În dialog cu Laurențiu Zloteanu -„artistul ignorant” de la care putem învăța totul

Pe „artist ignorant” l-am descoperit pe instagram. M-au impresionat lucrările sale, dar și povestea de viață. Este un spirit tânăr care poate fi o inspirație pentru adolescenți sau adulți, dar mai ales pentru artiștii contemporani. El a fost cel care mi-a dat și ideea deschiderii acestei serii de interviuri, prin care încerc să promovez oamenii pe care îi admir. Datorită lui am reușit să aflu mai multe despre poeta Elena Katamira, al cărei interviu îl puteți citi aici.

Mai jos sunt 10 întrebări sau mici îndemnuri la „dialog”. Lista a fost trimisă în scris, iar el mi-a răspuns la fiecare în parte. Am încercat să păstrez o anumită fluență/cauzalitate pe cât de mult posibil. Despre Laurențiu Zloteanu puteți afla mai multe de aici în cadrul unei prezentări susținute la TEDx Cluj. Un alt interviu poate fi citit pe Scena9.

Trebuie să spun și despre Expoziția „În pielea mea”, găzduită de EYE CREATE GALLERY, a cărei existență a început din data de 18 februarie 2022. O galerie creată de Laurențiu Zloteanu. Urmați invitația sa la adresa strada Țepeș Vodă, nr. 37-39, sector 2, București. Mijloace de transport: tramvai 40, 56 – stația Universitatea Hyperion, troleibuz 70, 79 – stația Țepes Vodă.

1. De unde s-a născut pasiunea pentru artă?

E trecut de 2 AM și stau cu coatele pe un mănunchi de markere și tuburi de vopsea. Pufăi din obișnuitul tabac (și scriu între paranteze că fumatul ucide). Mă aflu într-o chirie, undeva la demisol. Relația mea cu desenul a început să se configureze pe la vârstă de 2-3 ani. Pe vremea mea, căci azi am 32, nu aveam cretă pentru Șotron sau Frunză, jocuri ale copilăriei. Foloseam frunze și rupeam boscheți întregi spre disperarea vecinilor. Ei bine, ceilalți copii făceau asta.

Eu mă retrăgeam undeva mai departe și rămâneam singur, halucinat de propriile mâzgălituri pe asfalt. Ulterior, aveam să desenez, pot afirma retrospectiv, un fel de hărți și scrisori. Aveau acest efect terapeutic asupra mea căci eram în căutarea unor figuri adulte care să mă protejeze. De fapt, ăsta e rolul desenului pentru mine. De protecție. Pentru că indiferent ce se întâmplă în viața mea, această formă de exprimare îmi este întotdeauna familiară, fidelă și mă hrănește spiritual în moduri în care niciun drog nu o poate face. 

2. Se spune că o imagine face cât 100 de cuvinte. În câte forme de artă te exprimi? Cum te ajută imaginile și cuvintele sau (care din ele o face mai mult) să te exprimi?

Sunt o persoană hiper-sensibilă. Hiper-intuitivă. Din păcate, efectul advers al acestei caracteristici este că văd foarte târziu anumite gropi pe care (tot) singur mi le sap. Pe de altă parte, aș zice mai degrabă că universul se exprimă prin mine. Acela pe care îl vedem atât prin intermediul sateliților, cât cu ajutorul unui microscop. Mai simplu spus, când desenez nu contează ce gândesc. Contează că exist. Atât.

Atunci când scriu, nu contează că exist. Cuvintele devin note muzicale, oricât de „tâmpită” ar părea afirmația mea. Dar e o muzică acolo căreia eu îi acord importanță. Ai idee câte lucruri apar înăuntrul nostru zilnic și le punem undeva deoparte, zicându-ne (a se citi, mințindu-ne) că vom ajunge să le dăm cumva-cândva o formă? Eu nu am de gând să mai pierd o clipă fără a acorda importanță legăturii mele cu universul, fie el micro sau macro. Fără sens, sunt în viață. Fără sens o să sfârșesc. Măcar să nu uit că merită. Chiar merită fiecare clipă trăită. 

3. Cât de importantă este arta în viața ta, în postura de creator și consumator de artă? Pictura e cea mai apropiată formă de artă pentru tine?

Am două definiții principale pentru acest termen „artă”. Cea complicată e, limita dintre ceva considerat ca fiind „artă” și ceva care nu este “artă” e la fel de subțire ca limita dintre nebunia instituționalizată și nebunia din care se naște speranța. Definiția simplă e, artă e ceea ce îți place. Ceva pentru care aloci timpul necesar, în mod regulat, pentru că îți face bine. E o „artă” în toți și în toate. Singura formă de „artă” apropiată pentru mine este „arta stradală”. De la oamenii străzii cu care vorbesc ori de câte ori am ocazia, de la graffiti-urile date prin ganguri (scrisesem „canguri”), la doamnele de pe bulevardul Mihai Bravu care mă întreabă dacă am un foc, la consumatorii de droguri, la opulența pe care o afișează x sau y persoană și multe alte situații și exemple. Strada are pentru mine o aură de familiaritate. Poate pentru că sunt un bucureștean coclit? Poate… Dar nu în totalitate. Pentru că există o altă artă” care mă împlinește. Orice pădure. Orice copac. Patternurile de pe orice scoică, valurile marii, dealurile, câmpiile, în general natura.

Există o scindare în mine. Am o parte care ar vrea să trăiască în cumplită mizerie printre „arterele” vagabondajului pompând acțiuni împotriva sistemelor de orice natură la limita infracționalității și o parte care și-ar dori să își cultive propria grădină, să picteze pe câmp, iar seara, împreună cu tovarășa mea să văd filme vechi și să descopăr înțelegerea oamenilor cu referire la natura umană (clasicul miros de pâine crescută în casă, cearșafuri apretate, mirosul de noroi, cititul pe prispă la lumina opaițului s.a.). Evident că ambele variante sunt himere ale propriei mele imaginații de la această oră. Dar ceva în mine vede și simte neobișnuitul. Orice lucru neobișnuit îl percep ca pe un artefact, iar astfel devine „artă” pentru mine. 

