Scriitori ruși care te vor face să te îndrăgostești de filosofia existențialistă

Existențialismul a fost o mișcare filosofică din secolul al XX- lea foarte influentă, s-a reflectat în mod special în literatură. În prezent termenul de existențialism a devenit aproape sinonim cu numele unor scriitori precum Fiodor Dostoievski, Leonid Andreev sau Franz Kafka și filosofii reprezentativi precum Albert Camus și Jean-Paul Sartre. Astăzi, îndepărtându-ne de prejudecățile secolului trecut înțelegem importanța pe care a avut-o gândirea unor personalități precum cele enumerate mai sus.

Filosofia existențialistă dezbate asupra problemei alienării umane în lumea modernă. De asemenea, în ea se reflectă depășirea iraționalismului în filosofia și psihologia secolului al XX-lea. Abordarea existențialistă pornește de la natura și contextul cataclismelor globale ale secolului XX (cele două războaie mondiale, genocidul, bombele atomice etc.).

Originea existențialismului se regăsește în așa-numita filosofie a vieții și în nihilism. Nu cred că  e necesar să  ideile și conceptele existențialiste își au rădăcinile și în fenomenologie. De altfel, Martin Heidegger (fenomenolog german, studentul lui Husserl) este considerat de o parte dintre filosofi un existențialist la rândul său. În cartea sa „Ființă și Timp” dezbate asupra condiției omului în lumea modernă, asupra conceptului de angoasă și a altor concepte specifice filosofiei existențialiste.

Existențialismul nu numai că se concentrează asupra problemei alienării umane născute în contextul lumii moderne dar încearcă să găsească (sau sugerează) modalități prin care omul o poate depăși. Printre conceptele cheie existențialiste se numără angoasa, absurdul, libertatea, singurătatea, neantul, finitudinea și urgența morții, antiteza dintre alteritate și identitate, contingența, devenirea și fragilitatea ființei umane.

Filosofia alegerii și disperării a lui Kierkegaard (1813-1855), nihilismul lui Nietzsche și fenomenologia germană sunt cele care au creat drumul posibilității formării filosofiei existențialiste. Viziunea și conceptele lui Kierkegaard sunt cele care pun baza gândirii existențialiste, cel mai important concept existențialist al său este angoasa. Un concept care este reluat și de filosofii Sartre și Heidegger, prin intermediul căruia se explică cel mai bine condiția umană a omului modern.

Nietzsche și Sartre

Nietzsche creează conceptul de Supraom ca o replică pentru ceea ce considerau creștinii că este Mântuitorul. Supraomul este cel mai bine conturat în, poate cea mai cunoscută operă de-ale lui, Așa grăit-a Zarathustra, referiri la conceptul acesta se fac și în Genealogia moralei, Voința de putere și în Dincolo de bine și de rău. Modalitatea de prezentare a caracteristicilor Supraomului este de a  face comparație cu omul de turmă, fiind cel care nu se poate desprinde de sensul comun al lumii, prin care se face referire la cei care urmează legile și principiile învechite.

Metafizica lui fiind axată tocmai pe ideea de istoricitate a valorilor, considerând că epocile au propriile valori, iar istoria omenirii cunoaște mereu apusuri și răsărituri de valori. Supraomul i-a naștere de fapt din această continuă reevaluare a valorilor umane. Cum bine se poate observa cum am trecut în timp, de-a lungul mileniilor și a secolelor de la o viziune teocentrică la una antropocentrică și mai apoi, în zilele noastre la una mai degrabă ecocentrică (ecocentrismul –  este un termen folosit de filosofii mediului și ecologiști pentru a desemna o viziune  centrată pe natură), spre deosebire de cea centrată pe om, în care nu mai este plasat într-un mod central, astfel nefiind justificate acțiunile care au dus la degradarea planetei. Nietzsche considera Supraomul opus fundamental față de omul obișnuit, fapt ușor de observat și în principiile morale ale acestora.

„Omul liber, deținătorul unei vaste și neîmblânzite voințe, își găsește în această posesie etalonul său de valoare: bazându-se pe sine însuși pentru a-i judeca pe alții, el venerează sau disprețuiește: și la fel cum fatalmente îi cinstește pe cei care îi seamănă, puternicii pe care se poate conta (cei care pot promite)[…]”. Genealogia moralei, Prima Disertație, pag. 68.

Supraomul în interpretarea lui Dostoievski – Raskolnikov în Crimă și pedeapsă

Există multe idei și afirmații controversate făcute de filosof pentru conceptualizarea ideii de Supraom. Conceptul care stă și la baza romanului Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski. Un roman încadrat în realismul rus, o capodoperă a literaturii ruse și universale în care se tratează într-o manieră existențialistă condiția omului. Teza de la care a pornit scriitorul are la bază conceptul de Supraom al lui Nietzsche.

Fiodor Dostoievski (în rusă Фёдор Миха́йлович Достое́вский, transliterat: Fiodor Mihailovici Dostoievski) n. 1821 – d. 1881

Încercând să răspundă interogației filosofice cu privire la ce este sau nu este permis unui (supra)om, în funcție de contribuția lui la binele omenirii. Punând în paralel deciziile unor oameni care au marcat în mod constructiv evoluția omenirii. Și ceea ce face Dostoievski este să construiască personajele care să întruchipeze ideile filosofice ale lui Nietzsche. De exemplu, lui Einstein i s-ar putea ierta o crimă, având în vedere că descoperirile făcute de el au ajutat oamenii? Sau am putea să medităm asupra ideii dacă există oamenii cărora ar trebui să li se aplice o altă morală și pentru care ar trebui să existe o altă posibilitate de a fi învinovățit.

„Nu e ușor de înțeles de care parte este Dostoievski. Ce acceptă din admirabilele cugetări ale eroului din „Însemnări din subterană” sau ale lui Ivan Karamazov? […] Viața ideilor la Dostoievski nu poate fi înțeleasă static, ea este dinamică și antagonică în mare măsură. În cazul său nu poți găsi „da” sau „nu” afirmate tranșant.” Nicolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, traducere de Radu Părpăuță

Raskolnikov este un gânditor în cheia filosofică a lui Nietzsche, studentul la Drept, provenind dintr-o familie nu foarte înstărită, are aspirații foarte mari, greu realizabile datorită capacității sale financiare limitate. Motiv pentru care vinde sau amanetează diverse obiecte (mai mult sau mai puțin) valoroase unei bătrâne cu un caracter execrabil, care are în grijă un băiat cu probleme mintale. Raskolnikov scrie un eseu legat de Supraom și de necesitatea aplicării unei alte legi morale, desigur doar celor din tagma acestui om ideal. În care expune mai multe din viziunea lui a unei lumi ideale în care precizează că o crimă făcută în numele binelui poate fi iertată.

„După părerea mea, dacă descoperirile lui Kepler şi lui Newton n-ar fi putut, din pricina cine ştie cărui concurs de împrejurări, să fie făcute cunoscute oamenilor decât sacrificând viaţa unuia, a zece, a o sută sau a mai ştiu eu câtor oameni care ar fi stat în calea acestor descoperiri sau le-ar fi împiedicat, Newton ar fi avut dreptul, mai mult chiar, datoria… să înlăture aceşti zece sau o sută de oameni pentru a-şi face cunoscute descoperirile întregii omeniri”.

De aici nu rezultă câtuşi de puţin că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i se năzărea lui, în dreapta şi-n stânga, sau să fure zi de zi din piaţă cei poftea inima. Pe urmă, din câte reţin, dezvolt în articolul meu ideea că toţi… ei bine, să zicem legiuitorii şi cârmuitorii omenirii, începând cu anticii, continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii şi aşa mai departe, toţi până la unul au fost criminali, fie şi numai pentru faptul că dând o lege nouă au încălcat-o pe cea veche, respectată cu sfinţenie de societate şi preluată de la părinţi, şi nu sau dat înapoi nici de la vărsarea de sânge (absolut nevinovat uneori şi împrăştiat din belşug în numele vechii legi), dacă doar prin vărsarea de sânge puteau izbândi.”  F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, Polirom, trad. Adriana Liciu, p. 179

Ajuns în pragul disperării, înfometat și în pragul posibilității de a rămâne pe drumuri, pierzând statutul de student, meditează îndelung la condiția omului în general și la condiția lui mai ales. Încercând să găsească un răspuns față de valoarea existenței lui, punând în paralel aspirațiile, toată voința lui de a face un bine omenirii și imposibilitatea realizării. Piedică ce se datorează faptului că nu are un sprijin financiar necesar dezvoltării sale. Motiv pentru care încearcă să găsească o modalitate de a face rost de o sursă de venit. Pe fondul viziunii sale față de condiția umană, se identifică cu un Supraom, cămătăreasa fiind identificată cu plebea. Și acesta este mobilul infracțiunii sale.

„Frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil, iar asta mi se pare greu de suportat. Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul.” (F.M. Dostoievski)

Un roman polițist și psihologic în același timp, cu mize filosofice, scria în cheie existențialistă cu un puternic impact emoțional- un talent născut din  talentul său scriitoricesc, creând „oameni” plauzibili care să reflecte cu fidelitate viziunea lui filosofică. În operele sale vom găsi adesea referiri la convingerile sale în materie de politică, discursul său asupra lumii și a destinului omenirii fiind de o orientare preponderent religioasă.

Operele lui Dostoievski: Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Demonii, Însemnări din subterană, Jucătorul, Oameni sărmani, Amintiri din casa morților, Nopți albe, Omul dedublat, Eternul soț, Viscolul unui om ridicol, O femeie blândă, Un hoț cinstit, etc.

