie să aibă mereu siguranța unei alte alternative, a unei existențe care se ridică deasupra a tot ce este în jurul său. Nevoia de mântuire, de visare, de empatie. Omul are nevoie de iubire față de sine și de aproapele său, iubirea față de frumos și de artă. De aceea condamnații care au luat parte la Fenomenul Pitești sau cei din lagărele de concentrare erau însingurați, pierzând legătura cu cel de lângă, cu cel care trece prin aceeași suferință, comuniștii se asigurau că aveau confirmarea unei lumi lipsite de Dumnezeu și de iubirea, nu exista nicio realitate care să aline și, prin urmare, nimic care să ofere un sens suferințelor îndurate. Răutatea asupritorilor era zidul care se interpunea între oamenii, deveniți victime, și lumea ideală spre care fiecare în parte tindea.

Erodarea empatiei era un element cheie în cadrul experimentelor și a torturilor de la Pitești. Tocmai pentru că așa obțineau persoane lipsite de rădăcini gata să facă tot ce era necesar pentru a supraviețui. Să îți asiguri încă o zi de existență, acesta era unicul orizont al deținuților din astfel de temnițe ale suferinței.
După încetarea celui de-al Doilea Război Mondial oamenii au avut parte de o trezire dintr-un coșmar. Întrebarea căreia oamenii de știință au încercat să-i găsească un răspuns, să afle cum de un om este capabil să pună în mișcare o cruzime precum cea practicată în lagărele de concentrarea sau cum de este posibil să ștergi orașe de pe fața Pământului (bomba atomică). Prin intermediul unui experiment s-a încercat studierea obedienței și a rezistenței în fața autorităților, mai ales atunci când individul este obligat să încalce principiile morale.

Despre Experimentul Milgram

Stanley Milgram de la Yale a fost cel care a inițiat experimentul care avea menirea să evalueze capacitatea de supunere a omului în fața unei amenințări. Cât de multe este dispus individul doar pentru siguranța propriei sale siguranțe. Planul experimentului era unul cât se poate de simplu. Voluntarii care participau în schimbul unei sume de bani la un test de memorie în care erau implicați un profesor (adică voluntarul) și un elev (era de fapt un actor). Profesorul trebuia să aplice un curent electric elevului de fiecare dată când greșea.

Elevul era pus să stea într-o altă încăpere, din care putea comunica cu experimentatorul (unul dintre cercetătorii care erau parte din adevăratul experiment) și cu profesorul. Primul pas era ca profesorul să primească o doză din ce urma să administreze ele, un electroșoc, ca un exemplu al electroșocurilor care urmau să îi fie administrate elevului de-a lungul experimentului. Profesorul primea o listă cu perechi de cuvinte. Acesta urma să îi citească elevului primul cuvânt din pereche, urmat de patru opțiuni posibile, din care acesta să ghicească perechea potrivită. La fiecare alegere greșită, elevului i se administra un electroșoc de către profesor, a cărui intensitate devenea, gradual, tot mai puternică (creștea, la fiecare răspuns greșit, cu valoarea de 15 Volți).

Realitate era alta. Actorul care interpreta rolul de elev dădea drumul unei benzi care reda sunete de suferință. Iar, în tot acest timp, de fiecare dată cercetătorul care se afla în aceeași încăpere cu profesorul îl încuraja să apese în continuare, indiferent de sunetele care se auzeau de cealaltă parte. Cel mai dureros este că au fost oameni care au apăsat chiar și după ce nu se mai auzea absolut nimic de cealaltă parte. În prima fază a experimentului de acest tip, făcute de Milgram, procentul celor care au continuat să apese până la capăt, atingând valoare de până la 450 de Volți, a fost de 65% din subiecți.

Miza acestui experiment este aceea că omul când se îndepărtează de victimă este lipsit de empatie. Astfel grozăvia sau cruzimea actului său de exterminare este diminuată. Este tocmai acea banalitate a răului despre care vorbea și Hannah Arendt. Pentru că privirea în ochi a celui căruia ești dispus să-i faci rău pentru asigurarea propriei tale securități te responsabilizează mai mult. Față de apăsarea unui buton care trimite o bombă atomică și extermină un oraș întreg, curmând sute sau poate chiar mii de vieți în câteva minute. Fapt ce ne face să ne întrebăm cum anume se raportează omul față de celălalt atunci când alegi să torturezi, cum ești atunci când ai victima în fața ochilor tăi și preferi să sufere ea și nu tu. De ce erau comuniștii atei și preferau să elimine tot ce se poate din sufletul omului? De ce marile forme de guvernare din secolul trecut îndoctrinau și nu educau? Doar așa putem anula rațiunea. Doar așa putem să devenim fiare, atunci când tot ce ai de salvat ești tu, când tot ce ai de făcut este să supraviețuiești.

Fenomenul Pitești și alteritatea umană

Iar puterea noastră vine din străfundul acesta, unde ne întâlnim cu propriul nostru Dumnezeu. Un om cu o structură spirituală puternică este foarte greu de înrobit. Atât timp cât ai nucleul tău (cel mai ascuns) tare, când te ghidezi după valori, principii și empatie este mai greu să fii manipulat. Însă, de cele mai multe ori, această „reeducare” ținea mai mult de anihilarea esenței umane. Orice mic element care te trimite undeva mai departe de lumea contingentă este libertate și eliberare. Iar comunismul nu avea nevoie de oameni liberi care gândesc și care sunt gata de sacrificiu. Aveau nevoie de instrumente de tortură, de oameni alienați care sunt gata să plece capul atunci când este nevoie.

„Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil, evoluţia acestei reeducări diabolic gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului”.

Fragment din cartea Fenomenul Pitești.

Cu atât mai mult era necesar ca mare parte din condamnați să ajungă la rândul lor persecutori. Acest traseu care se făcea prin intermediul violenței și a umilinței reușea să facă din victime călăi. Era un exercițiu de alterare a identității umane prin punerea oamenilor în situații limită. Nevoia de a rupe tot ce ține de resortul interior al omului are în vedere dezumanizarea. Prin distrugerea orizontului se poate cel mai bine să ucizi tot ce este uman într-o persoană. Omul care se dedică acestei cauze comuniste trebuie să fie lipsit de familie, trebuie să fie lipsit de Dumnezeu, de miză existențială pentru el totul este finit, totul este aici și acum. Nu există mântuire, împlinire personală sau conduită.