4. Care sunt artiștii tăi preferați? Ne-ar ajuta foarte mult dacă ne-ai recomanda câțiva contemporani despre care nu știm prea multe (sau poate nici nu am auzit despre ei).

Cred că asta e cea mai grea întrebare de la începutul anului 2022 încoace  (în afară de „cum îmi rezolv durerilor cronice?”). În privința artei mele „ignorante”, sunt călăuzit constant de tot ceea ce au creat Pieter Bruegel (cel Bătrân), Alan Watts și Jean-Michel Basquiat. Pe de altă parte, din lumea filmului, sunt fascinat de filmele lui Roy Andresson, David Linch și Wes Anderson. În privința muzicii, de la Delia Derbyshire la Brian Eno, până la Tim Hecker, Boards of Canada și mai ales William Basinski și greii greilor, Ludovico Einaudi, Philip Glass, Hans Zimmer (și e o nebunie la muzică, stai că ies acum). Dintre artiștii contemporani, sunt foarte mulți oameni. Din zona foto, clar Mihai Barabancea, Matei Hablinschi, Anja Wessels. E un gagiu tare rău, pictor francez, își zice Skunkdog.

Pe colaj digital e hype Morysetta, pe grafică Scott Tetlow. Totuși, cel mai și cel mai preferat pictor contemporan (doar pentru azi) rămâne, pentru mine, David FeBland. Și asta doar așa să dau niște nume, căci sunt prea mulți oameni în fața cărora tocmai ce m-am făcut de râs pentru că nu i-am numit. Pe tattoo îl recomand pe Not Bob, iar pe prăjituri Elisabeth Royal Cakes. Asta că să depășim un pic limitele convenționale, lucru pe care dorim să îl realizăm și prin intermediul spațiului expozițional EYE CREATE GALLERY.

5. Ce înțelegi prin libertate și cât de mult contează pentru tine (în postura de artist mă gândesc că libertatea este esența expresiei) sau cum anume știi/ crezi că ești liber?

Orice libertate anulează o altă libertate. Oricât am filosofa asupra conceptului de libertate, nu există per se, în opinia mea. Ar fi „cool” să zic că am libertatea de a crea orice. Nu, nu am. Sunt limitat de rigorile sociale, legislative, uneori ale „bunului-simț”. Sunt limitat de o multitudine de constructe mentale. E una dintre regulile jocului din orice societate.

De exemplu, câinele meu Enei e complet privat de libertate. În structura ființei sale este să își însoțească stăpânul sau haita de câini în explorări. Pe când, Enei iese afară când o scot eu și mănâncă atunci când îi dau eu. În definitiv, toți suntem ca Enei. Mă scuzați, eu sunt ca Enei.

Sunt ghidat în primul rând de acțiuni pe care creierul meu le interpretează ca fiind benefice pentru a trăi această clipă, această oră, această zi. Dacă ating vreodată liberatea în scris, discurs sau desen, prefer să păstrez pentru mine. Există lucruri care m-ar putea anula complet din societate. Prefer să rămân pe (foarte!) margine, dar existența mea depinde de acțiunile benefice înspre dezvoltarea acestei societăți.

Pot să îmi imaginez că există un soi de „tresărire” (poate?) în cazul anumitor oameni în contact cu Libertatea. Dar dacă se discută vreodată despre libertatea ca esență a expresiei, se discută doar pentru că lipsește din toate punctele de vedere. Eu nu am întâlnit ființă liberă pe planeta asta. Asta nu înseamnă că nu poate exista. 

6. Am văzut de curând pe contul tău de Instagram că ai dezbătut asupra bullingului și a mai multor forme de abuz. Aș  vrea să ne spui puțin despre experiența ta cu abuzurile. Despre cum te-au afectat și cum ai reușit (și o faci în continuare) să te aperi sau vindeci.

Timpul acoperă rănile, dar numai moartea le vindecă… Nu mai știu unde am auzit asta. Pentru mine e imposibil să mă apăr de ceva ce nu (mai) pot schimba. Întocmai pentru că dezvolt anumite complexe sau vulnerabilități este în responsabilitatea mea să le convertesc în abilități de supraviețuire. Nu scapi de un abuz, așa pur și simplu, oricum riscul e ca la rândul tău să devii abuzator. În acele story-uri discutam despre ceva care încă mă sparge din multe puncte de vedere. Sunt micro-abuzurile. Din nefericire, le văd pe palierele mai multor generații. Sunt atitudini și vorbe care „bat” spre un soi de „normalitate”, de exemplu, chiar și acel „ce-ai, mă, ești proastă?” E ceva foarte nașpa acolo. Sau, „dacă nu înveți o să ajungi gunoier”.

Sunt glumele de la emisiuni precum iUmor la care oamenii aplaudă programat. Este programarea, de fapt, care se face în rândul populației. Din păcate, cum spuneam, mintea noastră este obosită. Avem job-uri care mai de care mai dubioase ale căror funcții nu aduc nimănui nicio viață mai liniștită, nici mai mult acces la dezvoltare, nici mai multă siguranță. Dimpotrivă. Toată lumea avea acel „loc de muncă” până în anii ’90. Dar eficiența acelor locuri de muncă a fost revizuită vreodată? Producția doar de dragul producției vedem în ce colaps climatic ne-a adus.

De aceea zic, ai tot dreptul să te enervezi. Ai tot dreptul să țipi și să înjuri. Cred că e parte din natura noastră. Totuși, nu e greu să auzi sau să vezi oameni abuzați în numeroase momente. Oricât am încerca să le normalizăm sub ideea de hate, ele rămân un abuz. Dacă merg pe stradă și aud, „ia uite-l pe fraierul ăsta ce tatuaje are”, ăsta e un micro-abuz. Eu nu indic către faptul că suntem sensibili și reacționăm mai degrabă decât să răspundem… Eu indic către comportamente clare.

