Alice Neel – artista dedicată portretelor expresioniste

Artista plastică de origine americană, Alice Neel, s-a făcut remarcată în mod special prin intermediul portretelor sale expresioniste. În ciuda faptului că s-a dedicat unui stil care urma caracteristicile artei abstracte în Statele Unite, angajamentul ei pentru portretizare a fost în cele din urmă celebrat în anii 1970, pe măsură ce lumea artei a revenit la interesul pentru reprezentarea formei umane.

Alice Neel s-a născut în anul 1900, Pennsylvania, a crescut în limitele impuse de cultura puritană tradițională. După ce s-a înscris la Philadelphia School of Design for Women (acum Moore College of Art and Design) din Philadelphia în anul 1921, nu a mai privit niciodată înapoi. Se căsătorește la puțin timp după absolvire și are parte de multe încercări în ce privește traiul, are o fiică, din păcate moare la o vârstă fragedă, apoi soțul pleacă la Paris și nu o mai caută niciodată. După aceste două tragedii încearcă să se sinucidă și, în cele din urmă, a ajunge într-o clinică psihiatrică. Drumul ei către recuperare a fost unul care a trimis-o din nou spre pictură, fapt ce o ajută foarte mult să își revină. Multe dintre lucrările ei de la începutul anilor 1930 trădează durerea intensă, par a fi trageri la răspundere a destinului său atât de dureros. Cam în aceeași perioadă, Neel, a început să-și picteze portretele care acum sunt emblematice.

Opera ei nu a fost discriminatorie, trezindu-i interesul chipurile celor din partea spaniolă din Harlem, unde s-a mutat cu un iubit de-ai ei în  anul 1938 și unde s-au născut fiii ei Richard (1939) și Hartley (1941). Angajamentul ei sincer și grijuliu față de oamnii care o inspirau, indiferent de culoarea sau crezul lor, era unul neobișnuit pentru vremea respectivă, iar bărbații și femeile de diferite rase, orientări sexuale și religie pot fi găsiți în întreaga ei lucrare, toate redate cu aceeași tușă ireproșabilă.

Pentru o mare parte a carierei sale, Alice Neel, s-a plasat la polul opus față de modul în care pictau artiștii vremii. Anii 1940 și 1950 au fost marcați de schimbări dramatice în ce privește interesului manifestat pentru lucrările abstracte monumentale ale expresioniștilor, precum Lee Krasner și Joan Mitchell. Din acest motiv, succesul lui Neel s-a lăsat așteptat în cazul artistei. În cele din urmă, a început să primească mai multă atenție de la vârsta de 60 de ani, când s-a alăturat unei expoziții de grup în stil „Salon des Refusés”, care prezenta artiștii excluși din 1962, „Recent Painting USA: The Figure” a Muzeului de Artă Modernă. Editorul ArtNews, Thomas Hess, a reuști să o cunoască pe Neel, iar, la scurt timp după aceea i s-a permis să expună frecvent în Galeria Graham.

Cu toate acestea, abia la mijlocul anilor 1970, a reușit să se facă cunoscută  la scară largă prin ntermediul mai multor expoziții la diferite muzee, inclusiv, cea mai importantă a fost la Muzeul de Artă Americană Whitney în 1974.

Opera

Printre cele mai celebre lucrări ale sale se numără Autoportret (1980), în care se pictează nud la sfârșitul anilor 1970, o viziune rară în arta corpului, reprezentare trupului unei femei în vârstă fiind ceva deosebit, ineditul a constat și în faptul că a creat autoportretul dintr-o perspectivă neidealizată asupra ei și a carierei sale de artist.

Stilul ei poate fi recunoscut datorită conturului puternic care definește subiectele ei, adesea pictate într-un albastru electric neobișnuit. Cu tușe groase, era cunoscută pentru evocarea profunzimii psihologice, uneori incomode a modelelor ei, poate unul dintre motivele pentru care munca ei nu a avut un succes imediat.

Articol preluat de pe thoughtco.

Umberto Eco și drumul său până la profesia de scriitor

Notorietatea lui Umberto Eco a fost asigurată în cea mai mare măsură de ocupația lui de scriitor. Romanele sale sunt complexe, scrise cu minuțiozitate, subiectele abordate în ele fiind varate, de la religie, literatură, istorie, politică și filosofie. Cea mai recunoscută lucrare a lui Umberto rămâne romanul său publicat în 1980, Numele trandafirului, care este în esență un roman polițist, plin de mister. Însă, și aici intervine marca sa personală, acțiunea romanului implică aspecte din sfera semioticii, teoriei literare, istoriei medievale și a exegezei biblice. Pe lângă scrisul romanelor, Umberto a contribuit în mare măsură și în știința semioticii prin studiile, cercetările sale și alte lucrări academice. Talentul său scriitoricesc l-a pus și în postura de filosof, eseist și critic literar.

Eco s-a născut în nordul Italiei în anul 1932, fapt ce face firească implicarea lui în mișcarea de tineret fascistă. Abia în anul 1943, atunci când fascismul a început să intre în declin în Italia, Eco a devenit conștient de adevărata dimensiune a acestei orientări politice. Bunicii au fost cei care i-au insuflat iubirea față de cărți, în ciuda faptului că în familia lui, mama și tatăl, citeau oricum din plăcere. Bunica maternă îi aducea acasă de la biblioteca municipală săptămânal câte două-trei cărți. Bunicul din partea tatălui său se ocupa de legatoria de cărți ca un hobby, deprins la pensie. Eco își amintea de grămezile de cărți vechi și frumoase dinn casa bunicului său.

