Scriitori ruși care te vor face să te îndrăgostești de filosofia existențialistă

Existențialismul a fost o mișcare filosofică din secolul al XX- lea foarte influentă, s-a reflectat în mod special în literatură. În prezent termenul de existențialism a devenit aproape sinonim cu numele unor scriitori precum Fiodor Dostoievski, Leonid Andreev sau Franz Kafka și filosofii reprezentativi precum Albert Camus și Jean-Paul Sartre. Astăzi, îndepărtându-ne de prejudecățile secolului trecut înțelegem importanța pe care a avut-o gândirea unor personalități precum cele enumerate mai sus.

Filosofia existențialistă dezbate asupra problemei alienării umane în lumea modernă. De asemenea, în ea se reflectă depășirea iraționalismului în filosofia și psihologia secolului al XX-lea. Abordarea existențialistă pornește de la natura și contextul cataclismelor globale ale secolului XX (cele două războaie mondiale, genocidul, bombele atomice etc.).

Originea existențialismului se regăsește în așa-numita filosofie a vieții și în nihilism. Nu cred că  e necesar să  ideile și conceptele existențialiste își au rădăcinile și în fenomenologie. De altfel, Martin Heidegger (fenomenolog german, studentul lui Husserl) este considerat de o parte dintre filosofi un existențialist la rândul său. În cartea sa „Ființă și Timp” dezbate asupra condiției omului în lumea modernă, asupra conceptului de angoasă și a altor concepte specifice filosofiei existențialiste.

Existențialismul nu numai că se concentrează asupra problemei alienării umane născute în contextul lumii moderne dar încearcă să găsească (sau sugerează) modalități prin care omul o poate depăși. Printre conceptele cheie existențialiste se numără angoasa, absurdul, libertatea, singurătatea, neantul, finitudinea și urgența morții, antiteza dintre alteritate și identitate, contingența, devenirea și fragilitatea ființei umane.

Filosofia alegerii și disperării a lui Kierkegaard (1813-1855), nihilismul lui Nietzsche și fenomenologia germană sunt cele care au creat drumul posibilității formării filosofiei existențialiste. Viziunea și conceptele lui Kierkegaard sunt cele care pun baza gândirii existențialiste, cel mai important concept existențialist al său este angoasa. Un concept care este reluat și de filosofii Sartre și Heidegger, prin intermediul căruia se explică cel mai bine condiția umană a omului modern.

Nietzsche și Sartre

Nietzsche creează conceptul de Supraom ca o replică pentru ceea ce considerau creștinii că este Mântuitorul. Supraomul este cel mai bine conturat în, poate cea mai cunoscută operă de-ale lui, Așa grăit-a Zarathustra, referiri la conceptul acesta se fac și în Genealogia moralei, Voința de putere și în Dincolo de bine și de rău. Modalitatea de prezentare a caracteristicilor Supraomului este de a  face comparație cu omul de turmă, fiind cel care nu se poate desprinde de sensul comun al lumii, prin care se face referire la cei care urmează legile și principiile învechite.

Metafizica lui fiind axată tocmai pe ideea de istoricitate a valorilor, considerând că epocile au propriile valori, iar istoria omenirii cunoaște mereu apusuri și răsărituri de valori. Supraomul i-a naștere de fapt din această continuă reevaluare a valorilor umane. Cum bine se poate observa cum am trecut în timp, de-a lungul mileniilor și a secolelor de la o viziune teocentrică la una antropocentrică și mai apoi, în zilele noastre la una mai degrabă ecocentrică (ecocentrismul –  este un termen folosit de filosofii mediului și ecologiști pentru a desemna o viziune  centrată pe natură), spre deosebire de cea centrată pe om, în care nu mai este plasat într-un mod central, astfel nefiind justificate acțiunile care au dus la degradarea planetei. Nietzsche considera Supraomul opus fundamental față de omul obișnuit, fapt ușor de observat și în principiile morale ale acestora.

„Omul liber, deținătorul unei vaste și neîmblânzite voințe, își găsește în această posesie etalonul său de valoare: bazându-se pe sine însuși pentru a-i judeca pe alții, el venerează sau disprețuiește: și la fel cum fatalmente îi cinstește pe cei care îi seamănă, puternicii pe care se poate conta (cei care pot promite)[…]”. Genealogia moralei, Prima Disertație, pag. 68.

Supraomul în interpretarea lui Dostoievski – Raskolnikov în Crimă și pedeapsă

Există multe idei și afirmații controversate făcute de filosof pentru conceptualizarea ideii de Supraom. Conceptul care stă și la baza romanului Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski. Un roman încadrat în realismul rus, o capodoperă a literaturii ruse și universale în care se tratează într-o manieră existențialistă condiția omului. Teza de la care a pornit scriitorul are la bază conceptul de Supraom al lui Nietzsche.

Fiodor Dostoievski (în rusă Фёдор Миха́йлович Достое́вский, transliterat: Fiodor Mihailovici Dostoievski) n. 1821 – d. 1881

Încercând să răspundă interogației filosofice cu privire la ce este sau nu este permis unui (supra)om, în funcție de contribuția lui la binele omenirii. Punând în paralel deciziile unor oameni care au marcat în mod constructiv evoluția omenirii. Și ceea ce face Dostoievski este să construiască personajele care să întruchipeze ideile filosofice ale lui Nietzsche. De exemplu, lui Einstein i s-ar putea ierta o crimă, având în vedere că descoperirile făcute de el au ajutat oamenii? Sau am putea să medităm asupra ideii dacă există oamenii cărora ar trebui să li se aplice o altă morală și pentru care ar trebui să existe o altă posibilitate de a fi învinovățit.

„Nu e ușor de înțeles de care parte este Dostoievski. Ce acceptă din admirabilele cugetări ale eroului din „Însemnări din subterană” sau ale lui Ivan Karamazov? […] Viața ideilor la Dostoievski nu poate fi înțeleasă static, ea este dinamică și antagonică în mare măsură. În cazul său nu poți găsi „da” sau „nu” afirmate tranșant.” Nicolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, traducere de Radu Părpăuță

Raskolnikov este un gânditor în cheia filosofică a lui Nietzsche, studentul la Drept, provenind dintr-o familie nu foarte înstărită, are aspirații foarte mari, greu realizabile datorită capacității sale financiare limitate. Motiv pentru care vinde sau amanetează diverse obiecte (mai mult sau mai puțin) valoroase unei bătrâne cu un caracter execrabil, care are în grijă un băiat cu probleme mintale. Raskolnikov scrie un eseu legat de Supraom și de necesitatea aplicării unei alte legi morale, desigur doar celor din tagma acestui om ideal. În care expune mai multe din viziunea lui a unei lumi ideale în care precizează că o crimă făcută în numele binelui poate fi iertată.

„După părerea mea, dacă descoperirile lui Kepler şi lui Newton n-ar fi putut, din pricina cine ştie cărui concurs de împrejurări, să fie făcute cunoscute oamenilor decât sacrificând viaţa unuia, a zece, a o sută sau a mai ştiu eu câtor oameni care ar fi stat în calea acestor descoperiri sau le-ar fi împiedicat, Newton ar fi avut dreptul, mai mult chiar, datoria… să înlăture aceşti zece sau o sută de oameni pentru a-şi face cunoscute descoperirile întregii omeniri”.

De aici nu rezultă câtuşi de puţin că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i se năzărea lui, în dreapta şi-n stânga, sau să fure zi de zi din piaţă cei poftea inima. Pe urmă, din câte reţin, dezvolt în articolul meu ideea că toţi… ei bine, să zicem legiuitorii şi cârmuitorii omenirii, începând cu anticii, continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii şi aşa mai departe, toţi până la unul au fost criminali, fie şi numai pentru faptul că dând o lege nouă au încălcat-o pe cea veche, respectată cu sfinţenie de societate şi preluată de la părinţi, şi nu sau dat înapoi nici de la vărsarea de sânge (absolut nevinovat uneori şi împrăştiat din belşug în numele vechii legi), dacă doar prin vărsarea de sânge puteau izbândi.”  F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, Polirom, trad. Adriana Liciu, p. 179

Ajuns în pragul disperării, înfometat și în pragul posibilității de a rămâne pe drumuri, pierzând statutul de student, meditează îndelung la condiția omului în general și la condiția lui mai ales. Încercând să găsească un răspuns față de valoarea existenței lui, punând în paralel aspirațiile, toată voința lui de a face un bine omenirii și imposibilitatea realizării. Piedică ce se datorează faptului că nu are un sprijin financiar necesar dezvoltării sale. Motiv pentru care încearcă să găsească o modalitate de a face rost de o sursă de venit. Pe fondul viziunii sale față de condiția umană, se identifică cu un Supraom, cămătăreasa fiind identificată cu plebea. Și acesta este mobilul infracțiunii sale.

„Frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil, iar asta mi se pare greu de suportat. Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul.” (F.M. Dostoievski)

Un roman polițist și psihologic în același timp, cu mize filosofice, scria în cheie existențialistă cu un puternic impact emoțional- un talent născut din  talentul său scriitoricesc, creând „oameni” plauzibili care să reflecte cu fidelitate viziunea lui filosofică. În operele sale vom găsi adesea referiri la convingerile sale în materie de politică, discursul său asupra lumii și a destinului omenirii fiind de o orientare preponderent religioasă.

Operele lui Dostoievski: Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Demonii, Însemnări din subterană, Jucătorul, Oameni sărmani, Amintiri din casa morților, Nopți albe, Omul dedublat, Eternul soț, Viscolul unui om ridicol, O femeie blândă, Un hoț cinstit, etc.

Alienarea omului în mulțime sau societate la Tolstoi în Anna Karenina

Cred că cel mai fascinant cei doi mari scriitori ai literaturii ruse de secol XIX este prezentarea cadrului social în contrast cu trăirile unor oameni inocenți, încă ne pătați de mizeria unei societăți construite pe aparențe. O societate în care Biserica are un cuvânt de spus în legătură cu posibilitatea ca un cuplu să divorțeze. Femeile tinere fiind încurajate sau obligate să se căsătorească cu bărbați mai în vârstă, înzestrați cu o oarecare putere financiară. Artificialitatea se vedea până și în tendința aristocrației de a accepta încornorarea bărbaților și de a nu fi de acord cu divorțul, amantlâcurile fiind considerate mult mai firești decât renunțarea la soț sau soție. Anna Karenina prezintă involuția unei femei fidele care-și iubește soțul dar care este furată de mirajul unei aristocrații ipocrite. Alienarea omului într-un mediu „toxic” este principala temă a romanului scris de Tolstoi în anul 1877.

Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, rusă Лев Никола́евич Толсто́й ) n. 1828 – d. 1910

Anna Karenina are o involuție care urmează apogeului emoțional pe care îl atinge, după ce este martora alienării spirituale a fratelui său, apoi a gestului sinucigaș a unui amărât într-o gară. Momentul în care îl întâlnește pe contele Alexei Kirilovici Vronski, cel care deja se hotărâse să devină logodnicul lui Kitty, cumnata lui Stepan Oblonski fratele Annei Karenina.

În opera lui Tolstoi se urmăresc mai multe teme de referință existențialistă, prin care se concretizează unul dintre cele mai fascinante romane ale literaturii tuturor timpurilor. Talentul lui Tolstoi este de a crea mici universuri sau de a reda cu exactitate întreaga complexitate a vieții umane, în Anna Karenina există 150 de personaje, este romanul despre care William James a spus:

„Fără îndoială că ai citit cărțile lui Tolstoi „Război și pace” și „Anna Karenina”. Nu am cunoscut fericire până în vara aceasta, iar acum am sentimentul că am întâlnit perfecțiunea în reprezentarea vieții omenești. Viața pare într-adevăr mai puțin reală decât relatarea ei. O veridicitate atât de infailibilă! Impresia produsă mă obsedează așa cum nu mi s-a mai întâmplat cu nicio lucrare literară până acum”.

Tolstoi are miza de a prezenta necesitatea trăirii în conformitate cu legile divine, de aceea pune în paralel relația toxică a Annei cu Vronski, care este un adulter bazat pe pasiune pură, cu relația sănătoasă dintre Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia (Kitty) și Konstantin Dmitrici Levin, care se formează în timp. Ideea de a prezenta fericirea și nefericirea familiilor cuprinde multe alte teme și probleme existențial(ist)e.