Consider că ne alegem greșit luptele și dușmanii, eu însumi fac deseori asta. Dar, de exemplu, lucrând în publicitate, am văzut colegi care își înjurau superiorul care, din păcate, era soția patronului, iar apoi femeia venea și se așeza la birou, iar eu mă simțeam complice. Pot fi martorul unui abuz, dar nu pot fi complice. Din acest motiv, mi-am dat demisia de trei ori din cauza unor comportamente abuzive.

Odată un „șef” mi-a zis că atunci când închid ochii să vorbesc (fac asta uneori ca să îmi clarfici informațiile din tab-urile deschise în minte) e lipsă de respect față de colegi. Dar, bang! Na, micro-abuz. Același „șef”, altă replică, „da’ te-ai îmbrăcat într-un mare fel azi”, urmat de niște asocieri de filme porno. Asta nu e normalitate pentru mine. Și, crede-mă, am crescut în niște medii complet dezaxate, din multe puncte de vedere. Și nu e că sunt eu sensibil. Dimpotrivă. Întocmai pentru că nu sunt sensibil, răspund deseori chestiilor ăstora, chiar dacă nu sunt implicat direct.

Cred că ideea de sensibilitate e iarăși prost înțeleasă, căci atunci abuzurile continuă. În special în rândul fetelor și femeilor, prin intermediul aplicațiilor de social media. Public Shaming-ul este o alternativă până când avem și alte soluții. Până atunci, îmi doresc ca fiecare să lucreze la dezvoltarea stimei de sine. E bine să nu te lași călcat în picioare, chiar dacă îți spui „mi s-a părut”,   „a avut o zi proastă”, „nu știe mai mult”. Asemenea lucruri nu există. 

7. Legat tot de abuz, am văzut că te adresai unor femei care fuseseră abuzate, într-un grup specific, criticai lipsa de flexibilitate în gândire a anumitor persoane, cumva specialiste în direcția asta.Ce anume te deranja mai exact sau care era contextul?

Hmmm… Sunt înscris pe niște grupuri de social media unde oameni își pot împărtăși experiențele de viață, de cele mai multe ori sub anonimat. Lucru care e foarte bun. Totuși, aceste grupuri sunt specifice pentru psihologi și terapeuți. Un fel de „sfatul specialistului de suflet”.

Eroarea pe care o comit, majoritatea specialiștilor, constă în faptul că nu răspund într-o manieră de susținere a persoanei. Pseudo-psihologii vin la pachet cu meme-uri efectiv motivaționale, golite de sens, un fel de propriile lor proiecții și păreri care, în definitiv, pentru mine, indică foarte clar o lipsă completă a pregătirii lor profesionale. Pe de altă parte, câteva răspunsuri oferite de mine au fost șterse, deși, în opinia mea, găsesc că am comunicat înțelegere față de persoană. Nu sfaturi, nu păreri, nu indicii. E ca atunci când îți spune cineva că îi este greu. Să știi că singurul mod în care îi poți fi real alături e să ii spui „înțeleg că îți este greu”.

Există o insulă deloc reglementată de specializări în domeniul psihologiei și psihoterapiei care produce „sufletișți de revistă”, oameni care nu realizează vreodată ce este un contra-transfer, ce este trauma omului care atrage din noi întocmai abuzul. Când cineva scrie că este abuzată de iubitul care a părăsit-o recent, se activează triunghiul dramatic.

Ai un Agresor, ai o Victimă, iar tu ca psiholog dacă ți-ai pus pelerină de Salvator / super-erou „de facebook”, riscul este să devii tu Agresor, în absența celui real, iar victima să își (re)confirme trauma. Cum făceau acești specialiști, între ghilimele, asta? Precizând compulsiv chestiuni de „baltă”, de tip „comunicarea în cuplu este foarte importantă”, „este important să înțelegi că nu te mai vrea”, „fiecare își construiește destinul cu propriile resurse”. 

8. Știu că ai vorbit la TEDx despre dependența ta, cum ai reușit să treci peste și ce-ai învățat din experiența asta? Ce sfaturi ai în această privință?

Nu cred că am avut vreodată sfaturi. Oamenii se pot droga. Oamenii pot să nu se drogheze. Nu este problema mea ce fac oamenii. Eu m-am lăsat de droguri pentru că devenisem un nenorocit, aveam nevoie de câteva sute de lei zilnic să nu-mi mai fie rău, nu să mă droghez! Am început să urăsc modul în care toleranța la droguri mă făcea să fiu, adică meschin, rău, infractor. A trebuit să renunț din motive practice, mai mult. Obosisem real să mai alerg după bani și droguri, dacă tot ce obțineam era încă o dilemă de unde fac rost de alți bani și de alte droguri.

Dacă am învățat ceva este că meritam să mor de mai multe ori și nu s-a întâmplat. Am mistificat aceste experiențe în ideea că oricum îmi place viața de mor 😊) și retrospectiv realizez că sunt tot ceea ce sunt azi datorită acelei perioade de aproape 11 ani de consum zilnic.

Sunt de peste 10 ani curat, am primit ajutor terapeutic în sistem de barter (un desen și o traducere dintr-o carte pentru fiecare ședință, așa am învățat și limba engleză de altfel), am primit ajutor din partea societății, beneficiind de asigurare de sănătate prin prisma job-urilor avute, motiv pentru care am putut lucra, gratuit prin CASMB, cu psihoterapeuți specializați și am urmat cu deosebită încredere recomandările celor de la Narcoticii Anomimi. Având o bază a recuperării mele, am reușit să îmi construiesc o viață. Și o fac în fiecare zi. Eu nu aș da nicio clipă din ziua de azi pe vreun drog, pahar de alcool, joint. Sunt ceva mai practic azi. Mai bine îmi îndrept atenția către victimele reale ale sistemului în care trăim. 

Aș vrea să ne spui cum crezi că se comportă un bărbat abuziv și ce faci tu să nu uiți că trebuie să respecți genul feminin. Cred că o perspectivă oferită din partea ta ar fi o altă viziune bărbaților în primul rând.