Deși termenul de „comunism” se poate referi la anumite partide politice, în esența sa, comunismul este o ideologie a egalității economice prin eliminarea proprietății private. Este vorba despre o comunitate care se vrea cât mai unitară, pornind de la principiul egalității. De la începuturile sale, de acum un secol, comunismul, o ideologie politică și economică care impune o societate fără clase, controlată de guvern, în care totul este împărțit în mod egal, a cunoscut o serie de creșteri și declinuri. Ceea ce a început în anul 1917 în Rusia, a devenit o revoluție globală, devenind o realitate unitară în țări îndepărtate precum China și Coreea până în Kenya și Sudan sau în Cuba și Nicaragua.

Comunismul s-a declanșat de la Revoluția din octombrie a lui Lenin și s-a răspândit în China odată cu ascensiunea lui Mao Zedong la putere și în Cuba, odată cu preluarea lui Fidel Castro. A fost ideologia din spatele unei părți a Războiului Rece și a văzut un declin simbolic odată cu căderea Zidului Berlinului. Astăzi doar o mână de țări rămân sub conducerea comunistă. Mai jos este o cronologie a evenimentelor notabile care au modelat arcul comunismului în istorie

Legile comunismului, exprimate de Karl Marx, se concentrează pe ideea că inegalitatea și suferința rezultă din capitalism. Sub capitalism, oamenii de afaceri și corporațiile private dețin toate fabricile, echipamentele și alte resurse numite „mijloacele de producție”. Acești proprietari, conform doctrinei comuniste, pot exploata apoi muncitorii, care sunt obligați să-și „vândă” munca contra salariilor.

Clasa muncitoare – sau „proletariatul” – trebuie să se ridice împotriva proprietarilor capitaliști sau „burgheziei”, conform cu idealurile comunismului, și să instituie o nouă societate fără proprietate privată, fără clase economice și fără profit. Comunismul diferă de socialism, deși cele două au asemănări. Ambele filozofii pledează pentru egalitatea economică și proprietatea statului asupra diferitelor bunuri și servicii. Cu toate acestea, socialismul funcționează de obicei prin structurile democratice existente ale țărilor capitaliste.

Socialismul și comunismul sunt în esență filosofii economice care susțin mai degrabă proprietatea publică decât cea privată, în special a mijloacelor de producție, distribuție și schimb de bunuri (adică de a face bani) într-o societate. Ambele își propun să rezolve problemele pe care le consideră create de un sistem capitalist de piață liberă, inclusiv exploatarea muncitorilor și o prăpastie în creștere între bogați și săraci. Dar, în timp ce socialismul și comunismul împărtășesc unele asemănări de bază, există și diferențe importante între ele. Karl Marx și originile comunismului. Socialismul a apărut ca răspuns la schimbările economice și sociale extreme cauzate de Revoluția Industrială, și în special luptele muncitorilor. Mulți muncitori au devenit din ce în ce mai săraci, chiar dacă proprietarii de fabrici și alți industriași au acumulat bogăție masivă.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, primii gânditori socialiști precum Henri de Saint-Simon, Robert Owen și Charles Fourier și-au prezentat propriile modele de reorganizare a societății pe linii de cooperare și comunitate, și nu pe competiția inerentă capitalismului, unde piața a controlat oferta și cererea de bunuri. Apoi a venit Karl Marx, filosoful și economistul politic german care avea să devină unul dintre cei mai influenți gânditori socialiști din istorie. Cu colaboratorul său Friedrich Engels, Marx, a publicat Manifestul comunist în anul 1848, care a inclus un capitol care critica acele modele socialiste anterioare lor drept realități „utopice” complet nerealiste.

Marx a susținut că toată istoria era una a luptelor de clasă și clasa muncitoare (sau proletariatul) ar trebui să aibă parte de întâietate, în mod inevitabil, asupra clasei capitaliste (burghezia) și că va trebui să dețină controlul asupra mijloacelor de producție, ștergând pentru totdeauna toate diferențele sociale, abolind clasele. Comunismul, numit uneori socialism revoluționar, a luat naștere și ca o reacție în fața Revoluției Industriale. Marxiștii fac referire la socialism ca la o primă fază necesară în drumul de trecere de la capitalism la comunism. Marx și Engels nu au ținut să marcheze diferența în mod consecvent sau clar între comunism și socialism, ceea ce a contribuit la asigurarea unei confuzii durabile între cei doi termeni.

Comunismul diferă de socialism, deși cele două au asemănări. Ambele filozofii pledează pentru egalitatea economică și proprietatea statului asupra diferitelor bunuri și servicii. Cu toate acestea, socialismul funcționează de obicei prin structurile democratice existente ale țărilor capitaliste. De fapt, aproape toate țările capitaliste au unele caracteristici socialiste, cum ar fi școlile publice și programul de securitate socială din Statele Unite. În schimb, comuniștii afirmă că sistemele economice și politice capitaliste trebuie să fie complet răsturnate prin revoluție. Din punct de vedere istoric, astfel de revoluții comuniste nu și-au dat niciodată utopiile de egalitate.

Teoria comunistă prezice că, după revoluția proletariatului, liderii trebuie să preia temporar controlul asupra statului, conducându-l spre o „adevărată” societate comunistă. Astfel, guvernele Uniunii Sovietice, China comunistă, Cuba și alte state comuniste au fost la început concepute ca state provizorii. În practică, aceste guverne „temporare” s-au menținut la putere, supunându-și cetățenii adesea controlului autoritar. Ideologia comunistă afirmă, de asemenea, că aceste revoluții ar trebui să se răspândească pe tot globul, să nu fie limitate la țări individuale. Acest lucru explică antagonismul istoric dintre națiunile capitaliste și comuniste – în special lungul război rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Voința de putere a lui Nietzsche – nucleu metafizic