Un alt paralelism al romanului este dintre viață(iubire) și moartea. Degradarea Annei este de fapt și o metaforă pentru insinuarea morții în viață care prinde rădăcini în lipsa unei trăiri spirituale, a unui gol sufletesc, așa cum se întâmplă în cazul ei. Tema morții este poate cel mai intens dezbătută în filosofia vieții (vezi Kierkegaard), existențialism și fenomenologie.

Dezbaterea asupra morții din roman, care începe și se angajează cu întrebările legate de sensul vieții, se împletește cu nevoia omului de a oferi un sens vieții sale. Aceasta duce la al doilea mare segment existențialism – ​​o dezbatere legată de nevoile ființei umane și ce anume din năzuințele noastre ne face să fim oameni.

În al doilea volum al romanului putem să ne folosim de  filosofia absurdului a lui Camus, cu accentul pus pe ideea lui Camus legată de absurd, astfel putem interpreta sinuciderea Annei Karenina în lumina ideii de absurd a lui Camus. Această discuție duce la întrebări precum „Cine apare în sfârșit ca eroul moral al Annei Karenina?” și „Dacă Tolstoi poate fi comparat cu Camus, poate fi catalogat drept un absurd ca Camus sau se alătură mai mult cu existențialiștii precum Kierkegaard și Shestov?”.

Prin această interpretare existențialistă a modului de viață ideal al lui Tolstoi, pe care o putem intui din paginile romanului, am putea cu ușurință concluziona că scriitorul rus a avut o viziune asupra condiției omului și a existenței umane, foarte asemănătoare cu o parte dintre filosofii existențialiști și fenomenologi precum Sartre, Heidegger, Camus (și Kierkegaard – precursor al existențialismului). În același timp Tolstoi a dezvoltat un sistem complet independent de filosofie, prin soluția divină pe care o oferă, fapt ce îi conferă originalitate. Prin urmare, putem spune că Tolstoi și-a dezvoltat propria sa versiune a existențialismului, reflecții cărora se găsesc în totalitatea modului de viață tolstoian, așa cum este descris în diferitele lucrări ale sale pe care vă invit să le citiți.

„Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă.”

Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”

  L. N. Tolstoi – Din jurnalul său.

Operele lui Tolstoi: Învierea, Război și Pace, Anna Karenina, Copilăria, Adolescența, Tinerețea, numeroase nuvele și povestiri: Cazacii”, Dimineața unui moșier, Moartea lui Ivan Ilici, După bal, Hagi Murad și altele, drame: Puterea întunericului, Roadele instrucțiunii, Cadavrul viu, etc.

Teatrul lui Cehov un precursor al teatrului existențialism. Complexitatea personajelor principale

A.P. Cehov are o poveste de viață la fel sau poate mai fascinantă decât operele sale, despre viața lui s-au scris foarte multe cărți, medic de profesia a fost conștient de boala care i-a curmat viața și a trebuit să găsească o modalitate de a trece peste modul dureros prin care ar fi trebuit să moară, de aici paharul de vin băut înainte de a muri. Cehov a scris piese de teatru pline de un tragism aproape insesizabil, intitulându-le pe toate comedii, crezând că scrie despre suferința oamenilor obișnuiți și nu le-ar putea considera tragedii.

Descrie în despre aristocrația rusă aflată în declin din perioada apropiată Revoluției Bolșevice. Reprezentările sale dramaturgice și literare sunt actuale pentru că respectă realitatea. Conturează o lume în care întâlnim: profunzimea trăirii, fatalism, melancolie, minți chinuite de marile probleme existențial(ist)e.

Anton Pavlovici Cehov în rusă Анто́н Па́влович Че́хов; n. 1860 d. 1904

Cehov nu a fost un activist politic sau ideolog, nu a căutat soluții abstracte sau politice pentru problemele umane, ci a contribuit cu ce a putut, ca medic, la nevoile specifice și particulare ale timpului și locului său. După cum a recunoscut el însuși, îi lipsea o viziune politică, religioasă și filosofică asupra lumii așa că s-a limitat la descrieri legate de modul în care oamenii iubesc, se căsătoresc, nasc, mor și comunică.

Cea mai cunoscută piesă de teatru scrisă de el, Pescărușul, pare să folosească aceleași elemente regăsite la Tolstoi, în pare sunt, avem aceeași referire la orientarea aristocrației ruse spre cultul aparențelor, dar cu un cu totul alt mesaj. Piesa urmărește să prezinte condiția artistului și a omului deopotrivă. Simbolul pescărușului – despre care spune că este ademenit de vise, ilustrează condiția artistului, care pare un Supraom când este privit de la distanță dar atunci când te apropii de el realizezi că este un om normal ca noi toți.

„Tatăl meu şi soția lui nu mă lasă să vin aici. Ei spun că la voi e o atmosferă boemă. Le e teamă ca nu cumva să mă fac artistă… Dar pe mine mă atrage lacul ăsta ca pe un pescăruş… Sufletul mi‐e plin de dumneata. (Priveşte în jurul ei.)”

Konstantin Treplev și  Nina sunt oamenii puri, rămași încă neatinși de toate relele oamenilor mari care nu mai reușesc să vadă mai departe de aparențe sunt victimele mirajului oferit de „viața de artist”. Treplev se sinucide de teama de a nu putea trăi pentru el și prin el, pe când Nina își ratează viața pentru ideal care o înșală, crezând că aspirațiile sale de a deveni actriță merită orice sacrificiu. Din nou lipsa unei trăiri sufletești autentice distruge două suflete curate. Puritatea celor doi este cel mai bine reflectată în cuvintele Ninei, ea este cea care descrie cel mai bine fascinația tinerilor față de idealul artistului de succes.

„NINA (singură): Ce curios e să vezi că o artistă celebră plânge şi încă pentru un fleac ca ăsta! Dar nu e şi mai curios că un scriitor celebru, la care se închină cititorii, despre care scriu toate gazetele, ale cărui fotografii le poate cumpăra oricine, care e tradus în limbi străine, îşi petrece vremea pescuind şi se bucură că a prins doi cosaci? Credeam că oamenii celebri sunt mândri şi inaccesibili, că disprețuiesc mulțimea, ca şi cum s‐ar răzbuna prin gloria şi strălucirea numelui lor de faptul că mulțimea pune mai presus de toate bogăția şi boieria din naştere. Dar uite că şi ei plâng, prind peşti, joacă cărți, râd şi se supără, la fel ca toți ceilalți!…”

Operele lui Cehov: Platonov sau Piesa fără titlu; Cântecul lebedei piesă într-un act; Ivanov,  Cerere în căsătorie, Nunta, Pescărușul, Unchiul Vania, Trei surori, Livada de vișini, Moartea unui slujbaș Grasul și slabul; Stridiile; Cameleonul Masca; Vânătorii etc.

 Publicat inițial pe monden.ro: Claudia Nițu la 5 decembrie 2021, 23:00

Publicitate

Jorge Luis Borges și cărțile care l-au inspirat. Titluri descoperite în biblioteca lui personală

„Fericirea se află între paginile unei cărți” spunea Jorge Luis Borges, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX- lea. Impresionanta lui operă literară ne face să ne întrebăm ce lecturi l-au format, mai jos sunt prezentate o parte dintre cărțilepreferate și autorii preferați.

Contribuția lui în materie de literatură și perspectivă filosofică este comparabilă cu a lui G.G. Marquez și a lui Umberto Eco. Opera sa este de factură fantastică, în cadrul povestirilor sale a integrat excepțional idei filosofice complexe, tematica metafizică punând în evidență problemele spirituale ale omului modern. Dintre care putem aminti: dublul, realitatea paralelă a visului, cărțile misterioase etc.. Cea mai cunoscută scriere de-a sa este Aleph, în care dezbate asupra relativității credinței omului:

„Am închis ochii și apoi i-am deschis. Atunci am văzut Aleph-ul. […] Cum să transmiți altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? […] Pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbește despre o pasăre care este la fel ca toate păsările. Alanus de Insulis vorbește despre o sferă al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferința nu se află nicăieri. Iezechiel vorbește despre un înger cu patru fețe care se îndreaptă în același timp spre Răsărit, Apus, Miazănoapte și Miazăzi. […] Cum poate fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit?” Jorge Luis Borges – Aleph.

citat preluat de pe alephnews.ro

Scriitorul a fost foarte legat de părinții săi, a purtat mereu în suflet ultimele lor cuvinte și momentul în care aceștia, pe rând, au părăsit lumea noastră. Despre tatăl său, într-un interviu din anul 1976, spunea că a murit zâmbind: „Era orb și zâmbea atunci când a murit”. Moartea mamei a fost devastatoare pentru scriitor, spunea despre ea că a trăit „O viață de sacrificii, fără să ceară nimic la schimb”.

Borges devine celebru la vârsta de 60 de ani, pe când orbise deja, știm că în această perioadă angajații scriitorului deveniseră ochii lui, îi citeau cărțile, toate devenite simple obiecte pe care le putea doar atinge. Și totuși, pe când nu mai avea acces la cuvântul scris în mod direct, este timpul în care literatura lui devine un adevărat reper în literatura latino-americană, pe când, din punctul pesonal de vedere, atinsese apogeul său creator. Cu o erudiție greu de atins,  reușește ca în fiecare pagină pe care o scrie să facă referire la cele mai importante aspecte ale culturii occidentale. Mai jos descoperim titlurile și autorii care l-au inspirat.

F.M. Dostoievski: Demonii (1872)

Demonii este unul dintre cele mai complexe romane scrise de Dostoievski, acțiunea urmărește destinul unor personaje prin intermediul cărora se prezintă problema moralității omenirii. Se spune despre el că depășește cu mult cauzalitatea pe care o putem întâlni în romanele Idiotul, Frații Karamazov sau Crimă și pedeapsă. Le depășește și prin complexitatea acțiunii, apar foarte multe personaje, pe care, dacă nu ești atent, le poți foarte ușor încurca.

În romanul Demonii, Dostoievski, a prezentat mai multe metehne ale omului, romanul este o operă în care, așa cum spunea Harold Bloom, „denunță  egoismul, cruzimea, ipocriziile noastre și, mai presus de orice, această infirmitate pe care o numim conștiința de sine”. Criticul literar îl considera un „Shakespeare al romancierilor” care „își înzestrează personajele cu o intensitate a trăirii pe care doar operele Marelui Will au atins-o și, în plus, le face să poarte povara rușinii, un lucru pe care Shakespeare nu a fost capabil sa-l realizeze”.

Acestea sunt cuvintele sale despre scriitorul rus, din care deducem profunzimea și acuratețea prezentării comportamentului uman, de care dispunea. Prin intermediul prezentării  frescei micii burghezii rusești, Dostoievski, de fapt descrie oamenii așa cum sunt, cu toți „demonii” pe care îi au, indiferent de statutul financiar sau de nivelul de educație primit. Un roman ce sigur se află alături de marii clasici ai literaturii universale.

Dramaturgie: Henrik Ibsen,  „Peer Gynt” și „Hedda Gabler”

Henrik Ibsen (1828-19o6) este considerat fondatorul teatrului modern, încă din timpul vieții sale a fost foarte apreciat la nivel internațional. Scriitori, dramaturgi și critici literari scriau despre Ibsen ca despre un dramaturg de seamă, a cărui operă oferea perspective noi în domeniu. Printre cele mai importante opere de-ale sale se numără: Stâlpii societății, Casa de păpuși, Peer Gynt, Hedda Gabler, Strigoii, Brand, Constructorul Solness etc.

În Germania are parte de o recunoaștere mai mare decât în țara sa de origine, Norvegia, a exercitat o mare influență asupra scriitorilor și dramaturgilor germani, spre exemplu, Gerhart Hauptmann scrie În zori datorită impactului emoțional puternic pe care o avusese citirea piesei Strigoii, iar Clopotul scufundat este inspirat din Brand și Constructorul Solness. În Rusia este apreciat foarte mult de Cehov și Maxim Gorki, dramaturgi foarte inspirați și apreciați și în zilele noastre. Impresionant rămâne faptul că Ibsen a fost mereu apreciat și omagiat, pe baza a diverse motive, în funcție de epoci. Acesta reușind să fie relevant prin complexitatea operei sale.

Sursa: photos.ro

Hedda Gabler este o dramă în patru acte, una dintre cele mai importante opere de-ale sale. În cadrul piesei de teatru o urmărim pe Hedda Gabler, un personaj feminin foarte controversat. Femeia va eșua în afara umanismului din cauza ambiției sale de a deveni liberă și independentă, ajunge să fie mistuită de egoism, ură și gelozie.