Cred că e important ca fiecare dintre noi să înțelegem mediul din care provenim. Să ne uităm cu oarecare toleranță la relațiile din timpul dezvoltării noastre. Dar nu la relația noastră cu părinții. Ci la relația dintre părinți, la relația dintre vecini, la relațiile celor din grupurile în care am crescut sau la care am aderat cândva. Și să simțim acele lucruri. Ceea ce încerc să zic: e important să recunoaștem că noi, cândva, nu am greșit cu nimic.

Am fost influențați de voie sau de nevoie de dinamică relațiilor celor din jurul nostru. În felul acesta, ne-am adaptat. Totuși, cred că dacă vin acasă super obosit și, ipotetic, mă adresez trivial iubitei mele, reacția ei nu ar trebui să fie, „înțeleg că ai avut o zi proastă”. Dar dacă am avut într-adevăr o zi proastă, pot să îi spun după primul, „bună, iubito. Te rog să mă înțelegi, am o avut o zi proastă, o să îți povestesc, dacă vrei, când mai scap de energia asta de căcat”. Acum și iubita poate să zică, „dar mereu le zici altora și mie nu-mi spui”, sau „dar și eu am avut o zi proastă, de ce trebuie să o strici și tu mai rău”…

Bineînțeles, fiecare știe cum să evite scandalul în dinamica propriei sale relații. Cred că nu e atât de importantă comunicarea dintre doi oameni, cred că e important ca noi înșine să ne înțelegem mai bine limitele, aptitudinile și limitările. Abia atunci vom știi foarte clar ce să răspundem în multe alte situații, fără a răspunde la ele cu un alt abuz sau în moduri în care riscul este ca abuzul să crească în intensitate.

Există un cuvânt cheie. Blândețe. Cred că e singurul lucru care mai poate salva lumea. Aceeași blândețe trezită pe chip la vederea unui bebeluș, aceeași blândețe să o manifestăm și față de propriile persoane. Implicit, să ne protejăm cu aceeași dedicare cu care am proteja orice lucru care la într-un final moare. Fiecare clipă este importantă. Fiecare moment este prețios. Nimeni nu merită să mai trăiască o secundă simțindu-se neînțeles, subapreciat, atacat și multe alte variante care nu întotdeauna sunt văzute drept un abuz. 

Să renunțăm complet la ideea de genuri. Abuzul nu are gen. Nu cred că poți fi misogin, când însăși femeile au comportamente misogine între ele. Nu cred că poți fi feministă fără a nu cădea în plasa de a promova tot un comportament patriarhal. Cred că nu poți să te simți „masculin” dacă te adresezi unei femei cu desconsiderare. Cel mai probabil, împreună cu prietenii săi „masculini” formezi grupul „desconsideraților”. 

10. Și pentru încheiere, ce ai putea spune celor aflați la început de drum în domeniul artei plastice sau al scrisului?

Stoicii zic, dacă vrei să scrii, scrie. Aș completa, dacă vrei să scrii și nu o faci, dacă vrei să desenezi/pictezi și nu o faci, amintește-ți că lucrurile astea nu sunt pentru cine are nevoie de ele. Sunt pentru cine le vrea în viață sa. Atât. Restul e vrăjeală. 

Laurențiu Zloteanu este un artist cu vizibilitate la nivel internațional. Lucrarile acestuia se află in colecții private ale oamenilor din România, Germania, Spania, Italia, Japonia.

EYE CREATE GALLERY este rezultatul activităţii artistice şi sociale a artistului ignorant Laurenţiu Zloteanu. Odată cu deschiderea expoziţiei artistului român Mugurel Bărbulescu, stabilit în Australia de Vest, Laurenţiu a lansat o invitaţie deschisă publicului interesat de artă, în toate formele sale, de a realiza împreună expoziţii şi activităţi culturale care să pună în lumina creatorii izolaţi de „bule artistice” prestabilite, marginzalizați de criteriile academice de expunere şi, nu în ultimul rând, fără posibilităţi directe de a închiria un spaţiu, dezvolta concepte expoziţionale, promovare în mediul social virtual.

Programul expoziției:

Despre poezie în dialog cu Elena Katamira

Platon spunea despre cuvântul scris că este fără apărare. Textul depășește puterile autorului, ceea ce îi poate conferi atât libertate cât și vulnerabilitate. De ambele părți este asumare, ne asumăm fiecare în parte faptul că nu mai putem reveni asupra a ceea ce a fost deja spus. Am numit la un moment dat expresia din noul volum ceva mai „pufoasă”. Făceam referire la faptul că poeta știe ce vrea să spună și nu încearcă să își impună vreo limită, pufoșenia despre care vorbeam este de fapt libertatea.

Ca în cazul Anei Maria Murariu (interviul cu minunata Ana îl puteți citi aici), poeta Elena Katamira a primit o listă de întrebări la care a răspuns în scris. Din nou, regula a fost ca eu la rândul meu să răspund unei întrebări dacă ar fi dorit. Vă invit să o cunoașteți pe Elena Katamira, o poetă cum mi-am dorit mereu să fiu.

1. Am citit un foarte bine întocmit interviu pe care l-ai oferit publicației InfoArt, unde ai fost întrebată cum ai descoperit poezia. Răspunsul dat de tine înglobează iubirea ta față de poezie, dar și cum anume ai început să scrii. Aș vrea să revenim și aici asupra acestui aspect. Dacă se poate, spune-mi în ce măsură poeta din tine s-a născut prin lectura altei poezii, consideri că poetul/poeta are „obligația” să citească poezie? Unde sfârșește cititoarea de poezie și unde începe poeta?