În adolescență, Eco, a citit foarte multe benzi desenate și chiar a scris unele. Într-un interviu pentru The Paris Review, a declarat că a petrecut ore întregi făcând „benzile” sale să arate ca și cum ar fi fost tipărite, munca a fost atât de intensă încât nu a terminat niciodată niciuna dintre ele. Eco a ales să studieze filosofia și literatura medievală în timpul anilor de studiu universitar. A fost atât de îndrăgostit de Evul Mediu încât, în două călătorii de cercetare la Paris a mers doar pe străzile care existau în acea perioadă medievală a continentului.

Anii de studenție l-au ajutat să se îndrepte spre lumea jurnalismului. Anii pe care i-a dedicat acestei profesii l-au ajutat să câștige experiență și să învețe multe despre cultura și jurnalismul modern. În anul 1956 a publicat prima sa carte, Estetica lui Toma d’Aquino, este o extensie a tezei sale de doctorat. Tot în anul 1956, Eco, și-a început cariera de lector la Universitatea din Torino. După o scurtă perioadă de serviciu în armată a apărut în tipar cu a doua sa publicație, Artă și frumusețe în Evul Mediu. Cartea bazată pe cercetări sale ce i-a conferit reputația de important medievalist. Apoi, a început să lucreze ca editor pentru o publicație binecunoscută din Milano numită Casa Editrice Bompiani. Următoarea sa carte legată de arta modernă, Opera deschică, a apărut în anul 1962.

Umberto Eco a continuat să scrie mai multe lucrări academice de-a lungul anilor ’60, concentrându-se pe semiotică, contribuind, de asemenea, la o serie de publicații academice. Pe lângă aceasta, Eco a urmat și predarea la diferite universități din Florența și Milano. A devenit primul profesor de semiotică la Universitatea din Bologna în 1971 și a publicat O teorie a semioticii în 1976.

Anul 1978 a fost cel care a venit cu o întorsătură semnificativă în cariera sa, atunci când s-a decis să scrie un roman, urmând recomandarea unui prieten. O decizie foarte bună, Numele Trandafirului a devenit un bestseller internațional, stabilind o nouă identitate a lui Umberto Eco. În anul 1986, romanul a fost ecranizat cu o distribuție impresionantă, personajele sale fiind aduse la viața de actori ca Sean Connery și Christian Slater. Pentru Eco, nu a mai fost cale de întoarcere, reușind să scrie alte romane, dacă nu mai bune, cel puțin la fel de bune ca primul, merită menționate Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri,  Misterioasa flacara a reginei Loana și Cimitirul din Praga.

Surse:famousauthors,blog.bookstellyouwhy.com, britannica.com

Conceptul de angoasă și scurtă introducere în filosofia lui Kierkegaard

Sören Kierkegaard (1813-1855) se opune filosofiei lu Hegel, în ce privește adevărul existenței individuale și reprezentarea conceptului de subiectivitate, în opinia lui a fi subiectiv este adevăratul ideal pe care a-l trebui să îl aibă omul. Acesta propune trei etape ale existenței umane, ar trebui ca omul să treacă prin aceste trei etape pentru a parcurge drumul către adevăratul eu: esteticul, eticul și religiosul. Fiecare dintre aceste „etape ale drumului vieții, sunt opinii divergente despre viață, prin urmare, pot intra în conflict. Iar acest conflict este cel care va genera starea necesară pentru a ne determina să căutăm autenticitatea existenței noastre. Filosoful danez este un expert al angoasei și disperării, ale cărui idei se regăsesc în lucrarea sa, Maladia mortală, disperarea este răul necesar pentru salvarea sinelui.

Omul se va simți angoasat (profund neliniștit) atunci când se va confrunta cu adevărul absolut care este inaccesibil. Posibilitatea de a alege îl transformă într-un condamnat la libertate, acesta neavând siguranța că alegerile sale sunt cele potrivite. Această stare angoasantă poate să fie, în opinia lui, depășită doar prin credință. Această reflecție este esențială în filosofia lui, pentru că, așa cum explică Kiekegaard în cartea sa publicată în 1844 sub pseudonimul Vigilius Haufniensis, intitulată Conceptul de angoasă, angoasa, spre deosebire de frică, nu are un obiect fix.

Spleenul, angoasa și disperarea sunt problemele majore ale psihicului uman și Kierkegaard își dedică cea mai mare parte din scrierile sale diagnosticând aceste trei afecțiuni. Oamenii se plictisesc atunci când nu sunt stimulați, fizic sau mental. Pasiunea, este o trăire benefică, să asculți Bach sau să porți o conversație stimulantă, sunt activități ce pot oferi o senzație de ușurare pe moment.

Dar această eliberare nu este veșnică. Plictiseala nu este doar o simplă stare, o pacoste de care vrei să scapi. Adevărul este că un om sănătos din punct de vedere psihologic trebuie să găsească o modalitate de a evita plictiseala. Conflictele dintre datoria etică și datoria religioasă provoacă angoasă. Sistemele sociale de etică îl determină adesea pe om să facă alegeri care sunt în detrimentul sănătății spirituale. Ori tu poți să te supui fie datoriei tale religioase, fie celei etice. Tensiunea dintre aceste îndatoriri creează angoasă. În cele din urmă, disperarea este rezultatul tensiunii dintre finit și infinit. Oamenii se tem de moarte, dar se tem și de existența veșnică.

Angoasa este un concept cheie în gândirea existențialistă, a fost introdus în filosofie de Kierkegaard pentru a se referi la ceea ce simte un om atunci când devine conștient de situația sa în lume. Pentru Kierkegaard, omul nu va avea niciodată acces la adevărul absolut, la transcendența pură. Prin urmare, nu poate fi niciodată sigur de nimic. Este sortit să aleagă fără să fie niciodată sigur că alegerea lui este cea corectă. Credința este atunci singura cale. Este o certitudine subiectivă a adevărului. Este vorba despre a cunoaște ceea ce este adevărat nu în sine, ci pentru sine. În Conceptul de angoasă, gânditorul prezintă angoasa ca un sentiment care, spre deosebire de frică, nu are un obiect definit. Angoasa rezidă de fapt în relația pe care omul o are cu nevoia de a alege între o multitudine de posibilități, specifice condiției sale. Angoasa este experiența libertății trăită ca vertij.