Operele scrise de Nietzsche (15 octombrie 1844, Röcken – d. 25 august 1900, Weimar) sunt considerate în ziua de azi unele dintre cele mai cunoscute lucrări din domeniul filosofiei. În ciuda realității de azi, a fost un moment în istorie când întreaga lui muncă a căzut, în mod deplorabil, în dizgrație. După ce a înnebunit, în anul 1890, ideile lui Nietzsche au fost asociate cu valul înarmării, aflat în plină creștere, din Europa. Cu toate acestea avântul acesta militarist a murit o dată cu masacrul din timpul Primului Război Mondial (nu pentru mult timp). Într-adevăr idealurile sale erau ușor de integrat cauzei războiului. Faptul că mare parte din veteranii Primului Război Mondial au format apoi fundația nazismului, care a caracterizat cel de-Al Doilea Război Mondial, face ca ideile filosofului german să fi fost din nou asimilate ideologiei naziste. Astfel, ororile care aveau la bază nazismul sau fascismul, au fost în mod, mai mult sau mai puțin, direct asimilate gândirii nihiliste a lui Nietzsche. Ba mai mult, fasciștii din toată Europa au considerat că urmează etica războinică a filosofului german[1].

Conceptul voinței mai departe de prejudecata nazistă

În lucrarea sa, Voință de putere (der Wille zur Macht Enciclopedie), spune despre socialiști că sunt superficiali, se simte faptul că îi disprețuia, considerând că ei exploatau ceea ce pentru el era reprezentarea neautentică a culturii. Utopia socialistă era pentru el un vid al culturii și nu victoria acesteia în lume. Nietzsche avea un simț foarte fin în detectarea ipocriziei și infatuării, reușea să descopere foarte repede minciuna. În ciuda faptului că mulți adepți ai fascismului și nazismului priveau, aparent, cu interes către „icoanele culturii germane”, atât de apreciate de filosof, la o mai atentă privirea se poate constata că nu era o admirație veritabilă. Iar cel mai ușor de observat este în relația lor cu muzica lui Wagner (considerat de Nietzsche un artist complet, salvatorul artei dionisiace, vezi „Naşterea tragediei”, 1872). Putem deduce faptul că Hitler idolatriza în Wagner chiar ceea ce filosoful ura cel mai mult.[2]

Voința de putere reprezintă nucleul filosofiei lui Nietzsche, potrivit viziunii filosofului Martin Heidegger, a cărui premisă hermeneutică în nihilismul nietzschean este faptul că se poate vorbi propriu-zis despre o filosofie numai în cazul vorbim despre o metafizică (dacă avem o schema). Hermeneutica și aranjarea făcute de Martin Heidegger filosofiei lui Nietzsche au miza de-a demonstra că putem vorbi despre o metafizică a filosofului. Heidegger susține că nihilismului este de fapt cel mai important sistem filosofic, având în vedere că propune un mod anume prin care societate și omul în sine se raportează la valorile esențiale. Nietzsche este mai mult un moralist, privit din această perspectivă. Are un sistem de valori pe care îl propune omului pentru împlinirea lui ca individ. Susținea că valorile sunt istorice, că fiecare operă își are propriile sale valori, iar, în viziunea lui, mediul conferit de societate este important în ce ține de împlinirea individuală.

Nietzsche a fost foarte important pentru dezvoltarea filosofică a lui Heidegger, mai ales în mijlocul anilor 1930. În această perioadă Heidegger a ținut o prelegere despre Nietzsche și s-a concentrat o mare parte asupra întrebării esențiale a nihilismului. A pus întotdeauna accent mare pe lumea fizică, experiența umană și simțuri, la fel ca Nietzsche. Lucruri ce ar trebui să le avem în vedere când reflectăm asupra conceptului de nihilism.

Voința de putere a lui Nietzsche - nucleu metafizic

Potrivit viziunii lui Heidegger metafizica este bazată pe valori. Nihilismul lui Nietzsche, precizează Heidegger, nu ar exista fără de premisa conform căreia valorile pot muri. Valorile sunt inerente contextului istoric, epocile își generează propriul sistem valoric. Iar modul în care se raportează omul la viață condiționează instituirea de valori. Fiecare epocă își are propriile sale valori prin care, individul epocii respective, se raportează la viață. Contemporaneitatea are propria axă existențială pe care trebuie să o urmeze omul.

Pentru Nietzsche valorile sunt entități vii sisteme organice cu propria lor durată existențială. Pentru Nietzsche, spune Heidegger, sistemul de valori al societății pornește de la principiul organicist, societatea umană funcționează ca un organism.

„Valorile, odată ce au fost epuizate, generează nihilismul. Valorile sunt privite organicist; ele trăiesc şi mor. Atunci când mor, ele primesc o trăsătură spectrală, care le permite să supravieţuiască, în ciuda extincţiei lor actuale.” 

Ștefan Bolea, Introducere în nihilismul nietzschean

„Voința de putere” este un concept central în filosofia lui Friedrich Nietzsche, reprezentativ atât pentru filosofia germană cât și pentru filosofia din secolul al XIX-lea în general. Este considerată o forță irațională, prezentă în toți indivizii, care poate fi direcționată spre diferite scopuri. Filosoful a explorat ideea voinței de putere de-a lungul vieții sale, privită ca din mai multe perspective, ca principiu psihologic, biologic sau metafizic. Voința de putere este, de asemenea, una dintre cele mai neînțelese idei ale lui Nietzsche. Motiv pentru care a reprezentat un punct intens speculat în parcursul

La vârsta de 20 de ani, Nietzsche a citit Lumea ca voință și reprezentare de Arthur Schopenhauer și a căzut sub vraja sa. Schopenhauer a oferit o viziune profund pesimistă asupra vieții, iar în centrul ei a fost ideea că o forță irațională, orbitoare, neîncetată, pe care a numit-o „Voință” constituia esența dinamică a lumii. Această Voință cosmică se manifestă sau se exprimă prin fiecare individ sub forma poftei sexuale și a „voinței de viață” care poate fi văzută în întreaga natură. Este sursa multor nenorociri, deoarece este în esență nesetabilă. Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru a-ți reduce suferința este să găsești modalități de relaxare, de ajungere la acalmie. Aceasta este una dintre funcțiile art.