Mă gândesc acum că poți avea vocație de poet fără să ajungi să fii poet. Mi-ar plăcea să știu cum funcționează mecansimul acesta începând de la origini, probabil că există elemente comune în experiența fiecăruia plus ceva care face diferența. Nu știu cât de corect ar fi să spun că la mine poezia s-a născut din nimic. E ca atunci când descoperi părți din corp. Descoperi că poți face ceva cu ce simți și ce gândești. Că acestea capătă formă pe hârtie, dar nu formă ci ordine, compoziție, sens. că îți seamănă. Prietena mea cea mai de demult și de suflet scria poezii. Cei șase ani diferență de vârstă  nu au fost niciodată o distanță prea mare între noi. Îmi citea tot ce scria și poate așa a început fascinația pentru poezie. Cred că aveam zece ani.

Lecturile au început mai târziu și progresiv și chiar destul de târziu am început să citesc poezie masiv, deși e o exagerare și asta. Regulat, mai corect spus.  Pot  recunoaște că  presiunea mediului virtual în care am publicat  a amplificat  interesul pentru lectură în general și pasiunea de a descoperi poezia în atâtea forme. Realizezi că a citi e vital. E ca și cum te reatasezi unui corp universal și înveți să te miști odată cu el.  Adică în toate direcțiile😊

Prefer să citesc, mi-aș dori să citesc mai mult și să scriu mai puțin. O poezie memorabilă pe an dacă aș scrie, ar fi satisfăcător. Cititoarea de poezie sfârșește când coboară din autobuz, când jocul copilului în parc s-a terminat, când duminicile sunt prea scurte. Poeta începe când există impresii adânci, când strigă ceva dinlăuntru, când vine primăvara.

2. În același interviu ai dezbătut asupra afilierii/apartenenței tale la un „grup poetic”. Mai știu că ești activă în lumea asta a cenaclurilor online (unde te-am descoperit în urmă cu ceva ani), mă interesează cum vezi tu publicarea în astfel de grupuri. Te ajută feedback-urile primite acolo? Există astfel de cenacluri online pe care le-ai recomanda?

Am trecut prin multe grupuri și am rămas în foarte puține. Practic mai scriu din când în când în  Jurnal poetic. Uite un grup care a rezistat. Deși s-a pierdut dinamica inițială, acolo am citit mereu texte bune și feedbackuri sănătoase.

Nu aș încuraja nici descuraja activitatea de grup poetic, probabil că ne-a făcut tututor bine să trecem printr-un astfel de grup la un moment dat,  ideea ar fi de a nu rămâne blocat acolo, în dependență și frustrare sau în glorie și ardoare. Oamenii publică unde se simt acceptați și apreciați, poate face bine pe undeva la deconectare de la rutina zilnică.

3. Din 2018 până acum, am trecut printr-o pandemie și societatea pare să se fi schimbat uluitor, scindările sociale sunt poate la fel de mari ca în perioada războiului, personal mă duc cu gândul la prima jumătate a secolului trecut. Așa cum bine am observat, poezia a devenit un discurs și miza mesajului ei este enormă. Cum vezi poezia-manifest, liricul a fost vândut pe politică și morală? Mai bine zis cum afectează asta poezia?

Spune un poet  „poezia este o armă încărcată de viitor” și de prezent, zicem noi.  Cred că este natural ca totul în literatură să capete accente impregnate de o realitate ieșită din matcă, provocatoare. Poeții sunt soldați, mereu vor avea ceva de spus. Unii mai în prima linie, alții se refugiază în cazemate, după structura fiecăruia în parte.

Nu am repere să fac vreo afirmație categorică, cred că rămâne liric ce este liric, ce este toxic rămâne toxic, ce are forță are forță și mereu va mai rămâne ceva de spus după noi. Poetul nu are ultimul cuvânt. Am senzația că nu ți-am răspuns la întrebare.😊

3. În continuarea întrebării(lor) de mai sus mi-ar face plăcere să ne spui puțin despre ce crezi tu că face o poezie să fie poetică. Ai sfaturi pentru poeții aflați la începutul drumului?

Da, posibil ca nu toate poeziile să fie poetice. Dar asta nu le face mai puțin poezii.  Cred că arta poétică e un colaj de multe chestii,  esențială fiind  percepția cititorului, cât de cultivat este gustul său, cât de exotic, de temperat, de exigent. Pentru mine, personal, o poezie poetică e cea în care te odihnești, efectiv. 

4.  Care sunt poeții pe care orice iubitor(oare) de poezie sau tânăr(ă) poet(ă) ar trebui să îi citească. Ce poeți/ poete preferați/preferate ai?

Să se ia după semne. Să aleagă la întâmplare, dacă nu există indicatori. Să umble prin biblioteci virtuale sau reale.  Uneori cărțile ne caută pe noi. Să citească orice până își definesc propriul gust.

Când recomanzi un autor la modul acesta, trebuie să-i fi citit cel puțin jumătate din opera! Nu îndrăznesc să recomand,  dar am un colț in suflet pentru Mariana Marin și Teodora Coman.

5. Și acum aș vrea să ne oprim puțin asupra volumului tău care este în curs de apariție dacă nu mă înșel. Am citit și fată departe aer de hârtie (îl puteți citi aici)un volum care mi-a plăcut foarte mult. Poate pentru dramul ăla aproape imperceptibil de tragism, tema aceasta a depărtării de un punct terminus al purității și paradigma dialogului cu o divinitate rece/distantă m-au cucerit. Mi-ai făcut frumoasa surpriză de a-mi oferi (înainte de publicare) un nou volum de poezie, în care am observat o ponderare a limbajului, aș spune că folosești un „limbaj pufos” (dacă îmi permiți exprimarea). Aș vrea să ne povestești puțin care sunt temele, ideile, perspectiva ta asupra poeticității prin prisma acestui nou volum.

M-am bucurat mult că ți-ai luat timp pentru lectura celor două volume. Ai dreptate, când recitesc, uneori, fată de parte aer de hârtie observ formulări alambicate, ceva dicteu, ceva prețiozitate.

În cei 5-6 ani care au trecut de la debut îmi place să cred că ceva s-a schimbat în sensul temperarii limbajului, deși am excese și aici. Chiar pufos nu e 😊 L-am vrut cu nerv, cu drumuri scurte și cu destinații ambiguue. Nu știu dacă mi-a reușit.