În poemul dramatic Peer Gynt (1867), dramaturgul îmbină fantezia cu drama și realismul, la bază se folosește de personajul legendar scandinav dintr-un basm popular, denumit Per Gynt. Dramaturgul s-a inspirat, potrivit Wikipedia, dintr-o culegere de povestiri a lui Peter Christen Asbjørnsen, Huldre-Eventyr og Folkesagn din 1845. Prin intermediul acestui poem dramatic, Ibsen, va face referire la mai multe aspecte negative ale societății contemporane lui. Este o altă operă de-a sa care l-a determinat pe Bernard Shaw să spună, în lucrarea sa critică  Chintesența ibsenismului, că este un „scriitor reprezentativ, cu vederi socialiste”.

Fiosofie: William James, Giovanni Papini,  Søren Kierkegaard

Abordările sale filosofie au la bază o vastă cunoaștere a filosofiei moderne, inclusiv a celei existențiale, unde fac referire la Søren Kierkegaard (1813-1855), a cărui operă filosofică a creat drumul către existențialism, alături de opera lui Nietzsche. Cel mai important concept, din punct de vedere existențialist, al lui Kierkegaard, este disperarea. Pe care o întâlnim și în filosofia absurdului a lui Camus, interpretată ușor diferit. Influența lui a fost exercitată asupra altor filosofi, dintre care amintesc pe:  Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre și Karl Jaspers. În rândul scriitorilor se numără în mod evident Franz Kafk.

Wiliam James (1842-1910) este considerat părintele psihologiei americane, este un reputat filosof și psiholog american, recunoscut pentru viziunea lui pragmatică. A creat o adevărată vâlvă la vremea sa fiind primul filosof care a folosit termeni ca profit și care dezbătea asupra valorii banilor. Publică prima dată Principiile psihologiei și în 1907 Pragmatismul. 

Filosoful nega existența unui Dumnezeu omniscient și omnipotent. Considera că Dumnezeu este o entitate determinată din punctul de vedere al puterii deținute, putând doar să sculpteze lumea într-o oarecare măsură. Dacă Dumnezeu ar avea puterea absolută asupra a tot ce este, inclusiv asupra oamenilor, ar reduce importanța ființei umane, iar noi am fi niște piese ale unui puzzle.

Giovanni Papini (1881-1956) este o figură marcantă, acesta a avut diverse preocupări de-a lungul vieții sale. În anul 1900 înființează împreună cu  Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, o asociație a „liberilor cugetători”, ale cărei principii erau de factură idealistă și cu tendințe anarhiste.  Filosofia lui era de orientare existențială, va scrie programul revistei „Il Leonardo” în 1903, al cărei tematică cuprinde mai multe referințe la filosofia lui Friedrich Nietzsche și antropozofia lui Rudolf Steiner (potrivit Wikipedia).

Cea mai importantă lucrare filosofică este „Amurgul filosofilor” publicată în 1906, în care critică mai multe sisteme filosofice ale celor mai importanți filosofi: Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer și Friedrich Nietzsche.

Era de părere că gândirea poate aspira doar la un studiu particular al omului asupra lumii. Spunea despre fiecare sistem filosofic că ucide pe cel care îl precedă și care îi este părinte (relația maestru discipol, de exemplu Aristotel își creează filosofia pornind de la viziunea lui Platon, dar își contrazice maestrul, viziunea lui fiind mai mult materialistă decât idealistă), ceea ce înseamnă că filosofia este un patricid. Este un text foarte puternic în care Papini combate virulent toți filosofii menționați mai sus.

Operele lui Jorge Luis Borges: Cartea ființelor imaginare, Evaristo Carriego, Istoria universală a infamiei,
Istoria eternității și Ficțiuni, Aleph, Făuritorul, Relatarea lui Brodie, Cartea de nisip etc..

Sursa foto: /holistic-magazine.ro

Cele mai cunoscute și frumoase bibliotecii ale lumii

De curând am citit un articol super interesant pe lithub în care exista o listă cu cele mai cunoscute bibliotecii din lume. Mi s-a părut un subiect pe care ar fi drăguț să îl abordez la rândul meu. Lista lor era formată din 12 biblioteci, cele mai multe din statele europene și S.U.A., m-am gândit să numesc și o bibliotecă din țara noastră la care știu că este mult mai posibil să ajungem. Apoi continui cu alte câteva biblioteci din afara țării. Din câte am observat în lista lor este vorba despre bibliotecile publice (unde poate intra oricine foarte ușor, la celelalte este mai complicat), cred că ar fi fair enough să fac referire tot la cele publice.

Biblioteca Națională a României

Este cea mai mare din țara noastră, se află în București, se bucură de 100 de ani de existență (ca instituție publică). În  fondul bibliotecii, potrivit cu wikipedia, există cu aproximație undeva la 13.000.000 de unități bibliografice cu caracter enciclopedic. Sunt organizate în Fonduri curente (publicații românești și străine – cărți, ziare și reviste) și fondurile colecțiilor speciale (bibliofilie, manuscrise, arhiva istorică, periodice românești vechi, stampe, fotografii, cartografie, audio-vizual). Biblioteca are 14 săli de lectură și undeva la peste 12 milioane de cărți. În aceeași clădire funcționează și Restaurarea Documentelor.

Potrivit istoricilor La origine BNR era Biblioteca Colegiului Sfântu Sava din București, care funcționează din anul 1838, pe atunci biblioteca avea undeva la 1000 de volume în fond. Capătă statutul de bibliotecă națională imediat după Unirea din 1859. Va avea denumirea de Bibliotecă Națională, apoi de Bibliotecă Centrală. Primește denumirea de Biblioteca Centrală de Stat în timpul perioadei comuniste, după evenimentele din 1989 are numele de Biblioteca Națională a României, denumire păstrată până astăzi.

Sediul Bibliotecii Centrale de Stat  era clădirea Palatului Bursei, situat în centrul vechi bucureștean, aproape de Universitate, acum se află pe Bulevardul Unirii nr. 22 din București. Noul sediu este o clădire construită înainte de 1989, sub îndrumarea arhitectului Eliodor Popa, care nu fusese finisată. Până la începerea recondiționării sale au trecut mulți ani, timp în care clădirea s-a degradat. Construcția a devenit bibliotecă în anul 2012, iar amenajarea și consolidarea ei au costat 106 milioane de euro.

Biblioteca de stat din Berlin 

Biblioteca de stat din Berlin (în germană: Staatsbibliothek zu Berlin, prescurtată oficial în SBB, denumită în mod colocvial Stabi) este o bibliotecă universală una dintre cele mai mari și importante din Europa, face parte din Patrimoniul Cultural Prusac. Fondul bibliotecii conține lucrări scrise și media din toate perioadele timp și din toate țările lumii.

În colecția ei se regăsește una dintre cele mai vechi ilustrații biblice din fragmentul Quedlinburg Itala din secolul al V- lea, o biblie Gutenberg, principala colecție de autografe a lui Goethe, are cea mai mare colecție de manuscrise ale lui Johann Sebastian Bach și a lui Wolfang Amadeus Mozart, dar și partitura Simfoniei nr. 9 a lui Ludwing van Beethoven.

Începuturile bibliotecii sunt departe în istorie, a fost victima mai multor capricii regale și s-a bucurat de multe donații. În anul 1658, Frederick William, Elector de Brandenburg a decretat ca toate cărțile sale să fie organizate, catalogate și puse la dispoziție publicului. Biblioteca lui este deschisă în 1661 la Cölln sub denumirea de „Biblioteca Electorului” (germană: Churfürstliche Bibliothek zu Cölln an der Spree).

În anul 1699, Frederic I dublează colecția și extinde programul, introducând prima lege prusacă a depozitului legal de carte. După doi ani de zile este redenumită Biblioteca Regală (în germană: Königliche Bibliothek) după urcarea lui Frederic I ca prim rege al Prusiei. Frederic William I mai apoi anulează bugetul de achiziție în 1722 și a dăruit valoroasa colecție științifică Academiei Prusace de Științe în 1735.

În ciuda acestor decizii, în anul 1770 acordă bunuri de mare valoare bibliotecii, iar pentru a nu mai depinde de monarh, Frederic cel Mare îi va acorda o autonomie foarte mare. Cu noi resurse și autoritate, a început construcția unei clădiri a Bibliotecii Regale de pe Bebelplatz din centrul Berlinului. Construită între 1775 și 1785 de Georg Christian Unger după planurile lui Joseph Emanuel Fischer von Erlach, a fost supranumit Kommode (Comfortă) după designul său neo-baroc.

Biblioteca Națională a Franței

Este situată în Paris se bucură de o colecție de 15 milioane de cărți și alte documente. Potrivit cu wikipedia în anul 2016 ar fi avut un număr de 1,150,000 de vizitatori/cititori. A fost înființată de  în anul 1757 în fostul arsenal al Parisului, locație militară fondată în anul 1512 de Ludovic al XII-lea al Franței. Clădirea a fost reamenajată la începutul secolului al XVII-lea și înfrumusețată în anul 1645 de Charles Poerson și Noël Quillerier. Mai apoi clădirea a fost reamenajată în anii 1716 și 1725 imobilul a fost extins de Germain Boffrand.

Biblioteca Națională a Rusiei

Potrivit cu site-ul bibliotecii un număr de în ​​2011, 966.000 de persoane au vizitat sălile de lectură ale Bibliotecii Naționale a Rusiei, care are o colecție de 35.718.000 de cărți și alte documente– deși, spre deosebire de alte biblioteci din această listă, numărul se afla într-o linie descendentă. Nu este clar ce s-a întâmplat în ultimii ani, dar chiar dacă sunt „numai” un milion de vizitatori pe an, merită menționați.

Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii (în engleză The Library of Congress of the United States of America)

Biblioteca a fost înființată la data de 24 aprilie 1800, atunci când președintele John Adams a oferit 5 000 de dolari Congresului, cu ocazia mutării capitalei SUA din Philadelphia , Pennsylvania, la Washington D.C.. Biblioteca a fost găzduită la începuturi de Capitoliu, unde rămâne timp de un secol. Însă, la data de 24 august 1812, colecția originală a bibliotecii (însuma 3 000 de volume ) este distrusă de atacul britanicilor care au incendiat Capitoliul și Casa Albă.

sursa: expedia

În Congresul de la 30 ianuarie 1815 aprobă achiziționarea unei biblioteci personale, președintelui Thomas Jefferson, cu un fond de 6.487 de cărți pentru 23.950 de dolari. În Ajunul Crăciunului din 1851, un alt incendiu a distrus două treimi din colecție. Multe dintre volume au fost înlocuite de atunci.

Surse:

• britannica
• lithub.com
• wikipedia

Moses Sithole, flagelul diversității – crima o expresie a inegalității și a lipsei de adaptabilitate a societății moderne

Moses Sithole este unul dintre criminalii care au îngrozit o populație întreagă. Înzestrat cu o inteligență aparte care nu a făcut nimic altceva decât să îi alimenteze cruzimea. Cazul lui este unul greu de expus, îți vine greu să accepți că lucrurile astea s-au întâmplat. În lectura lui Paul Simpson cu Dosarele criminalilor în serie am încercat să caut modurile de degradare ale ființei umane, dar și ajungerea la o parte a vieții mai puțin cunoscută nouă. Da, oamenii pot fi și așa.

Să dezbatem asupra cauzei criminalității înseamnă să tratăm subiectul inegalității umane. Ceea ce ne trimite către critica societății contemporane, în care se duce o luptă pentru acceptarea diversității, discriminarea este un fenomen al inegalității, un factor negativ al societății contemporane axată pe globalizare. Inegalitatea nu se rezumă doar la asta și nu este neapărat un fenomen specific doar societății moderne și contemporane.

Am citit de curând un articol legat de inegalitatea umană, o recenzie a unei cărți, The Dawn of Everything, scrisă de David Graeber și David Wengrow (vezi pe nybooks.com) în care sunt prezentate pe scurt o serie de factori ai societății contemporane prin referire la istoria ei în general, cu accentul pus pe inegalitate. Articolul spune că originile inegalității, natura libertății și sclaviei, rădăcinile proprietății private și relația dintre societate (populație) și stat sunt subiecte ce trebuie tratate printr-un dialog purtat între arheologie, antropologie și filosofie.