În prima sa carte, Nașterea tragediei, Nietzsche postează ceea ce el numește un impuls „dionisiac” ca sursă a tragediei grecești. La fel ca și Voința lui Schopenhauer, este o forță irațională care se ridică din originile întunecate și se exprimă în frenezii sălbatice de beție, abandon sexual și festivaluri de cruzime. Noțiunea sa ulterioară despre voința de putere este semnificativ diferită, dar păstrează ceva din această idee a unei forțe profunde, pre-raționale, inconștiente, care poate fi valorificată și transformată pentru a crea ceva frumos.

Voința de putere ca principiu metafizic

Nietzsche se gândea să scrie o carte intitulată „Voința de putere”, dar nu a publicat niciodată o carte sub acest nume. După moartea sa, însă, sora lui Elizabeth a publicat o colecție de note nepublicate, organizate și editate de ea însăși, intitulată „Voința de putere”. Nietzsche își revede filozofia recurenței eterne în „Voința de putere”, idee propusă mai devreme în Știința voioasă. Unele secțiuni ale acestei cărți arată clar că Nietzsche a luat în serios ideea că voința de putere ar putea fi un principiu fundamental care funcționează în întregul cosmos. Secțiunea 1067, ultima secțiune a cărții, rezumă modul de gândire al lui Nietzsche despre lume ca fiind „un monstru de energie, fără început, fără sfârșit… lumea mea dionisiacă a auto-creației veșnice, auto-distrugerii veșnice.”

[1] Informații preluate din Stevenson, Mathew Nietzsche and the Nazis, Antipodes or Ideological Kin?: Articulating Chasms and Connections, ProQ uest LLC, Montana, 1996;
[2] Op. cit.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza „Cidului”

Corneille se naște la începutul secolului al XVII- lea în Rouen, Regatul Franței. Este considerat primul dramaturg care anticipează forma dramaturgiei moderne datorită tragi-comediilor scrise de el. Importanța operei sale, din păcate, nu este recunoscută de contemporanii săi, normele Academiei Franceze impunând gustul estetic al iubitorilor de teatru din înalta societate (formați din nobili, mare majoritate apropiată regelui Ludovic al XIII- lea). Tragi-comedia este o specie a genului dramatic (pe atunci erau admise doar tragedia și comedia) care anticipează apariția dramei, conturată în epoca iluministă și în epoca romantică. Contribuția lui Corneille rezidă în faptul că nu s-a conformat normelor Academiei Franceze, cu precădere celei privind puritatea genurilor și a speciilor literar-artistice, Clasicismul fiind expresia regulilor mai departe de orice altă trăsătură amintită atunci când dezbatem asupra sa.

Academia Franceză, normele și Corneille

Academia Franceză a fost înființată în anul 1635, pe atunci Corneille avea vârsta de 29 de ani, este investită în mod oficial ca instituție a regatului Franței de către cardinalul Richelieu. Scopul acestei instituții era să supervizeze formarea și perfecționarea limbii franceze. În timp în atribuțiile sale a intrat și supervizarea artelor, științelor, cât și a politicii și moralității. Funcția Academiei era mai simplu spus de păzitor al respectării de legi în conduita și funcționarea vieții culturale a Franței. Membrii Academiei Franceze erau poeți, romancieri, critici literari, istorici, oameni de știință, demnitari religioși și alte figuri marcante ale epocii care aveau o contribuție în asigurarea unei bune funcționări a vieții cultural-artistice franceze.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza Cidului
Academia Franceză. Sursa: academie-francaise.fr

Puterea de reglementare a modului în care se manifestau artele (și nu numai) a Academiei Franceze apare din anul 1635, în perioada anului precedent există o serie de procese care pun baza și formează caracterul instituției. Actele de brevetare sunt făcute de către Conrart și apoi semnate de către regele aflat în funcție la acea vreme, Ludovic al XIII- lea, la data de 29 ianuarie 1635, dată considerată și cea a înființării Academiei Franceze.

Clasicismul preia și impune în mod rigid valorile descoperite de renascentiști în antichitatea grecească. Teatrul și literatura urmează imaginea pe care o au oamenii din Renaștere legată de cum ar trebui să arate o operă de artă. Piesele de teatru trebuiau să întrunească respectarea celor trei unități: timp, spațiu și acțiune. Mai precis acțiunea prezentată pe scenă în timpul spectacolului trebuia să se întâmple în același loc, să fie verosimilă și să nu fie redarea unei întâmplări care să fi durat mai mult de 24 de ore.

„…Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul, și-a artei strălucire. // Dar noi ce ne supunem la legea rațiunii, / Vrem arta să îndrepte și-un mers al acțiunii; / Un loc, o zi anume și-un singur fapt deplin / Vor ține pân’ la urmă tot teatrul arhiplin. // (…) // Fii clar, concis și sprinten în orice povestire.”

Arta poetică de Nicolas Boileau, anul 1674

Foarte importantă era și puritatea genurilor, o piesă de teatru trebuia să fie de un anumit gen, iar Corneille din dorința sa de a sparge tiparele, scrie în anul 1637 o tragi-comedie, Le Cid (Cidul), care pornea de la piesa scrisă de Guillem de Castro în anul 1621, Mocedades del Cid . În ciuda succesului de care s-a bucurat, opera lui Corneille a stârnit o polemică aprinsă între membrii Academiei, Cardinalul Richelieu spunea că succesul piesei nu este contestabil dar este o operă cu defecte și că denotă imoralitate datorită limbajului său neales. Verdictul Academiei este cuprins în Sentiments de l’Académie française sur la tragicomédie du Cid (1638), lucrare scrisă de Jean Chapelain. Antipatia față de Corneille este atât de mare încât este acuzat și de faptul că plagiază. Iluzia comică ar avea un final preluat din Alcmeon sau Răzbunarea feminină de Alexandre Hardy. O piesă de teatru tipărită în 1628. Imaginea dramaturgului este reabilitată, fiind apreciat pentru tragediile sale: Horace (1640, dedicată lui Richelieu), Cinna (1643) și Polyeucte (1643).

Rezumatul „Cidului”

Cidul are la bază alte două opere dramatice dar pe lângă asta, povestea Cidului în sine este o legendă care a apărut undeva în secolul al XII- lea. Are în vedere conflictele care au existat între spanioli și mauri.