Alienarea omului în mulțime sau societate la Tolstoi în Anna Karenina

Cred că cel mai fascinant cei doi mari scriitori ai literaturii ruse de secol XIX este prezentarea cadrului social în contrast cu trăirile unor oameni inocenți, încă ne pătați de mizeria unei societăți construite pe aparențe. O societate în care Biserica are un cuvânt de spus în legătură cu posibilitatea ca un cuplu să divorțeze. Femeile tinere fiind încurajate sau obligate să se căsătorească cu bărbați mai în vârstă, înzestrați cu o oarecare putere financiară. Artificialitatea se vedea până și în tendința aristocrației de a accepta încornorarea bărbaților și de a nu fi de acord cu divorțul, amantlâcurile fiind considerate mult mai firești decât renunțarea la soț sau soție. Anna Karenina prezintă involuția unei femei fidele care-și iubește soțul dar care este furată de mirajul unei aristocrații ipocrite. Alienarea omului într-un mediu „toxic” este principala temă a romanului scris de Tolstoi în anul 1877.

Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, rusă Лев Никола́евич Толсто́й ) n. 1828 – d. 1910

Anna Karenina are o involuție care urmează apogeului emoțional pe care îl atinge, după ce este martora alienării spirituale a fratelui său, apoi a gestului sinucigaș a unui amărât într-o gară. Momentul în care îl întâlnește pe contele Alexei Kirilovici Vronski, cel care deja se hotărâse să devină logodnicul lui Kitty, cumnata lui Stepan Oblonski fratele Annei Karenina.

În opera lui Tolstoi se urmăresc mai multe teme de referință existențialistă, prin care se concretizează unul dintre cele mai fascinante romane ale literaturii tuturor timpurilor. Talentul lui Tolstoi este de a crea mici universuri sau de a reda cu exactitate întreaga complexitate a vieții umane, în Anna Karenina există 150 de personaje, este romanul despre care William James a spus:

„Fără îndoială că ai citit cărțile lui Tolstoi „Război și pace” și „Anna Karenina”. Nu am cunoscut fericire până în vara aceasta, iar acum am sentimentul că am întâlnit perfecțiunea în reprezentarea vieții omenești. Viața pare într-adevăr mai puțin reală decât relatarea ei. O veridicitate atât de infailibilă! Impresia produsă mă obsedează așa cum nu mi s-a mai întâmplat cu nicio lucrare literară până acum”.

Tolstoi are miza de a prezenta necesitatea trăirii în conformitate cu legile divine, de aceea pune în paralel relația toxică a Annei cu Vronski, care este un adulter bazat pe pasiune pură, cu relația sănătoasă dintre Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia (Kitty) și Konstantin Dmitrici Levin, care se formează în timp. Ideea de a prezenta fericirea și nefericirea familiilor cuprinde multe alte teme și probleme existențial(ist)e.

Un alt paralelism al romanului este dintre viață(iubire) și moartea. Degradarea Annei este de fapt și o metaforă pentru insinuarea morții în viață care prinde rădăcini în lipsa unei trăiri spirituale, a unui gol sufletesc, așa cum se întâmplă în cazul ei. Tema morții este poate cel mai intens dezbătută în filosofia vieții (vezi Kierkegaard), existențialism și fenomenologie.

Dezbaterea asupra morții din roman, care începe și se angajează cu întrebările legate de sensul vieții, se împletește cu nevoia omului de a oferi un sens vieții sale. Aceasta duce la al doilea mare segment existențialism – ​​o dezbatere legată de nevoile ființei umane și ce anume din năzuințele noastre ne face să fim oameni.

În al doilea volum al romanului putem să ne folosim de  filosofia absurdului a lui Camus, cu accentul pus pe ideea lui Camus legată de absurd, astfel putem interpreta sinuciderea Annei Karenina în lumina ideii de absurd a lui Camus. Această discuție duce la întrebări precum „Cine apare în sfârșit ca eroul moral al Annei Karenina?” și „Dacă Tolstoi poate fi comparat cu Camus, poate fi catalogat drept un absurd ca Camus sau se alătură mai mult cu existențialiștii precum Kierkegaard și Shestov?”.

Prin această interpretare existențialistă a modului de viață ideal al lui Tolstoi, pe care o putem intui din paginile romanului, am putea cu ușurință concluziona că scriitorul rus a avut o viziune asupra condiției omului și a existenței umane, foarte asemănătoare cu o parte dintre filosofii existențialiști și fenomenologi precum Sartre, Heidegger, Camus (și Kierkegaard – precursor al existențialismului). În același timp Tolstoi a dezvoltat un sistem complet independent de filosofie, prin soluția divină pe care o oferă, fapt ce îi conferă originalitate. Prin urmare, putem spune că Tolstoi și-a dezvoltat propria sa versiune a existențialismului, reflecții cărora se găsesc în totalitatea modului de viață tolstoian, așa cum este descris în diferitele lucrări ale sale pe care vă invit să le citiți.

„Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă.”

Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”

  L. N. Tolstoi – Din jurnalul său.

Operele lui Tolstoi: Învierea, Război și Pace, Anna Karenina, Copilăria, Adolescența, Tinerețea, numeroase nuvele și povestiri: Cazacii”, Dimineața unui moșier, Moartea lui Ivan Ilici, După bal, Hagi Murad și altele, drame: Puterea întunericului, Roadele instrucțiunii, Cadavrul viu, etc.

Teatrul lui Cehov un precursor al teatrului existențialism. Complexitatea personajelor principale

A.P. Cehov are o poveste de viață la fel sau poate mai fascinantă decât operele sale, despre viața lui s-au scris foarte multe cărți, medic de profesia a fost conștient de boala care i-a curmat viața și a trebuit să găsească o modalitate de a trece peste modul dureros prin care ar fi trebuit să moară, de aici paharul de vin băut înainte de a muri. Cehov a scris piese de teatru pline de un tragism aproape insesizabil, intitulându-le pe toate comedii, crezând că scrie despre suferința oamenilor obișnuiți și nu le-ar putea considera tragedii.

Descrie în despre aristocrația rusă aflată în declin din perioada apropiată Revoluției Bolșevice. Reprezentările sale dramaturgice și literare sunt actuale pentru că respectă realitatea. Conturează o lume în care întâlnim: profunzimea trăirii, fatalism, melancolie, minți chinuite de marile probleme existențial(ist)e.

Anton Pavlovici Cehov în rusă Анто́н Па́влович Че́хов; n. 1860 d. 1904

Cehov nu a fost un activist politic sau ideolog, nu a căutat soluții abstracte sau politice pentru problemele umane, ci a contribuit cu ce a putut, ca medic, la nevoile specifice și particulare ale timpului și locului său. După cum a recunoscut el însuși, îi lipsea o viziune politică, religioasă și filosofică asupra lumii așa că s-a limitat la descrieri legate de modul în care oamenii iubesc, se căsătoresc, nasc, mor și comunică.

Cea mai cunoscută piesă de teatru scrisă de el, Pescărușul, pare să folosească aceleași elemente regăsite la Tolstoi, în pare sunt, avem aceeași referire la orientarea aristocrației ruse spre cultul aparențelor, dar cu un cu totul alt mesaj. Piesa urmărește să prezinte condiția artistului și a omului deopotrivă. Simbolul pescărușului – despre care spune că este ademenit de vise, ilustrează condiția artistului, care pare un Supraom când este privit de la distanță dar atunci când te apropii de el realizezi că este un om normal ca noi toți.

„Tatăl meu şi soția lui nu mă lasă să vin aici. Ei spun că la voi e o atmosferă boemă. Le e teamă ca nu cumva să mă fac artistă… Dar pe mine mă atrage lacul ăsta ca pe un pescăruş… Sufletul mi‐e plin de dumneata. (Priveşte în jurul ei.)”

Konstantin Treplev și  Nina sunt oamenii puri, rămași încă neatinși de toate relele oamenilor mari care nu mai reușesc să vadă mai departe de aparențe sunt victimele mirajului oferit de „viața de artist”. Treplev se sinucide de teama de a nu putea trăi pentru el și prin el, pe când Nina își ratează viața pentru ideal care o înșală, crezând că aspirațiile sale de a deveni actriță merită orice sacrificiu. Din nou lipsa unei trăiri sufletești autentice distruge două suflete curate. Puritatea celor doi este cel mai bine reflectată în cuvintele Ninei, ea este cea care descrie cel mai bine fascinația tinerilor față de idealul artistului de succes.

„NINA (singură): Ce curios e să vezi că o artistă celebră plânge şi încă pentru un fleac ca ăsta! Dar nu e şi mai curios că un scriitor celebru, la care se închină cititorii, despre care scriu toate gazetele, ale cărui fotografii le poate cumpăra oricine, care e tradus în limbi străine, îşi petrece vremea pescuind şi se bucură că a prins doi cosaci? Credeam că oamenii celebri sunt mândri şi inaccesibili, că disprețuiesc mulțimea, ca şi cum s‐ar răzbuna prin gloria şi strălucirea numelui lor de faptul că mulțimea pune mai presus de toate bogăția şi boieria din naştere. Dar uite că şi ei plâng, prind peşti, joacă cărți, râd şi se supără, la fel ca toți ceilalți!…”

Operele lui Cehov: Platonov sau Piesa fără titlu; Cântecul lebedei piesă într-un act; Ivanov,  Cerere în căsătorie, Nunta, Pescărușul, Unchiul Vania, Trei surori, Livada de vișini, Moartea unui slujbaș Grasul și slabul; Stridiile; Cameleonul Masca; Vânătorii etc.