Libertatea și sclavia sunt două coordonate ale societăților mai vechi, două aspecte care au caracterizat (libertatea încă o mai face) atitudinea oamenilor față de alți oameni. Ce anume face ca un om să își merite libertatea? Cândva răspunsul pentru întrebarea asta era culoarea pielii sau naționalitatea și etnia. Spun asta pentru că Moses Sithole (cunoscut drept criminalul ABC sau ca strangulatorul sud-african) este o expresie a lipsei calității gândirii umane, un bărbat de culoare care își ura originile. În timpul procesului de judecată pentru uciderea a 38 de femei a spus că:

„Urăsc din tot sufletul femeile de culoare și, chiar dacă am venit înapoi pe pământ ca bărbat ne*ru, n-aș putea niciodată să îmi doresc o ne*resă… Mai degrabă m-aș ma*turba.”

Moses Sithole citat de Paul Simpson în  Dosarele criminalilor în serie, trad. Andreea-Maria Vrabie, Niculescu, 2019, p. 15.

Povestea criminalului ABC – Moses Sithole

Mai sus este declarația unui om supus multor chinuri, a avut de-a face cu unele dintre cele mai mari defecte ale societății contemporane. Moses Sithole s-a născut la data de 17 noiembrie 1964 în Vosloorus, oraș aflat în apropiere de Boksburg (provincia Transvaal) din Africa de Sud), al patrulea copil al cuplului Simone și Sophie Sithole. La vârsta de 5 ani rămâne orfan de tată. Mama alcoolică, rămasă singură cu patru copii, nu face față situației și își abandonează copiii la secția locală de poliție.

Copiii sunt duși într-un orfelinat, unde sunt maltratați și de unde se aleg cu multe traume. Așa cum le-a povestit colegilor săi de celulă, orfelinatul era un loc în care puteai supraviețui doar dacă erai foarte puternic din punct de vedere psihic și fizic. Comportamentul lui deviant s-a răsfrânt asupra femeilor, pe care inițial nu le omora. Tot din spusele lui se știe că primele violuri s-a petrecut pe când era adolescent.

A fugit de la orfelinat pentru a-și găsi mama, odată ajuns la ea, lucrurile nu au decurs cum sperase. Mama lui nu s-a bucurat de vizita fiului și i-a spus să plece. Un episod care l-a marcat puternic, cum avea să spună el. După episodul acesta, tot în adolescență, a făcut autostopul pe o distanță de aproape 500 de km, doar pentru a locui cu unul dintre frații lui mai mari. Din nou o nereușită, lipsa lui de acomodare cu fratele l-a determinat să își găsească de muncă în minele de aur din Johannesburg.

Debutul uneia dintre cele mai șocante vieți

A fost închis timp de 7 ani pentru mai multe violuri comise. Nu se știe câte femei au fost victimele violurilor. În anul 1987 a atacat o femeie în vârstă de 29 de ani, Patricia Khumbalo (cea care după 9 ani va depune o mărturie la procesul împotriva lui Sithole). Femeia a căzut victima  promisiunilor lui de a o ajuta să își găsească un loc de muncă. În data de 14 septembrie 1987, face cunoștință cu un așa-zis Martin (cum i se prezentase Moses Sithole). O conduce într-o zonă retrasă de savană unde o violează, dar nu o ucide pentru că îi era milă de ea, cum i-a spus el, avea „un gen de ochi care îl face să-i fie milă de ea” (op. cit., p. 16).

Patricia de teamă nu a reclamat nimic la poliție, au mai urmat alte 3 victime. Avea o iubită pe care o abuza constant și amenința că îi va omorî întreaga familie dacă spune cuiva în ce situație este nevoită să trăiască. Tăcerea ei va aduce același tip de tratament și asupra surorii sale mai mici, Lindiwe, în vârstă de numai 15 ani. Sithole recurge la aceeași tehnică folosită pentru Patricia și Dorcas (căreia îi ceruse să-l ajute să o caute pe iubita lui). Din păcate, Lindiwe a fost bătută și strânsă de gât până la inconștiență, după ce și-a revenit a prevenit-o. I-a spus că va avea de suferit dacă ar fi spus cuiva despre chinul prin care o făcuse să treacă.

În anul 1989 Buyiswa trece prin același calvar, pus la cale prin aceeași metodă a străinului care vrea să întindă o mână de ajutor. Ajunși într-un loc în care nu treceau oameni, Buyiswa este amenințată cu moartea și violată. Scapă cu viață și de data asta Sithole este reclamat la poliție. Pus în fața judecătorului neagă toate acuzațiile care i s-au adus, judecătorul nu îl i-a în seamă, a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Este eliberat în anul 1993 pentru bună purtare, anii de închisoare au fost foarte duri pentru el. Ceilalți deținuți se comportau urât cu el, știau că este violator.

Experiența cu ultima lui victimă de dinaintea condamnării sale l-au determinat să devină mult mai rece. Astfel, ajunge la concluzia că trebuie să nu mai lase martori după abuzurile sale. Este și astăzi destul de greu să se stabilească ce anume a declanșat manifestarea lui monstruoasă. A declarat de mai multe ori care ar fi motivele, odată a spus că a avut o iubită care i-a oferit un copil, apoi aceasta l-ar fi otrăvit și de atunci urăște genul feminin. Alteori a spus că a avut o viață grea în orfelinat sau că abandonul mamei lui (de două ori) l-ar fi făcut să aibă un asemenea comportament. Și-a exprimat disprețul pentru femeile de culoare și am putea specula că se ura pe sine și proiecta în femei „defectul” său.

Un criminal în serie

După eliberare Sithole se căsătorește cu sora unui deținut pe care îl cunoscuse în perioada detenției sale. Timp de câteva luni repară mașini împreună cu el pentru a-și câștiga existența. Din anul 1994 spune că se duce să își caute de lucru și dispare pentru diferite perioade de timp. În același timp mai multe trupuri neînsuflețite de femei sunt descoperite în diferite stadii de descompunere. Polițiștii îngroziți de situație încearcă din răsputeri să găsească vinovatul. Numele pe care îl folosea este altul de data aceasta, dar rămâne la același scenariu, în care le promitea femeilor că le ajută să își găsească de lucru.

În luna iulie a aceluiași an o cunoaște pe Maria Monene Monama, ajunge acasă la ea unde îi cunoaște părinții și le câștigă încrederea. Fata este încurajată să meargă cu el, după ce ajung într-o zonă de savană retrasă o violează și de data aceasta și ucide. În perioada aceea au fost descoperite mai multe trupuri neînsuflețite de femei, crime care nu pot fi atribuite în totalitate lui. Mai târziu s-a descoperit că el a fost vinovatul pentru o mare parte dintre ele.

Polițiștii erau copleșiți, descoperă o serie de legături care îi conduc către David Abraham Selepe, este arestat la Mozambic pe când încerca să scape de creditorii lui, recunoaște că ar fi făptașul a 15 crime. Este dus la locul unei crime unde este descătușat pentru a ajuta la căutarea lucrurilor victimei, moment în care îl lovește pe un polițist și fuge, este împușcat în zona capului, o rană care îi este fatală. Cazul este închis, se crede că a fost găsit criminalul. Cu toate acestea, crimele nu încetează după moartea lui Selepe, moartea Amandei Thethe, care fusese pusă în spatele lui Selepe, se va dovedi că este opera lui Sithole. Ceea ce face ca acțiunile poliției fie și mai ciudate în ce îl privește pe Selepe.

Pentru a reuși să ia urma adevăratului vinovat, polițiștii caută informații comune în cazul victimelor care au fost recunoscute. Astfel, reușesc să afle că Tryphina și Amelia Rapodile, două dintre victimele lui, s-au întâlnit în ziua decesului lor cu Moses Sithole. După ce l-au identificat, le-au arătat fotografia de când fusese arestat celor de la „Paradisul copiilor” (organizație înființată de el). Angajații și-au dat seama că este vorba despre Sithole.

„Sithole nu intenționa să se oprească, în ciuda vâlvei care se iscase. Pe 24 septembrie a ucis-o pe Agnes Sibongile Mbuli, iar în ziua în care i-a fost găsit trupul, a sunat la ziarul Star din Johannesburg ca să afle ce se întâmplă, spunându-i lui Tamsin DeBeer, reportera care a răspuns la telefon, că era vorba despre „Joseph” bărbatul pe care toată lumea îl căuta, respectiv „criminalul în serie din Gauteng”. Pe parcursul următoarelor săptămâni, ei au avut trei conversații lungi, în care Sithole a afirmat că ucidea pentru a se răzbuna pe condamnarea lui nedreaptă pentru viol, iar crimele aveau scopul de a atrage atenția asupra acestei nedreptăți.” 

Paul Simpson, Op. cit., p. 23 

Moses Sithole a fost prins în cele din urmă cu ajutorul cumnatului său, căruia îi ceruse să îi facă rost de o armă. Polițiștii l-au ridicat de la locul întâlnirii și l-au dus la spital pentru că fusese împușcat în burtă și în picior. Supus audierilor nu a vrut să recunoască nimic. Lipsa lui de cooperare a durat până când a intrat o femeie detectiv în salon. Excitat de prezența ei a început să se laude cu toate violurile pe care le comisese. A fost judecat și condamnat la 2410 ani de închisoare. Condamnarea lui a fost atât de mare pentru că judecătorul David Curlewis a vrut să se asigure că nu va ieși niciodată din închisoare. Noua Africă abrogase pedeapsa cu moartea la momentul judecării lui Moses Sithole.

Alice Neel – artista dedicată portretelor expresioniste

Artista plastică de origine americană, Alice Neel, s-a făcut remarcată în mod special prin intermediul portretelor sale expresioniste. În ciuda faptului că s-a dedicat unui stil care urma caracteristicile artei abstracte în Statele Unite, angajamentul ei pentru portretizare a fost în cele din urmă celebrat în anii 1970, pe măsură ce lumea artei a revenit la interesul pentru reprezentarea formei umane.

Alice Neel s-a născut în anul 1900, Pennsylvania, a crescut în limitele impuse de cultura puritană tradițională. După ce s-a înscris la Philadelphia School of Design for Women (acum Moore College of Art and Design) din Philadelphia în anul 1921, nu a mai privit niciodată înapoi. Se căsătorește la puțin timp după absolvire și are parte de multe încercări în ce privește traiul, are o fiică, din păcate moare la o vârstă fragedă, apoi soțul pleacă la Paris și nu o mai caută niciodată. După aceste două tragedii încearcă să se sinucidă și, în cele din urmă, a ajunge într-o clinică psihiatrică. Drumul ei către recuperare a fost unul care a trimis-o din nou spre pictură, fapt ce o ajută foarte mult să își revină. Multe dintre lucrările ei de la începutul anilor 1930 trădează durerea intensă, par a fi trageri la răspundere a destinului său atât de dureros. Cam în aceeași perioadă, Neel, a început să-și picteze portretele care acum sunt emblematice.

Opera ei nu a fost discriminatorie, trezindu-i interesul chipurile celor din partea spaniolă din Harlem, unde s-a mutat cu un iubit de-ai ei în  anul 1938 și unde s-au născut fiii ei Richard (1939) și Hartley (1941). Angajamentul ei sincer și grijuliu față de oamnii care o inspirau, indiferent de culoarea sau crezul lor, era unul neobișnuit pentru vremea respectivă, iar bărbații și femeile de diferite rase, orientări sexuale și religie pot fi găsiți în întreaga ei lucrare, toate redate cu aceeași tușă ireproșabilă.

Pentru o mare parte a carierei sale, Alice Neel, s-a plasat la polul opus față de modul în care pictau artiștii vremii. Anii 1940 și 1950 au fost marcați de schimbări dramatice în ce privește interesului manifestat pentru lucrările abstracte monumentale ale expresioniștilor, precum Lee Krasner și Joan Mitchell. Din acest motiv, succesul lui Neel s-a lăsat așteptat în cazul artistei. În cele din urmă, a început să primească mai multă atenție de la vârsta de 60 de ani, când s-a alăturat unei expoziții de grup în stil „Salon des Refusés”, care prezenta artiștii excluși din 1962, „Recent Painting USA: The Figure” a Muzeului de Artă Modernă. Editorul ArtNews, Thomas Hess, a reuști să o cunoască pe Neel, iar, la scurt timp după aceea i s-a permis să expună frecvent în Galeria Graham.

Cu toate acestea, abia la mijlocul anilor 1970, a reușit să se facă cunoscută  la scară largă prin ntermediul mai multor expoziții la diferite muzee, inclusiv, cea mai importantă a fost la Muzeul de Artă Americană Whitney în 1974.

Opera

Printre cele mai celebre lucrări ale sale se numără Autoportret (1980), în care se pictează nud la sfârșitul anilor 1970, o viziune rară în arta corpului, reprezentare trupului unei femei în vârstă fiind ceva deosebit, ineditul a constat și în faptul că a creat autoportretul dintr-o perspectivă neidealizată asupra ei și a carierei sale de artist.