Don Rodrigue și Don Sanche, tineri domni ai curții lui Ferdinand I, regele Castiliei din anul 1033, sunt îndrăgostiți de Dona Chimène, fiica lui D. Gomès, domn al aceleiași curți. Chimène îl iubește pe Rodrigue. Don Diègue, este tatăl lui Rodrigue, este cel care trebuie să-i ceară lui D. Gomès mâna fiicei sale pentru fiul lui. Însă chiar în aceeași zi, regele tocmai l-a ales pe Don Diègue să fie guvernator al Castiliei. Don Gomès își dorise acest post și era mai tânăr și mai plin de entuziasm spre deosebire de rivalul său care era copleșit de ani, care devine gelos. Don Diègue încearcă să-l calmeze, îi prezintă dorința lui de a uni cele două case și îi cere mâna lui Chimène pentru Rodrigue. Don Gomès îl refuză cu o anume modestie ironică și judecă preferința regelui cu privire la postul de guvernator, acordată lui Don Diègue.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza „Cidului”
sursa: pinterest

Cei doi se jignesc reciproc. Don Diègue continuă să-i spună lui Don Gomès că, dacă nu a fost numit guvernator, a fost pentru că nu era demn de această înaltă funcție. Don Gomès nu-și poate stăpâni mânia și îi dă o palmă lui Don Diègue. Bătrânul revoltat ridică brațele pentru a-i întoarce afrontul, dar, copleșit de vârsta lui înaintată, forța îl trădează. Așa că apelează la fiul său și îi cere să-l răzbune. Rodrigue, chiar dacă o iubește pe pe Chimène, înțelege că dragostea lui trebuie sacrificată întru cinstea tatălui său. Nu ezită: îl provoacă pe Don Gomès și îl ucide în luptă. De îndată ce Chimène află de această întâmplare dezastruoasă, renunță la căsătorie și îi spune regelui că vrea ca tatăl ei să fie răzbunat. Regele spune că va face tot posibilul să obțină dreptatea pentru tatăl ei, ucis de Rodrigue, îi răspunde că cererea ei va fi deliberată în plenul consiliului.

Între timp, maurii încearcă să cucerească Sevilla. Rodrigue merge în întâmpinarea lor, îi învinge și salvează regatul. Regele vrea să-i răsplătească vitejia, când Chimène vine să-i reamintească de promisiunea făcută și cere din nou răzbunare. Regele ezită între datoria sa, care este aceea de a-l pedepsi pe ucigașul lui Don Gomès, și înclinația lui care îl determină să-l salveze pe Rodrigue. Prin urmare, Chimène promite să se căsătorească cu oricine îi aduce capul lui Rodrigue. Regele profită de această idee a lui Chimène, dar permite doar o singură luptă, indiferent de rezultat, apoi îi cere lui Chimène să se căsătorească cu învingătorul.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza „Cidului”
Sophia Loren și Charlton Heston în El Cid (1961), regia: Anthony Mann
Sursa: cinemagia

Don Sanche, care îi oferise deja lui Chimène șansa să răzbune moartea tatălui său, se prezintă la duel. Lupta are loc în fără prezența regelui și a curții sale. Câteva ore mai târziu, Don Sanche a venit să-și depună sabia la picioarele lui Chimène. Înfrânt și dezarmat de Rodrigue, câștigătorul i-a ordonat să facă acest gest. La vederea lui Don Sanche, Chimène crede că este câștigătorul. Iar acum este nefericită pentru că și-a pierdut tatăl dar și pentru că a rămas fără iubit. Izbucnește în plâns și, fără să-i dea timp lui Don Sanche să vorbească, îi reproșează faptul că l-a ucis pe Rodrigue. Apoi intră regele, urmat de toată curtea sa, și foarte sigur, chiar de mărturisirile lui Chimène, că ea încă îl iubește pe Rodrigue, îi spune că iubitul ei este învingătorul, o laudă pentru devotamentul ei filial și îi cere să-l ierte pe Rodrigue și să-l accepte ca soț. Chimène spune că nu a putut să o facă din devotament pentru tatăl ei dar crede că e mai bine să urmeze sfatul regelui.

„Sire, nu se mai cade să fie tăinuit
Ce n-am putut ascunde oricât m-am chinuit ;
Ştiţi că-l iubeam şi totuşi, în dreapta mea mânie,
Vream să jertfesc o viaţă atât de scumpă mie
Şi maiestatea voastră chiar a putut vedea
Iubirea-mi sugrumată de datoria mea.
Rodrig e mort acuma, şi moartea-i schimbă, iată,
în jalnică iubită vrăjmaşa nempăcată.
Ceruse răzbunare acel ce m-a născut,
Acum să plâng îmi cere amorul meu pierdut;
Luându-mi apărarea în oarba lui pornire
Don Sancho nu-mi
aduse decât nenorocire, Şi-acum să fiu datoare, cum am făgăduit,
S-ajung răsplata celui ce m-a nenorocit!
O, de pătrunde mila o inimă de rege, îndură-te, stăpâne,
revoacă-această lege.
Ca preţ al unei lupte în care am pierdut
Tot ce-aveam scump pe lume, îi las al meu avut,
Don Sancho să mă lase pe mine mie însămi.
îngăduiţi-mi, sire, să-mi plâng în tihnă plânsu-mi.
Jelind, la adăpostul cel sfânt al unui schit
Pân’ ce-oi muri, pe tata și scumpul meu iubit!”

Cidul în românește de Șt. O. losif

Concluzia și analiza piesei

Subiectul piesei lui Corneille este dragostea pe care Rodrigue și Chimène o au unul pentru celălalt. Iubirea celor doi este încercată (ca în cazul tragediei lui Shakespeare, Romeo și Julieta), supusă unui test al rezistenței suprauman, din cauza certei părinților lor. Chimène oscilează între dragostea ei și datoria ei față de propriul tată, într-un mod rațional, urmând parcă destinul personajelor tragice antice, formează suspansul și întorsături de situații care trebuie regăsite în orice acțiune dramatică. Nodul tensionat creat de Chimène este în sine unul dintre cele mai frumoase pe care ni le-am putea imagina. Asta neținând cont de deznodământul piesei. Acest conflict interior al lui Chimène, este dublat de acțiunile care îl au în centru pe Rodrigue, are parte de două victorii, una asupra maurilor, prin care salvează regatul și îl protejează ca eliberator de pedeapsa cuvenită, cealaltă în fața lui Don Sancho, care, în cadrul regulilor cavaleriei, trebuie să ducă la bun sfârșit răzbunarea invocată de Chimène.