 Publicat inițial pe monden.ro: Claudia Nițu la 5 decembrie 2021, 23:00

Publicitate

Jorge Luis Borges și cărțile care l-au inspirat. Titluri descoperite în biblioteca lui personală

„Fericirea se află între paginile unei cărți” spunea Jorge Luis Borges, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX- lea. Impresionanta lui operă literară ne face să ne întrebăm ce lecturi l-au format, mai jos sunt prezentate o parte dintre cărțilepreferate și autorii preferați.

Contribuția lui în materie de literatură și perspectivă filosofică este comparabilă cu a lui G.G. Marquez și a lui Umberto Eco. Opera sa este de factură fantastică, în cadrul povestirilor sale a integrat excepțional idei filosofice complexe, tematica metafizică punând în evidență problemele spirituale ale omului modern. Dintre care putem aminti: dublul, realitatea paralelă a visului, cărțile misterioase etc.. Cea mai cunoscută scriere de-a sa este Aleph, în care dezbate asupra relativității credinței omului:

„Am închis ochii și apoi i-am deschis. Atunci am văzut Aleph-ul. […] Cum să transmiți altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? […] Pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbește despre o pasăre care este la fel ca toate păsările. Alanus de Insulis vorbește despre o sferă al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferința nu se află nicăieri. Iezechiel vorbește despre un înger cu patru fețe care se îndreaptă în același timp spre Răsărit, Apus, Miazănoapte și Miazăzi. […] Cum poate fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit?” Jorge Luis Borges – Aleph.

citat preluat de pe alephnews.ro

Scriitorul a fost foarte legat de părinții săi, a purtat mereu în suflet ultimele lor cuvinte și momentul în care aceștia, pe rând, au părăsit lumea noastră. Despre tatăl său, într-un interviu din anul 1976, spunea că a murit zâmbind: „Era orb și zâmbea atunci când a murit”. Moartea mamei a fost devastatoare pentru scriitor, spunea despre ea că a trăit „O viață de sacrificii, fără să ceară nimic la schimb”.

Borges devine celebru la vârsta de 60 de ani, pe când orbise deja, știm că în această perioadă angajații scriitorului deveniseră ochii lui, îi citeau cărțile, toate devenite simple obiecte pe care le putea doar atinge. Și totuși, pe când nu mai avea acces la cuvântul scris în mod direct, este timpul în care literatura lui devine un adevărat reper în literatura latino-americană, pe când, din punctul pesonal de vedere, atinsese apogeul său creator. Cu o erudiție greu de atins,  reușește ca în fiecare pagină pe care o scrie să facă referire la cele mai importante aspecte ale culturii occidentale. Mai jos descoperim titlurile și autorii care l-au inspirat.

F.M. Dostoievski: Demonii (1872)

Demonii este unul dintre cele mai complexe romane scrise de Dostoievski, acțiunea urmărește destinul unor personaje prin intermediul cărora se prezintă problema moralității omenirii. Se spune despre el că depășește cu mult cauzalitatea pe care o putem întâlni în romanele Idiotul, Frații Karamazov sau Crimă și pedeapsă. Le depășește și prin complexitatea acțiunii, apar foarte multe personaje, pe care, dacă nu ești atent, le poți foarte ușor încurca.

În romanul Demonii, Dostoievski, a prezentat mai multe metehne ale omului, romanul este o operă în care, așa cum spunea Harold Bloom, „denunță  egoismul, cruzimea, ipocriziile noastre și, mai presus de orice, această infirmitate pe care o numim conștiința de sine”. Criticul literar îl considera un „Shakespeare al romancierilor” care „își înzestrează personajele cu o intensitate a trăirii pe care doar operele Marelui Will au atins-o și, în plus, le face să poarte povara rușinii, un lucru pe care Shakespeare nu a fost capabil sa-l realizeze”.

Acestea sunt cuvintele sale despre scriitorul rus, din care deducem profunzimea și acuratețea prezentării comportamentului uman, de care dispunea. Prin intermediul prezentării  frescei micii burghezii rusești, Dostoievski, de fapt descrie oamenii așa cum sunt, cu toți „demonii” pe care îi au, indiferent de statutul financiar sau de nivelul de educație primit. Un roman ce sigur se află alături de marii clasici ai literaturii universale.

Dramaturgie: Henrik Ibsen,  „Peer Gynt” și „Hedda Gabler”

Henrik Ibsen (1828-19o6) este considerat fondatorul teatrului modern, încă din timpul vieții sale a fost foarte apreciat la nivel internațional. Scriitori, dramaturgi și critici literari scriau despre Ibsen ca despre un dramaturg de seamă, a cărui operă oferea perspective noi în domeniu. Printre cele mai importante opere de-ale sale se numără: Stâlpii societății, Casa de păpuși, Peer Gynt, Hedda Gabler, Strigoii, Brand, Constructorul Solness etc.

În Germania are parte de o recunoaștere mai mare decât în țara sa de origine, Norvegia, a exercitat o mare influență asupra scriitorilor și dramaturgilor germani, spre exemplu, Gerhart Hauptmann scrie În zori datorită impactului emoțional puternic pe care o avusese citirea piesei Strigoii, iar Clopotul scufundat este inspirat din Brand și Constructorul Solness. În Rusia este apreciat foarte mult de Cehov și Maxim Gorki, dramaturgi foarte inspirați și apreciați și în zilele noastre. Impresionant rămâne faptul că Ibsen a fost mereu apreciat și omagiat, pe baza a diverse motive, în funcție de epoci. Acesta reușind să fie relevant prin complexitatea operei sale.

Sursa: photos.ro

Hedda Gabler este o dramă în patru acte, una dintre cele mai importante opere de-ale sale. În cadrul piesei de teatru o urmărim pe Hedda Gabler, un personaj feminin foarte controversat. Femeia va eșua în afara umanismului din cauza ambiției sale de a deveni liberă și independentă, ajunge să fie mistuită de egoism, ură și gelozie.

În poemul dramatic Peer Gynt (1867), dramaturgul îmbină fantezia cu drama și realismul, la bază se folosește de personajul legendar scandinav dintr-un basm popular, denumit Per Gynt. Dramaturgul s-a inspirat, potrivit Wikipedia, dintr-o culegere de povestiri a lui Peter Christen Asbjørnsen, Huldre-Eventyr og Folkesagn din 1845. Prin intermediul acestui poem dramatic, Ibsen, va face referire la mai multe aspecte negative ale societății contemporane lui. Este o altă operă de-a sa care l-a determinat pe Bernard Shaw să spună, în lucrarea sa critică  Chintesența ibsenismului, că este un „scriitor reprezentativ, cu vederi socialiste”.

Fiosofie: William James, Giovanni Papini,  Søren Kierkegaard

Abordările sale filosofie au la bază o vastă cunoaștere a filosofiei moderne, inclusiv a celei existențiale, unde fac referire la Søren Kierkegaard (1813-1855), a cărui operă filosofică a creat drumul către existențialism, alături de opera lui Nietzsche. Cel mai important concept, din punct de vedere existențialist, al lui Kierkegaard, este disperarea. Pe care o întâlnim și în filosofia absurdului a lui Camus, interpretată ușor diferit. Influența lui a fost exercitată asupra altor filosofi, dintre care amintesc pe:  Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre și Karl Jaspers. În rândul scriitorilor se numără în mod evident Franz Kafk.

Wiliam James (1842-1910) este considerat părintele psihologiei americane, este un reputat filosof și psiholog american, recunoscut pentru viziunea lui pragmatică. A creat o adevărată vâlvă la vremea sa fiind primul filosof care a folosit termeni ca profit și care dezbătea asupra valorii banilor. Publică prima dată Principiile psihologiei și în 1907 Pragmatismul. 

Filosoful nega existența unui Dumnezeu omniscient și omnipotent. Considera că Dumnezeu este o entitate determinată din punctul de vedere al puterii deținute, putând doar să sculpteze lumea într-o oarecare măsură. Dacă Dumnezeu ar avea puterea absolută asupra a tot ce este, inclusiv asupra oamenilor, ar reduce importanța ființei umane, iar noi am fi niște piese ale unui puzzle.

Giovanni Papini (1881-1956) este o figură marcantă, acesta a avut diverse preocupări de-a lungul vieții sale. În anul 1900 înființează împreună cu  Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, o asociație a „liberilor cugetători”, ale cărei principii erau de factură idealistă și cu tendințe anarhiste.  Filosofia lui era de orientare existențială, va scrie programul revistei „Il Leonardo” în 1903, al cărei tematică cuprinde mai multe referințe la filosofia lui Friedrich Nietzsche și antropozofia lui Rudolf Steiner (potrivit Wikipedia).

Cea mai importantă lucrare filosofică este „Amurgul filosofilor” publicată în 1906, în care critică mai multe sisteme filosofice ale celor mai importanți filosofi: Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer și Friedrich Nietzsche.

Era de părere că gândirea poate aspira doar la un studiu particular al omului asupra lumii. Spunea despre fiecare sistem filosofic că ucide pe cel care îl precedă și care îi este părinte (relația maestru discipol, de exemplu Aristotel își creează filosofia pornind de la viziunea lui Platon, dar își contrazice maestrul, viziunea lui fiind mai mult materialistă decât idealistă), ceea ce înseamnă că filosofia este un patricid. Este un text foarte puternic în care Papini combate virulent toți filosofii menționați mai sus.