Kierkegaard – omul în fața absolutului

Kierkegaard credea că toată lumea va muri, dar și că toată lumea are un eu sau un suflet nemuritor. Unul care va exista pentru totdeauna. Plictiseala și angoasa pot fi atenuate în diverse moduri, dar singura cale de a scăpa de disperare este de a avea o credință totală în Dumnezeu. A avea totuși credință în Dumnezeu, a fost mai mult decât pur și simplu să frecventăm regulat biserica și să ne comportăm cum trebuie. Credința necesită un angajament personal intens și o dedicare către o interminabilă autoanaliză. Kierkegaard a crezut că a avea o credință totală în Dumnezeu și, astfel, a scăpa de disperare, este extrem de dificil, precum și extrem de important.

Intuiția este cea care ne permite să ajungem la eul fundamental. Intuiția se află între instinct și simțul artistic. Este cea care ne oferă concretul, pentru că prin intermediul ei puteam ajunge la cunoaștere. Minunea și groaza ne însoțesc, depinde de noi spre ce dorim să ne îndreptăm ființa, privind natura omului găsim animalul gata oricând să devoreze sau rațiunea care ne oferă discernământ. Decizia noastră imprimă sensul şi direcţia vieţii noastre şi, uneori, a celorlalţi. Sartre spune asta la numai un an după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în conferința publică L’ existentialisme est un humanisme.

Cruzimea paradoxală a umanității este confirmată cu vârf și îndesat de războaiele duse de om împotriva sa, un Raskolnikov asurzit de urletul grandomaniei.  Existențialismul oferă perspectiva realistă asupra identității umane, viața este abordată în mod subiectiv, premisă filosofică oferită de doctrina unei filosofii prezentă pe scena ideilor încă de la începutul secolului al XIX – lea. Filosofia existențialistă- de unde se dezvoltă existențialismul, își are începutul în filosofia lui Kierkegaard și a lui Nietzsche, prin demersul acestora de a merge direct la om, la subiectiv, au o abordare subiectivistă.

Kierkegaard și filosofia vieții

Filosofia vieții.  În cazul lui Kierkegaard întâlnim predilecția de a se raporta la existența individuală, analizează modurile de existență ale omului. În lucrarea sa „Sau-Sau” (1843), numește și descrie trei stadii ale existenței omului: stadiul estetic, stadiul etic și stadiul religios. Primul este identificat cu Don Juan, când omul vrea să savureze plăcerile vieții, nu se alege pe sine, coordonatele pe care își fundamentează existența sunt fericirea și nefericirea, încercând prin diferite mijloace să acceadă la cea dintâi.

Stadiul etic, care survine din disperarea estetului, și care îi dă posibilitatea de a se alege pe sine, fiind conștient de liberul arbitru,  astfel tinde să atingă absolutul, pe el însuși putând să se aleagă în mod absolut. Ultimul stadiu, cel religios este momentul în care omul se consideră păcătos și înțelege că salvarea sa este posibilă prin intermediul lui Dumnezeu. În același an apare și lucrarea Teamă și cutremurare în care credința este prezentată drept o pasiune absurdă, căreia cel care i se dăruiește se ridică deasupra eticului, depășește comunitatea, credința individualizează, omul este singur în fața absolutului.

Arthur Rimbaud – pionierul simbolismului care a influențat poeții moderni

Arthur Rimbaud (1854-1891) a fost un poet francez care s-a remarcat rapid în literatura franceză de final de secol XIX, fiind prolific încă din perioada adolescenței sale. Înzestrat cu o personalitate boemă, perseverentă și angrenantă, a fost un redutabil idealist și avangardist, iar multe din operele sale l-au inspirat chiar și pe Bob Dylan, o parte din melodiile sale având mai multe elemente care amintesc de poeziile lui.

Încă de la început  a văzut în vocația lui de poet mai degrabă o chemare spirituală. În cele două scrisori ale sale intitulate „Lettres du voyant” (Scrisoarea vizionarului), pe atunci un tânăr de 16 ani, face o asemănare între poeți și „clarvăzători” sau vizionari, el însuși a vrut să devină un vizionar, pierzându-și propria conștiință individuală, fiind absorbit de „necunoscut” sau de ceva ce am putea numi „absolut”. Absolutul, în acest caz, fiind muzica universului, puterea de viață sau divinitatea însăși. A ajunge la această minune misterioasă, la absolut, potrivit lui Rimbaud, ar fi cea mai mare realizare, pentru că important este ca omul doar să fi încercat să ajungă acolo, pentru că asta înseamnă că și-a cultivat propriul său suflet, care era oricum bogat de la început. Dar asta îl face mai câștigat numai pentru că a a reușit să vadă „necunoscutul”, chiar dacă nu să-l și înțeleagă.

Arthur Rimbaud a reușit să ajungă să vadă acest absolut prin „tulburarea tuturor simțurilor”, supunându-se posturilor, durererii sau prin consmul de alcool, droguri sau, în principiu, orice substanță sau activitate care-i modifica starea psihică. Un comportament ce pentru noi pare să fie unul specific oricărui alt artist din vremea aceea. Cu toate acestea, Rimbaud a adoptat un asemenea regim de viață cu mult înainte de marii boemi precursori ai simbolismului, simboliști sau poeți și artiști moderni. Poetul pare să fi explorat cel mai bine aceste „Paradisuri artificiale” ale lui Baudelaire (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867).