Stilul ei poate fi recunoscut datorită conturului puternic care definește subiectele ei, adesea pictate într-un albastru electric neobișnuit. Cu tușe groase, era cunoscută pentru evocarea profunzimii psihologice, uneori incomode a modelelor ei, poate unul dintre motivele pentru care munca ei nu a avut un succes imediat.

Articol preluat de pe thoughtco.

Influența lui „Don Quijote” în cultura globală

În urmă cu 400 de ani, lumea și-a pierdut primul romancier modern: scriitorul spaniol Miguel de Cervantes, care s-a stins din viață în data de 22 aprilie 1616 la Madrid. Printre colecțiile de poezii, piese de teatru și romane pe care ni le-a lăsat, o operă de-a lui se află cu siguranță la înălțime. Ingeniosul Hidalgo Don Quijote de la Mancha, cunoscut și sub numele de Don Quijote, este considerat primul roman din literatura europeană, precum și una dintre cele mai admirate și bine structurate cărți care a fost scrisă de-a lungul istoriei. Mii de pagini tot nu ar fi suficiente pentru a descrie și exprima cât de inovator este stilul sau creativitatea, complexitatea situațiilor și personajelor prezente în Don Quijote. Totuși, pentru a transmite și a celebra măreția romanului și a autorului său, putem analiza care a fost influența romanului scris de Cervantes.

Istoria lui Cardenio – William Shakespeare

Se spune că William Shakespeare și Miguel de Cervantes ar fi decedat amândoi în data de 22 aprilie în 1616. Marii iubitori de mistere îndrăznesc să spună că dramaturgul englez și romancierul spaniol erau de fapt una și aceeași persoană. Cu toate acestea, teoria pare mai aproape de o intrigă a uneia dintre teoriile conspiraționiste, ceva mult mai plauzibil. Din punct de vedere artistic, se spune că cei doi erau pasionați unul de munca celuilalt. De exemplu, admirația lui Shakespeare pentru Don Quijote l-a determinat să scrie o piesă despre povestea lui Cardenio – un personaj prezent în prima parte a capodoperei spaniole. Chiar dacă este o piesă care nu a rezistat timpului, se știe că Istoria lui Cardenio a fost jucată la Londra în anul 1613, având un mare succes.

Madame Bovary – Gustave Flaubert

Gustave Flaubert nu și-a ascuns niciodată admirația pentru Don Quijote al lui Miguel de Cervantes. Care spunea, într-o scrisoare din 1852, că originea tuturor oprelor sale se află în Don Quijote, cartea pe care o știa pe de rost. De-a lungul anilor, s-au făcut multe studii asupra relațiilor stilistice și tematice dintre romanele cleor doi autori. Potrivit experților, un exemplu clar este lucrarea principală a lui Flaubert, Madame Bovary. Emma Bovary, eroina pasională și tulburată din punct de vedere sentimental, în căutarea constantă a unei evadari din plictiseala vieții sale, ar fi o transpunere feminină a lui Don Quijote. Ambii eroi își găsesc un refugiu în literatură și imaginație în timp ce se străduiesc să transpună eroismul și poveștile excesiv de romantice ale lecturilor lor în propriile vieți.

Idiotul – Fiodor Dostoievski

Idiotul este considerat unul dintre cele mai importante romane ale literaturii ruse. Rezumând, romanul prezintă povestea prințului Mișkin, un bărbat pur și simplu, poate prea bun pentru a fi real. Chiar dacă a reușit să înfățișeze un om a cărui bunătate l-a condus la un comportament ridicol și stupid, Dostoievski a avut probleme în a crea un astfel de personaj. După cum a explicat într-una dintre scrisorile sale către nepoata sa, ideea principală a romanului este să prezinte un bărbat frumos. Acesta este cel mai dificil subiect din lume, mai ales așa cum este acum.

Potrivit lui Dostoievski, au fost doar două exemple de urmat în acest proces: Iisus Hristos și corespondentul literar al lui Iisus, Don Quijote. Autorul rus a folosit eroul lui Cervantes ca bază pentru personajul său și pentru romanul său. Dostoievski l-a considerat arhetipul eroului literar, datorită bunătății, absurdității și capacității sale de a stimula compasiunea și simpatia cititorului.

Adevărul despre Sancho Panza – Franz Kafka

Fotografie de Sena pe Pexels.com

Adevărul despre Sancho Panza este o nuvelă a scriitorului ceh Franz Kafka, publicată postum în anul 1931. După cum sugerează și numele, povestea este axată pe personajul Sancho Panza, scutierul naiv al nobilului Don Quijote. Cu toate acestea, Kafka nu s-a rezumat doar viața sau secretele scutierului. Acesta schimbat toată intriga romanului. Sancho Panza este descris aici ca un om creativ, plin de povești și aventuri de spus. Însă poveștile par a fi rezultatele propriei sale imaginații, ba mai mult, slujitorul pare nevoit să le povestească pentru a lupta cu demonii vieții sale: plictiseala și depresia. Don Quijote, de-a lungul poveștii, are un rol secundar – este considerat singurul auditoriu al poveștilor lui Sancho. Au fost critici care au sugerat că nobilul hidalgo ar putea fi doar un alter ego al protagonistului, care l-a inventat doar pentru a-și hrăni imaginația.

Articol preluat de pe Culturetrip.

Umberto Eco și drumul său până la profesia de scriitor

Notorietatea lui Umberto Eco a fost asigurată în cea mai mare măsură de ocupația lui de scriitor. Romanele sale sunt complexe, scrise cu minuțiozitate, subiectele abordate în ele fiind varate, de la religie, literatură, istorie, politică și filosofie. Cea mai recunoscută lucrare a lui Umberto rămâne romanul său publicat în 1980, Numele trandafirului, care este în esență un roman polițist, plin de mister. Însă, și aici intervine marca sa personală, acțiunea romanului implică aspecte din sfera semioticii, teoriei literare, istoriei medievale și a exegezei biblice. Pe lângă scrisul romanelor, Umberto a contribuit în mare măsură și în știința semioticii prin studiile, cercetările sale și alte lucrări academice. Talentul său scriitoricesc l-a pus și în postura de filosof, eseist și critic literar.

Eco s-a născut în nordul Italiei în anul 1932, fapt ce face firească implicarea lui în mișcarea de tineret fascistă. Abia în anul 1943, atunci când fascismul a început să intre în declin în Italia, Eco a devenit conștient de adevărata dimensiune a acestei orientări politice. Bunicii au fost cei care i-au insuflat iubirea față de cărți, în ciuda faptului că în familia lui, mama și tatăl, citeau oricum din plăcere. Bunica maternă îi aducea acasă de la biblioteca municipală săptămânal câte două-trei cărți. Bunicul din partea tatălui său se ocupa de legatoria de cărți ca un hobby, deprins la pensie. Eco își amintea de grămezile de cărți vechi și frumoase dinn casa bunicului său.

În adolescență, Eco, a citit foarte multe benzi desenate și chiar a scris unele. Într-un interviu pentru The Paris Review, a declarat că a petrecut ore întregi făcând „benzile” sale să arate ca și cum ar fi fost tipărite, munca a fost atât de intensă încât nu a terminat niciodată niciuna dintre ele. Eco a ales să studieze filosofia și literatura medievală în timpul anilor de studiu universitar. A fost atât de îndrăgostit de Evul Mediu încât, în două călătorii de cercetare la Paris a mers doar pe străzile care existau în acea perioadă medievală a continentului.

Anii de studenție l-au ajutat să se îndrepte spre lumea jurnalismului. Anii pe care i-a dedicat acestei profesii l-au ajutat să câștige experiență și să învețe multe despre cultura și jurnalismul modern. În anul 1956 a publicat prima sa carte, Estetica lui Toma d’Aquino, este o extensie a tezei sale de doctorat. Tot în anul 1956, Eco, și-a început cariera de lector la Universitatea din Torino. După o scurtă perioadă de serviciu în armată a apărut în tipar cu a doua sa publicație, Artă și frumusețe în Evul Mediu. Cartea bazată pe cercetări sale ce i-a conferit reputația de important medievalist. Apoi, a început să lucreze ca editor pentru o publicație binecunoscută din Milano numită Casa Editrice Bompiani. Următoarea sa carte legată de arta modernă, Opera deschică, a apărut în anul 1962.

Umberto Eco a continuat să scrie mai multe lucrări academice de-a lungul anilor ’60, concentrându-se pe semiotică, contribuind, de asemenea, la o serie de publicații academice. Pe lângă aceasta, Eco a urmat și predarea la diferite universități din Florența și Milano. A devenit primul profesor de semiotică la Universitatea din Bologna în 1971 și a publicat O teorie a semioticii în 1976.

Anul 1978 a fost cel care a venit cu o întorsătură semnificativă în cariera sa, atunci când s-a decis să scrie un roman, urmând recomandarea unui prieten. O decizie foarte bună, Numele Trandafirului a devenit un bestseller internațional, stabilind o nouă identitate a lui Umberto Eco. În anul 1986, romanul a fost ecranizat cu o distribuție impresionantă, personajele sale fiind aduse la viața de actori ca Sean Connery și Christian Slater. Pentru Eco, nu a mai fost cale de întoarcere, reușind să scrie alte romane, dacă nu mai bune, cel puțin la fel de bune ca primul, merită menționate Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri,  Misterioasa flacara a reginei Loana și Cimitirul din Praga.

Surse:famousauthors,blog.bookstellyouwhy.com, britannica.com

Cum aveau loc execuțiile vrăjitoarelor din Salem

În perioada cuprinsă între anii 1692 și 1693 s-au înregistrat mai multe acuzații de vrăjitorie în orașul Salem din Massachusetts, cât și în zonele din proximitatea acestuia. Fapt ce a declanșat un fenomen straniu de „vânătoare de vrăjitoare”, ce a dus la arestarea a aproximativ 150 de persoane. Acuzațiile au fost tratate cu multă seriozitate, iar procesele ce au urmat au fost urmate de un număr de 19 execuții. Spre deosebire de modalitățile terefiante ale execuției vrăjitoarelor din Europa Evului Mediu, în Salem au fost folosite alte metode, vrăjitoatele nu au fost arse pe rug, potrivit cu Emerson Baker (profesor de istorie la Universitatea de Stat din Salem, autorul cărții ”A Storm of Witchcraft: The Salem Trials and the American Experience”,Oxford University Press, 2014).

 Atât în Anglia cât și în coloniile sale, vrăjitoria a fost judecată în instanțe penale, ca oricare altă infracțiune capitală. Pedepsirea unor fapte capitale să făcea prin spânzurare, potrivit aceluiași autor (Live Science). Un lucru foarte ciudat, dat fiind că pe continentul  european judecarea vrăjitoriei intra în jurisdicția bisericii. Astfel, era tratată ca un act eretic, iar pedeapsa pentru eretici era arsul pe rug.

Curțile ecleziastice din Europa considerau arsul pe rug al păcătoșilor, drept o modalitate de purificare a sufletului. Se credea că arderea era o modalitate de a purifica condamnatul, un fel de ispășire a propriului său păcat, deci și o modalitate de a obține iertarea în fața unei instanțe divine. În același timp era și un mod de a crea frică, astfel puteau mult mai ușor să descopere conspirații, potrivit cu Peter Hoffer (profesor de istorie distins la Universitatea din Georgia și autor al cărții „The Salem Witchcraft Trials: A Legal History.”, University Press of Kansas, 1997). Autoritățile bisericești din Europa trăiau cu teama că oamenii vor conspira cu diavolul împotriva lor.

Cercetări istorice recente au identificat un sit care are denumire în prezent de ”Proctor’s Ledge”, acesta este locul în care condamnații din Salem au fost spânzurați. În anul 2017, autoritățile orașului au ridicat un memorial pentru oamenii care au fost executați în locul respectiv. Cadavrele celor spânzurați au fost aruncate într-un loc din apropierea Proctor’s Ledge.

Un martor ocular spune că trupurile neînsuflețite au fost aruncate în râpele stâncoase de mică adâncime de la marginea orașului. Există referiri cu privire la mai multe cadavre care au fost mai apoi preluate pe timp de noapte de către membrii familiei și îngropate aproape de casele decedaților, potrivit cu Benjamin Ray (profesor emerit în studii religioase la Universitatea din Virginia care a scris cartea ”Satan and Salem: The Witch-Hunt Crisis of 1692”, University of Virginia Press, 2015). Ray a remarcat că s-au făcut încercări de a găsi cadavrele celor spânzurați, dar până acum toate căutările au fost fără succes. Radarul care pătrunde în sol arată că există doar aceste crăpături, spațiu puțin pentru corpuri și nu au fost descoperite, potrivit cu Ray.