Operele lui Jorge Luis Borges: Cartea ființelor imaginare, Evaristo Carriego, Istoria universală a infamiei,
Istoria eternității și Ficțiuni, Aleph, Făuritorul, Relatarea lui Brodie, Cartea de nisip etc..

Sursa foto: /holistic-magazine.ro

Alice Neel – artista dedicată portretelor expresioniste

Artista plastică de origine americană, Alice Neel, s-a făcut remarcată în mod special prin intermediul portretelor sale expresioniste. În ciuda faptului că s-a dedicat unui stil care urma caracteristicile artei abstracte în Statele Unite, angajamentul ei pentru portretizare a fost în cele din urmă celebrat în anii 1970, pe măsură ce lumea artei a revenit la interesul pentru reprezentarea formei umane.

Alice Neel s-a născut în anul 1900, Pennsylvania, a crescut în limitele impuse de cultura puritană tradițională. După ce s-a înscris la Philadelphia School of Design for Women (acum Moore College of Art and Design) din Philadelphia în anul 1921, nu a mai privit niciodată înapoi. Se căsătorește la puțin timp după absolvire și are parte de multe încercări în ce privește traiul, are o fiică, din păcate moare la o vârstă fragedă, apoi soțul pleacă la Paris și nu o mai caută niciodată. După aceste două tragedii încearcă să se sinucidă și, în cele din urmă, a ajunge într-o clinică psihiatrică. Drumul ei către recuperare a fost unul care a trimis-o din nou spre pictură, fapt ce o ajută foarte mult să își revină. Multe dintre lucrările ei de la începutul anilor 1930 trădează durerea intensă, par a fi trageri la răspundere a destinului său atât de dureros. Cam în aceeași perioadă, Neel, a început să-și picteze portretele care acum sunt emblematice.

Opera ei nu a fost discriminatorie, trezindu-i interesul chipurile celor din partea spaniolă din Harlem, unde s-a mutat cu un iubit de-ai ei în  anul 1938 și unde s-au născut fiii ei Richard (1939) și Hartley (1941). Angajamentul ei sincer și grijuliu față de oamnii care o inspirau, indiferent de culoarea sau crezul lor, era unul neobișnuit pentru vremea respectivă, iar bărbații și femeile de diferite rase, orientări sexuale și religie pot fi găsiți în întreaga ei lucrare, toate redate cu aceeași tușă ireproșabilă.

Pentru o mare parte a carierei sale, Alice Neel, s-a plasat la polul opus față de modul în care pictau artiștii vremii. Anii 1940 și 1950 au fost marcați de schimbări dramatice în ce privește interesului manifestat pentru lucrările abstracte monumentale ale expresioniștilor, precum Lee Krasner și Joan Mitchell. Din acest motiv, succesul lui Neel s-a lăsat așteptat în cazul artistei. În cele din urmă, a început să primească mai multă atenție de la vârsta de 60 de ani, când s-a alăturat unei expoziții de grup în stil „Salon des Refusés”, care prezenta artiștii excluși din 1962, „Recent Painting USA: The Figure” a Muzeului de Artă Modernă. Editorul ArtNews, Thomas Hess, a reuști să o cunoască pe Neel, iar, la scurt timp după aceea i s-a permis să expună frecvent în Galeria Graham.

Cu toate acestea, abia la mijlocul anilor 1970, a reușit să se facă cunoscută  la scară largă prin ntermediul mai multor expoziții la diferite muzee, inclusiv, cea mai importantă a fost la Muzeul de Artă Americană Whitney în 1974.

Opera

Printre cele mai celebre lucrări ale sale se numără Autoportret (1980), în care se pictează nud la sfârșitul anilor 1970, o viziune rară în arta corpului, reprezentare trupului unei femei în vârstă fiind ceva deosebit, ineditul a constat și în faptul că a creat autoportretul dintr-o perspectivă neidealizată asupra ei și a carierei sale de artist.

Stilul ei poate fi recunoscut datorită conturului puternic care definește subiectele ei, adesea pictate într-un albastru electric neobișnuit. Cu tușe groase, era cunoscută pentru evocarea profunzimii psihologice, uneori incomode a modelelor ei, poate unul dintre motivele pentru care munca ei nu a avut un succes imediat.

Articol preluat de pe thoughtco.

Umberto Eco și drumul său până la profesia de scriitor

Notorietatea lui Umberto Eco a fost asigurată în cea mai mare măsură de ocupația lui de scriitor. Romanele sale sunt complexe, scrise cu minuțiozitate, subiectele abordate în ele fiind varate, de la religie, literatură, istorie, politică și filosofie. Cea mai recunoscută lucrare a lui Umberto rămâne romanul său publicat în 1980, Numele trandafirului, care este în esență un roman polițist, plin de mister. Însă, și aici intervine marca sa personală, acțiunea romanului implică aspecte din sfera semioticii, teoriei literare, istoriei medievale și a exegezei biblice. Pe lângă scrisul romanelor, Umberto a contribuit în mare măsură și în știința semioticii prin studiile, cercetările sale și alte lucrări academice. Talentul său scriitoricesc l-a pus și în postura de filosof, eseist și critic literar.

Eco s-a născut în nordul Italiei în anul 1932, fapt ce face firească implicarea lui în mișcarea de tineret fascistă. Abia în anul 1943, atunci când fascismul a început să intre în declin în Italia, Eco a devenit conștient de adevărata dimensiune a acestei orientări politice. Bunicii au fost cei care i-au insuflat iubirea față de cărți, în ciuda faptului că în familia lui, mama și tatăl, citeau oricum din plăcere. Bunica maternă îi aducea acasă de la biblioteca municipală săptămânal câte două-trei cărți. Bunicul din partea tatălui său se ocupa de legatoria de cărți ca un hobby, deprins la pensie. Eco își amintea de grămezile de cărți vechi și frumoase dinn casa bunicului său.

În adolescență, Eco, a citit foarte multe benzi desenate și chiar a scris unele. Într-un interviu pentru The Paris Review, a declarat că a petrecut ore întregi făcând „benzile” sale să arate ca și cum ar fi fost tipărite, munca a fost atât de intensă încât nu a terminat niciodată niciuna dintre ele. Eco a ales să studieze filosofia și literatura medievală în timpul anilor de studiu universitar. A fost atât de îndrăgostit de Evul Mediu încât, în două călătorii de cercetare la Paris a mers doar pe străzile care existau în acea perioadă medievală a continentului.

Anii de studenție l-au ajutat să se îndrepte spre lumea jurnalismului. Anii pe care i-a dedicat acestei profesii l-au ajutat să câștige experiență și să învețe multe despre cultura și jurnalismul modern. În anul 1956 a publicat prima sa carte, Estetica lui Toma d’Aquino, este o extensie a tezei sale de doctorat. Tot în anul 1956, Eco, și-a început cariera de lector la Universitatea din Torino. După o scurtă perioadă de serviciu în armată a apărut în tipar cu a doua sa publicație, Artă și frumusețe în Evul Mediu. Cartea bazată pe cercetări sale ce i-a conferit reputația de important medievalist. Apoi, a început să lucreze ca editor pentru o publicație binecunoscută din Milano numită Casa Editrice Bompiani. Următoarea sa carte legată de arta modernă, Opera deschică, a apărut în anul 1962.

Umberto Eco a continuat să scrie mai multe lucrări academice de-a lungul anilor ’60, concentrându-se pe semiotică, contribuind, de asemenea, la o serie de publicații academice. Pe lângă aceasta, Eco a urmat și predarea la diferite universități din Florența și Milano. A devenit primul profesor de semiotică la Universitatea din Bologna în 1971 și a publicat O teorie a semioticii în 1976.

Anul 1978 a fost cel care a venit cu o întorsătură semnificativă în cariera sa, atunci când s-a decis să scrie un roman, urmând recomandarea unui prieten. O decizie foarte bună, Numele Trandafirului a devenit un bestseller internațional, stabilind o nouă identitate a lui Umberto Eco. În anul 1986, romanul a fost ecranizat cu o distribuție impresionantă, personajele sale fiind aduse la viața de actori ca Sean Connery și Christian Slater. Pentru Eco, nu a mai fost cale de întoarcere, reușind să scrie alte romane, dacă nu mai bune, cel puțin la fel de bune ca primul, merită menționate Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri,  Misterioasa flacara a reginei Loana și Cimitirul din Praga.

Surse:famousauthors,blog.bookstellyouwhy.com, britannica.com

Conceptul de angoasă și scurtă introducere în filosofia lui Kierkegaard

Sören Kierkegaard (1813-1855) se opune filosofiei lu Hegel, în ce privește adevărul existenței individuale și reprezentarea conceptului de subiectivitate, în opinia lui a fi subiectiv este adevăratul ideal pe care a-l trebui să îl aibă omul. Acesta propune trei etape ale existenței umane, ar trebui ca omul să treacă prin aceste trei etape pentru a parcurge drumul către adevăratul eu: esteticul, eticul și religiosul. Fiecare dintre aceste „etape ale drumului vieții, sunt opinii divergente despre viață, prin urmare, pot intra în conflict. Iar acest conflict este cel care va genera starea necesară pentru a ne determina să căutăm autenticitatea existenței noastre. Filosoful danez este un expert al angoasei și disperării, ale cărui idei se regăsesc în lucrarea sa, Maladia mortală, disperarea este răul necesar pentru salvarea sinelui.

