Perspectiva lui Euripide asupra mitului Elenei din Troia

Euripide (480 a. Chr. – 400 a. Chr.) este unul dintre cei trei mari tragedieni greci, alături de Sofocle și Eschil, ar fi scris undeva la aproximativ 90 de opere, tragedii și comedii. Importanța operei sale rezidă în primul rând în faptul că a creat o nouă perspectivă asupra abordării acțiunii din cadrul tragediilor, sporind importanșa intrigii în structura tragediei. Tragedia Elenei din Troia nu este cea mai cunoscută tragedie scrisă de el , însă este una dintre cele mai interesante opere de, ale lui. A fost interpretată pentru prima dată în anul 412 a. Chr. Tragedia scrisă de Euripide pornește de la o mai veche speculație iterată de Herodot, potrivit căreia Elena ca atare nu exista, era o himeră sau o fantomă, iar adevărata soție a lui Menelau nu ar fi fost implicată în Războiul Troian. Aceasta și-ar fi petrecut timpul în Egipt pe toată durata războiului, după ce ar fi fost dusă acolo de către Hermes (varianta aceasta a mitului ar fi fost și sursa de inspirație a poemului epic scris de Hilda Doolittle). Practic războiul a fost ținut în numele unei himere, Hera fiind responsabilă pentru apariția ei. E un mod de a se răzbuna pe muritori pentru ceva ce se numește Judecata lui Paris.

Războiul Troian este un mit care are la bază unul dintre cele mai cunoscute mituri ale Greciei Antice, Mărul Discordiei. Zeița care nu fusese invitată la o petrecere din Olimp, drept pentru care își face apariția neinvitată, aruncă un măr pe masă, acesta se oprește în dreptul zeițelor Hera, Atena și Afrodita, spunând că este destinată celei mai frumoase. Zeițele cred, fiecare în parte, că e pentru ea, motiv pentru care se contrazic și într-un final iau decizia să întrebe un muritor care este cea mai frumoasă dintre ele. Fiecare în parte îi oferă ceva la schimb pentru titlul de cea mai frumoasă dintre zeițe, Afrodita reușește să-l câștige de parte ei când îi spune că îi va oferi la schimb pe cea mai frumoasă femeie din lume, Elena din Troia. Afrodita îl convige pe fiul ei, Eros, să o facă pe Elena să se îndrăgostească de Paris și cei doi se retrag apoi în Troia, războiul se declanșează când Menelau vrea să își recapete soția. Este probabil cea mai cunoscută femeie din mitologia greacă.

Perspectiva lui Euripide asupra mitului Elenei din Troia


Credem că știm povestea – celei mai frumoase femei din lume și a războiului enorm la care a dus plecarea ei. Cu toate acestea, povestea ei este mult mai complexă decât cei mai mulți dintre noi își pot imagina. A fost ea cu adevărat femeia care a făcut să fie lansate în larg o mie de nave? Cea mai cunoscută versiune a mitului Elenei din Troia este cea creată urmând ciclul epic grec, în special, al lui Homer, în Iliada și Odiseea. După ce l-a vizitat pe Menelau, regele Spartei, tânărul prinț troian Paris, a fugit împreună cu soția lui și a dus-o în Troia. Ca răzbunare și de indignarea resimțită din cauza insultei aduse, Menelau și fratele său, regele Agamemnon, au lansat o expediție de mari dimensiuni împotriva cetății Troiei, ducând la un asediu care a durat zece ani. După căderea Troiei, Menelau și Elena s-au întors în Sparta, unde au trăit încă o dată ca rege și regină. Aceasta este cea mai cunoscută versiune a mitului. Cu toate acestea, există o altă versiune foarte diferită a acestei povești, mai puțin cunoscută.

Poetului grec Stesichorus, unul dintre cei nouă poeți lirici ai Greciei Antice, i se atribuie crearea unei perspective alternative asupra Războiului Troian. În ciuda faptului că mare parte din opera sa nu a rezistat trecerii timpului, un segment cheie a fost conservat, ne-a parvenit un citat important referitor la Elena din Troia, în care se spune că povestea nu este reală. Elena nu a fost adusă cu adevărat în Troia de Paris. Elena ar fi fost înlocuită de un eidolon – un fel de versiune greacă veche a unei fantome. Eidolonul este un doppelgänger (geamăn sau dublu) complet convingător al reginei spartane, păcălind pe toți cei care o văd, dar nu este cu adevărat ea. Adevărata Elena a fost dusă de zei în Egipt, unde a stat pe toată durata Războiului Troian. Aici locuia sub protecția regelui egiptean Proteus, în timp ce eidolonul era în Troia. Nici unul dintre troieni și nici dintre ahei nu știau adevărul și războiul a fost purtat, în esență, pentru nimic.