Metodele sale neconvenționale, sau poate că nu, i-au deschis calea spre inovația creativă prin care s-a făcut remarcat. Încercând să-și surprindă viziunile sau reveriile pe care le experimenta sub formă de vis, în cuvinte, Rimbaud, a contribuit la crearea unei forme de poezie complet nouă. Prin care au fost respinse doctrinele realismului și naturalismului, ducând la formarea unei noi arte poetice, ceea ce acum numim simbolism. După ce a ieșit din ghearele tiparelor stricte de limbaj, a propus o structură lipsită de formă a poeziei, lăsând ca imaginile și asocierile dintre ele să determine forma ei. Astfel s-a născut și poemul în proză.

Arthur Rimbaud - pionierul simbolismului care a influențat poeții moderni

La vârsta de 17 ani, Rimbaud a scris una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, „Corabia beată”, care expune povestea unei bărci năucite, eliberată de constrângeri, care cedează în fața forțelor elementare… readucând totul la un punct terminus, unde lumea este prezentată prin tema călătoriei în necunoscut. Poemul a atras atenția celebrului poet Paul Verlaine și, astfel, au început o relație pasională și tumultuoasă precum marea din poemul lui Rimbaud. Patronul spiritual care a devenit iubitul său, Verlaine, l-a invitat pe tânărul Rimbaud la el acasă, ceea ce a declanșat o relație romantică sălbatică, care era adesea alimentată de droguri. Legătura lor a fost atât de tumultoasă și haotică, încât Verlaine l-a împușcat pe Rimbaud într-un acces de furie, când se afla sub influența alcoolului.

Despărțirea lor i-a lăsat un gust profund amar tânărului poet, un final care a dat startul unei crize existențiale profunde, făcându-l să renunțe la toate idealurile sale, atât în plan personal, cât și în cel creativ. O perioadă despre care scrie și în opera sa „Une saison en enfer”. În ea, Rimbaud, împărtășește chinul atracției sale fanatice față de Verlaine, precum și eșecul propriei lui estetici, care era prea ambițioasă. Cartea se termină cu o poezie cu titlul simplu „Adieu”, pe care mulți o concep a fi un adio spus poeziei în sine, cel puțin celei cu vocea distinctă pe care Rimbaud și-a creat-o. După această perioadă de „tăcere”, în care s-a rupt de poezie, a lăsat deoparte absolutul filosofic și a optat în schimb pentru aventura în viața reală, călătorind în Alpi, vizitând Egiptul și în cele din urmă călătorind în Africa, ca angajat al unui comerciant de cafea.

Rimbaud revine acasă la Paris, înainte de a muri la vârsta de numai 37 de ani, din cauza unei boli ce la început părea a fi artrită, ca mai apoi să fie diagnosticat cu un cancer osos. Și așa, viața prodigioasă și prolifică a poetului a fost curmată. Dar contribuția lui deja dusese la multe schimbări și munca lui a avut un impact de durată asupra poeziei la nivel universal. Într-o poezie intitulată „Alchimia cuvântului”, Rimbaud și-a deplâns eșecurile, spunând că a fost o simplă flatare credința că ar fi creat un limbaj poetic care, într-o zi sau alta, va fi pe înțelesul tuturor. La fel ca mulți alți vizionari, Rimbaud, nu a ajuns niciodată să-și vadă visul împlinit.

Corabia beată

                                                            trad. de Petre Solomon

Pe Fluviile calme, cum lunecam la vale,
N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roșii, țintuindu-i cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Purtând flamande grâne sau englezești bumbacuri,
Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii-aceia au amuțit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, oriîncotro voiam.

Eu, ce fusesem iarna, mai surdă ca un creier
De prunc, am dat năvală prin mâniosul val.
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureș atât de triumfal.

Furtunile-mi sfințiră treziile marine.
Mai slobodă ca dopul pe ape-am dănțuit
- Și zice-se că ele doar leșuri duc, haine -
Vreo zece nopți, și farul neghiob nu mi-a lipsit !

Curata undă verde, mai duce decât pare
Copiilor o poamă murată, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.

Mă scald, de-atunci, în mare ca-ntr-o poemă gravă -
Licoare lactescentă cu irizări de sori -
Și sorb azurul verde, în care - pală navă -
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori, -

Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri, -
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri !

Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și seara, și zorii plini de-avânt, -
Popor de porumbițe, - și am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ !

Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii, -
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile - ai spune eroi de tragedii !

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -
Săruturi care urcă în ochii mării, lent, -
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Și fosforul ce cântă arzând incandescent !

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă -
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, vârtos -
Fără-a visa că talpa Madonelor din urmă
E-n stare să împingă-oceanul lenevos !

Am dat peste Florile fantastice, în care
Erau ochi de pantere cu piei de om, și flori !
Și peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hățuri către turma verzuilor vâltori !

Văzut-am bălți dospinde – năvoade uriașe
În care putrezește câte-un Leviatan, -
Rostogoliri de ape prin pașnice făgașe,
Genuni ce sug, cumplite, al apelor noian !

Ghețari, bolți de jăratec, sori de argint și aur,
Și sidefii talazuri – epave-n brune mări,
În care, roși de pureci, să prăbușesc balauri
Din arbori lungi, cu negre parfumuri în spinări !

Aș fi dorit să vadă copiii – această lume
A undei, - peștii-aceia de aur, cântători.
Simțeam că-s legănată de înflorite spume.
Mă-naripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone și Poli, purtam pe buze
Suspinul mării, - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze –
Eram ca o femeie căzută în genunchi…

Peninsulă-mproșcată pe țărm cu găinațuri
De paseri cârcotașe, cu ochi bălai, pluteam
Până simțeam că-n plase de-otgoane și de lațuri
Coboară înecații, de-a-ndoaselea !... Eram

O navă rătăcită sub părul mării, - împinsă
De vânturi în eterul lipsit de paseri; eu
Nici de-ale Hansei pânze n-aș fi putut fi prinsă;
Scheletu-mi beat de apă ar fi plutit mereu;

Eu, sloboda odraslă a fumului și-a ceții,
Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid, -

Eu, scândură năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând, -

Eu, ce simțeam, la cincizeci de leghe depărtare,
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi, -
Eu, de albastre-ntinderi eternă torcătoare,
Duc lipsa Europei cu parapete vechi !