Omul se va simți angoasat (profund neliniștit) atunci când se va confrunta cu adevărul absolut care este inaccesibil. Posibilitatea de a alege îl transformă într-un condamnat la libertate, acesta neavând siguranța că alegerile sale sunt cele potrivite. Această stare angoasantă poate să fie, în opinia lui, depășită doar prin credință. Această reflecție este esențială în filosofia lui, pentru că, așa cum explică Kiekegaard în cartea sa publicată în 1844 sub pseudonimul Vigilius Haufniensis, intitulată Conceptul de angoasă, angoasa, spre deosebire de frică, nu are un obiect fix.

Spleenul, angoasa și disperarea sunt problemele majore ale psihicului uman și Kierkegaard își dedică cea mai mare parte din scrierile sale diagnosticând aceste trei afecțiuni. Oamenii se plictisesc atunci când nu sunt stimulați, fizic sau mental. Pasiunea, este o trăire benefică, să asculți Bach sau să porți o conversație stimulantă, sunt activități ce pot oferi o senzație de ușurare pe moment.

Dar această eliberare nu este veșnică. Plictiseala nu este doar o simplă stare, o pacoste de care vrei să scapi. Adevărul este că un om sănătos din punct de vedere psihologic trebuie să găsească o modalitate de a evita plictiseala. Conflictele dintre datoria etică și datoria religioasă provoacă angoasă. Sistemele sociale de etică îl determină adesea pe om să facă alegeri care sunt în detrimentul sănătății spirituale. Ori tu poți să te supui fie datoriei tale religioase, fie celei etice. Tensiunea dintre aceste îndatoriri creează angoasă. În cele din urmă, disperarea este rezultatul tensiunii dintre finit și infinit. Oamenii se tem de moarte, dar se tem și de existența veșnică.

Angoasa este un concept cheie în gândirea existențialistă, a fost introdus în filosofie de Kierkegaard pentru a se referi la ceea ce simte un om atunci când devine conștient de situația sa în lume. Pentru Kierkegaard, omul nu va avea niciodată acces la adevărul absolut, la transcendența pură. Prin urmare, nu poate fi niciodată sigur de nimic. Este sortit să aleagă fără să fie niciodată sigur că alegerea lui este cea corectă. Credința este atunci singura cale. Este o certitudine subiectivă a adevărului. Este vorba despre a cunoaște ceea ce este adevărat nu în sine, ci pentru sine. În Conceptul de angoasă, gânditorul prezintă angoasa ca un sentiment care, spre deosebire de frică, nu are un obiect definit. Angoasa rezidă de fapt în relația pe care omul o are cu nevoia de a alege între o multitudine de posibilități, specifice condiției sale. Angoasa este experiența libertății trăită ca vertij.

Kierkegaard – omul în fața absolutului

Kierkegaard credea că toată lumea va muri, dar și că toată lumea are un eu sau un suflet nemuritor. Unul care va exista pentru totdeauna. Plictiseala și angoasa pot fi atenuate în diverse moduri, dar singura cale de a scăpa de disperare este de a avea o credință totală în Dumnezeu. A avea totuși credință în Dumnezeu, a fost mai mult decât pur și simplu să frecventăm regulat biserica și să ne comportăm cum trebuie. Credința necesită un angajament personal intens și o dedicare către o interminabilă autoanaliză. Kierkegaard a crezut că a avea o credință totală în Dumnezeu și, astfel, a scăpa de disperare, este extrem de dificil, precum și extrem de important.

Intuiția este cea care ne permite să ajungem la eul fundamental. Intuiția se află între instinct și simțul artistic. Este cea care ne oferă concretul, pentru că prin intermediul ei puteam ajunge la cunoaștere. Minunea și groaza ne însoțesc, depinde de noi spre ce dorim să ne îndreptăm ființa, privind natura omului găsim animalul gata oricând să devoreze sau rațiunea care ne oferă discernământ. Decizia noastră imprimă sensul şi direcţia vieţii noastre şi, uneori, a celorlalţi. Sartre spune asta la numai un an după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în conferința publică L’ existentialisme est un humanisme.

Cruzimea paradoxală a umanității este confirmată cu vârf și îndesat de războaiele duse de om împotriva sa, un Raskolnikov asurzit de urletul grandomaniei.  Existențialismul oferă perspectiva realistă asupra identității umane, viața este abordată în mod subiectiv, premisă filosofică oferită de doctrina unei filosofii prezentă pe scena ideilor încă de la începutul secolului al XIX – lea. Filosofia existențialistă- de unde se dezvoltă existențialismul, își are începutul în filosofia lui Kierkegaard și a lui Nietzsche, prin demersul acestora de a merge direct la om, la subiectiv, au o abordare subiectivistă.

Kierkegaard și filosofia vieții

Filosofia vieții.  În cazul lui Kierkegaard întâlnim predilecția de a se raporta la existența individuală, analizează modurile de existență ale omului. În lucrarea sa „Sau-Sau” (1843), numește și descrie trei stadii ale existenței omului: stadiul estetic, stadiul etic și stadiul religios. Primul este identificat cu Don Juan, când omul vrea să savureze plăcerile vieții, nu se alege pe sine, coordonatele pe care își fundamentează existența sunt fericirea și nefericirea, încercând prin diferite mijloace să acceadă la cea dintâi.

Stadiul etic, care survine din disperarea estetului, și care îi dă posibilitatea de a se alege pe sine, fiind conștient de liberul arbitru,  astfel tinde să atingă absolutul, pe el însuși putând să se aleagă în mod absolut. Ultimul stadiu, cel religios este momentul în care omul se consideră păcătos și înțelege că salvarea sa este posibilă prin intermediul lui Dumnezeu. În același an apare și lucrarea Teamă și cutremurare în care credința este prezentată drept o pasiune absurdă, căreia cel care i se dăruiește se ridică deasupra eticului, depășește comunitatea, credința individualizează, omul este singur în fața absolutului.

Arthur Rimbaud – pionierul simbolismului care a influențat poeții moderni

Arthur Rimbaud (1854-1891) a fost un poet francez care s-a remarcat rapid în literatura franceză de final de secol XIX, fiind prolific încă din perioada adolescenței sale. Înzestrat cu o personalitate boemă, perseverentă și angrenantă, a fost un redutabil idealist și avangardist, iar multe din operele sale l-au inspirat chiar și pe Bob Dylan, o parte din melodiile sale având mai multe elemente care amintesc de poeziile lui.

Încă de la început  a văzut în vocația lui de poet mai degrabă o chemare spirituală. În cele două scrisori ale sale intitulate „Lettres du voyant” (Scrisoarea vizionarului), pe atunci un tânăr de 16 ani, face o asemănare între poeți și „clarvăzători” sau vizionari, el însuși a vrut să devină un vizionar, pierzându-și propria conștiință individuală, fiind absorbit de „necunoscut” sau de ceva ce am putea numi „absolut”. Absolutul, în acest caz, fiind muzica universului, puterea de viață sau divinitatea însăși. A ajunge la această minune misterioasă, la absolut, potrivit lui Rimbaud, ar fi cea mai mare realizare, pentru că important este ca omul doar să fi încercat să ajungă acolo, pentru că asta înseamnă că și-a cultivat propriul său suflet, care era oricum bogat de la început. Dar asta îl face mai câștigat numai pentru că a a reușit să vadă „necunoscutul”, chiar dacă nu să-l și înțeleagă.

Arthur Rimbaud a reușit să ajungă să vadă acest absolut prin „tulburarea tuturor simțurilor”, supunându-se posturilor, durererii sau prin consmul de alcool, droguri sau, în principiu, orice substanță sau activitate care-i modifica starea psihică. Un comportament ce pentru noi pare să fie unul specific oricărui alt artist din vremea aceea. Cu toate acestea, Rimbaud a adoptat un asemenea regim de viață cu mult înainte de marii boemi precursori ai simbolismului, simboliști sau poeți și artiști moderni. Poetul pare să fi explorat cel mai bine aceste „Paradisuri artificiale” ale lui Baudelaire (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867).

Metodele sale neconvenționale, sau poate că nu, i-au deschis calea spre inovația creativă prin care s-a făcut remarcat. Încercând să-și surprindă viziunile sau reveriile pe care le experimenta sub formă de vis, în cuvinte, Rimbaud, a contribuit la crearea unei forme de poezie complet nouă. Prin care au fost respinse doctrinele realismului și naturalismului, ducând la formarea unei noi arte poetice, ceea ce acum numim simbolism. După ce a ieșit din ghearele tiparelor stricte de limbaj, a propus o structură lipsită de formă a poeziei, lăsând ca imaginile și asocierile dintre ele să determine forma ei. Astfel s-a născut și poemul în proză.

La vârsta de 17 ani, Rimbaud a scris una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, „Corabia beată”, care expune povestea unei bărci năucite, eliberată de constrângeri, care cedează în fața forțelor elementare… readucând totul la un punct terminus, unde lumea este prezentată prin tema călătoriei în necunoscut. Poemul a atras atenția celebrului poet Paul Verlaine și, astfel, au început o relație pasională și tumultuoasă precum marea din poemul lui Rimbaud. Patronul spiritual care a devenit iubitul său, Verlaine, l-a invitat pe tânărul Rimbaud la el acasă, ceea ce a declanșat o relație romantică sălbatică, care era adesea alimentată de droguri. Legătura lor a fost atât de tumultoasă și haotică, încât Verlaine l-a împușcat pe Rimbaud într-un acces de furie, când se afla sub influența alcoolului.