Subiectul este ireproșabil privit din toate principiile artei, pentru că se conformează naturii și manierelor specifice epocii invocate. De asemenea, este foarte interesant de privit și cu ochiul nostru asincronic, pentru că ne trezește sentimente atât de admirație cât și de milă. Admirație pentru Rodrigue, care nu ezită să lupte cu contele pe a cărui fiică o iubește; admirație pentru Chimène, care urmărește răzbunarea tatălui ei, respectându-l pe cel care l-a ucis și milă de cei doi îndrăgostiți, care se sacrifică dând deoparte pasiunea lor pentru legea onoarei. Dacă Chimène înceta să-l iubească pe Rodrigue pentru că își îndeplinea datoria de fiu, răzbunându-l pe tatăl său, piesa nu ar mai fi existat. Conflictul rezidă în ce se întâmplă în interiorul personajelor, de aici și frumusețea monologurilor.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza „Cidului”
Sursa: cinemagia
Numele personajelor folosite în articol au avut la bază numele personajelor în franceză, sunt traduse astfel în română de către Șt.O.Iosif: 
DON FERNANDO, întâiul rege al Castiliei.
DONA URACCA, infantă a Castiliei.
DON DIEGO, tatăl lui don Rodrigo.
DON GOMEZ, conte de Gormaz, tatăl Ximene
DON RODRIGO, iubitul Ximenei.
DON SANCHO, îndrăgostit de Ximena.
DON ARIAS
DON ALONSO gentilomi castilani.
XIMENA, fiica lui don Gomez.
LEONORA, guvernanta infantei.
ELVIRA, guvernanta Ximenei.
UN PAJ al infantei.

Dacă doriți să achiziționați cartea o puteți găsi aici. De asemenea este disponibilă și la Biblioteca Metropolitană sau în online este pe scribd în format pdf.

Semnificația Logosului Ia Platon. Scurtă trecere în revistă

Sallis oferă o nouă perspectivă asupra interpretării Logosului în lectura filosofiei platoniciene. Redimensionarea conceptului de „logos”, în viziunea lui Sallis, merge mai departe de exegeza oferită de paradigma occidentală. Logosul fiind asimilat prin prisma a două semnificații, ambele fiind în legătură cu modul în care se raportau grecii vechi la divinitate. Această legătură dintre logos și divinitate va fi asimilată și în filosofia medievală creștină, fiind asimilat datorită sensului său de element care ordonează lumea, fiind o forță divină (Demiurg) care instituie un anumit echilibru mundan:

„Din această cauză şi potrivit acestui raţionament, Demiurgul a alcătuit universul din toate elementele în întregul lor, ca un tot unic, desăvîrşit, nesupus bătrîneţii şi bolii. Iar ca formă, i-a dat-o pe cea potrivită și înrudită ca natură. […] Demiurgul a făurit universul în formă de cerc şi de sferă, avînd peste tot extremele la fel de depărtate de centru – dintre toate formele, cea mai desăvîrşită şi mai asemănătoare cu sine.

Căci Demiurgul a considerat că identicul este de mii de ori mai frumos decît opusul său.”[1] În general, spune Sallis, s-a pus accentul pe rațiune și pe ideea de argumentare, dezbatere cu argumente („argument demonstrativ”). Ambele dimensiuni fiind legate de sfera limbajului, fiind preluate ca determinări ale primului înțeles cu sensul de „cuvânt”. Iar importanța logos-ului de acest tip, al argumentării rezidă în faptul că ne conduce către adevăr Logos-ul este privit asemeni unei căi spre adevăr și spre cunoașterea celuilalt (interlocutorului):

„Un dialog veritabil nu e posibil decît dacă vrem cu adevărat să dialogăm. Graţie acestui acord între interlocutori, reînnoit în fiecare etapă a discuţiei, nu se întîmplă ca unul din interlocutori să impună propriul său adevăr celuilalt; dimpotrivă, dialogul îi învaţă să se pună în locul celuilalt, deci să-şi depăşească propriul lor punct de vedere.”[2]

Interlocutorii ajung să cunoască ceva ce nu le este familiar, reușind să se reorienteze sau să aducă valențe noi asupra viziunii proprii față de obiectul supus dezbaterii. Omul ajunge să transcendă prin intermediul acestui logos, cuvântul are puterea de a întregii ființa umană. Importanța cuvântului este una fundamentală, fiind o modalitate de instituire a unei ordini, ajută la instituirea relației dintre particular și universal:

„Datorită efortului lor sincer, interlocutorii descoperă prin ei înşişi un adevăr independent de ei, în măsura în care se supun unei autorităţi superioare, logos-ului. Ca în întreaga filosofie antică, filosofia constă aici în mişcarea prin care individul se transcende în ceva ce îl depăşeşte, pentru Platon în logos, în discursul ce implică o cerinţă de raţionalitate şi universalitate.”[3]

Sallis va privi acest fapt ca efort susținut a participanților, puterea de transcendere rezidă mai mult în miza pe care o au interlocutorii, cuvântul în sine nu are puterea aceasta, pune accent pe ceea ce Hadot numește o măsură a „efortului […] sincer, [prin care] interlocutorii descoperă prin ei înşişi un adevăr independent de ei.”[4] O situație foarte bine ilustrată în cazul dialogurilor prezentate în dialogul platonician „Phaidros”. Unde Socrate va apela la un artificiu prin care să prezinte ceea ce nu i se pare adevărat, fiind un efort de a invoca o opinie eronată în viziunea lui, ne fiind de față persoana căreia îi aparține opinia prezentată discipolului său. Socrate va evoca seminificarea oferită de Lysias cu privire la subiectul relației dintre un erastes și un eromenos.