Văzut-am sideral arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
- O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis?

Dar prea am plâns ! Ajunge ! Sfâșietori sunt zorii.
Amară-i orice lună, și orice soare-i crunt:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund !

De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă
Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil, pe vine-așezat, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, îndrăgostit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăușii bumbacului să fiți,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți !

1871

Articol preluat de pe Upworthy.com

3 aspecte interesante legate de viața lui Caligula

1. A avut o tinerețe traumatizantă

Gaius Caesar Germanicus (Caligula) s-a născut la 31 august, în anul 12, în Antium (acum Anzio), Italia. Este al treilea dintre cei șase copii pe care i-au avut Germanicus și Agrippina cea Mare, Caligula provine din cea mai distinsă familie din Roma, Iulio-Claudieni, stră-străbunicul său a fost Iulius Caesar și străbunicul său a fost Augustus, în timp ce tatăl său, Germanicus, a fost un lider iubit.

În momentul nașterii lui, viața lui Augustus se apropia de sfârșit, sănătatea conducătorului s-a șubrezit și, având nevoie de un succesor, i-a oferit acest titlu fiului său vitreg, Tiberius, un conducător care nu era iubit de popor, și nu era dorit în poziția respectivă de conducător. Cu toate acestea, alegerea sa a fost stabilită, cu o singură condiție, ca Tiberius să-l adopte pe Germanicus și să-l numească moștenitor, tocmai pentru a face cumva pe plac poporului.

La data de 19 august, în anul 14 d.Hr., Augustus moare. Tiberius și-a asumat repede rolul de conducător și a preluat puterea de la tatăl lui vitreg și, la fel de repede, l-a trimis pe Germanicus în provinciile de est ale Romei sub pretextul unei misiuni diplomatice. Acolo, s-a îmbolnăvit și a murit într-un timp foarte scurt, eveniment ce a dat frâu mai multor teorii care l-au învinuit pe Tiberius de moartea fiului său vitreg, care îi era și rival politic.

Agrippina cea Bătrână a pus și mai multe paie pe foc, l-a învinuit în mod public pe Tiberius de moartea soțului ei și, dorind să se răzbune a alimentat și mai mult teoriile respective. Tiberius a exilat-o pe Agrippina cea Bătrână pe o insulă îndepărtată, unde a fost lăsată să moară prin înfometare. Împăratul i-a închis apoi pe cei doi fii mai mari ai ei, unul dintre ei s-a sinucis; celălalt a murit tot prin înfometare. Datorită vârstei sale fragede, Caligula a fost cruțat, însă trimis să locuiască cu străbunica lui, Livia, soția lui Augustus. În această perioadă, Caligula, care era adolescent la acea vreme, ar fi comis un incest cu sora lui, Drusilla.

În anul 31, Caligula, a fost trimis de Tiberius pe insula Capri, unde a fost adoptat de bărbatul care era presupusul ucigaș al tatălui său și tratat ca un prizonier favorizat. Forțat să-și suprime furia și să manifeste respect față de Tiberius, în ciuda urii pe care o nutrea pentru el, a fost, cel mai probabil, traumatizat de toată această situație. În ciuda asta, Caligula și-a răsfrânt toate sentimentele asupra celorlalți. Așa că, a preferat să își manifeste ura prin intermediul tuturor acțiunilor stranii care i-au fost mai apoi atribuite, îi plăcea să urmărească torturi și execuții. Și-a petrecut nopțile în tot felul orgii. Chiar și pentru instabilul Tiberius a fost prea mult și a putut observa că era dezlănțuit.

2. Numele său adevărat nu a fost Caligula

Caligula era apropiat de tatăl său și, încă de la o vârstă foarte fragedă, a început să-l însoțească frecvent pe Germanicus în campaniile sale militare. În conformitate cu tradiția, Caligula purta o uniformă cu o pereche mică de cizme, astfel dobândindu-și porecla de „Caligula”, cuvântul latin pentru „cizme mici”. Numele acesta i-a fost destinat apoi pentru tot restul vieții sale, în ciuda faptului că ura să fie numit așa.

3. Caligula și-a făcut calul consul?

Caligula avea un cal de curse preferat pe nume Incitatus, i-a oferit animalului multe cadouri, răsfățându-l foarte mult, ar fi avut chiar și un grajd din marmură. Soldaților li s-a ordonat să păstreze liniștea în proximitatea grajdului său, atunci când calul dormea. Se spune chiar că ar fi vrut să-i ofere titlul de consul. Toate informațiile de mai sus provin de la istoricul roman Suetonius.  Povestea calului consul a devenit parte a mitului împăratului nebun Caligula. În romanul lui Robert Graves I se spune că împăratul își face calul  senator, cu intenția de a-l face și consul mai târziu, în timp ce în cartea lui Lloyd C Douglas, duce totul până la capăt.

În realitate, nu a făcut nimic din toate astea. Cel mai probabil este că a spus în mod public că până și calul său ar fi un consul mai bun decât consulii de la vremea aceea, iar mecanismul de propagandă al Senatului a preluat informația de acolo. De asemenea, este posibil să se fi gândit serios la asta, dar tot ca o modalitate de a-și înjosi Senatul. Nero a încercat mai târziu să-și înjosească senatorii punându-i să lupte precum gladiatori și prostituindu-le soțiile.

