„Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate”

„Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate” o carte apărută undeva la jumătatea secolului trecut, cu toate acestea foarte actuală. O altă filosofie a istoriei scrisă fără ifose, lipsită de un ermetism conceptual, ce ar putea să o facă mai greu de înțeles. Cred cu multă convingere că este o lectură ce n-ar trebui să lipsească tânărului care pornește pe drumul înțelegerii culturii occidentale și nu numai. Sunt puse în doze mici și foarte puternice realități psihologice și evenimente care au marcat profund evoluția istorică a omului.O perspectivă foarte incomodă la vremea aceea, poate cea mai ciudată idee este cea legată de faptul că unul dintre păcatele civilizației moderne este: Suprapopularea, cea mai mare greșeală este faptul că suntem prea mulți, de unde degenerează comportamentul violent, spune el. Atunci când ești asaltat de pra mulți oameni începi să simți nevoia de singurătate.

„Not to get emotionally involved”

Cu siguranţă că aglomerarea unor mase umane în marile oraşe moderne este în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi estompează. Dragostea faţă de aproapele nostru e într-atît de diluată de mulţimea celor ce ne sînt apropiaţi, prea apropiaţi, încît urmele ei abia dacă se mai zăresc. Cei care mai sînt în stare să nutrească sentimente adevărate şi calde pentru semeni trebuie să se concentreze asupra unui număr redus de prieteni, deoarece noi nu sîntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii, oricît ar fi de întemeiată și de etică cerinţa de a o face. E nevoie, aşadar, de o selecţie, altfel spus, trebuie să „îi ţinem la distanţă” din punct de vedere sentimental pe mulţi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastră.

Identifică păcate care sunt înfăptuite de om împotriva proprie sale existențe, omul se condiționează și-și creează propriile flageluri:

  • Suprapopularea,
  • Pustiirea spaţiului vital,
  • Întrecerea cu sine însuşi,
  • Moartea termică a simţurilor,
  • Decăderea genetică,
  • Sfărâmarea tradiţiei,
  • Receptivitatea la îndoctrinare,
  • Armele nucleare.

O altă descoperire importantă făcută este problema fenomenului de schimbare a raportului elită-mase. Lorenz teoretizează ceva ce numim astăzi „manipulare”. Poate să nu pară foarte mare această „descoperire”, având în vedere fabuloasele eseuri ale lui José Ortega y Gasset („Revolta maselor”). Cu toate acestea punctează foarte bine tendința aceasta de îndoctrinare, a se vedea revoluțiile și mișcările făcute în masă. În 1989 a fost nevoie de o mulțime care să schimbe lucrurile.  Trebuie să-i acordăm meritul de-a fi prevăzut multe metehne ale „tehnicii” de astăzi. Manipularea maselor se face de la distanță, prin decrete și știri false. Prin intermediul televiziunii și al textelor aruncate la întâmplare pe câte o rețea de socializare.

Cu siguranţă că aglomerarea unor mase umane în marile oraşe moderne este în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi estompează. Dragostea faţă de aproapele nostru e într-atît de diluată de mulţimea celor ce ne sînt apropiaţi, prea apropiaţi, încît urmele ei abia dacă se mai zăresc. Cei care mai sînt în stare să nutrească sentimente adevărate şi calde pentru semeni trebuie să se concentreze asupra unui număr redus de prieteni, deoarece noi nu sîntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii, oricît ar fi de întemeiată şi de etică cerinţa de a o face. E nevoie, aşadar, de o selecţie, altfel spus, trebuie să „îi ţinem la distanţă” din punct de vedere sentimental pe mulţi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastră. „Not to get emotionally involved” (A nu te implica emoţional), iată una dintre principalele griji ale multor orăşeni. Această atitudine, pe care nici unul dintre noi nu o poate evita complet, pune în evidenţă o sumbră nuanţă de neomenie; ea ne aduce aminte de vechii latifundiari americani, care se purtau omeneşte cu negrii lor „de casă”, privindu-i însă pe sclavii de lucru de pe plantaţii în cel mai bun caz ca pe valoroase animale de casă.