Despărțirea lor i-a lăsat un gust profund amar tânărului poet, un final care a dat startul unei crize existențiale profunde, făcându-l să renunțe la toate idealurile sale, atât în plan personal, cât și în cel creativ. O perioadă despre care scrie și în opera sa „Une saison en enfer”. În ea, Rimbaud, împărtășește chinul atracției sale fanatice față de Verlaine, precum și eșecul propriei lui estetici, care era prea ambițioasă. Cartea se termină cu o poezie cu titlul simplu „Adieu”, pe care mulți o concep a fi un adio spus poeziei în sine, cel puțin celei cu vocea distinctă pe care Rimbaud și-a creat-o. După această perioadă de „tăcere”, în care s-a rupt de poezie, a lăsat deoparte absolutul filosofic și a optat în schimb pentru aventura în viața reală, călătorind în Alpi, vizitând Egiptul și în cele din urmă călătorind în Africa, ca angajat al unui comerciant de cafea.

Rimbaud revine acasă la Paris, înainte de a muri la vârsta de numai 37 de ani, din cauza unei boli ce la început părea a fi artrită, ca mai apoi să fie diagnosticat cu un cancer osos. Și așa, viața prodigioasă și prolifică a poetului a fost curmată. Dar contribuția lui deja dusese la multe schimbări și munca lui a avut un impact de durată asupra poeziei la nivel universal. Într-o poezie intitulată „Alchimia cuvântului”, Rimbaud și-a deplâns eșecurile, spunând că a fost o simplă flatare credința că ar fi creat un limbaj poetic care, într-o zi sau alta, va fi pe înțelesul tuturor. La fel ca mulți alți vizionari, Rimbaud, nu a ajuns niciodată să-și vadă visul împlinit.

Corabia beată

                                                            trad. de Petre Solomon

Pe Fluviile calme, cum lunecam la vale,
N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roșii, țintuindu-i cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Purtând flamande grâne sau englezești bumbacuri,
Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii-aceia au amuțit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, oriîncotro voiam.

Eu, ce fusesem iarna, mai surdă ca un creier
De prunc, am dat năvală prin mâniosul val.
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureș atât de triumfal.

Furtunile-mi sfințiră treziile marine.
Mai slobodă ca dopul pe ape-am dănțuit
- Și zice-se că ele doar leșuri duc, haine -
Vreo zece nopți, și farul neghiob nu mi-a lipsit !

Curata undă verde, mai duce decât pare
Copiilor o poamă murată, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.

Mă scald, de-atunci, în mare ca-ntr-o poemă gravă -
Licoare lactescentă cu irizări de sori -
Și sorb azurul verde, în care - pală navă -
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori, -

Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri, -
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri !

Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și seara, și zorii plini de-avânt, -
Popor de porumbițe, - și am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ !

Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii, -
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile - ai spune eroi de tragedii !

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -
Săruturi care urcă în ochii mării, lent, -
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Și fosforul ce cântă arzând incandescent !

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă -
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, vârtos -
Fără-a visa că talpa Madonelor din urmă
E-n stare să împingă-oceanul lenevos !

Am dat peste Florile fantastice, în care
Erau ochi de pantere cu piei de om, și flori !
Și peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hățuri către turma verzuilor vâltori !

Văzut-am bălți dospinde – năvoade uriașe
În care putrezește câte-un Leviatan, -
Rostogoliri de ape prin pașnice făgașe,
Genuni ce sug, cumplite, al apelor noian !

Ghețari, bolți de jăratec, sori de argint și aur,
Și sidefii talazuri – epave-n brune mări,
În care, roși de pureci, să prăbușesc balauri
Din arbori lungi, cu negre parfumuri în spinări !

Aș fi dorit să vadă copiii – această lume
A undei, - peștii-aceia de aur, cântători.
Simțeam că-s legănată de înflorite spume.
Mă-naripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone și Poli, purtam pe buze
Suspinul mării, - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze –
Eram ca o femeie căzută în genunchi…

Peninsulă-mproșcată pe țărm cu găinațuri
De paseri cârcotașe, cu ochi bălai, pluteam
Până simțeam că-n plase de-otgoane și de lațuri
Coboară înecații, de-a-ndoaselea !... Eram

O navă rătăcită sub părul mării, - împinsă
De vânturi în eterul lipsit de paseri; eu
Nici de-ale Hansei pânze n-aș fi putut fi prinsă;
Scheletu-mi beat de apă ar fi plutit mereu;

Eu, sloboda odraslă a fumului și-a ceții,
Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid, -

Eu, scândură năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând, -

Eu, ce simțeam, la cincizeci de leghe depărtare,
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi, -
Eu, de albastre-ntinderi eternă torcătoare,
Duc lipsa Europei cu parapete vechi !

Văzut-am sideral arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
- O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis?

Dar prea am plâns ! Ajunge ! Sfâșietori sunt zorii.
Amară-i orice lună, și orice soare-i crunt:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund !

De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă
Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil, pe vine-așezat, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, îndrăgostit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăușii bumbacului să fiți,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți !

1871

Articol preluat de pe Upworthy.com

3 aspecte interesante legate de viața lui Caligula

1. A avut o tinerețe traumatizantă

Gaius Caesar Germanicus (Caligula) s-a născut la 31 august, în anul 12, în Antium (acum Anzio), Italia. Este al treilea dintre cei șase copii pe care i-au avut Germanicus și Agrippina cea Mare, Caligula provine din cea mai distinsă familie din Roma, Iulio-Claudieni, stră-străbunicul său a fost Iulius Caesar și străbunicul său a fost Augustus, în timp ce tatăl său, Germanicus, a fost un lider iubit.

În momentul nașterii lui, viața lui Augustus se apropia de sfârșit, sănătatea conducătorului s-a șubrezit și, având nevoie de un succesor, i-a oferit acest titlu fiului său vitreg, Tiberius, un conducător care nu era iubit de popor, și nu era dorit în poziția respectivă de conducător. Cu toate acestea, alegerea sa a fost stabilită, cu o singură condiție, ca Tiberius să-l adopte pe Germanicus și să-l numească moștenitor, tocmai pentru a face cumva pe plac poporului.

La data de 19 august, în anul 14 d.Hr., Augustus moare. Tiberius și-a asumat repede rolul de conducător și a preluat puterea de la tatăl lui vitreg și, la fel de repede, l-a trimis pe Germanicus în provinciile de est ale Romei sub pretextul unei misiuni diplomatice. Acolo, s-a îmbolnăvit și a murit într-un timp foarte scurt, eveniment ce a dat frâu mai multor teorii care l-au învinuit pe Tiberius de moartea fiului său vitreg, care îi era și rival politic.

Agrippina cea Bătrână a pus și mai multe paie pe foc, l-a învinuit în mod public pe Tiberius de moartea soțului ei și, dorind să se răzbune a alimentat și mai mult teoriile respective. Tiberius a exilat-o pe Agrippina cea Bătrână pe o insulă îndepărtată, unde a fost lăsată să moară prin înfometare. Împăratul i-a închis apoi pe cei doi fii mai mari ai ei, unul dintre ei s-a sinucis; celălalt a murit tot prin înfometare. Datorită vârstei sale fragede, Caligula a fost cruțat, însă trimis să locuiască cu străbunica lui, Livia, soția lui Augustus. În această perioadă, Caligula, care era adolescent la acea vreme, ar fi comis un incest cu sora lui, Drusilla.

În anul 31, Caligula, a fost trimis de Tiberius pe insula Capri, unde a fost adoptat de bărbatul care era presupusul ucigaș al tatălui său și tratat ca un prizonier favorizat. Forțat să-și suprime furia și să manifeste respect față de Tiberius, în ciuda urii pe care o nutrea pentru el, a fost, cel mai probabil, traumatizat de toată această situație. În ciuda asta, Caligula și-a răsfrânt toate sentimentele asupra celorlalți. Așa că, a preferat să își manifeste ura prin intermediul tuturor acțiunilor stranii care i-au fost mai apoi atribuite, îi plăcea să urmărească torturi și execuții. Și-a petrecut nopțile în tot felul orgii. Chiar și pentru instabilul Tiberius a fost prea mult și a putut observa că era dezlănțuit.

2. Numele său adevărat nu a fost Caligula

Caligula era apropiat de tatăl său și, încă de la o vârstă foarte fragedă, a început să-l însoțească frecvent pe Germanicus în campaniile sale militare. În conformitate cu tradiția, Caligula purta o uniformă cu o pereche mică de cizme, astfel dobândindu-și porecla de „Caligula”, cuvântul latin pentru „cizme mici”. Numele acesta i-a fost destinat apoi pentru tot restul vieții sale, în ciuda faptului că ura să fie numit așa.

3. Caligula și-a făcut calul consul?

Caligula avea un cal de curse preferat pe nume Incitatus, i-a oferit animalului multe cadouri, răsfățându-l foarte mult, ar fi avut chiar și un grajd din marmură. Soldaților li s-a ordonat să păstreze liniștea în proximitatea grajdului său, atunci când calul dormea. Se spune chiar că ar fi vrut să-i ofere titlul de consul. Toate informațiile de mai sus provin de la istoricul roman Suetonius.  Povestea calului consul a devenit parte a mitului împăratului nebun Caligula. În romanul lui Robert Graves I se spune că împăratul își face calul  senator, cu intenția de a-l face și consul mai târziu, în timp ce în cartea lui Lloyd C Douglas, duce totul până la capăt.

În realitate, nu a făcut nimic din toate astea. Cel mai probabil este că a spus în mod public că până și calul său ar fi un consul mai bun decât consulii de la vremea aceea, iar mecanismul de propagandă al Senatului a preluat informația de acolo. De asemenea, este posibil să se fi gândit serios la asta, dar tot ca o modalitate de a-și înjosi Senatul. Nero a încercat mai târziu să-și înjosească senatorii punându-i să lupte precum gladiatori și prostituindu-le soțiile.