Opinie care nu reflectă opiniile sale, astfel sunt puse în discuție argumentele care sunt împotriva unei asemenea manifestări. Vom vedea cum pentru Socrate logos-ul se preface într-un pharmakon, o modalitate prin care poate denunța caracterul înșelător al logosului, Phaidros fiind indus în eroare de frumusețea discursului ținut de Lysias, cel mai înzestrat scriitor din zilele noastre[5], urmează un joc al celor doi, în care fiecare în parte îl momește pe celălat. Este o modalitate prin care se subliniază tocmai capacitatea logos-ului de a fermeca și convinge. Este un preambul care marchează caracterul logos-ului în dimensiunea sa de discurs, de argument, de fapt se face trimitere către natura retoricii. Dubla natură care face posibilă convingerea celuilalt prin intermediul fumuseții logos-ului (cuvânt și discurs deopotrivă):

„Dar tu, se pare, ai găsit leacul vrăjit prin care să mă faci să ies. Mă simt ca animalele lihnite pe -care le mîni fluturîndu-le sub nas o ramură înverzită sau vreun fruct; așa şi tu, îmi întinzi discursuri bucată cu bucată şi s-ar zice că ai să mă plimbi astfel prin toată Atica sau mai ştiu eu pe unde ţi-o fi voia. Acum însă, de vreme ce-am ajuns aici, socot că· cel mai nimerit e să mă lungesc pe iarbă. Iar tu, aşază-te cum crezi că ţi-e mai bine pentru a putea citi- şi-apoi începe.”[6] Prin discursul pe care urmează să-l rostească Socrate, se apelează la trei din dimensiunile identificate de Sallis termenului de „logos”. În viziunea sa fiind, pe lângă principalele semnificații care trimit către realitate de comunicare, de cale de transmitere a ceva, de „a spune” și „a vorbi”, John Sallis identifică și capacitatea acestuia de „aducerea lucrurilor împreună”.[7]

            Sallis spune că nu trebuie să ne intereseze în mod exclusiv caracterul acesta al logos-ului înțeles exclusiv ca „argument demonstrativ”. Prin prisma dimensiunii logos-ului ca ceva ce dezvăluie, ce aduce la lumină esența lucrurilor sau alte trăsături, continuă expunerea unor valențe ale acestuia:

„dialogul are […] în sine, legătură cu pământul, cu ceva intrinsec opac, legătură cu un element de întuneric în contrast cu ceea ce se poate aduce la lumina logos-ului, probabil tocmai prin dimensiunea lui mitică”[8]. O interpretare ce pare să contrazică în totalitate sensul prim al logos-ului, de rațiune, dar Sallis adaugă apoi că este „mai degrabă un contrast în cadrul logosului însuși, sau, poate, într-un mod mai fundamental, un contrast care trebuie înțeles ca determinat dintr-un domeniu anterior, în care logosul și mythos-ul sunt aceiași.”[9]

Apoi merge mai departe cu prezentarea contrastelor sensurilor oferite logos-ului, putând fi înțeles ca acțiune (logos și ergon): căci „în dialoguri fapta nu doar ceva despre care se vorbește, ci dimensiune ce aparține dialogului însuși. Cu alte cuvinte, un dialog este un discurs în care și prin care se face ceva, un discurs în care sunt realizate anumite fapte de către anumiți vorbitori, cu privire la ceilalți participanți la dialog.”[10]

Un fapt probabil foarte ușor în Phaidros, care prin intermediul discursului său, susținut în cheia specifică lui Lysias, reușește să invoce mai multe argumente cu privire la caracterul „nociv” al relației dintre eromenos (discipol) și erastes (mentor). Modul lui Socrate de a ține acest discurs este o acțiune de punere în scenă, impersonează, logos-ul depășește granițele semnificației sale primordiale. Chiar dacă, și în acest caz, putem identifica facil și sensul său prim, reușind să prezinte un punct de vedere și să ordoneze ceva anume, prezintă un punct de vedere care nu-i aparține de aceea alege impersonarea pentru a scăpa cu bine din acest ananke în care se regăsește: „Am să vorbesc cu capul acoperit.

În felul acesta am să scap iute de discurs şi nici n-o să mă împiedic de ruşinea care m-ar cuprinde, privindu-te în ochi.”[11]Aici Socrate rostește un discurs în calitate de hypokritēs. Logosul devine o cale prin care se poate acționa, prin intermediul logos-ului Socrate joacă un rolși ordonează o suită de opinii fără să și le asume. Astfel va porni un întreg discurs despre beneficiile lipsei iubirii, un mod prin care, cei mulți credeau că ating sophrosyne (cumpătare, echilibru), prin raportare la dimensiunea negativă a erosului, care ar conduce către hybris (exces, necumpătare), iubirea fiind prezentată prin intermediul unei mania:

„dorinţa oarbă biruie judecata care ne împinge pe calea dreaptă, ne mînă către plăcerea pe care o simţi în preajma frumuseții și, întărită apoi cu mult mai tare de dorinţele cu care se înrudește în căutarea trupeştei frumuseţi, ca iese învi  învingătoare prin drumul ce-a deschis, după ce şi-a luat numele chiar de la tăria ei- chemîndu-se <iubire>.”[12] Acest truc al lui Socrate accentuează tocmai caracterul de nedeterminare al logos-ului, cele prezentate prin intermediul acestuia nefiind de fapt un adevăr: „De altfel, acest logos nu reprezintă un fel de ştiinţă absolută; de fapt e vorba de acordul care se stabileşte între interlocutorii ce încearcă să admită împreună anumite poziţii, acord în cadrul căruia aceştia îşi depăşesc punctele lor de vedere particulare.”[13]

Important în acest caz fiind doar prezentarea unui punct de vedere, alt discurs venind să prezinte lacunele acestuia impersonat. Socrate având nevoie de evocarea unei opinii, ca suport al criticii. Pornind pe acest tip de discurs va trebui să avem în vedere faptul că Phaidros este un tânăr care se află în postura de potențial erastes, iar Socrate este în ipostaza de potențial eromenos. Interesul filosofului adult va fi de a-l seduce pe Phaidros. Astfel expunerea opiniei, pornind pe firul lui Lysias, un alt adult care produsese o impresie puternică asupra tânărului Phaidros, a lui Socrate devine doar cale prin care să-și atingă adevăratul scop. Este o pregătire a ceea ce urmează să facă de fapt Socrate.[14] Înțelegem faptul că Socrate se raportează la Phaidros ca la un posibil erastes prin prisma modului în care este prezentat Phaidros dar și raportarea lui Socrate față de tânăr. Filosoful îl consideră unul dintre cei mai pricepuți în estimrea valorii unui discurs.[15]