Chiar dacă o pentru final, cred eu cea mai importantă caracteristică este cea legată de dezumanizare. Cursa înarmării, industria morții care se mărește de la an la an. Îndepărtarea omului de victimă conduce la lipsa empatiei, cum spune Hannah Arendt, omului îi este mai ușor să apese pe un buton și să extermine un oraș întreg, decât să omoare rând pe rând 4 oameni prin interacțiune directă.

Cursa înarmării nucleare pune omenirea în faţa unor pericole mai uşor de evitat decît cele presupuse de procesele prezentate anterior. Dezumanizarea descrisă în primele şapte capitole e înlesnită de doctrina pseudodemocratică, ce afirmă că nu organizarea sistemului nervos şi a organelor de simţ ale omului determină, prin evoluţia lor filogenetică, modul său de comportare socială şi morală, ci doar „condiţionarea” căreia omul îi este supus, în decursul ontogenezei sale, prin influenţa exercitată de către mediul cultural ambiant.

Zdzisław Beksiński, Dystopian Dark Surrealism – Dark Art and Craft

zdzisław beksińsk

Problema răului: între Dumnezeu și filosofie

În sens creștin răul este originea morții omului. Acesta cade în păcat, spune cartea Genezei din Biblie, când nu ascultă de Dumnezeu. Neascultarea față de Dumnezeu atrage furia Lui. Astfel îi blesteamă pe oameni (Adam și Eva) și pe șarpe.

„Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?” Iar femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”.

Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!

Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”.

Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.

Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!

Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!

În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Geneza, Cap. 2, 13-19

Dar ce este în sine răul? Care este esența acestuia? În primul rând este ruperea față de un întreg, de ceva unitar. Iar calea prin care are loc această rupere de Dumnezeu, reprezentând acestă Ființă întreagă, se face printr-o răstălmăcire a unor cuvinte.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Sfânta Evanghelie după Ioan,Cap. 1, 1

Poate de aceea denumim Creștinismul religie, pentru că semnificația cuvântului ,,religie” în latină înseamnă „re-legare”, respectiv restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om. Pe când cuvântul ,,diavol” provine din grecescul ,,diavolos” și înseamnă în greaca veche acea aruncare de lance, care spinteca animalul vânat. Cu alte cuvinte trimite către o imagine a tăierii, a rupturii. Cuvântul ,,satan” înseamnă o renunțare categorică, fără echivoc, o lepădare radicală de ceva anume.

Întrebarea este dacă tocmai Cuvântul, care este Dumnezeu, putea să trimită omul în păcat. Din moment ce esența cuvântului este de fapt Dumnezeu, calea prin care creează lumea- unitară, la începuturile sale, de unde dezbinarea?

„Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa.” „. Geneza, Cap. 1, 9

Păcatul a luat naștere prin intermediul unei răstălmăciri a adevăratului Cuvânt, ficțiunea este cea care reușește să o convingă pe Eva să muște din acel fruct al pomului cunoașterii.

„Dacã cuvântul este atribuit lui Dumnezeu, ficțiunea poate fi arma Diavolului; în orice caz, aceasta reprezintã materia scriitorilor. Rãul se va naște astfel dintr-o pervertire a cuvântului aflat la baza artei și literaturii occidentale, fiindcã, denumirii verbului divin îi succed șiretlicurile ficțiunii” O istorie a răului scrisă de Michel Faucheux

Ea alege să muște din fruct pentru că șarpele a zis că va deveni mai bună. Răul este înfăptuit în numele unui ideal, nu al plăcerii.