Aceasta este versiunea mitului pe care Euripide – cel mai experimental și îndrăzneț dintre cei trei tragici greci ale căror opere ne-au parvenit- l-a folosit ca bază a piesei sale Elena. Euripide a fost, de asemenea, influențat de către sofistul grec Gorgias, care avea idei similare. Când o întâlnim pe Elena lui Euripide cunoaștem o eroină a cărei esență este mult mai credibilă, această eroină este o figură mult mai tristă, izolată, și mult prea conștientă de evenimentele războiului și, mai mult, de vina care i-a fost atribuită în mod eronat.

Piesa se concentrează pe distincția dintre nomos numele lucrului și physis – realitatea unui lucru. Este o explorare a modului în care ceea ce spun oamenii despre noi poate evoca o imagine care este complet îndepărtată de realitatea a ceea ce suntem și totuși rămâne o forță puternică. Elena este conștientă de faptul că grecii o consideră o adulteră, când, în realitate, a fost complet fidelă soțului ei. Știe că este blamată pentru numărul mare de decese din război, iar ea nu a avut cu adevărat nimic de-a face cu asta.

Euripide îl prezintă și pe Menelau în timpul reîntoarcerii sale – sau nostos – după războiul troian. Naufragiat în Egipt, Menelau este acum un bărbat care și-a pierdut prestanța, care arată ca un cerșetor, pretinzând că este rege și nu știe cât de aproape este de a-și găsi adevărata soție. Tragedia greacă este renumită pentru scenele sale de recunoaștere, iar această piesă prezintă una dintre cele mai emoționante reîntâlniri, când ambii soți sunt copleșiți de faptul de a fi din nou în prezența celuilalt. Dar asta nu le garantează fericirea.


Protectorul Elenei, regele Proteus a murit, iar fiul său Theoclymenus intenționează să se căsătorească cu ea, crezând că Menelau a murit în naufragiu. Euripide scrie o formidabilă „tragedie de evadare”, alături de alte tragedii precum Iphigeneia. Aceste tragedii sunt oarecum îndepărtate de conceptul a ceea ce considerăm în mod normal a fi „tragediile”. Tipul ăsta de tragedii au fost interpretate pe aceleași scene ca faimoasele tragedii ale dramei lui Oedip sau ale lui Atreus, tiparul lor le apropie mai degrabă de o poveste de dragoste medievală: povești de aventură și dragoste, desfășurate în țări îndepărtate, care au un tiran ticălos la pândă.


Tragedia se încheie cu apariția lui Castor și Pollux – Dioscurii. Aceștia acționează ca un deus ex machina în piesă, rezolvând conflictul și asigurându-se că Elena și Menelau sunt liberi. Într-o tragedie preocupată cu raportarea omului la realitate, descoperind cât de înșelător poate fi un nume, este o ironie faptul că personajele care rezolvă conflictul au un nume atât de necunoscut. În alte variante ale mitului, eroii sunt transformați în stele și devin o costelație, ca niște gemeni, cunoscuți de romani sub numele de Gemenii.

Mitul energiei negative a feminității – Medeea în viziunea lui Euripide


Medeea este în mitologia greacă o prințesă din Colchida, fiica regelui Colchidei și nepoata zeului Soarelui, Helios, care se îndrăgostește de aventurierul Iason. Numele său derivă din termenul care se folosea pentru a numi ideea de istețime, planificare sau viclenie. În mitologia greacă este amintită ca o vrăjitoare și preoteasă a zeiței Hecate, prin faptul că se folosește de puterile sale supranaturale pentru a face rău unui bărbat este pusă în legătură directă cu mătușa ei, Circe. În orice caz, cel mai des este amintită pentru două din evenimentele care au marcat conștiința vechilor greci, primul este pentru contribuția sa în ce privește mitul Lânii de aur, în al doilea rând pentru răzbunarea sa teribilă în fața lui Iason, care o părăsește pentru o femeie mai tânără.