Surse:

https://www.historyextra.com/
https://www.history.com/
https://www.biography.com/

Nae Ionescu – scurtă introducere, ideile din fișe de lectură

Nae Ionescu pentru mine a fost o revelație, am aflat de el destul de târziu, nu pot spune sigur în ce an de facultate eram, cert este că absolvisem liceul de cel puțin un an de zile când l-am descoperit. „Vinovatul” a fost Mircea Eliade. Poate părea destul de ciudat faptul că acest articol debutează cu o referire la Mircea Eliade dar atunci când un român face referire la Nae Ionescu sau la Giovani Papini, tind să cred că a ajuns la ei prin intermediul lui Eliade, intelectualul interbelic care avea „mintea enciclopedică” și care, de cele mai multe ori, era singurul autor studiat în liceu și reușea să ne pună mintea în mișcare.

Urmând exemplul lui Eliade, citindu-l pare că putem păcăli timpul, dacă încercăm să ajungem la „sursele” lui. La Nae Ionescu nu aș fi ajuns cu siguranță dacă nu aș fi pus mâna pe Memoriile sale. Imediat ce am reușit să mă dezmeticesc din toată atmosfera jurnalului interbelic, în care prezintă întreaga sa viață din România, de până în 40 de ani, am început să vrea să aflu mai multe despre Nae Ionescu, pe care îl mai întâlnisem de fapt și la Jeni Acterian, Petre Țuțea sau Constantin Noica și Emil Cioran dar nu fusese prezentat mai pe larg și nu reținusem figura lui atât de importantă pentru generația ’20 sau generația trăiristă. Cercetând m-a fascinat și am aflat că a fost cel care a pus bazele mai multor discipline în România. Am convingerea că fără cursurile sale de filosofia religiei, Mircea Eliade, nu ar fi ajuns un nume important în studiul istoriei și filosofiei religiilor.

Nae Ionescu și teoria cunoștinței

Nae Ionescu se naște la data de 16 iunie 1890 în Brăila, acesta a fost un important filosof și jurnalist român din perioada interbelică. Despre el se spune că a fost un adept al trăirismului, ceva ce am putea asimila cu termenul de existențialism într-un vocabular filosofic contemporan. Mișcare pornea, ca în cazul existențialismului, de la filosofia vieții care îi are pe Kierkegaard, Nietzsche, Spengler etc. Teoria cunoștinței este de fapt o antologie de cursuri adunate de studenții săi. Acestea au fost litografiate Constantin Dumitrescu după notele stenografiate de Tudor Ionescu și Floru Andronic. Antologia este, se poate să mă hazardez, dar cred că este o introducere în filosofie. Chestionează cele mai importantă concepte din metafizica occidentală. Mie mi-a parvenit volumul de la Editura Anastasia care a fost publicat în București în anul 1996.În primul capitol, adică primul curs, denumit: Introducere în problematica Teoriei cunoștinței face departajarea între semnificația termenilor de filosofie și filosofare. Nae Ionescu specifică faptul că cei doi termeni ar trebui să fie același lucru numai că filosofarea reprezintă mai degrabă acea încercare de împăcare a omului cu sine. Este atitudinea spirituală prin care omul ajunge să chestioneze asupra existenței sale. Și, revenind, la termenul de filosofie, spune că este un obiect de studiu. Apoi abordează tema importanței teoriei cunoștinței în filosofie. Susține că întregește filosofia. În viziunea filosofilor până în secolele XVIII-XIX există realitatea în sine. Filosoful pornește cercetarea de la de secol XIX realitatea este una și neschimbată.

Mai departe oferă o perspectivă asupra unui alt concept important și anume adevărul. Și care este importanța lui în procesul de cunoaștere, desigur există multă arbitraritate în acest proces de cunoaștere a lumii. Iar toată această expunere se leagă mai apoi de definirea gnoseologiei despre care precizează că pentru ca: o gnoseologie sa fie o știință sau o disciplina a normelor ar însemna ca ea sa ne dea noua, sa ne indice cai de conducere, ar însemna ca ea sa ne spună daca cunoștința pe care o întrebuințăm noi este o cunoștința valabilă sau nu si sa ne spună cam cum trebuie sa lucram, pentru ca aceasta cunoștința a noastră să fie valabilă. Însă cea mai interesantă parte este, cred eu, cea în care dezbate aspra cogito-ului. Pe care îl delimitează între cogito cartezian- unde delimitează prin faptul că orice om ia în conștiința lui realitatea. Acesta cuprinde și operația reflexivă, pasivă-prin care doar luăm act că ceva există și atât. În cazul reflecției este vorba despre două procese de gândire prin care omul ajunge la realitate și reușește să mediteze asupra ei.Oricât de alambicată poate părea toată expunerea sau dezbaterea asupra filosofiei care se referă la cogito, în explicația lui Nae Ionescu reușești să ajungi mai aproape de semnificația conceptelor.

Pentru o mai bună înțelegere a gândirii sale și ale opiniilor sale legate și de legăturile sale cu mișcările legionare Roza vânturilor ne oferă multe detalii legate de omul Nae Ionescu, este o culegere de articole, unite și publicate din inițiativa lui Mircea Eliade. Pentru gânditorul Nae ionescu există: Curs de metafizică și Curs de istoria logicii, Tratat de metafizică, iar în Suferința Rasei Albe reușim să înțelegem mai bine care era conștiința unor intelectuali și oameni simpli din interbelic, se poate înțelege care a fost fondul pe care a putut să se nască ideologiile vremii.

Yukio Mishima – viziunea asupra Japoniei imperiale și sinuciderea rituală (seppuku)

Yukio Mishima (1925-1970) rămâne un nume controversat atât în istoria japoneză cât și în cea a literaturii universale, cu o personalitate puternică, înzestrat cu mult talent, a explorat mai multe laturi artistice spre care a simțit că avea înclinație. Înainte să se sinucidă în mod ritualic (sepukku) în data de 25 noiembrie 1970, a ținut un discurs de la un balcon, pe care îl ocupase ajutat de alți 4 membri ai organizației sale: Tatenokai, al  comandamentului din tabăra Ichigaya, secția din Tokio a Comandamentului Estic al Forțelor de apărare japoneze, prin care se pronunța împotriva constituției japoneze semi-pacifiste care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. După ce au pătruns în birou s-au baricadat în interior, legându-l de un scaun pe comandant, apoi, Mishima, a ieșit pe balcon având un manifest și un afiș pe care erau trecute cererile lor. Gestul și discursul său au fost întâmpinate cu ironie de soldați. Moment în care a realizat că este nevoie de un gest mult mai însemnat pentru a fi luat în seamă.