„șarpele însã era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pãmânt, pe care le fãcuse Domnul Dumnezeu. și a zis șarpele cãtre femeie: «Sã fi spus oare Dumnezeu sã nu mâncați roade din orice pom al raiului?» Iar femeia a zis cãtre șarpe: «Roade din pomii raiului putem sã mâncãm. Numai din rodul pomului cel din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Sã nu mâncaþi din el, nici sã vã atingeți de el, ca sã nu muriți!» Atunci șarpele a zis cãtre femeie: «Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe cã în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și rãul»“ Geneza 3, 1–4

Michel Faucheux susține că nimic din ce este bun nu poate fi exprimat prin cuvinte. Răul este istoric și memorabil, dar cel mai important este că natura acestuia depinde de cuvânt. Răul este născut prin intermediul ficțiunii și conservat de cuvânt. Prin crearea unei ficțiuni, a unei false cauze nobile, reușim să convingem că orice mare rău are un temei. Este de fapt o cale spre bine. Orice mare catastrofă, orice mare eveniment tragic a avut la începutul său un discurs care a convins și care a pornit acțiunile. Pe când dacă suntem fericiți nu putem gândi, fericirea este efemeră în favoarea răului care lasă urme adânci. Sunt momente când cuvântul este cu mult mai puternic față de arma în sine. Ne este ușor să povestim cum și de ce ne-am simțit ,,rău” până la faptul că nu există o nomenclatură a fericirii. Extazul este trăirea pură, iar natura acestuia nu permite memorarea sa în tocmai. Chiar dacă putem spune în linii marii cum e să fii fericit. Nu putem induce starea de fericire vorbind despre ea. Pe când, o stare de rău, este transmisibilă. Rememorarea lui impresionează.

Răul se face în numele a ceva. Cruciadele au fost făcute în numele Domnului, Hitler a pornit o întreagă „industrie a exterminării” în numele eugeniei (pseudoștiință burgheză care, sub pretextul că studiază ameliorarea rasei omenești, propagă cele mai reacționare idei despre inegalitatea biologică și intelectuală a oamenilor și a raselor umane). Este tulburător să te gândești că meseria cuiva este să găsească „soluții” pentru „problema evreiască”, să existe niște funcționari ai morții. La baza acestui monstruos demers a stat un discurs, o ficțiune care a făcut ca totul să devină realizabil. Nazismul are ca piatră de temelie o cauză nobilă. Alfred Rosenberg oferă baza filosofică a nazismului. Exprimă nevoia reconstituirii unei lumi noi.

„Nazismul s-a insinuat în trupul și în sângele unui mare număr de oameni prin expresii izolate, prin întorsături de forme sintactice care se impuneau milioanelor de exemplare, fiind adoptate în mod mecanic și inconștient (…) Cuvintele pot fi ca niște minuscule doze de arsenic: le înghiți fără să bagi de seamă, par să nu aibă niciun efect și iată că, după un timp, efectul toxic se face simțit.” Klemperer, LTI, limba celui de al III-lea Reich.

Cea mai controversată reacție și explicare a acestui fenomen de exterminare în masă a unei rase omenești, aparține Hannei Arendt. Spune că răul făcut la o scală atât de mare este posibil prin banalizarea acestuia. Care constă în ideea de a-ți face datoria. Practic te duci la muncă și trebuie să îndeplinești ce ți se spune. Te debarasezi de încărcătura afectivă și ai „incapacitatea de a te pune în locul celuilalt“. Empatia este ceva ce putem învăța, doar intrând în contact cu omul direct reușim să simțim mai mult, tocmai de aceea distanțarea de obiect ne face să fim mai cruzi. Problema răului este de o extindere disciplinară foarte variată. Problemă axiologică (disciplină filozofică având drept obiectiv studiul valorilor morale) în sine reprezintă una dintre cele mai arzătoare obiecte de studiu pentru religie, filosofie, istorie, artă și nu numai. Arendt spune că arma este cea care ne face să fim indiferenți. Așa cum probabil cel care a apăsat butonul pentru bomba de la Hiroshima nu a știut ce grozăvie urmează să facă. Așa cum Eva nu a știut ce urmează să cunoască.

Metafizica lui Nietzsche, Martin Heidegger

De ce propun cartea de mai jos? Pentru că nu ar fi existat așa cum îl știm azi fără Heidegger.