Versiunea mitului său de la care s-a construit în ansamblu imaginea sa este cea oferită de poetul grec Hesiod, un contemporan de-al lui Homer. Medeea este amintită în lucrarea lui Hesiod care a fost dedicată argonauților, Teogonia (aprox. 700 a. Chr.). Oricât am încerca să trasăm o linie între mitologie (fosta istorie, considerată înainte adevărul) și realitatea alternativă, poetică, în privința Medeei nu se poate vorbi decât despre o biografie mitopoetică.

Medeea în viziunea lui Euripide

Medeea lui Euripede începe cu o stare de conflict, Iason și-a abandonat soția, pe Medeea, împreună cu cei doi copii ai lor. Speră să avanseze pe scara socială, recăsătorindu-se cu Glauce, fiica lui Creon, regele Corintului – orașul grec în care este pusă acțiunea tragediei. Toate evenimentele care se succend de-a lungul tragediei i-au naștere din acest conflict inițial, iar părțile implicate devin personajele sale centrale. După o lungă serie de încercări și aventuri, care în cele din urmă i-au obligat pe Iason și Meedea să caute exilul în Corint, perechea își stabilise familia, obținând un grad de faimă și respectabilitate. Renunțarea recentă a lui Iason a acelei familii a zdrobit emoțional tot ce era în Meedea, în măsura în care își regretă propria existență, precum și cea a celor doi copii ai săi.

Medeea este prezentată ca o femeie lipsită de toate laturile necesare structurii omului arhaic, este într-un pământ străin, nu are un ax moral. Sufletul se-nduioșază cu mult mai puțin în fața a ceea ce aude decât a ceea ce vede. De aici putem înțelege caracterul cu mult mai tăios al eroinei lui Euripide. În viziunea lui, Medeea, trebuie să fie reprezentanta răului. Asta fiind și motivația exemplificării tot mai explicite a scenelor de cruzime a omului față de om. Flagelarea în plan concret  se datorează şi unei depărtări de sfera divinităţii a acţiunii tragediilor. Teatrul a luat naştere din cultul religios şi este în acelaşi timp oglinda societăţii. Societatea antică greacă, ca orice altă societate arhaică, este una  religioasă.

„Omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spaţiul (locuit de omul religios) va fi consacrat… Dorinţa omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorinţa lui de a se situa în realitatea obiectivă… Acest comportament se verifică pe toate planurile existeţei sale, fiind mai evident în dorinţa omului religios de a se mişca într-o lume sanctificată, adică într-un spaţiu sacru.”

Mircea Eliade, Sacrul şi profanul,  traducere Brânduşa Prelipceanu, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 22.
Mitul energiei negative a feminității - Medeea în viziunea lui Euripide
Medea, Antonio Frederic Augustus Sands

Precursorul teatrului realist

În operele Lui Euripide eroii sunt prezentaţi ca un întreg, în care sunt înglobate toate neajunsuruile acestora, toate infirmităţile, calitățile și aspirațiile. Prezintă clar pasiunile lor, nu se mizează pe o  dorinţă de-a lor de a se vindeca sau de a ieși din mrejele cine știe cărui blestem al zeilor. Omul alege, omul trăiește. Iar asta este o perspectivă cât se poate de modernă, de parcă de aici se va extrage seva teatrului realist al lui Ibsen, O`Neill sau Strindberg. Medeea este acel viitor personaj cu un trecut care vine să clarifice, stricând prezentul, viața protagonistei noastre, care este în fapt o antagonistă. Iubirea ei pasională se transformă într-o dorinţă maniacală de răzbunare. Părăsită de Iason ucide proprii săi copiii şi pe logodnica soțului ei.