Surse:

https://www.historyextra.com/
https://www.history.com/
https://www.biography.com/

Nae Ionescu – scurtă introducere, ideile din fișe de lectură

Nae Ionescu pentru mine a fost o revelație, am aflat de el destul de târziu, nu pot spune sigur în ce an de facultate eram, cert este că absolvisem liceul de cel puțin un an de zile când l-am descoperit. „Vinovatul” a fost Mircea Eliade. Poate părea destul de ciudat faptul că acest articol debutează cu o referire la Mircea Eliade dar atunci când un român face referire la Nae Ionescu sau la Giovani Papini, tind să cred că a ajuns la ei prin intermediul lui Eliade, intelectualul interbelic care avea „mintea enciclopedică” și care, de cele mai multe ori, era singurul autor studiat în liceu și reușea să ne pună mintea în mișcare.

Urmând exemplul lui Eliade, citindu-l pare că putem păcăli timpul, dacă încercăm să ajungem la „sursele” lui. La Nae Ionescu nu aș fi ajuns cu siguranță dacă nu aș fi pus mâna pe Memoriile sale. Imediat ce am reușit să mă dezmeticesc din toată atmosfera jurnalului interbelic, în care prezintă întreaga sa viață din România, de până în 40 de ani, am început să vrea să aflu mai multe despre Nae Ionescu, pe care îl mai întâlnisem de fapt și la Jeni Acterian, Petre Țuțea sau Constantin Noica și Emil Cioran dar nu fusese prezentat mai pe larg și nu reținusem figura lui atât de importantă pentru generația ’20 sau generația trăiristă. Cercetând m-a fascinat și am aflat că a fost cel care a pus bazele mai multor discipline în România. Am convingerea că fără cursurile sale de filosofia religiei, Mircea Eliade, nu ar fi ajuns un nume important în studiul istoriei și filosofiei religiilor.

Nae Ionescu și teoria cunoștinței

Nae Ionescu se naște la data de 16 iunie 1890 în Brăila, acesta a fost un important filosof și jurnalist român din perioada interbelică. Despre el se spune că a fost un adept al trăirismului, ceva ce am putea asimila cu termenul de existențialism într-un vocabular filosofic contemporan. Mișcare pornea, ca în cazul existențialismului, de la filosofia vieții care îi are pe Kierkegaard, Nietzsche, Spengler etc. Teoria cunoștinței este de fapt o antologie de cursuri adunate de studenții săi. Acestea au fost litografiate Constantin Dumitrescu după notele stenografiate de Tudor Ionescu și Floru Andronic. Antologia este, se poate să mă hazardez, dar cred că este o introducere în filosofie. Chestionează cele mai importantă concepte din metafizica occidentală. Mie mi-a parvenit volumul de la Editura Anastasia care a fost publicat în București în anul 1996.În primul capitol, adică primul curs, denumit: Introducere în problematica Teoriei cunoștinței face departajarea între semnificația termenilor de filosofie și filosofare. Nae Ionescu specifică faptul că cei doi termeni ar trebui să fie același lucru numai că filosofarea reprezintă mai degrabă acea încercare de împăcare a omului cu sine. Este atitudinea spirituală prin care omul ajunge să chestioneze asupra existenței sale. Și, revenind, la termenul de filosofie, spune că este un obiect de studiu. Apoi abordează tema importanței teoriei cunoștinței în filosofie. Susține că întregește filosofia. În viziunea filosofilor până în secolele XVIII-XIX există realitatea în sine. Filosoful pornește cercetarea de la de secol XIX realitatea este una și neschimbată.

Mai departe oferă o perspectivă asupra unui alt concept important și anume adevărul. Și care este importanța lui în procesul de cunoaștere, desigur există multă arbitraritate în acest proces de cunoaștere a lumii. Iar toată această expunere se leagă mai apoi de definirea gnoseologiei despre care precizează că pentru ca: o gnoseologie sa fie o știință sau o disciplina a normelor ar însemna ca ea sa ne dea noua, sa ne indice cai de conducere, ar însemna ca ea sa ne spună daca cunoștința pe care o întrebuințăm noi este o cunoștința valabilă sau nu si sa ne spună cam cum trebuie sa lucram, pentru ca aceasta cunoștința a noastră să fie valabilă. Însă cea mai interesantă parte este, cred eu, cea în care dezbate aspra cogito-ului. Pe care îl delimitează între cogito cartezian- unde delimitează prin faptul că orice om ia în conștiința lui realitatea. Acesta cuprinde și operația reflexivă, pasivă-prin care doar luăm act că ceva există și atât. În cazul reflecției este vorba despre două procese de gândire prin care omul ajunge la realitate și reușește să mediteze asupra ei.Oricât de alambicată poate părea toată expunerea sau dezbaterea asupra filosofiei care se referă la cogito, în explicația lui Nae Ionescu reușești să ajungi mai aproape de semnificația conceptelor.

Pentru o mai bună înțelegere a gândirii sale și ale opiniilor sale legate și de legăturile sale cu mișcările legionare Roza vânturilor ne oferă multe detalii legate de omul Nae Ionescu, este o culegere de articole, unite și publicate din inițiativa lui Mircea Eliade. Pentru gânditorul Nae ionescu există: Curs de metafizică și Curs de istoria logicii, Tratat de metafizică, iar în Suferința Rasei Albe reușim să înțelegem mai bine care era conștiința unor intelectuali și oameni simpli din interbelic, se poate înțelege care a fost fondul pe care a putut să se nască ideologiile vremii.

Yukio Mishima – viziunea asupra Japoniei imperiale și sinuciderea rituală (seppuku)

Yukio Mishima (1925-1970) rămâne un nume controversat atât în istoria japoneză cât și în cea a literaturii universale, cu o personalitate puternică, înzestrat cu mult talent, a explorat mai multe laturi artistice spre care a simțit că avea înclinație. Înainte să se sinucidă în mod ritualic (sepukku) în data de 25 noiembrie 1970, a ținut un discurs de la un balcon, pe care îl ocupase ajutat de alți 4 membri ai organizației sale: Tatenokai, al  comandamentului din tabăra Ichigaya, secția din Tokio a Comandamentului Estic al Forțelor de apărare japoneze, prin care se pronunța împotriva constituției japoneze semi-pacifiste care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. După ce au pătruns în birou s-au baricadat în interior, legându-l de un scaun pe comandant, apoi, Mishima, a ieșit pe balcon având un manifest și un afiș pe care erau trecute cererile lor. Gestul și discursul său au fost întâmpinate cu ironie de soldați. Moment în care a realizat că este nevoie de un gest mult mai însemnat pentru a fi luat în seamă.

Yukio Mishima revine în birou unde comite sepukku, un alt membru al Tatenokai (Masakatsu Morita) încearcă să-l decapiteze dar nu este capabil să ducă misiunea până la capăt, motiv pentru care Hiroyasu Kogaa, un alt coleg, duce totul la bun sfârșit. După toate astea Morita comite și el sepukku și este decapitat de Koga. Scriitorul nipon a știut de la bun început că puciul său are șanse slabe de reușită, și-a plănuit sinuciderea rituală în detaliu cu mult timp înainte, doar un grup restrâns de persoane, membrii ai Tatenokai , știa de planul său.

Scriitorul a intuit faptul că japonezii trecuseră deja printr-un amplu proces de redimensionare a realității și că sensibilitatea lor se deteriorase semnificativ, valorile sale și ale organizației pe care o conducea erau considerate depășite. Prevăzuse refuzul de care se va lovi. Motiv pentru care alege să rămână în conștiința oamenilor printr-un gest șocant. Pentru că un eveniment de o asemenea dimensiune impune altfel receptivitatea unei întregi societăți. Imediat după ce a fost decapitat, capul lui Mishima este așezat pe o foaie de ziar, imaginea este preluată de mass media și este consemnată în manualele de istorie, fiind transmisă din generație în generație ca una dintre cele mai tragice imagini ale istoriei recente, împreună cu ciuperca de la Hiroshima.

Impactul gestului lui Yukio Mishima și importanța operei sale

Gestul său de la vârsta de 45 de ani a devenit cel mai cunoscut episod din viața lui, de cele mai multe ori „biografii” uită să menționeze reacția soldaților care l-au ridiculizat. Este foarte probabil ca prolificul scriitor a circa 40 de romane, zeci de piese de teatru și numeroase volume de nuvele, cărți de eseuri, scenarii de film și al unui libret să nu se fi așteptat la această reacție. Cât timp și-a ținut discursul trei elicoptere s-au învârtit deasupra lui, iar printre țipetele publicului și sunetul scos de rotoare nu s-a auzit nimic din ce a avut de spus. Mishima avea o raportare lucidă asupra propriei persoane, era conștient că modul său de a se raporta la realitate era opus epocii sale. A privit mereu înapoi cu nostalgie, indicând în trecutul nipon o țară idealizată. Recunoștea în trecut Japonia modelată de valori eroice și cavalerești. Sinuciderea sa dramatică a fost interpretată – așa cum a dorit să fie – drept un act de sfidare a Japoniei moderne.

Raportarea la propria țară care ar fi pierdut un punct 0 al purității și devotamentului nu se reflectă în viziunea pe care o avea asupra lumii în general și asupra lui însuși, avea o viziune cât se poate de modernă. Opera lui a fost influențată de scriitori ai un romantism târziu sau decadenți, precum Baudelaire sau Oscar Wilde, de unde preia ideea conform căreia viața lui poate fi modelată precum o operă de artă. A preluat din filosofia lui Nietzsche ideea de Supraom (Übermensch), crezând că un astfel de om se creează prin intermediul voinței de putere.