Am fi avut un posibil bun filosof, întemeietor al nihilismului, dacă Heidegger nu ar fi muncit ca un apucat să pună în ordine opera filosofului controversat, iubit și hulit deopotrivă: Friedrich Wilhelm Nietzsche. Înainte de a citi: Cuvântul pentru filozof este calea spre adevăr. Omul a denumit totul la începutul întemeierii limbii în funcție de esența descoperită în lucrul numit. Din păcate această denumire a esenței are o condiție efemeră, semnificația reală are tendința de a se ascunde. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală.
Cartea are în vedere prezentarea conceptelor fondatoare ale metafizicii lui Nietzsche. Acest demers poate părea firesc sau banal, însă până în momentul scrierii acestei cărți, nimeni nu credea că se poate vorbi despre o metafizică a nihilismului filosofului considerat nebun.Conceptele cu care operează Nietzsche, prin care își construiește metafizica, ne spune Heidegger sunt: voința de putere, nihlismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea.
Despre metafizică suntem lămuriți că înseamnă adevărul ființării ca atare în întregul ei. Adică metafizica prezintă tot ceea ce este (ființare în întregul ei) exact așa cum este (adevărul- care se află într-o stare de neascundere). De ce stare de neascundere? Pentru că în terminologia heideggeriană nu există minciună, există lucruri nerevelate, ascunse de alte lucruri și semnificații.
Adevărul, spune el, este istoric, adică profund legat de contextul epocii, cu alte cuvinte va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor, motiv pentru care opera lui Heidegger are foarte multe sisteme de numire a conceptelor filosofice, de aici dificultatea traducerii și a înțelegerii sale.
ființare (Multiplu) și ființă (Unversal) relația 1-Multiplu.
1. Voința de putere: este caracterul fundamental al ființării, de la ea provine orice explicitare a lumii, dat fiind că voința de a avea putere este cea care instituie valori- ea este ființa (esența) ființării (a lucrurilor ce sunt, a existenței în sine, ex.: o cană, un pahar, un ciorap). Ea dă tonul axiologic al lumii: „esența este totodată și scopul”, mergem în spre interior, în spate spre adevărul gol goluț
2. Nihilismul: istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin natura/esența lui este destinat să se ascundă. Ori nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axilologică a lumii. Fiecare epocă cu valorile sale.
3. Eterna reîntoarcere a aceluiași: numește felul în care ființarea (exitența) este în întregul ei, prin ea se creează întreg adevărul, prin ea puterea de voință reușește să fie
4. Supraomul– este un nou purtător de dreptate, are în vedere esența/ ființa nihilist-istorică a umanității ce se gândește, este și ce se vrea într-un mod reînnoit.
5. Dreptatea: esența adevărului ființării/existenței/tot ceea ce este, ca voință de putere. Adică dreptatea este urmărită în tot procesul acesta. Să reînnoim mereu adevărul pentru că așa ajungem să-l trăim (în dreptate).
Câteva completări:
voința de putere:
– voință= actul de a voi înseamnă aspirare către ceva, îți dorești să…
– putere= exercitarea forței––––> îmi doresc să am putere, adică, ce astăzi ne spune psihologia motivațională, într-un mod ceva mai pragmatic: că trebuie să vrei un lucru să-l poți avea: să te depășești pe tine însuți. Să îți înfrângi condiția și să devii cine ești tu cu adevărat.
nihilismul: devalorizarea valorilor supreme este primul pas în instituirea unui nou sistem moral: „ Odată cu devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie înlăturată înainte de toate locul în care se află aceste valori.” p. 49

„O istorie a răului” scrisă de Michel Faucheux. Un altfel de omagiu adus cuvântului.