Eroii lui Euripide nu sunt prezentați în raport cu divinitatea, nu se urmăreşte prezentarea omului în luptă cu supranaturalul, aici acțiunea se desfășoară pe orizontală, fiind o luptă a oamenilor cu ceilalți oameni. Este prezentată relaţia omului cu trăirile sale interioare, eroii lui îşi prezintă singuri chinul şi justificările acţiunilor lor. Sofocle prezintă puterea de sacrificiu a omului, Antigona este capabilă de eroism cu riscul sacrificiului. Pentru Euripide omul îşi alege destinul, nu se mai simte faptul că omul este legat de divinitate. El deschide o poartă spre lumea în care sunt prezente în cotidian trăirile puternice ale omului. Loc în care e nevoie de imagini puternice, pe măsura sentimentelor și a pasiunilor eroilor săi. Pentru echilibrul tragediei, Medeea se angajează într-un vicleșug. Pretinde că simpatizează cu alegerile lui Iason (câștigându-i încrederea ) și îi oferă soției sale „cadouri”.  O coroniță și o rochie. În mod evident, darurile sunt menite să o convingă pe Glauce să ceară tatălui ei să permită copiilor să rămână în Corint. Coroana și rochia sunt de fapt otrăvite, ele provoacă moartea lui Glauce. Văzând că fiica lui a murit, Creon alege să moară cu ea, scena se încheie cu el îmbrățișând-o dramatic, astfel absorbind otrava din rochie.

Faptul că Euripide transferă vina Medeei și propune o mamă criminală, al cărei statut de înstrăinată și vrăjitoare, este de fapt un răspuns cu privire la nevoia omului de a-și asuma vina. În primele versiuni ale mitului, copiii lui Iason și ai Medeei sunt uciși de o mulțime de corinteni, care sunt revoltați de comportamentul Medeei. Tragedianul grec preferă să redimensioneze miturile mai vechi pentru a evidenția cele mai urâte aspecte ale relațiilor umane, în special pe cele din cadrul familiei. Euripide face un gest curajos, abordând unul dintre cele mai sacre aspecte al vieții grecilor (și nu numai ), prin reprezentrea mitului Medeei abordează un tabu fundamental: legătura dintre mamă și copil și pe cel al asumării iubirii materne necondiționate.

În foto principală: Medea de Anselm Feuerbach.

Reprezentările mitului tragic al Antigonei în operele de artă

Reprezentările mitului Antigonei în artă pornesc de la principala sursă care ne-a parvenit până în zilele noastre, este vorba despre tragedia omonimă scrisă de Sofocle, unul dintre cei trei mari tragedieni ai lumii grecești antice (alături de Eschil și Euripide). Tragedia Antigona a lui Sofocle este o continuare a parcursului tragic a lui Oedipus, care este exilat din Teba de cei doi fii ai săi, Eteocle și Polinice, care stabilesc la început să împartă tronul moștenit de la tatăl lor, urmând ca fiecare în parte să își revendice dreptul de stăpânire prin alternare câte un an în parte. Cu toate acestea, după ce Eteocle își încheie primul său an de stăpânire refuză să îi cedeze pentru un an tronul fratelui său.

Polinice contracarează decizia fratelui său pornind un atac cu o armată formată și cu sprijinul regelui din Argos . Antigona intervine și îl roagă pe fratele ei Polinice să renunțe la atacul plănuit împotriva fratelui lor, însă Polinice nu renunță. Armata Argive își pornește atacul împotriva Tebei, ajutată de cei șapte eroi menționați în cea de-a treia tragedie din trilogie scrisă de Eschil despre neamul labdacizilor. Cei doi frați se ucid reciproc, armata Tebei este înfrântă, iar Creon, cumnatul lui Oedip preia conducerea, acesta decretează că trupul lui Polinice nu se va bucura de o înmormântare firească (cea mai mare pedeapsă a grecilor), fiind lăsat să putrezească pe câmpul de luptă.

Duelul dintre Eteocle și Polinice de Giovanni Silvagni, 1820, secolul al XIX-lea, ulei pe pânză. Sursa: thought.com

Reprezentările tragediei Antigonei și ale labdacizilor în artă

Antigona și sora ei Ismena rămân ultimele moștenitoare ale neamului labdacizilor, aceștia își pierd toți membrii familiei lor, atât părinții cât și cei doi frați. Tragedia lui Sofocle se deschide cu un dialog dintre cele două surori. Antigona o roagă pe Ismena să se vadă cu ea în secret pentru a-i spune despre planul lui Creon, de a nu-l îngropa și prin urmare de a nu-l cinsti pe așa cum se cuvinte pe Polinice.