Desfășurarea procesului

În primăvara anului 1692, mai multe tinere din Salem, Massachusetts, au pretins că sunt posedate diavol. Fiecare acuzând mai multe localnice de vrăjitorie. Astfel a fost înființat un tribunal special în localitate, pentru liniștirea oamenilor isterizați de o asemenea realitate. În septembrie 1692 deja trecuse totul în plan secund pentru că mai mulți oameni au fost prinși că practicau vrăjitoria. Bărbați, femei și copii au fost acuzați de un astfel de comportament diabolic. Tribunalul a retras ulterior acuzațiile ridicole, cu toate acestea răul fusese deja făcut. Oamenii erau demoralizați și speriați.

După 70 de ani de la venirea coloniștilor pe plaiurile americane se pornește o luptă acerbă pentru uciderea vrăjitoarelor. Această nefericită hotărâre vine pe făgașul creat de două manifestări stranii. Tinerii din Salem erau fascinați de un trib de amerindieni, practicanți ai magiei. Tituba este femeia care le povestea atât de multe micuților. Fetița de 9 ani, Betty Paris, s-a îmbolnăvit și nu a putut fi vindecată prin medicină. De teamă, doctorul a declarat că fusese vrăjită. Misterioasa boală s-a răspândit rapid și la prietenele fetiței. Toate se zvârcoleau, țipau, gemeau și aduceau acuzații imaginare la adresa adulților.

Imaginația copiilor a fost alimentată cu povestirile Titubei și cu vorbele auto numitului expert în satanism, Cotton Mather. Autorul unui manual, pe atunci recent publicat, despre modul de manifestare a vrăjitoriei. Toți copii erau convinși că sunt atacați de mai multe ființe ieșite din iad. Diavoli, strigoi, vrăjitoare care zburau pe mături.

Pentru început prietena fascinantă, Tituba, a fost capturată și acuzată de vrăjitorie, apoi i-au urmat alte două femei. Sarah Good, o cerșetoare care fuma pipă, iar cealaltă Sarah Osborne, o văduvă despre care se știa că sfidează biserica. Din păcate circul a continuat din cauza declarației iresponsabile a Titubei. Aceasta a spus că, împreună cu cele două femei, ar fi luat legătură cu diavolul însuși. Astfel, prelații, au fost convinși că, printre ei, sunt ascunși mulți slujitori ai diavolului. Începe demararea Proceselor Vrăjitoarelor din Salem. Prima vrăjitoare spânzurată a fost Bridget Bishop. O localnică 60 de ani, proprietara unei taverne cu o reputație suspectă.

Această execuție a fost făcută în urma unei declarații oferite de un țăran. A spus că o văzuse pe doamna Bishop în timp ce fura niște ouă. Aceasta a dispărut, apoi, transformându-se într-o pisică, astfel ar fi reușit să dispară cu prada. Un altul a spus că fusese chinuit de ea, venind la el sub formă de spirit. Aproape întreaga comunitate credea că ea adusese multe alte ghinioane. Când a fost acuzată că era vrăjitoare a răspuns: „Nu știu nimic despre asta…Nu știu ce este aceea o vrăjitoare.” Procurorul a oferit un răspuns ridicol dar destul de bun cât să o ucidă. „De unde știi că nu ești vrăjitoare?”

Vânătorii de vrăjitoare erau de o cruzime de neînchipuit. Dorcas Good, în vârstă de numai patru ani, a fost arestată, copiii din Salem au spus că sunt atacați de spiritul ei. Motiv pentru care a petrecut luni întregi în lanțuri. La final a privit cum Sarah, mama ei, este dusă la spânzurătoare. După un asemenea episod oamenii tot nu s-au calmat. John Willard, ajutorul șerifului, a fost dus în fața curții de justiție pentru că a refuzat să aresteze alți oameni și el a avut parte de același sfârșit ca al persoanelor condamnate pentru folosirea magiei.

Finalul a fost de-o fantezie cutremurătoare. Au acuzat fostul ministru, preotul George Burroughs, că le determina pe femei să se apuce de magie. Înainte de a fi spânzurat, acesta a recitat Tatăl Nostru, o alegere atipică pentru un vrăjitor care-și susținea nevinovăția. Setea de ucis vrăjitoare a început să scadă mai apoi.

Încheierea

Tituba, în mod paradoxal, și-a recunoscut vina și a fost iertată, a fost eliberată și, în cele din urmă, vândută într-un alt sat. Consecințele pe care le-au avut poveștile sale acolo rămân necunoscute. Episodul a lăsat urme adânci în conștiința localnicilor, procesele au continuat să se estompeze din ce în ce mai mult. Până  la începutul anului 1693, May Phips, i-a grațiat și eliberat pe toți cei întemnițați pentru vrăjitorie. În ianuarie 1697, Tribunalul General din Massachusetts a declarat o zi de comemorare a tragediei proceselor vrăjitoarelor din Salem.

O amintire dureroasă, o rușine purtată secole de-a rândul de istoria Americii, pe care multe încercări de răsplată a răului înfăptuit au fost puse pe masa dreptății civice, încă nu sunt de ajuns. Colonia Massachusetts a adoptat o lege prin care s-au reabilitat numele celor condamnați, au oferit compensări financiare moștenitorilor lor în anul 1711. Arthur Miller a dramatizat evenimentele din 1692 în piesa sa ”The Crucible”, tradusă la noi ca Vrăjitoarele din Salem, unde a folosit metafora „vânătorii de vrăjitoare” anti-comunistă condusă de senatorul Joseph McCarthy în anii 1950.

Informațile din acest articol au fost preluate și de pe: Live Science

Identitate și alteritate națională în contextul împlinirii socio-economice

Factorii economico-comerciali sunt cei care prezintă beneficiile instituirii unei societăți globale. Globalizarea apare pe fondul unei necesități de comunicare transnațională, datorată liberalizării comerțului care vine să sprijine consolidarea unui stat. În contextul actual, al unei comunicări transculturale, suntem tentați să credem că acesta este factorul decisiv în crearea unei comunități globale. Cu toate acestea mai departe de plăcerea explorării culturale pentru desăvârșirea personală se află o tendință exterioară, bazată pe un principiu al consumului și  nu al cultivării. Există o realitate exterioară omului care obligă individul să tolereze și să integreze elementele pe care le consideră străine:

„Internaţionalizarea comerţului şi a investiţiilor a constituit una dintre principalele cauze ale intensificării procesului de globalizare. În epoca globalizării informaţionale, tranzacţiile financiare şi acordurile de cooperare se realizează extrem de rapid de pe un continent pe altul, de pe un meridian pe altul. La nivel local, ca urmare a schimburilor internaţionale, pătrund tot mai frecvent produse şi idei străine comunităţii respective, care de obicei sunt asimilate şi integrate, devenind obişnuite.”[1]

Liberalizarea comerțului pe continentul european în forma cunoscută astăzi își are rădăcinile în acordul din data de 9 mai 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, prezintă un plan de cooperare aprofundată. Mai apoi, la data de 18 aprilie 1951 pe baza acestui plan, se semnează un tratat între șase țări (Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg) pentru colaborarea în modul de organizare a industriei grele, cea a cărbunelui și a oțelului. La data de 25 martie 1957 se înființează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului sau piața comună.[2]

Se ajunge la un acord prin care se dorește eradicarea violenței care a atins proporțiile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe fondul acesta se creează foarte multe tensiuni, formându-se relații de antinomie pe plan socio-cultural, există un conflict continuu între ceea ce am putea numi identitate și alteritate, înțelegând termenul de alteritate cu sensul de „celălalt”, de străin, perceput ca adversar. Se creează conflictul național vs. global, individ vs. societate, identitate vs. diversitate, conflicte care au la bază o mai veche nevoie de unitate. Pe fondul acesta al schimbării modului în care era perceput etosul unei societăți se inituie ideea de națiune și de identitate națională, o nevoie destul recentă. Nașterea națiunilor, a nevoii de identitate națională, este și ea destul de recentă.

Începând cu secolul al XIX- lea modul în care este percepută prioritatea oamenilor, făcându-se trecerea de la elitism la o societate a celor mulți[3], se nasc fenomene sociale care se bazează pe un nou ideal uman. Perioada romantică acest nou ideal uman, romantismul este cel care pune accent pe simțul național, pe identitatea națională. Noul om este unul

„multitudinar, căruia secolul al XlX-lea îi dă naştere într-o proporţie tot mai mare? … facilitate materială absolută, în toate privinţele. Niciodată omul mediu n-a putut să-şi rezolve cu atâta înlesnire problemele sale economice. În vreme ce, proporţional, marile averi descreşteau, iar existenţa muncitorului din industrie devenea tot mai dură, omul mediu — din oricare clasă socială — îşi vedea orizontul tot mai liber cu fiecare zi. în fiecare zi, la repertoriul standardului său de viaţă se adăuga un nou lux.”[4]

Pe fondul acestui sentiment puternic de unitate în simț național apare pe scena istoriei dihotomia dintre ceea ce Ortega y Gasset numea om-masă (pe care îl asimilează cu omul științific) și elita. Cel dintâi ajunge să prindă amploare în contextul creat de Revoluția Franceză (1789), elita este percepută în sens peiorativ:

„Când se vorbeşte despre <<minorităţi de elită>>, oamenii de rea-credinţă au obiceiul de a denatura înţelesul acestei expresii, făcându-se că nu ştiu că individul de elită nu este pretenţiosul care se crede superior celorlalţi, ci acela care este mai exigent cu sine decât cu alţii, chiar dacă aceste aspiraţii superioare nu ajung să se realizeze în el.”[5]

Monarhia devine răul care trebuie îndepărtat, orice urmă de împărțire a societății în termeni feudali devine un impediment în realizarea omului. Un om nou care este dornic de libertate și de unitate, se pune accentul foarte mult pe egalitate. Unitatea aceasta creează impresia de libertate absolută, tocmai prin faptul că se pornește de la premisa că așa se elimină orice risc de revenire la vechea societate. De aici se creează  aversitatea față de un altul.

Revoluția franceză începută în 1789 oferă o altă lume, omul este trasat cu alt contur, capabil să decidă asupra sa, nemaifiind nevoie de intervenția lui Dumnezeu, dar mai ales de cea a bisericii, idee promulgată deja în Iluminism prin deism- Marea Teorie admite existența unei divinități și a nemuririi sufletului, dar respinge implicarea zeului în acțiunile omului, acesta fiind singurul care poate decide pentru sine. Romantismul își are existența sub sfera încheierii erei religioase. Astfel nevoia de exprimare a eului și mai târziu de inventare a propriei persoane este pregnantă, individul trebuie să-și facă simțită prezența cu orice chip, reușita vieții sale devine una terestră. Se poate spune că destinul său nu mai este apărat de un Dumnezeu, la care secole de-a rândul omenirea se închinase.