Nihilismul pe care îl identifică Nietzsche în Occident după „moartea lui Dumnezeu” era necunoscut pentru japonezi. Importanța existenței unui Dumnezeu transcendent în culturile și societățile modelate de monoteism este aceea de garant suprem pentru importanța și valorile importante în viața omului. Dacă „Dumnezeul mort” nu este înlocuit cu un surogat – înlocuit poate de credința în umanitate, știință, evoluția cosmică, orice – este urmat de o stare a lipsei de sens. O temă care este explorată de Yukio Mishima, reprezentând tema centrală a romanului său Life for Sale (Viață de vânzare), care este scris cu un simț al umorului negru, fiind scris sub un ton eroic și auto-batjocoritor. Personajul principal dorind să se sinucidă, fiind singurul scop care îi oferă un sens existențial, nereușind niciodată să descopere de ce își dorește să se sinucidă.

Prin intermediul operei sale a reprezentat una dintre cele mai distinctive patologii ale culturii moderne. Individualismul radical și tendințele nihiliste. Cultul auto-creației și încercarea de a lăsa o amprentă asupra lumii prin intermediul unui gest spectaculos au fost elementele care l-au definit ca persoană. Valorile estetice erau apreciate în Japonia acelor vremuri, o societate unde, spre deosebire de Occident care are la baza tradiția creștină a anatemizării actelor suicidale. Motiv pentru actul lui Mishima nu este trat cu dispreț, într-o țară în care suicidul nu a fost condamnat dar a fost onorat ca o datorie – nu a fost practicat ca mod de auto-exprimare. Ideea că cineva ar trebui să-și creeze viața a fost într-adevăr ceva nemaiauzit. În Japonia pre-modernă, cultul personalității lui Mishima ar fi fost respins și trat cu dispreț. Pentru Mishima „nimicul” reprezenta o stare de spirit în care sensul a fost pierdut. Încercarea sa nietzscheană de a depăși nihilismul printr-un cult al voinței individuale a fost modelată mai degrabă de ideile occidentale decât de tradițiile japoneze pe care credea că le readuce la viață.

Satyricon și începuturile romanului occidental. Moștenirea și influența lui Petronius

Satyricon este o satiră scrisă în limba latină de către Titus Petronius Niger, istoricii speculează că ar fi fost scrisă undeva prin anul 49 p. Chr.. Petronius a trăit în epoca împăratului Nero, fiind chiar unul dintre consilierii săi, îl ajuta în materie de petreceri sau orice altceva ținea de extravaganță și lux. Importanța satirei rezidă în faptul că este o capodoperă din punct de vedere stilistic dar și pentru că anticipează forma romanului așa cum o cunoaștem astăzi, privită cu un ochi asincronic putem identifica multe din caracteristicile romanului postmodern. Petronius însuși este amintit mai degrabă pe fondul acestei satire și mai puțin pentru importanța persoanei sale în istorie sau pentru influența sa în viața lui Nero.

Satyricon – anticipează romanul occidental

În ciuda faptului că viața lui Petronius a fost una plină de evenimente fabuloase istoria l-a păstrat pentru opera lui. Astăzi este amintit pentru capodopera sa, Satyricon, una dintre primele lucrări ale lumii vechi despre care se poate spune că urmează o structură romanescă. Așa cum probabil era de așteptat o parte din lucrare nu s-a păstrat de-a lungul timpului ceea ce pare să creeze și o mică ambiguitate cu privire la paternitatea sa. Există istorici care nu îi atribuie lui satira Satyricon.

Subiectul satirei are în vedere reprezentarea temei degradării societății romane și influența nefastă a banilor asupra familiilor, reliefată prin intermediul unei aventuri a trei aventurieri: Encolpius (naratorul, un renumit gladiator al acelor vremuri), Giton (iubitul și sclavul lui Encolpius) și Askyltos ( fostul iubit, actualul prieten și rival al lui Encolpius, amândoi se luptă pentru iubirea lui Giton). Cea mai cunoscută secțiune a lucrării care supraviețuiește este Cena Trimalchionis. Oferă o descriere minunată a unei petreceri făcută de un fost sclav Trimalchio, care acum este foarte bogat.

Secvență din Satyricon de Federico Fellini, 1969

Mulți cred că Petronius a batjocorit ceea ce el a perceput drept pretențiile clasei oamenilor liberi de puțină vreme. Care formau o parte din curtea lui Nero , împăratul unei societății romane aflată în decădere morală. El îi înfățișează pe foștii sclavi în ipostaza unor oameni foarte vulgari, ipocriți și fără bun gust. Mulți comentatori cred, de asemenea, că Petronius îl satirizează pe Nero, făcând referire la vulgaritatea și insipiditatea lui. Limbajul folosit în roman este remarcabil iubitorii de literatură citesc încă acest roman episodic, în special faimosul Banchet. Lucrarea reprezintă o sursă neprețuită de informații despre viața socială a Romei din secolul I p. Chr.

Influența Satyriconului ajunge departe, într-una dintre cele mai faimoase și aclamate opere de literatură din secolul al XX-lea. În figura lui Trimalchio – un sclav eliberat, ca vrea să câștige respectul înaltei societăți în care a intrat – romancierul F. Scott Fitzgerald a văzut un prototip pentru figura misterioasă a „noilor îmbogățiți”, figuri precum cea a lui Jay Gatsby, din romanul său recunoscut la nivel internațional: The Great Gatsby. De fapt, unul dintre titlurile originale ale lui Fitzgerald pentru roman face ca această comparație să fie îndreptățită: Trimalchio in West Egg (și în altă parte, pur și simplu, Trimalchio). În cele din urmă, desigur, Fitzgerald a ales titlul mai direct pentru romanul său, însă o versiune a romanului care poartă primul titlu a fost publicată după moartea sa. O lucrare puțin mai recentă, mult mai mult inspirată de Satyricon, este adaptarea filmului de către cunoscutul cineast Frederico Fellini, cunoscut sub numele de Fellini Satyricon.

Petronius a fost o figură importantă în domnia lui Nero. A fost un curtezan important și un estet care credea că gustul și frumusețea erau mai importante decât datoria. Dacă, după cum se crede, a fost autorul lucrării Satyricon, Petronius a fost unul dintre primii romancieri din lume și opera sa a influențat dezvoltarea genului și a artiștilor la câteva secole după moartea sa.

Scurtă biografie a autorului – Petronius și Nero

Petronius este amintit ca unul dintre primii romancieri ai Occidentului, fiind o figură culturală de o importanță mare printre contemporanii săi. Influența sa s-a manifestat în timpul domniei lui Nero, s-a bucurat de aprecierile împăratului îndrăgostit de arte dar tot el este cel care îi va aduce și moartea. Sursa principală a biografiei sale este o altă personalitate fascinantă, Tacit. Pe baza documentelor care au făcut față trecerii timpului s-a putut deduce faptul că a fost unul dintre membrii elitei bogate romane și în epoca respectivă oamenii se așteptau ca cei de teapa lui să ocupe importante posturi militare și politice.

Sursa: The Guardian

În ciuda acestora lucruri Petronius a fost un mare petrecăreț dedicând foarte mult timp multor activități care îi produceau plăcere dar (din fericire) a pus accentul și pe artă. Lipsa lui de seriozitate nu l-a împiedicat să prospere în domeniul politic, a fost guvernator provincial al Bitiniei și a fost chiar consul în 63 p. Chr.  a dat dovadă de inteligență demonstrând ca are multe capacități, dar acest lucru nu a durat prea mult, recidivând în beții și un regim de viață promiscuu.  

Sfârșitul lui Petronius

Titlul său de consul i-a atras atenția lui Nero. Împăratul și consulul în timp au descoperit că purtau aceeași dragoste față de lucrurile rafinat, în mod special față de arte. Nero la introdus la scurt timp pe fostul consul în cercul de la Curte. Petronius era un om cultivat și a reușit să câștige o anume autoritate în domeniul artei devenind influent în viața împăratului, care l-a pus în funcția de „arbitru al eleganței”, Cuvântul lui fiind decizional în aspectele legate de gust și artă de la Curte. Pe măsură ce Petronius era din ce în ce mai apropiat de Nero, amândoi se afundau într-o viață din ce în ce mai desfrânată și devenea din ce în ce mai instabil și mai crud. Mulți au devenit invidioși pe relația strânsă dintre ei și s-au temut că ar putea deveni mult prea puternic la Curte.

Sursa: earlyworldhistory

Invidia celorlalți a dus la sabotarea lui Petronius. Potrivit lui Tacit în anul 66 d. Chr., șeful Gărzii Pretoriene l-ar fi mințit pe Nero că Petronius intenționează să-l ucidă. De fapt nu exista niciun complot și Petronius nu avea nici cea mai mică intenție să facă ceva care să ducă la asasinarea lui Nero. Suspiciunile lui Nero au trecut mai departe de prietenia care îl lega de Petronius și a dat ordin să fie reținut la Cumae, unde este acum Napoli. Petronius a decis să se sinucidă, tot Tacit ne spune că și-a tăiat venele apoi i-a pus pe sclavii săi să le lege pentru a întârzia momentul morții, timp în care ar avea timp să își ia rămas bun de la prieteni și familie. Ultimele ore din viață le-a petrecut alături de prieteni, citind poezii și ascultând muzica lui preferată.