„Antigona: Cinstirea-ngropăciunii Creon datu-i-a/ Doar unuia dintre frați, dar puse-opreliște/La-ngropăciunea celuilalt… Eteocle/ Pre legi și datini fost-a îngropat, slăvit/ Să fie sub pământ și printre morți!/ Dar auzit-am că cetății s-ar fi dat/ Porunci ca bietul frate-său Polinice/ Nu fie jălit, nici îngropat! Zvârlit/ Să-i fie stârvul, făr` de lacrimi, făr` mormânt!/ De păsări cu nesaț să fie cronțănit!…”

Fragment din Antigona, traducere de George Fotino
Reprezentările tragediei Antigonei și ale labdacizilor în artă
Cei şapte împotriva Tebei de Anne-Louis Girodet de Roucy Trioson

Ismena, spre deosebire de sora ei Antigona pare să nu fie la fel de afectată, acest lucru se datorează firii ei mult mai temătoare și modeste, nu vrea să riște ca unchiul ei Creon să se înfurie pe ea, refuză să o ajute pe Antigona să îl înmormânteze așa cum se vine pe fratele lor. În ciuda faptului că a încercat să-i insufle aceeași decizie și surorii sale, Antigona s-a înfuriat și mai mult spunându-i Ismenei că nu se teme de nimic pentru că mai rău decât moarte este moartea lipsită de onoare.

Reprezentările mitului tragic al Antigonei în operele de artă
Antigona și Polinice, Lytras Nikephoros, sursa: Wikipedia

Pedeapsa Antigonei

În dimineața imediat următoare când soarele răsărise trupul lui Polinice este îngropat atât cât să permită ajungerea sufletului său în lumea celor morți. Un soldat descoperă terifianta faptă și se duce la Creon să îl anunțe, tocmai când depunea jurământul în fața înțelepților Tebei că își va onora rolul său de conducător. Creon îi poruncește să afle numai decât cine este vinovatul.

Soldatul s-a dus din nou spre locul în care fusese parțial îngropat trupul neînsuflețit al lui Polinice, așteptând ca făptașul să reapară pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Antigona este prinsă și dusă în fața lui Creon, acesta șocat ascultă mărturia sinceră a nepoatei sale care îl sfidase crezând că încălcarea legilor date de zei este mai degrabă de condamnat, decât încălcarea legilor oricărui om aflat la conducere. Sofocle prezintă o versiune în care și Ismena vrea să fie părtașa condamnării surorii sale dar Antigona îi spune să se salveze și să își asume întreaga vină și pedeapsa primită.

Antigona condamnată la moarte de Creon, Giuseppe Diotti

Chiar dacă inițial Creon luase decizia de-a o ucide și pe Ismena acesta își amintește e caracterul ei ingenuu și o eliberează. Pentru a nu se face vinovat în mod direct de uciderea propriei sale nepoate, decide să o expulzeze din cetate și să o închidă undeva departe în deșert într-o peșteră. Loc în care ar fi trebuit ca zeii lumii morților să o salveze de la moarte din moment ce le urmase poruncile lor.

Dacă la început cetățenii Tebei nu s-au opus deciziei lui Creon de a o ucide pe Antigona aceștia încep să empatizeze cu ea. Creon începe să se îndoiască de decizia lui doar când oracolul orb Teiresias, care îi spusese că tratamentul aplicat trupului neînsuflețit al lui Polinice nu este potrivit, insistă din nou asupra deciziei care ar putea mânia zeii. Moment în care Creon ia decizia să construiască un mormânt pentru Polinice și să o elibereze pe Antigona, care se spânzurase în peșteră. Fiul lui Creon se sinucide la rândul lui de durere, Antigona fiind logodnica lui.

Sufletul în Grecia Antica și viziunea asupra vieții de după moarte

Sufletul este, mai departe de viziunea centrală a credințelor noastre contemporane, un concept care a stat în primul rând la formarea societăților contemporane, marile civilizații ale lumii antice pornind de la relația dintre suflet și trup, stabilind un raport ierarhic între cele două. Sufletul fiind considerat de toate civilizațiile antice mai important. Omul era obligat să își trăiască viața în așa fel încât să poată ajunge la o lume suprasensibilă. O lume considerată prioritară, omul era atent la ceea ce avea să urmeze mai degrabă după moarte. Un fapt cel mai bine observat în civilizații antice precum Egiptul Antic sau chiar în cazul geto-dacilor, aceștia practicând și sacrificiul uman, cel ales fiind considerat un mare privilegiat.