Cultul religios este înlocuit de cultul omului, se întocmesc lucrări care să vorbească despre fabulosul existent în lume și în interiorul omului.[6] Există un puls al specificității care este pasionant și pasionat, un mit modern care fascinează și pe care omul este gata să-l mărească oricând, deoarece acesta contribuie la definirea propriei identități, fapt ce măgulește interesul pe care și-l intuiește sau dorește individul romantic. Acesta convins de importanța sa nu se teme să simtă și să se dedice cu toată ființa în sfera lui a plăcea. Miraculosul, de origine religioasă, cum îl găsește François-René de Chateaubriand în lucrarea sa Geniul Creștinismului, religia fiind ea însăși o pasiune: „Asemeni tuturor sentimentelor puternice, are ceva grav și trist; ne atrage în umbra mânăstirilor și pe vârfuri de munte. Frumusețea pe care o adoră creștinul nu este o frumusețe pieritoare; este acea frumusețe veșnică pentru care discipolii lui Platon se grăbeau să părăsească lumea.”[7]

Creștinismul este o religie care cere dăruire sinceră, profundă, avântul pe care-l au martirii lui nu vorbesc de nicio cumsecădenie, sau o anume cenzură pusă ființei. Exaltarea pe care o cere acesta este tocmai tresărirea eului pe care o regăsim în arta romantică, adânc implementată în viscerele sale. Vocea revoluționară romantică trezește spiritul și găsește miracolul ascuns imediat după colț, reveria însoțind realitatea, exact aici este punctul în care se întâlnește cu sentimentul religios faptul de a considera supranaturalul, miraculosul, inerente existenței.  Natura misterului este fascinația, religia are întotdeauna taine pe care omul nu le poate pătrunde, dar tocmai asta, în viziunea lui René este esența amândurora, pentru că noi nu putem pătrunde niciuna din naturile acestea.[8]

Pe scurt în ambele cazuri (Romantism și Sentimentul religios) sunt puse în discuție probleme de ordin metafizic, lumea efectivă fiind o mică parte a întregii existențe. În literatură nu trebuie să constituie religia în sine, miraculosul, subiecte, ci trebuie să se insinueze un substrat care să fie din sfera acestora: miraculosul trebuie să constituie motorul lucrării.[9]

Un alt factor pe care René găsește important în Creștinism este faptul că în el Dumnezeu este pus în legătură directă cu omul, există o relație cu individul, nu cu creația, astfel acesta reprezintă un background hotărâtor aproape în cultul pe care îl are Romantismul pentru om ca individ, acesta având acces personal la miracolul lumii: divinitatea. Pe care cultura europeană o resimte până secolul nostru. Naționalismul este profund legat de statul național care se afirmă încă de la jumătatea secolului al XVIII- lea. Societatea franceză este prima care se afirmă în fond ca unitate socială, fiind un fapt descoperit și de Madame de Staël. Aceasta face o remarcă foarte importantă cu privire la diferența dintre afirmarea individului și a masei.

Despre Germania este un studiu publicat la începutul secolului al XIX- lea, care tratează asupra modului de afirmare a unei națiuni. Autoarea stipulează faptul că  germanii sunt superiori prin indivizi, pe când francezii tind să se impună mai mult ca masă. Madame Staël reușește foarte bine să surprindă etosul societății romantice, unde se subliniază posibilitatea afirmării individuale în vederea consolidării națiunilor. Aceaste fiind mărețe prin contribuția personală a fiecăruia.[10] Madame de Staël încercând să surprindă specificul german în literatură face distincția între două tipuri de literatură, una de natură păgână- de inspirație antică și una spiritualistă- inspirată din Evul Mediu. Și în accepția acesteia regăsim o urmă vagă a unui miraculos ce este insinuat în domeniul literar.[11]

Pornește de la ideea că niciodată popoarele germanice nu au fost în totalitate integrate de către Imperiul Roman, astfel fiind numai parțial romanizate există un impediment major pentru francezi în înțelegerea literaturii germanice. În completarea acesteia Wagner precizează că există două tipuri de drame: una care își are sevele în roman regăsită în piesele lui Shakespeare- care a reușit să condenseze romanul în dramele sale și cealaltă drama greacă, alcătuită după indicațiile prost înțelese ale lui Aristotel, iar scriitori germani nu se pot identifica cu ei.[12] O altă voce care se duce spre trecutul din Evul Mediu și Renaștere, refuzând să fie subjugată doctrinei  antice promulgată până în prezentul său de câteva secole.

Nevoia de accesare a propriei identități a individului se face în contextul unei societăți care se bazează pe unitate, în această perioadă a supremației maselor, se dorește egalitatea morală a indivizilor. Nobilii nu își pot demonstra calitatea umană prin apel la titluri și moșteniri. Se face apel la prezent și la lucrul în sine. Se cere o renunțare la o tradiției care s-a întins pe secole, tocmai acest demers de tip nihilist reprezintă resortul constituirii noii ordini mundane. Îndepărtarea de simțul religios naște simțul social. Un sentiment și o pasiune care nu ajută efectiv la impunerea unei societăți de tip comunist, astfel ruperea francezului de religia instituționalizată în perioada iluministă creează o punte spre mișcările din secolul al XIX-lea. Națiunea aduce mereu contrastul acesta dintre împlinirea individuală și cea socială, o relație ce poate părea antagonică, dar care se îmbină foarte bine. Omul mediu fiind interesat de împlinirea proprie, astfel noile mișcări sociale se vor face cu scopul de atingere al binelui propriu.

Constanta moralității este omul, care este investit cu responasiblitatea față de propriul destin, dar și de cel al semenilor săi, al națiunii sale. Individul trebuie să protejeze societatea pentru a se proteja pe sine. Se ajunge foarte ușor astfel la comportamente maligne, precum rasismul sau antisemitismul[13]. În cazul celui de-al doilea tip de conflict unitatea socială și străinul perceput ca alteritate, ideea de națiune în națiune, se reflectă foarte bine tendința mișcărilor sociale specifice contextului nașterii ideii de națiune. Se poate distinge foarte clar premisa promulgată de Ortega y Gasset referitoare la distincția om-masă și omul de elită:

„Masa nimiceşte tot ceea ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat. Şi este cât se poate fle limpede că acest „toată lumea ” nu mai înseamnă „toată lumea”. „Toată lumea” însemna de obicei unitatea complexă a masei şi a minorităţilor disidente, specializate. Acum toată lumea înseamnă numai masa.”[14]

Elitismul are la bază sa ideea că trebuie să te sacrifici pentru cineva sau ceva. Există o nevoie de a te dedica unei cauze. În concepția lui José Ortega y Gasset puterea de sacrificiu presupune distanțarea de propria persoană, pe când, hiperindividualismul specific omului-masă scoate o posibilitate de a renunța la propria ta împlinire: „Contrar a ceea ce se crede de obicei, făptura de elită, şi nu masa, este cea care trăieşte într-o servitute esenţială. Viaţa i se pare fără rost dacă n-o pune în servi­ciul unei obligaţii superioare.” [15]

Chiar dacă masele sunt mânate de același scop, membrii săi, luptă pentru împlinirea propriei nevoi. Dacă liberatea de exprimare devine o cale spre împlinirea individuală, este o cauză pentru care aleg să lupte. Problema noii societăți este lipsa unui ideal anume, fiind nevoie de afirmarea propriilor nevoi astfel: „Odată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, devenise limpede că niciuna dintre stările sau clasele din diferitele ţări nu dorea sau nu era în stare să devină noua clasă conducătoare, adică să se identifice cu guvernul, aşa cum făcuse nobilimea de secole. Eşecul monarhiei absolute în a găsi un substitut în cadrul societăţii a dus la dezvoltarea deplină a statului naţional şi la pretenţiile sale de a se situa deasupra tuturor claselor, complet independent de societate şi de interesele ei specifice, ca adevărat şi singur reprezentant al naţiunii ca întreg. A contribuit, pe de altă parte, la adâncirea sciziunii dintre stat şi societatea pe care se întemeia corpul politic al naţiunii.”[16]

Oamenii la începutul secolului al XX-lea aveau nevoie de un rău împotriva căruia să lupte. Proaspăt formate națiunile nu defineau foarte bine specificitatea unei națiuni. Contribuția schimbării sociale totale, în propagarea antisemitisumului este una aproape hătărâtoare. Lupta împotriva „răului evreiesc” are trei paliere de dezvoltare. Un punct foarte important, atins de Hannah Arendt, este faptul că ura trebuia îndreptată asupra unei comunități de pe urma căreia se puteau obține anumite beneficii. Evreii sunt cel mai bun țap ispășitor pentru demararea unui fenomen de violență extremă. „Un antisemit pretindea că evreii provocaseră războiul. Cineva i-ar fi replicat: „Da, evreii şi bicicliştii.” „De ce bicicliştii?” întreabă primul. „De ce evreii?” răspunde celălalt.”[17]

Era nevoie de capital pentru pornirea unui război. Antisemitismul are la bază teoria țapului ispășitor, acesta fiind asimilat în perioada impunerii noului ideal de om al societății egalității indivizilor cu monarhia absolută, cea care se îndepărta de noua realitate a tuturor posibilităților:

„Teoria că evreii sunt întotdeauna ţapul ispăşitor implică de fapt că ţapul ispăşitor ar putea fi, la fel de bine, şi altcineva. Ea susţine inocenţa perfectă a victimei; o inocenţă care insinuează nu numai că nu s-a făcut niciun rău, dar şi că nu s-a făcut nimic care să poată fi pus în vreo legătură posibilă cu problema în discuţie.”[18] Apariția antisemitismului așa cum va fi perceput și la început de secol al XX-lea, se face concomitent cu instituirea statului național.

„Prăbușirea ordinii feudale dăduse naștere noului concept revoluționar al egalității, potrivit căruia o „națiune în cadrul națiunii” nu mai putea fi tolerată.”[19] Egalitatea spre care se îndreaptă omul modern, nu putea fi încetinită de evreii care-și formaseră propria națiune în marea națiune, o societate care trebuia să aducă pentru toți cu șanse egale. Din nou, evreul joacă, rolul de țap ispășitor. Dacă în Evul Mediu, otrăvea râuri și aducea ciumă, acum devenea o piedică în calea instituirii „cetății ideale”. Evreii erau deja imunizați față de un comportament care-i exclude din ordinea societății. Astfel marile acuze aduse acestora sunt primite fără nicio reacție din partea acestora. Un gânditor progresist, liberal, recunoștea în evrei comportamentul de tip feudal al „națiunii evreiești”. Din această idee de națiune în națiune va prinde contur ideea de parazit al societății pentru care societatea era sacrificată:

„În timpul Revoluției Franceze și după aceea, clerul francez și aristrocrații francezi și-au adăugat vocile la sentimentele generale antievreiești, chiar dacă nu pentru alte motive sau pentru motive mai materiale. Ei au acuzat guvernul revoluționar de a fi ordonat vânzarea proprietăților cleicale pentru a-i plăti <<pe evreii și pe negustorii cărora le este îndatorat guvernul.>>”[20]

Dezvoltarea francezilor, după Revoluție, se face prin intermediul negustorilor, care aveau nevoie de capital. Atunci evreul bancher joacă un rol foarte important, se crede că el este figura centrală a devoltării economice post revoluție.[21]

O comunitate căreia i se spune să-și păstreze propriul teritoriu, care este învățată să stea la marginea societăților, învățată să se departajeze clar de restul comunității, va fi pedepsit de-a se fi restras prin propria alegere. Ura îndreptată împotriva elitelor va lovi fără să analizeze faptele, neînțelegând foarte bine ce presupune o comunitate restrânsă. Idealul acesta al națiunii pretinde și disprețul față de popoarele care nu au reușit să își creeze propria națiunea, poporul fără stat devine un parazit, o alteritate a corpului social egalitar. Masele prind amploare în secolul al XIX-lea, iar elitele trebuie dizolvate, orice comunitate restrânsă devine un impediment în formarea societății ideale a egalitarismului. În secolul al XVII-lea, evreii care primeau un regim special, trezesc semne de întrebare. În secolul al XVIII-lea, Christian Wilhelm Dohm, susținător al abilitării evreilor, deja ridica problema favoritismului pentru evreii bogați. Persoane favorizate chiar și în detrimentul „fraților de sânge”.[22]

Lupta de clasă nu face distincția dintre rasă și statutul social, în acest caz antisemitismul devenind egal cu naționalismul. Să spui că lupți împotriva evreilor este egal cu a spune că lupți împotriva societății feudale. Marea problemă a societății naționaliste este lipsa de toleranță cu privire la cei care nu urmează idealul propus de majoritari. Individul pus față în față cu cel care nu este dispus să-i urmeze calea, în care se încredere în chip absolut, va face tot posibilul ca societatea să își găsească o singură voce, una care să susțină demersul tău.

Naționalismul va crea mereu un context conflictual bazat pe pretexte care țin de o realitate abstractă, vorbind fie despre un sentiment profund și inexplicabil, fie de anumite valori cu un puternic caracter sacru. Individul pus în fața comunicării interculturale va fi reticent sau obtuz în orizontul propriei sale împlinirii. Atât timp cât scopul rearanjării sociale are caracterul de a distruge propria împlinire în cadrul social va fi asimilat ca un element străin nociv.  O societate creată pe o falsă simțiere națională va purta o luptă cu o falsă societate globală.  Factorii de tip socio-economic sunt cei care angrenează oamenii în luarea unor măsuri. Împlinirea socio-economică este factorul decisiv în modul de reacție în fața noului social.