Acest timp de impersonare, atribuit tot lui Socrate, este întâlnit și în discursul Phaidon, unde Socrate oferă un discurs cu privire la moarte în general, nu a morții sale, aici „Limbajul nu se desfăşoară decît cu privire la moartea indivizilor. Din perspectiva povestirii morţii lui Socrate în dialogul Phaidon, vedem aşadar că „eul” ce trebuie să moară se transcende într-un „eu” de acum străin morţii, întrucît se identifică logos-ului şi gîndirii. Este ceea ce lasă de înţeles Socrate la sfîrşitul dialogului.”[16]

Pentru Platon, Lysias, este tot un pretext prin intermediul căruia poate porni o întreagă dezbatere asupra retoricii. Ceea ce atacă de fapt Platon în acest caz este raportul dintre logos-ul scris și logos-ul care este vorbit. Lysias reușind să câștige popularitate prin intermediul textelor sale. Lysias reprezintă un pretext prin care poate ataca dimensiunea logos-ului cu sensul de cuvânt scris.[17] Miza lui Platon este să demonstreze „incompatibilitatea între scris şi adevărat” fapt care „se anunţă limpede din clipa în care Socrate începe să povestească modul în care plăcerea îi scoate pe oameni din ei înşişi , îi face să devină absenţi faţă de ei înşişi , să uite de ei şi să moară în voluptatea cântului.”[18] Lui Socrate nu i se va atribui acest punct de vere. Opinia sa față de logos-ul în forma sa sceisă este una imparțială, oferind o singură referință prin care denunță doar textele a căror natură ar putea fi nocivă.[19]

Asupra acestei alegeri de a scrie este legată și asumarea, Platon o spune prin intermdeiul lui Phaidros care spune că cei mai respectați cetățeni se tem să redacteze discursuri. Astfel fiind un act de curaj să alegi să scrii, cei care se tem de asta o fac pentru că nu doresc să fie considerați sofiști.[20] Cei care nu scriu „se tem de judecata posterităţii şi de riscul de a trece drept „sofişti” (257 d). Logograful , în sens strict, redacta, pentru uzul părţilor care se judecau , discursuri pe care nu le rostea el însuşi , pe care nu le asista, dacă putem spune aşa, în persoană, şi care îşi produceau efectele în absenţa lui . Scriind ceea ce nu rosteşte , nu ar rosti şi , fără îndoială, nu ar gândi niciodată cu adevărat, autorul discursului scris este , deja, instalat în postura sofistului: omul non-adevărului şi al non-prezenţei.”[21]

Socrate se va referi la textul care cuprinde disscursul lui Lysias ca la Pharmaceia, fiind un termen care numește atribuirea de leac dar și de otravă. Încă o dată logos-ul este prezentat sub forma a două ipostaza. Mai târziu va numi discursul un pharmacon, acesta reprezentând antidot și otravă concomitent.[22] Rostirea primelor discursuri sunt încărcate de mult ludic. Fiind o modalitate prin care se înțelege relația dintre cei doi, dar și ideea de înțeles de suprafață, ca aparență, frumusețea trupească, dar și sub adevăratul sens. De la bun început Socrate îl pune pe Phaidros să facă distincția dintre trupul, ce poate părea frumos, și adevărata valoare a semnificațiilor logos-ului. Când Phaidros se preface că nu are discursul are intenția de a impresiona.

Ori asta face Lysias prin discursurile sale, impresionează, oferind auditoriului ceea ce se așteaptă să primească, într-o formă frumoasă. Tocmai modul în care este ascuns textul de Phaidros, sub manta, trimite la ideea de voalare, aceea folosită și de Socrate. Impersonarea lui Socrate trimite cu atât mai mult spre ideea de corp, de exterior frumos. Înșirând același tip de argumentare. Doar că la Socrate există mai multe straturi. Este și modul prin care se pregătește să-l cucerească pe Phaidros, este și denunțarea tendențioasă a lacunelor interpretării erosului de către Lysias, este și modul prin care Platon atacă ideea textului scris, fiind o modalitate de a exagera ceea ce citise deja Phaidros.

Logosul este plurivalent în dezbaterea invocată în acest dialog platonic, fiind o modalitate de a trimite către miza cunoașterii în profunzime a lucrurilor, invocând nevoia unui exterior care să trimită către sondarea semnificațiilor. Invocă necesitatea straturilor de înțeles prin folosirea mai multor straturi de semnificații.


[1] Platon, Timaios în Opere VII,  traducere Petru Creția și Cătălin Partenie, Editura Științifică, București, 1993, pp. 146-147;
[2] Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, traducere George Bondor și Cladiu Tipuriță, Polirom, Iași, 1997, p. 92;
[3] Idem;

[4] Idem;

[5] Platon, Phaidros în Opere IV, traducere Gabriel Liiceanu, Editura Știintifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1983, p. 418;
[6] Idem, pp. 421-422;
[7] John Sallis, Being and Logos-Reading thepla iconic dialogues, Bloomington, Indiana University Press, 1996, p. 6, citat în Iulian Iacob, Conceptul de logos în literatura filosofică creștină, sursa: https://jurnalulpleroma.files.wordpress.com/2009/03/1999-01-iun-3-iacob.pdf;

[8] Idem, p. 16;
[9] Idem, p. 17;
[10] Idem, p. 18
[11] Platon, Phaidros în op. Cit., p. 429;
[12] Idem, p. 431;
[13] Pierre Hadot, op. Cit., p. 92

[14] Phaedrus, Lysias, and the dramtic date în Plato, Phaedrus, Cambridge University Press, Cambridge, 2014, p. 7;
[15] Idem, p. 8;
[16] Pierre Hadot, op. Cit., p. 96;
[17] Idem;
[18] Jacques Derrida, Diseminarea, traducere Cornel Mihai Ionescu, Univers Enciclopedic, București 1997, p. 72;
[19] Idem;
[20] Idem, p. 71;
[21] Idem;
[22] Idem, p. 73.