Credința grecilor în nemurirea sufletului este foarte bine expusă și în epopeea Odiseea a lui Homer, unde ni se prezintă un dialog dintre Ulise și Ahile – cel care murise ca un erou dar care se căise de asta spunând că orice greutate pământească nu se compară cu ce are de îndurat în lumea lui Hades. Personal am fost mereu tentată să fac o paralelă cu viziunea creștină asupra vieții de după moarte, în care se face o departajare netă între cei buni și cei răi. Am căutat semne care să ateste faptul că ar fi existat un Infern și un Paradis. Dar nu se poate vorbi în adevăratul sens al cuvântului despre așa ceva.

Și asta chiar împotriva faptului că mitologia ne spune că Persefona nu voia în ruptul capului să coboare în lumea subterană a lui Hades sau că se vorbea despre această lume a morților cu teamă. Dar cred că cel mai mare argument pentru mine, care susține această teorie a împărțirii celor morți în răi și buni, este înglobat în Oedip la Colonos. Aici la final Oedip este absolvit de „păcatele sale”, zeii îl iartă și îi asigură o viață lipsită de suferință în viața de după moarte, îmi spun că nu poate să fie vorba despre lumea lui Hades, doar că aici regăsim mai mult viziunea subiectivă a lui Sofocle și nu putem generaliza. Cert este doar faptul că pentru greci este important ce faci în lumea materială atât timp cât ai grijă și de sufletul tău pentru că el este nemuritor.

Presocraticii despre suflet: Pitagora

Pitagora și Școala de filosofie înființată de el reprezintă două mari fascinații ale lumii vechi occidentale. Nu se știu foarte multe detalii legate de viața lui Pitagora din păcate, putem spune doar că este din Samos și că a trăit undeva prin secolul al VI- lea a. Chr. și că învățăturile sale au fost atât de puternice încât au existat adepți care i-au urmat sfaturile legate de viață timp de secole. Învățăturile sale priveau atât perspectiva asupra condiției omului cât și modul în care trebuie să trăiască în viața lui de zi cu zi. De exemplu nu consumau hrană de proveniență animală, se spune despre Pitagora că ar fi fost primul vegetarian al lumii. Convingerea lui (insuflată mai apoi și adepților săi) era că mâncarea cărnii (a „ființelor moarte”) contaminează organismul, îl face impur. Recomanda ca încălțatul să înceapă cu piciorul drept sau ca viața sexuală să fie rezervată strict pentru perioada iernii și multe altele.

Sufletul în Grecia Antica și viziunea asupra vieții de după moarte
Imnul pitagoreicilor către soarele ce răsare, Fedor Andreevich Bronnikov, via Google

Prelegerile lui Pitagora care aveau drept subiect nemurirea sufletului uman sau a metempsihozei au fost preluate și elaborate de alți filosofi greci. Xenofan, care prin raportare la viziunea reîncarnării sufletului nostru uman a lui Pitagora, când a văzut odată un cățeluș care era bătut, l-a salvat și le-a spus celor prezenți că era reîntruparea sufletului unui prieten, pe care l-ar fi recunoscut după strigătul său. Alte surse susțin că scena salvării câinelui ar fi fost de fapt una dintre întâmplările lui Pitagora. La fel ca mulți dintre contemporanii lor, pitagoreicii considerau că trupul era de fapt un mormânt în care sufletul este prins. Singura eliberare dintr-un ciclu continuu de renașteri era trăirea unei vieți cuviincioase. Aceștia practicau și o serie de ritualuri de purificare.

Nemurirea sufletului în Grecia Antică

Contribuția lui Platon în răspândirea credinței în sufletul nemuritor în Grecia Antică este de necontestat. De altfel conceptul acesta al sufletului nemuritor ocupă un loc central în filosofia platoniciană, care este construită pornind de la dihotomia dintre suflet și trup, o viziune care va fi preluată și de creștini, fiind încurajați de neoplatonicieni a căror viziune despre lume este cu mult mai asemănătoare cu religia creștinilor din Evul Mediu Timpuriu.