---

Bibliografie

• [1] Radu Săgeată, Globalizare culturală şi cultură globală. Global şi local în geografia culturală, Editura Universitară, Bucureşti, 2009, p. 38;
• [2] O Europă paşnică – începuturile cooperării, sursa: https://europa.eu/european-union/about-eu/history/1945-1959_ro;
• [3] JoséOrtega y Gasset, Revolta maselor, traducere Coman Lupu, Humanitas, București, 2007, pp. 49-50;
• [4] Începe disecarea omului-masă în idem, p. 90;
• [5] Idem, p. 49;
• [6] Marian Tufaru, Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării, în Historia, sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lupta-dintre-revolutia-franceza-si-biserica-fenomenul-decrestinarii ;
• [7] René de Chateaubriand,1998, Religia creștină considerată ea însăși pasiune, Geniul Creștinismului, București, Anastasia, p. 141;
• [8] Idem, pp. 42-44;
• [9] René de Chateaubriand, Poetica Creștinismului, în op. Cit., p. 122;
• [10] Madame de Staël, Despre Germania, Scrieri alese, Irina Mavrodin, București, Editura De Stat Pentru Literatură Universală, 1967, p. 382;
• [11] Idem;
• [12] Richard Wagner, Opera de artă dramatică și literatura dramatică, Opera și drama, traducere de Liviu Rusu şi Bucur Stănescu, București, Editura Muzicală, 1983, pp. 112-113;
• [13] Antisemitismul este un rasism selectiv, evreii reprezentând un țap ispășitor, ura îndreptată spre ei fiind coordonată pe mai multe criterii, aspectul rasei fiind de fapt unul secundar, vezi Hannah Arendt, Originile  totalitarismului;
• [14] JoséOrtega y Gasset în op. Cit., pp. 52-53;
• [15]  Viața nobilă și viața mediocră, idem, p. 98;
• [16]  Hannah Arendt, Originile totalitarismului, trad. Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, București, 2008, p. 18;
• [17] Idem;
• [18] Idem;
• [19] Idem, p. 25;
• [20] Idem, op. Cit., p.68;
• [21] Idem, p. 69;
• [22] Idem, p. 26;

1. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, trad. Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, București, 2008;
2. Chateaubriand, René, Geniul Creștinismului, traducere, prefaţă şi note de Marina Vazaca, București, Anastasia, 1998;
3. Gasset, José Ortega y, Revolta maselor, traducere Coman Lupu, Humanitas, București, 2007;
4. Madame de Staël, Scrieri alese, Irina Mavrodin, București, Editura De Stat Pentru Literatură Universală, 1967;
5. Săgeată, Radu, Globalizare culturală şi cultură globală. Global şi local în geografia culturală, Editura Universitară, Bucureşti, 2009;
6. Tufaru, Marian, Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării, în Historia, sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lupta-dintre-revolutia-franceza-si-biserica-fenomenul-decrestinarii;
7. Wagner, Richard, Opera și drama, traducere de Liviu Rusu şi Bucur Stănescu, București, Editura Muzicală, 1983;

Contextul Războiului Rece și Cortina de Fier

În ciuda faptului că pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost aliate împotriva puterilor Axei, după sfârșitul războiului relația dintre cele două națiuni a fost tensionată. Americanii nu au privit cu ochi buni comunismul sovietic sau modul în care liderul rus, Iosif Stalin, și-a manifestat influența și puterea asupra propriei sale țări. Sovieticii, la rândul lor, criticau refuzul americanilor de a considera URSS-ul o parte legitimă a comunității internaționale. Pe lângă asta păstrau o anume reticență față de americani din cauza intrării lor întârziate în cel de-al Doilea Război Mondial, gest ce a condus la moartea a zeci de milioane de ruși. După încheierea războiului, „micile” nemulțumiri s-au transformat într-o neîncredere reciprocă și în reale sentimente de ură.

Neîncrederea americanilor a fost influențată și de expansionismul sovietic postbelic din Europa de Est, aceștia crezând că există un plan rusesc prin care se încerca obținerea unui control asupra întregii lumi. Între timp, URSS-ul se implică în tergiversarea avansării americanilor în diverse domenii, ce era percepută, de mai marii conducători ruși, drept una dintre faptele specifice unei retorici belicoase a oficialilor americani. Se axau pe stagnarea creării unui posibil fond mare de arme. Se opuneau abordării lor intervenționiste în tot ce ține de relațiile internaționale. Contextul acesta era, consideră unii istorici, îndeajuns de ostil cât să declanșeze Războiul Rece, iar în realitate niciun partid nu a fost în întregime de vină.

Până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o mare parte dintre oficialii americani a fost de acord că cea mai bună metodă de apărare în fața amenințării sovietice era abordarea unei strategii oferite de  diplomatul George Kennan (1904-2005) în „Telegrama cea lungă”, prezentată în cadrul Congresului din 1947. Unde a explicat politica ce ar fi trebui abordată. Uniunea Sovietică, scria el, este o putere politică care are o credință fanatică în faptul că în SUA nu poate exista un modus vivendi permanent (un acord între părțile care nu sunt de acord). Prin urmare, unica posibilitate a Americii era o poziție din care să poată combate, pe termen lung, printr-o manieră calmă, dar fermă și vigilentă, tendințele de expansiune ale rușilor. Iar ceea ce ar fi putut face americanii, era să sprinjine popoarele libere care opun rezistență tentativelor de subjugare. Acest tip de gândire modelează politica externă americană pentru următoarele patru decenii. Astfel, retorica Războiului Rece și propaganda anticomunistă influențează întreaga sferă politică internațională care era aliată cu SUA.

America este instruită sub conducerea lui Truman să trăiască într-o fervoare anticomunistă, ce ajunge să fie parte din viața americană, modificând relațiile existente cu lumea exterioară. Aliații americanilor își puteau susține cauzele, să își confirme intențiile doar prin poziția lor față de comunism. Un criteriu ce stă și la baza politicii interne și nu numai. Războiul Rece afectează politica internă din punct de vedere social și economic. Pe plan social, îndoctrinarea intensivă a poporului american duce la o regresie a reformelor sociale. Din punct de vedere economic, creșterea enormă, stimulată de industriile legate de război, este influențată de expansiunea puternică a guvernului. În anii 1950, reformele New Deal erau adesea asociate cu sfera politicilor de stânga. Avocații erau atacați dacă optau pentru promovarea unor programe care erau sau păreau apropiate de sfera socialismului. Președințiile lui Truman și Eisenhower au păstrat o distanță mare față de idealurile lui Roosevelt în ce privește reformele sale sociale și economice. Pentru veterani, viața începe să fie bună din punct de vedere economic pe măsură ce guvernul investește nenumărate resurse prin împrumuturile GI Bill, VA și FHA. Fapt ce avea menirea de a-i ajuta să cumpere case noi sau să primească o educație. Reformele sociale în domeniile drepturilor civile, sindicatelor, condițiilor de muncă și problemelor femeilor au fost minime.

Frica de comunism se impune și în comportamentul uman, consensul față de idealurile anticomuniste devine lege pentru toată lumea, în special pentru angajații guvernamentali, un fapt așteptat mai ales din partea celor din guvern. Devin o obișnuință campaniile duse pentru a scăpa guvernul de așa-zișii comuniști. Unul a fost Comitetul Casei pentru Activități Neamericane (HUAC), care a folosit Legea Smith din 1940 pentru a urmări penal pe oricine susținea comunismul. Într-o perioadaă atât de ferventă a anticomunismului, senatorul junior pentru Wisconsin, Joseph McCarthy, se folosește de această isterie pentru a urmări nenumărați oficiali guvernamentali. Pentru a promova ideile liberale, progresele drepturilor civile sau o posibilă cooperare cu statele comuniste era suficient să critici sau să pedepsești o persoană. Schimbările în „conformitatea” Americii, însă, nu au avut loc până la sfârșitul anilor 1950, care s-au impus printr-un crescendo.

Cortina de fier

Până la începutul anului 1946, procesul de „sovietizare” era în curs de desfășurare în țările din estul european, care, în mod colectiv, au devenit cunoscute sub numele de Blocul de Est sau Blocul Sovietic. Accesul în Blocul de Est a fost restricționat cu multă strictețe.  Nu era permis accesul niciunui jurnalist din afara sa, inclusiv accesul diplomatic era foarte redus . În ciuda acestui fapt, guvernele aliate aveau câteva informații despre ceea ce se întâmpla acolo. Tensiunile dintre URSS și Occident încep să capete o voce publică. Într-un discurs din februarie 1946, Stalin a subliniat superioritatea comunismului asupra capitalismului, avertizând rușii să rămână în garda împotriva Occidentului. Între timp, Winston Churchill, care nu mai era prim-ministru britanic după o înfrângere a alegerilor din iulie 1945, l-a acuzat pe Stalin că a încălcat promisiunile făcute la Ialta.

 O nouă promoţie de ofiţeri NKVD (1939-1940). Credit: www.reddit.com
Sursa:romania-actualitati.ro

Între timp, în spatele acestei „cortine de fier”, sovieticii foloseau materiile prime și resursele industriale ale națiunilor pe care le eliberaseră de sub naziști sau de guvernul pro-nazist. Cereale, alimente, mașini, oțel, cărbune și alte articole au fost confiscate și transportate în est, în Uniunea Sovietică. România și Ungaria, care s-au aliat cu Germania nazistă în timpul războiului, motiv pentru care au avut cel mai mult de suferit. Ca state inamice învinse, ambele au fost obligate să semneze documente de armistițiu cu clauze umilitoare, care atestau că se supun conducerii sovietice, fiind de acord să plătească despăgubiri poporului rus.

Anunțul din 1947 al Planului Marshall, a fost o ofertă majoră de ajutor extern, care se axa pe reconstrucția postbelică, a dezvăluit modul în care aceste națiuni se aflau sub controlul lui Stalin. Toate cele șase state ale Blocului de Est au refuzat invitațiile la conferința de negocieri de la Paris, în ciuda faptului că Polonia și Cehoslovacia și-au exprimat anterior un anumit interes față de ajutorul oferit de SUA. Controlul Moscovei asupra guvernelor Blocului de Est a devenit mai puțin secret după acest incident.

În septembrie 1947, URSS a înființat Cominform (Biroul Comuniste de Informații) care a creat un liant între guvernele comuniste din Europa de Est și se asigura că acestea adoptă politici aprobate de Moscova. Câțiva comuniști cehoslovaci, români, maghiari și bulgari. Cei care nu au reușit să respecte această „uniune” au fost raportați de Cominform, arestați, trecuți prin „procesele spectacol” staliniste, apoi executați.

Fiecare guvern din Blocul de Est și-a format propria poliție secretă bazată pe NKVD-ul sovietic (НКВД, Народный комиссариат внутренних дел; Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), inclusiv Stasi (Germania de Est), Securitatea (România), StB (Cehoslovacia), Sigurnost (Bulgaria) și AVH (Ungaria). Orice iluzie că aceste țări ar fi independente sau că ar avea secrete față de URSS dispare la începutul anilor 1950.

Se trage cortina

Pentru cei care trăiesc în țările blocului sovietic, devine din ce în ce mai dificil să se mute sau să călătorească în alte țări. Frontierele odată ce sunt aproximativ deschise, ajung să fie păzite și controlate cu foarte multă strictețe. Controalele de frontieră ale Europei ajung să fie cele mai dure din toată istoria continentului, pe timp de pace. Această divizare a Europei fost cel mai puternic simțită în Germania, care a fost divizată în zone de ocupație sovietică și zone ale puterilor aliate. Orașele germane Sonneberg și Neustadt au fost împărțite înt zona forțelor sovietice și, respectiv, zona puterilor aliate, fiind separate prin Cortina de Fier.

În iulie 1949, cele două orașe au participat la un meci de fotbal, jucat pe un teren cu o linie de delimitare formată de granița est-vest (permițând celor două părți să urmărească meciul fără pase). Au participat peste 25.000 de spectatori, unii ținând în sus pancarte cerând reunificarea celor două orașe – și a întregii națiuni germane. După meci, oficialii sovietici au deschis granița după-amiază, permițând miilor de rezidenți din Sonnerberg să-și viziteze familia și prietenii și să facă cumpărături la magazinele mai bine aprovizionate din Neustadt.

Surse

https://www.history.com/topics/cold-war/cold-war-history?fbclid=IwAR0UB0S2S-geQy0NsncTZ62mRsmjLt5n28uAtwg0j4wu7EpuYo6p3N0jsCk
https://ehistory.osu.edu/articles/historical-analysis-cold-war?fbclid=IwAR3qaT8XumYdS0r02i_eFHzvbQyFXXDZ9Ts2WEV8FQaxK1hI3YeiMcXyAPQ
https://alphahistory.com/coldwar/iron-curtain/