Am gândit povestea dinlăuntru spre afară, de la mine spre ceilalți, deși încă vorbesc prea mult despre mine în poezie, sufocant acel eu pe care încerc să îl scot la lumină, să  îl vindec,  să îl restaurez, să mi-l așez pe scaun, alături. Povestesc un pic despre trauma emigrantului/imigrantului, despre ce-am mai găsit pe acasă și chestii din pandemie.

Nu știu cine îl va citi, la cine va ajunge. Nu mă preocup pentru asta. Am avut curajul și inspirația să îl ofer înainte câtorva dintre prietenii de pe fb pentru lectură și toate feedbackurile au funcționat ca un declic, mi-am zis, ahaaa, da, asta trebuie schimbat, asta nu merge, la asta se poate renunta etc.

Dacă aș putea să încurajez pe cineva în privința asta, înainte de a publica să își aleagă ca cititori câțiva prieteni buni sau persoane pe care le apreciază și a căror părere ar putea conta, îi încurajez  să o facă!

6. Așa cum ai spus și în interviul de la InfoArt explorezi mai multe forme de artă, de altfel am putut observa singură asta. Ce alegi între cuvânt și formă sau culoare? Ai putea să alegi între ele?

Greu de spus, dacă aș excela în vreuna ar fi mai ușor😊 Depinde de stare, de perioade, prefer una sau alta, deși nu aleg ca și cum ai alege un meniu. Nu le practic nici ca hobby măcar. Sunt necesități care apar și reclamă timp, din când în când. Mă văd  totuși îmbătrânind mai degrabă cu o pensulă în mână😊 și aia digitală.

7. Personal scriu poezie cu pauze, mi-am propus să public un volum. Ce sfaturi ai în această privință? La ce ar trebui să fie atent(ă) o/un poet(ă) care și-a propus să publice în volum?

Să aleagă totul atent și fără grabă, dar să nu amâne foarte mult momentul. Cum spuneam mai sus, să caute beta readers dispuși să fie sinceri, obiectivi, pozitivi. Să nu aibă așteptări. Să își iubească cartea. Să și-o promoveze după publicare. Eu la debut, nu am ținut cont de niciuna din aceste recomandări😊. Habar nu aveam.

8. Poet(ă) se mai poate numi cel/cea care a debutat în volum apoi nu a mai scris deloc? Există o „durabilitate” a poetului/ poetei?

Cred că este imposibil să nu mai scrii după debut. Poate să nu mai publici. Posibil să existe excepții, eu nu cunosc. Dar dacă ai scris un volum memorabil, chiar e suficient pentru istorie.

9. În ce măsură premiile literare atestă faptul că ești un/o scriitor/ scriitoare bună?

Întrebare grea, chestii care mă depășesc, alții ar vorbi mult mai concret despre asta. Cred că premiile sunt repere relative. Au fost contestați  autori premiați inclusiv la Nobel. Totuși, odată ajuns într-o nominalizare, un autor de duzină nu ești. Probabil nu toate premiile cred că își propun să evidențieze un autor bun, ci mai degrabă o creație artistică unică în momentul nominalizării. Și unicitatea poate fi produsul unui context anume.

10. Aș vrea ca în final să ne oprim asupra identității tale, la faptul că trăiește în diaspora de ceva ani. Mă interesează „în ce limbă gândești”. Ți s-a întâmplat să fie nevoie să traduci o poezie în română?

22 de ani aici.  nu am fost niciodată bună la engleză, sunt undeva la nivel primar, mă gândeam să încerc coreeană😊 o limba fascinantă. spaniola, ducându-mi  traiul aici,  a devenit a doua limba, nici nu mai sunt conștientă dacă gândesc în ro sau în spanish, atât de întrepătrunse sunt.

În general, scrisul, poeziile le gândesc în română, majoritatea. Uneori, după vreo lectură intensă în castellană, se leagă versuri altfel, dar la traducere simt că pierd din acel zvâc interior. Iubesc să traduc în general, fie din română, fie din spaniolă, este un exercițiu care mi-a oferit satisfacții mari, creierul mi-a mulțumit. 😊

În dialog cu Ana-Maria Murariu despre viață și poezie

Despre Ana Maria Murariu (n. 2002 Suceava ) v-am mai povestit câte ceva pe blog cu altă ocazie, în care prezentam poete care nu au publicat în volum, a căror poezie este foarte frumoasă și merită citită, să aflați cum este poezia ei puteți citi aici. Studentă în anul doi la Facultatea de Litere din Iași și o foarte bună și dedicată cititoare și scriitoare de poezie, am întâlnit-o cumva, undeva într-un colț virtual de literatură m-am întâlnit cu poezia ei care îți trezește sufletul. Nu sunt patetică în general și nici nu voi încerca să o fac acum, tot ce vreau să spun este că mai jos a răspuns întrebărilor mele o fată minunată.

Interviul a constat într-o listă de 10 întrebări, la care Ana-Maria a răspuns în scris, fapt ce se poate să fi întrerupt puțin cursivitatea scrisului ei (fascinant, expresiv și metaforic), a avut dreptul să nu răspundă unei întrebări dacă nu a vrut (fapt ce nu s-a întâmplat). Pentru că a avut bunăvoința să împărtășească gândurile sale cu noi, a avut dreptul să mă (și să ne) întrebe ceva la rândul ei. Acum să vedem cine este poeta Ana-Maria Murariu.

În dialog cu Ana Maria Murariu despre viață și poezie

1. Te numeri printre poeții tineri nedebutați pe care îi citesc constant în diverse cenacluri online și pe diferite alte canale, am văzut că poeziile tale au apărut deja în diverse publicații de gen. Ai un stil al tău personal, iar asta e ceva foarte important, deja e un pas mare spre concretizarea unui volum de poezie. Mă interesează care a fost primul tău contact cu poezia. Ce anume a declanșat poeta din tine și când anume ai început să scrii?