Sufletul în Grecia Antica și viziunea asupra vieții de după moarte

Teoriile asupra sufletului se schimbă în secolul al V-lea a. Chr., pe când Platon prezenta învățăturile primite de la mentorul său, Socrate, în dialogurile sale. Cel mai relevant dialog legat de viziunea platoniciană asupra sufletului este Phaidon (sau Despre suflet). Aici regăsim un Socrate care spune că sufletul uman este nemuritor și trece printr-o serie de reîncarnări. Socrate crede că trupul nostru (soma) este de fapt un mormânt (sēma), care a integrat sufletul, iar moartea reprezintă pur și simplu separarea sufletului uman de trupul său. Socrate din dialog spune că, pe parcursul acestui proces de renașteri, individul va uita tot ceea ce trăiește sau învață în viața precedentă de-a lungul fiecărei reîncarnări în parte. Omul își va putea aminti în cele din urmă – un proces cunoscut sub numele de anamneză- viețile anterioare. Și de aici ne este dezvăluită și viziunea platoniciană asupra scopului existențial al filosofului, acela de a elibera sufletul uman din această buclă de reîncarnări prin purificare și contemplare.

Afrodita: zeița care ar fi trebuit să nu facă nimic

Citisem de curând un articol legat de Zeus, autorul articolului susținea că Zeus era în definitiv un mare egoist insensibil, mai pe englezește bine spus Zeus is a Jerk, o afirmație care se baza pe multe dintre miturile legate de viața și acțiunile figurii mitologice păstrate în timp. Despre el se știe că ar fi transformat-o pe prima lui soție într-o muscă și apoi a înghițit-o sau că l-a legat pe Prometeu de o stâncă pentru ca vulturii să-i poată devora ficatul sau toate miturile legate de puzderia progeniturilor sale, relații sau legături din care nimeni nu scăpa cu bine din fața furiei zeiței Hera. Iar cea din urmă este de fapt cel mai nedreptățită pentru că lista amantelor sau aventurilor lui Zeus este una foarte mare.

Pornind de la premisa aceasta, a zeității grecești care făcea mai mult rău decât bine, urmând propriul său interes, mi-am amintit de marile mituri grecești care au la bază intervenția zeiței Afrodita, intervenții al căror rezultat lasă cu mult de dorit. Așadar despre Afrodita (Αφροδιτη) preluată de romani ca zeița Venus, a fost una dintre marile zeițe din Olimp, fiind considerată zeița iubirii, frumuseții, procreării și a plăcerii.

Legenda spune că s-a născut în Cipru, loc care este cunoscut sub denumirea de „Stâncile Afroditei”, undeva în sudul insulei, este locul în care se spune că a căzut organul sexual al lui Uranus, care fusese tăiat de fiul său Cronos. Acesta s-a transformat în spuma mării iar din ea A luat naștere mai apoi zeița Afrodita. Destinul acesteia a fost unul destul de nefast pentru ea, fiind o zeiță frumoasă întruchiparea însăși a conceptului de frumusețe antic grec dar căsătorită cu unul dintre cei mai ciudați zei, Hefaistos. Despre el se știe că era fierarul zeilor, că avea o înfățișare hidoasă și că era șchiop. Cu o așa achiziție acasă Afrodita nu s-a sfiit să îl înșele de fiecare dată când i se ivea oportunitatea.

Legat de infidelitatea zeiței este cunoscut episodul în care vrea să-l seducă pe Anchises, un lucru pe care reușește să îl facă pentru că își ascunde aspectul său divin, preluând înfățișarea unei frumoase și seducătoare femei. Desigur nu asta ar trebui să ne pună pe gânduri, având în vedere că la capitolul infidelitate Zeus o întrece cu mult. Deciziile sale sau intervențiile „tactice” sunt cele care creează cel mai mare haos cu putință.

Medeea, Iason lâna de aur și cea mai înfiorătoare crimă

Medeea este amintită în mitul legat de lâna de aur pe care Iason pentru că datorită ei acesta reușește să o obțină. Medeea se îndrăgostește de Iason pentru că Afrodita o farmecă la cererea zeiței Hera. Iason este observat pentru prima dată de Medeea atunci când ajunge la palatul regelui pentru a-i cere Lâna de Aur, moment în care fiica regelui Colchidei se îndrăgostește de el. Faptul că se îndrăgostește de Iason este în avantajul lui, dat fiind că era și nepoata lui Helios și a vrăjitoarei Circe și putea crea mai multe scurtături pentru el.