Yukio Mishima revine în birou unde comite sepukku, un alt membru al Tatenokai (Masakatsu Morita) încearcă să-l decapiteze dar nu este capabil să ducă misiunea până la capăt, motiv pentru care Hiroyasu Kogaa, un alt coleg, duce totul la bun sfârșit. După toate astea Morita comite și el sepukku și este decapitat de Koga. Scriitorul nipon a știut de la bun început că puciul său are șanse slabe de reușită, și-a plănuit sinuciderea rituală în detaliu cu mult timp înainte, doar un grup restrâns de persoane, membrii ai Tatenokai , știa de planul său.

Yukio Mishima - viziunea asupra Japoniei imperiale și sinuciderea rituală (seppuku)

Scriitorul a intuit faptul că japonezii trecuseră deja printr-un amplu proces de redimensionare a realității și că sensibilitatea lor se deteriorase semnificativ, valorile sale și ale organizației pe care o conducea erau considerate depășite. Prevăzuse refuzul de care se va lovi. Motiv pentru care alege să rămână în conștiința oamenilor printr-un gest șocant. Pentru că un eveniment de o asemenea dimensiune impune altfel receptivitatea unei întregi societăți. Imediat după ce a fost decapitat, capul lui Mishima este așezat pe o foaie de ziar, imaginea este preluată de mass media și este consemnată în manualele de istorie, fiind transmisă din generație în generație ca una dintre cele mai tragice imagini ale istoriei recente, împreună cu ciuperca de la Hiroshima.

Impactul gestului lui Yukio Mishima și importanța operei sale

Gestul său de la vârsta de 45 de ani a devenit cel mai cunoscut episod din viața lui, de cele mai multe ori „biografii” uită să menționeze reacția soldaților care l-au ridiculizat. Este foarte probabil ca prolificul scriitor a circa 40 de romane, zeci de piese de teatru și numeroase volume de nuvele, cărți de eseuri, scenarii de film și al unui libret să nu se fi așteptat la această reacție. Cât timp și-a ținut discursul trei elicoptere s-au învârtit deasupra lui, iar printre țipetele publicului și sunetul scos de rotoare nu s-a auzit nimic din ce a avut de spus. Mishima avea o raportare lucidă asupra propriei persoane, era conștient că modul său de a se raporta la realitate era opus epocii sale. A privit mereu înapoi cu nostalgie, indicând în trecutul nipon o țară idealizată. Recunoștea în trecut Japonia modelată de valori eroice și cavalerești. Sinuciderea sa dramatică a fost interpretată – așa cum a dorit să fie – drept un act de sfidare a Japoniei moderne.

Yukio Mishima - viziunea asupra Japoniei imperiale și sinuciderea rituală (seppuku)

Raportarea la propria țară care ar fi pierdut un punct 0 al purității și devotamentului nu se reflectă în viziunea pe care o avea asupra lumii în general și asupra lui însuși, avea o viziune cât se poate de modernă. Opera lui a fost influențată de scriitori ai un romantism târziu sau decadenți, precum Baudelaire sau Oscar Wilde, de unde preia ideea conform căreia viața lui poate fi modelată precum o operă de artă. A preluat din filosofia lui Nietzsche ideea de Supraom (Übermensch), crezând că un astfel de om se creează prin intermediul voinței de putere.

Nihilismul pe care îl identifică Nietzsche în Occident după „moartea lui Dumnezeu” era necunoscut pentru japonezi. Importanța existenței unui Dumnezeu transcendent în culturile și societățile modelate de monoteism este aceea de garant suprem pentru importanța și valorile importante în viața omului. Dacă „Dumnezeul mort” nu este înlocuit cu un surogat – înlocuit poate de credința în umanitate, știință, evoluția cosmică, orice – este urmat de o stare a lipsei de sens. O temă care este explorată de Yukio Mishima, reprezentând tema centrală a romanului său Life for Sale (Viață de vânzare), care este scris cu un simț al umorului negru, fiind scris sub un ton eroic și auto-batjocoritor. Personajul principal dorind să se sinucidă, fiind singurul scop care îi oferă un sens existențial, nereușind niciodată să descopere de ce își dorește să se sinucidă.

Yukio Mishima - viziunea asupra Japoniei imperiale și sinuciderea rituală (seppuku)

Prin intermediul operei sale a reprezentat una dintre cele mai distinctive patologii ale culturii moderne. Individualismul radical și tendințele nihiliste. Cultul auto-creației și încercarea de a lăsa o amprentă asupra lumii prin intermediul unui gest spectaculos au fost elementele care l-au definit ca persoană. Valorile estetice erau apreciate în Japonia acelor vremuri, o societate unde, spre deosebire de Occident care are la baza tradiția creștină a anatemizării actelor suicidale. Motiv pentru actul lui Mishima nu este trat cu dispreț, într-o țară în care suicidul nu a fost condamnat dar a fost onorat ca o datorie – nu a fost practicat ca mod de auto-exprimare. Ideea că cineva ar trebui să-și creeze viața a fost într-adevăr ceva nemaiauzit. În Japonia pre-modernă, cultul personalității lui Mishima ar fi fost respins și trat cu dispreț. Pentru Mishima „nimicul” reprezenta o stare de spirit în care sensul a fost pierdut. Încercarea sa nietzscheană de a depăși nihilismul printr-un cult al voinței individuale a fost modelată mai degrabă de ideile occidentale decât de tradițiile japoneze pe care credea că le readuce la viață.