O carte cât zece, din care poți înțelege importanța istorică a cuvântului. Cred că este una dintre cele mai răvășitoare premise ontologice. Autorul susține că nimic din ce este bun nu poate fi exprimat prin cuvinte. Răul este istoric și memorabil, dar cel mai important este că natura acestuia depinde doar de cuvânt.
Răul este născut și conservat de CUVÂNT. Prin cuvânt reușim să convingem și orice mare rău a avut la începutul său un discurs care a convins și care a pornit acțiunile. Atunci când suntem fericiți nu putem gândi, fericirea este efemeră în favoarea răului care lasă urme adânci. Cuvântul este cu mult mai puternic față de arma în sine. Pornește de la faptul că ne este ușor să povestim cum și de ce ne-am simțit ,,rău” până la faptul că nu există o nomenclatură a fericirii.
Extazul este trăirea pură, iar natura acestuia nu permite memorarea sa în tocmai. Chiar dacă putem spune în linii marii cum e să fii fericit. Nu putem induce starea de fericire vorbind despre ea. Pe când, o stare de rău, este transmisibilă. Rememorarea lui impresionează.
Argumentarea sa merge spre faptele istorice, la baza cărora există un cuvânt care naște o altă realitate (a se vedea Hitler…) Miza acestei cărți este atât de tulburătoare încât, cred eu, oricine poate fi impresionat și, poate, cel puțin pentru câteva zile va privi cu alți ochi lumea. O perspectivă axiologică asupra istoriei. Este o primă treaptă pe care o poate face orice novice în ale filosofiei istoriei. Citită cu atenție ne face să înțelegem dinamica civilizației occidentale, pornind de la realități și concepte de religie, filosofie, morală și istorie. Structurată în patru părți, fiecare evocând câte un ,,rău”:
– în numele Domnului;
– în numele Diavolului;
– în numele Istoriei;
– în numele Omului.
Este un bun cârmuitor în istorie, se trec în registru evenimente și mituri care au răscolit lumea la vremea lor. Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchizitța, ritualurile satanice, masacrele pline de sălbăticie puse la cale de Elisabeth Bathory, Gilles de Rais, Marchizul de Sade, Jack Spintecătorul, Hitler sau Stalin.
Filosofia istoriei caută și denunță cuvintele care pornesc fabulosul motor al lumii. Caută și explică influența cuvintelor.

p. 8 „Rãul înseamnã întotdeauna o declarație fãcutã în numele unui ideal care-l mascheazã: este un șiretlic al cuvintelor, o intrigã, așa cum stã mãrturie întâmplarea cu șarpele din Genezã, întruparea Diavolului. Fiindcã, oricare ar fi credințele, Diavolul, sub diverse forme, s-a impus ca o comodã reprezentare a rãului care se opune în mod firesc unui Dumnezeu, principiu al binelui. În textul biblic, Dumnezeu numește lucrurile, iar aceasta are valoare de creație. În timp ce Diavolul, așa cum etimologia numelui o indicã, divizeazã unitatea prin minciunã. Potrivit lui Éliette Abécassis: „Spre deosebire de empatie, care implicã uniunea dintre subiect și obiect, de milã sau de simpatie, rãul introduce o distanțã între subiectul și obiectul victimã a rãului“. Dacã cuvântul este atribuit lui Dumnezeu, ficțiunea poate fi arma Diavolului; în orice caz, aceasta reprezintã materia scriitorilor. Rãul se va naște astfel dintr-o pervertire a cuvântului aflat la baza artei și literaturii occidentale, fiindcã, denumirii verbului divin îi succed șiretlicurile ficțiunii. „șarpele însã era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pãmânt, pe care le fãcuse Domnul Dumnezeu. și a zis șarpele cãtre femeie: «Sã fi spus oare Dumnezeu sã nu mâncați roade din orice pom al raiului?» Iar femeia a zis cãtre șarpe: «Roade din pomii raiului putem sã mâncãm. Numai din rodul pomului cel din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Sã nu mâncaþi din el, nici sã vã atingeți de el, ca sã nu muriți!» Atunci șarpele a zis cãtre femeie: «Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe cã în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și rãul»“ (Geneza 3, 1–4).