Cred că înainte să răspund la întrebarea ta, ar trebui să-ţi mulţumesc pentru că mă consideri poetă (eu nu m-aş numi poetă încă şi poate n-am s-o fac niciodată). Cât despre stil, nici nu mi-am dat seama că e diferit. Inima a dictat, eu am scris. Aşa se naşte poezia mea (dacă se poate numi poezie).

Nu reţin exact când am început să scriu. Ştiu doar că prin liceu am luat de mână poezia ca să mai scap de gânduri. Scriam mereu versurile pe caiete de matematică (acum că mă gândesc la asta, cred că am ales caietele de matematică pentru că mă simţeam eu închisă între patru pereţi şi voiam să se simtă şi versurile mele la fel). Scriam doar în rime, fugeam de versul alb şi acum fug de rime (sau ele de mine, mai bine spus).

E greu de spus ce (sau cine) anume a scos la iveală poeta din mine. Poate eu însămi sunt cauza. Poate că n-am mai suportat să aud gândurile cum ţipă în capul meu şi le-am aşternut pe hârtie ca să îi dea ei dureri de cap. Poate că n-am avut (şi n-am) curajul să-mi arăt durerea şi de asta o transform în poezie. Ori poate evit să-ţi răspund la întrebare cu sinceritate pentru că nu mi se pare corect să dau vina pe cineva (nu scriu de plăcere de fiecare dată, scriu doar ca să nu explodez; ca să nu-i rănesc pe cei din jur).

2. Pentru că suntem la capitolul poezie, nu pot să nu te întreb de unde vine inspirația? Curiozitatea mea se naște din faptul că ai poezii care frizează tragismul în toate formele lui.

Inspiraţia vine mereu din tragedii, din amintiri de care încerc să scap (dar se ţin ca un scai de inima mea), din moarte, din viaţă, din natură. Vine de peste tot (numai din lucruri frumoase nu), cum îmi spunea mie cineva. Numai că uneori nu aş numi-o inspiraţie, ci doar durere. 

Spui că eşti curioasă din cauza tragismului prezent în poezia mea. Nu ştiu dacă pot să-ţi hrănesc curiozitatea. Despre unele lucruri mi-e frică să vorbesc. Pot doar să-ţi spun că n-aş vrea să existe acest tragism. După ce scriu o astfel de poezie şi o recitesc a doua zi, mă simt ca un criminal cu toate că ştiu că am vrut doar să mă apăr de propriile gânduri.

Am fost întrebată la un cenaclu unde încape atâta durere într-o viaţă de 19 ani. N-am ştiut ce să răspund.

Tu mă întrebi de unde vine inspiraţia. Ştiu ce să răspund, dar nu ştiu cum s-o fac ca să nu par o victimă. Aşa că mă rezum la a-ţi spune că inspiraţia vine doar dacă se rupe ceva în mine (şi se întâmplă destul de des).

3. Am observat la cei de vârstă apropiată cu tine că scriu despre traume, pierderi, abuzuri în familie, aveți foarte mult curaj, atingeți subiecte care sunt încă „tabu” în România. Vezi în poezie o cale spre vindecare?

Tu îl numeşti curaj, eu îl consider laşitate. Să te ascunzi în spatele unor versuri în loc să spui cu voce tare tot ce simţi. În loc să strigi după ajutor, doar stai şi scrii despre lucruri care dor crezând că te vei simţi mai bine. Dar nu e aşa (cel puţin pentru mine). Poezia nu e o cale spre vindecare, e doar un mod de a te minţi că nu vei mai fi bântuit de trecut dacă îl arunci pe o hârtie. Mă doare toată poezia mea. Mă doare să scriu despre oameni pe care îi iubesc (chiar dacă mă fac să plâng), despre oameni care mi-au fost luaţi de moarte sau despre oameni care pur şi simplu au plecat.

Poezia nu e un paracetamol pe care îl iei ca să treacă răceala. E un cuţit care lasă cicatrici pe inimă. Şi mi-e frică să nu mă omoare propria poezie.

Ce poeți și poete te inspiră? Ne poți recomand câteva nume preferate din poezia română (și nu numai)?

Primul poet care îmi vine în minte când cineva mă întreabă asta este Radu Vancu. Psalmii pe care i-a scris sunt cu mine peste tot (numai la cimitir nu i-am luat cu mine până acum). Imaginea cu acel câine lingând pe faţă o fată lovită de un jandarm e atât de vie în mintea mea încât mi se pare că eu sunt acea fată, câinele e Luna (o bombonică de animăluţ) şi jandarmul e tata. Imagini de genul acesta mă inspiră. Poeţi (şi oameni) ca Radu Vancu mă inspiră. Pentru că şi el vede încă frumuseţea în ciuda durerii.

Dar nu doar Radu Vancu mă inspiră. Dacă vorbim despre poete, Ramona Boldizsar (recunosc că nu i-am citit încă volumul de poezie, dar fac tot ce pot să-l citesc şi eu). De ce ea? Pentru că într-o lume în care tehnologia ne-a hipnotizat pe toţi, ea menţine poezia (şi nu numai) vie. Sâmbetele când citeşte poezie mă inspiră (de fapt, îmi inspiră sufletul să fie fericit), mă fac să cred că mai există speranţă (şi că ea stă ascunsă în poezie).

Cât despre recomandări, nu ştiu ce să răspund pentru că nu vreau să omit pe cineva. Dar îmi asum riscul. Cred că printre preferaţii/preferatele mele se numără Radu Vancu, Svetlana Cârstean, Şerban Axinte, Vlad Muşat (al cărui nou volum îl aştept cu drag), Marcel Vişa, Claudiu Komartin, Nichita Stănescu (fără el nu se poate), Leonard Cohen, Edgar Allan Poe, Ana Blandiana, şi mai sunt multe nume de înşiruit dar oboseala a decis să mă opresc aici.