Cei doi reușesc prin intermediul farmecelor Medeei să ia lâna, însă tatăl acesteia îi urmărea iar Medeea pentru a-l încetini își ucide propriul frate aruncând în urma ei corpul fratelui său, Absirt, dezmembrat, în mare. Atunci tatăl ei adună corpul fiului său pentru a-i putea oferi o înmormântare așa cum se cuvenea tradiției lor strămoșești. Cei doi ajung în Corint moment în care Iason vrea să scape de Medeea, un punct în care dacă mergem pe filiera lui Euripide în care aceștia ajung să aibă doi copii împreună, deci trece ceva timp, legenda spune că își ucide cei doi copii pentru a-i da o lecție soțului său necredincios. Mai apoi îi trimite și o rochie otrăvită logodnicei soțului ei, Glauce, iar viitorul socru, Creon este la rândul lui de aceeași otravă în timp ce încerca să își salveze fiica de la moarte.

Sursa foto: John William Waterhouse

Medeea pierde absolut totul pentru Iason, chiar și ultima picătură de umanitate, din dorința de răzbunare își anulează și instinctul matern. Deși trebuie luat în calcul că în tragedia scrisă de Euripide se precizează că Medeea este izgonită din cetate împreună cu cei doi fii, dat fiind că își trădase familia nu avea unde să se întoarcă. Tragedia spune că reușește să găsească o portiță să scape cu viață pe porțile cetății. Mitologia spune că este ucisă de Creon. Putem spune că intervenția Afroditei lasă de dorit, scurtătura folosită de zei nu este cea mai bună variantă…

Afrodita în lupta premiului la concursul de frumusețe

Mărul Discordiei este unul dintre cele mai cunoscut, este deja o expresie care a fost adânc înrădăcinată în limba română, mulți dintre noi o folosim și ne referim la ceva care produce gâlceavă, certuri de toate felurile. La baza ei stă unul dintre cele mai mari mituri ale lumii vechi grecești. Discordia apare neinvitată la nunta lui Thetis cu Pileus, regele Phthiei. Nunta are loc în Pelion și toți zeii și toate zeițele au fost invitate, mai puțin Discordia sau Eris. Aceasta se duce foarte nervoasă la nuntă ducând cu ea un măr de aur din Grădina Hesperidelor, pe care l-a rostogolit pe masa unde stăteau zeii din Olimp și a spus că este pentru cea mai frumoasă dintre zeițe. Mărul s-a oprit între Hera, Afrodita și Atena, fiecare în parte crezând că este vorba despre ea.

Pentru a se putea ajunge la un consens zeițele decid să urmeze sfatul lui Zeus și să-l lase pe un om să aleagă, așadar Paris trebuie să aleagă care dintre ele este cea mai frumoasă. Mesagerul zeilor, Hermes, le-a îndrumat pe cele trei concurente la concursul de frumusețe către Idi și a apărut în fața  lui Paris. După ce l-a informat de însărcinarea lui Zeus, Paris s-a uitat la cele trei zeițe, dar nu a putut decide.

Judecata lui Paris (1638-1639) - Pictură de Peter Paul Rubens
Judecata lui Paris (1638-1639) – Pictură de Peter Paul Rubens

Nereușind să îi câștige votul, cele trei zeițe s-au dezbrăcat pentru a-l convinge pe prințul muritor de frumusețea lor. În timp ce Paris le inspecta, fiecare dintre ele i-a oferit un cadou, încercând să-l atragă de partea lor prin intermediul puterile lor.  Hera i-a promis că îl va face rege al Europei și Asiei. Apoi, Atena i-a oferit înțelepciune și pricepere în război. În cele din urmă, Afrodita i-a promis cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. Alegerea lui Paris nu ar trebui să ne surprindă. Problema este că Elena din Troia era căsătorită.

După ce a reușit să ăși obțină dreptul său de prinț al Troiei, Paris se duce în Sparta la palatul lui Menelau cu mai multe daruri. Și aici, cu ajutorul Afroditei, o convinge pe Elena să-l urmeze în Troia. Deși este mult spus pentru că Elena este vrăjită precum Medeea, și în falsa ei iubire pentru Paris nu se opune atunci când Paris o răpește. O întâmplare simplă care a stârnit cel mai mare război din toate timpurile, Războiul Troian, care a durat zece ani și care a dus la moartea mai multor eroi greci. Din care a luat naștere Odiseea și legenda Câmpiei Latium- Aeneida în care se spune Aeneas împreună cu alți greci troieni care s-au salvat formează o nouă cetate.

Putem spune fără regret că Afrodita putea foarte bine să se odihnească undeva în Olimp decât să își folosească puterile sale „în folosul” oamenilor.