5. Cât de curând te gândești să debutezi în volum?

Nu eşti prima persoană care mă întreabă asta, Claudia. Ştii, întrebarea asta doare. Nu vreau să public vreun volum vreodată şi nu cred că o să mă răzgândesc. Aştept ziua când o să pot fi fericită ca să renunţ la poezie (şi mi-e teamă că acea zi nu va veni curând).

,,Numai oamenii rupţi pot scrie lucruri invincibile”. Aşa spune Radu Vancu. Şi dacă mă voi răzgândi şi voi dori să public vreun volum de poezie, ăsta va fi titlul.

6. Vrei să te limitezi cu scrisul doar la poezie? Ai scris sau îți dorești să scrii și proză?

Nu există limite când vine vorba despre artă (cred). Am scris şi încă scriu şi proză (cel mai adesea în franceză). Încep idei de romane şi le las baltă doar pentru că mi-e frică să nu mă transform cu adevărat în personajele pe care le creez.

Începusem un roman despre o fată dintr-un ospiciu şi o umbră care nu-i aparţinea. Am ambadonat-o doar pentru că umbra aia începuse să devină reală. S-a desprins dintre pagini şi acum mă urmăreşte tot timpul (sau o fi doar imaginaţia mea). ,,de ce umbra mea stă în aceeaşi cameră cu mine tot timpul?”, scrie Svetlana Cârstean într-un poem. Şi eu mă întreb de ce umbra asta care nu-mi aparţine stă mereu pe umerii mei.

Am deviat de la subiect, să mă ierţi. Dar da, scriu şi proză, scriu şi scrisori pentru Nichita.
Numai că uneori aş vrea să nu mai scriu.

7. Știu că urmezi Facultatea de Litere din Iași, ce înseamnă pentru tine studiile filologice, de ce ai ales facultatea asta?

Nu ştiu de ce am ales facultatea asta. Poate pentru că nu voiam să renunţ la literatură ori poate că aici mă simt eu însămi. Greu de spus. Ştiu doar că am vrut să devin pompier dar din motive medicale nu se poate, aşa că am decis să devin pompier de suflete. Să sting durerile ce ard în oameni.

Studiile filologice înseamnă pentru mine o portiţă spre a-mi atinge visul mai repede. Şi, desigur, ele reprezintă o călătorie (e destul de interesant să te plimbi prin lingvistică, prin morfologie şi sintaxă, ca mai apoi să ajungi prin literatură şi prin istoria limbii).

8. Ce profesie îți propui să ai? Ți-ai dori sau ți-ai dorit vreodată să devii profesoară?

Când eram mică, îmi doream să devin profesoară. Să pot modela oamenii în oameni adevăraţi. Până să mi se bage în cap ideea că ar fi bine să devin medic. Am zis ok, medic să fie. Am mers la liceu pe un profil real cu gândul să ajung cândva un medic de succes. Până când am decis să devin pompier. Şi bineînţeles că visele nu devin realitate oricât de mult am vrea. Mi-am lăsat visele să se ofilească într-un salon îngust dintr-un spital. Şi nu mă mai întorc acolo ca să le salvez.

Am realizat că universul vrea să devin profesoară. Că asta mi se potriveşte. Aşa că asta voi face. O să devin o profesoară care să îi înveţe pe copii să fie oameni. Apoi o să-i învăţ şi tainele unei materii. Iar ei o să mă înveţe să fiu din nou copil.

9. Ce grupuri poetice, publicații/ reviste/ pagini de Facebook/ conturi de Instagram care ne fac să iubim poezia ne recomanzi? Unde te putem citi, unde ai mai publicat până acum?

Recomand cu căldură pagina Noise Poetry (care se găseşte şi pe instagram). Apreciez toată munca lui Marian Mihai de a promova poezia tinerilor nedebutaţi, de a promova poeţi şi poete care deja au publicat, de a ne oferi traduceri ale unor poeţi despre care probabil nici nu ştiam. De asemenea, pagina O mie de semne şi Parnas XXI şi altele al căror nume nu îl reţin acum.

Un grup poetic pe care l-aş recomanda este Jurnal Poetic. Primeşti o critică destul de constructivă atunci când este cazul şi ai ocazia să descoperi oameni în care se ascunde poezia. Să nu uit de Ramona Boldizsar. Dacă există un om pe lumea asta care să te facă să iubeşti poezia, ea e omul potrivit. Mereu înconjurată de poezie încât mă mir că nu a devenit ea însăşi o poezie. Să nu uităm de elefantul de bibliotecă, ai văzut ce articole faine scrie? Eu am văzut şi îl recomand cu drag. Stârneşte poftă de citit.

De găsit, mă găsiţi pe Noise Poetry, pe Parnas XXI, într-o revistă din Peru (Kametsa), pe grupul de poezie Poeţi analfabeţi (aici postez poeme cel mai des).

Mă găsiţi printre hârtii. So, dacă aveţi nevoie de ceva, Ana e aici.

10. Iar la final vreau să ne spui unde vezi tu poezia, care crezi că a ajuns să fie rolul ei în viețile noastre?

Eu nu văd poezia, eu o simt. Poezia trebuie simţită. Trebuie să ne uităm în spatele cuvintelor ca să descoperim mesajul. Poezia ne ţine în viaţă, cel puţin asta cred eu. Ne trage de mână când vrem să ne aruncăm în hău. Ne ajută să scăpăm de gândurile toxice. E vocea noastră atunci când nu putem vorbi.
Poezia e ca o mamă şi noi îi sugem laptele până sufletul devine din negru alb. Ăsta e rolul ei, să ne purifice sufletele.

Şi aş vrea să te întreb şi eu pe tine (de fapt, pe toţi cei care vor citi acest interviu), de câte ori ai simţit că poezia te strânge în braţe? Pentru că eu am impresia că poezia ne strânge în braţe mai des decât o fac oamenii.

Ca să îți răspund la întrebare, poezia reprezintă până la urmă expresia reală a sentimentelor și a gândurilor celui ce o scrie, prin urmare poezia ne îmbrățișează cu adevărat.

În dialog cu Ana Maria Murariu despre viață și poezie