Satyricon și începuturile romanului occidental. Moștenirea și influența lui Petronius

Satyricon este o satiră scrisă în limba latină de către Titus Petronius Niger, istoricii speculează că ar fi fost scrisă undeva prin anul 49 p. Chr.. Petronius a trăit în epoca împăratului Nero, fiind chiar unul dintre consilierii săi, îl ajuta în materie de petreceri sau orice altceva ținea de extravaganță și lux. Importanța satirei rezidă în faptul că este o capodoperă din punct de vedere stilistic dar și pentru că anticipează forma romanului așa cum o cunoaștem astăzi, privită cu un ochi asincronic putem identifica multe din caracteristicile romanului postmodern. Petronius însuși este amintit mai degrabă pe fondul acestei satire și mai puțin pentru importanța persoanei sale în istorie sau pentru influența sa în viața lui Nero.

Satyricon – anticipează romanul occidental

În ciuda faptului că viața lui Petronius a fost una plină de evenimente fabuloase istoria l-a păstrat pentru opera lui. Astăzi este amintit pentru capodopera sa, Satyricon, una dintre primele lucrări ale lumii vechi despre care se poate spune că urmează o structură romanescă. Așa cum probabil era de așteptat o parte din lucrare nu s-a păstrat de-a lungul timpului ceea ce pare să creeze și o mică ambiguitate cu privire la paternitatea sa. Există istorici care nu îi atribuie lui satira Satyricon.

Subiectul satirei are în vedere reprezentarea temei degradării societății romane și influența nefastă a banilor asupra familiilor, reliefată prin intermediul unei aventuri a trei aventurieri: Encolpius (naratorul, un renumit gladiator al acelor vremuri), Giton (iubitul și sclavul lui Encolpius) și Askyltos ( fostul iubit, actualul prieten și rival al lui Encolpius, amândoi se luptă pentru iubirea lui Giton). Cea mai cunoscută secțiune a lucrării care supraviețuiește este Cena Trimalchionis. Oferă o descriere minunată a unei petreceri făcută de un fost sclav Trimalchio, care acum este foarte bogat.

Secvență din Satyricon de Federico Fellini, 1969

Mulți cred că Petronius a batjocorit ceea ce el a perceput drept pretențiile clasei oamenilor liberi de puțină vreme. Care formau o parte din curtea lui Nero , împăratul unei societății romane aflată în decădere morală. El îi înfățișează pe foștii sclavi în ipostaza unor oameni foarte vulgari, ipocriți și fără bun gust. Mulți comentatori cred, de asemenea, că Petronius îl satirizează pe Nero, făcând referire la vulgaritatea și insipiditatea lui. Limbajul folosit în roman este remarcabil iubitorii de literatură citesc încă acest roman episodic, în special faimosul Banchet. Lucrarea reprezintă o sursă neprețuită de informații despre viața socială a Romei din secolul I p. Chr.

Influența Satyriconului ajunge departe, într-una dintre cele mai faimoase și aclamate opere de literatură din secolul al XX-lea. În figura lui Trimalchio – un sclav eliberat, ca vrea să câștige respectul înaltei societăți în care a intrat – romancierul F. Scott Fitzgerald a văzut un prototip pentru figura misterioasă a „noilor îmbogățiți”, figuri precum cea a lui Jay Gatsby, din romanul său recunoscut la nivel internațional: The Great Gatsby. De fapt, unul dintre titlurile originale ale lui Fitzgerald pentru roman face ca această comparație să fie îndreptățită: Trimalchio in West Egg (și în altă parte, pur și simplu, Trimalchio). În cele din urmă, desigur, Fitzgerald a ales titlul mai direct pentru romanul său, însă o versiune a romanului care poartă primul titlu a fost publicată după moartea sa. O lucrare puțin mai recentă, mult mai mult inspirată de Satyricon, este adaptarea filmului de către cunoscutul cineast Frederico Fellini, cunoscut sub numele de Fellini Satyricon.

Petronius a fost o figură importantă în domnia lui Nero. A fost un curtezan important și un estet care credea că gustul și frumusețea erau mai importante decât datoria. Dacă, după cum se crede, a fost autorul lucrării Satyricon, Petronius a fost unul dintre primii romancieri din lume și opera sa a influențat dezvoltarea genului și a artiștilor la câteva secole după moartea sa.

Scurtă biografie a autorului – Petronius și Nero

Petronius este amintit ca unul dintre primii romancieri ai Occidentului, fiind o figură culturală de o importanță mare printre contemporanii săi. Influența sa s-a manifestat în timpul domniei lui Nero, s-a bucurat de aprecierile împăratului îndrăgostit de arte dar tot el este cel care îi va aduce și moartea. Sursa principală a biografiei sale este o altă personalitate fascinantă, Tacit. Pe baza documentelor care au făcut față trecerii timpului s-a putut deduce faptul că a fost unul dintre membrii elitei bogate romane și în epoca respectivă oamenii se așteptau ca cei de teapa lui să ocupe importante posturi militare și politice.

Sursa: The Guardian

În ciuda acestora lucruri Petronius a fost un mare petrecăreț dedicând foarte mult timp multor activități care îi produceau plăcere dar (din fericire) a pus accentul și pe artă. Lipsa lui de seriozitate nu l-a împiedicat să prospere în domeniul politic, a fost guvernator provincial al Bitiniei și a fost chiar consul în 63 p. Chr.  a dat dovadă de inteligență demonstrând ca are multe capacități, dar acest lucru nu a durat prea mult, recidivând în beții și un regim de viață promiscuu.  

Sfârșitul lui Petronius

Titlul său de consul i-a atras atenția lui Nero. Împăratul și consulul în timp au descoperit că purtau aceeași dragoste față de lucrurile rafinat, în mod special față de arte. Nero la introdus la scurt timp pe fostul consul în cercul de la Curte. Petronius era un om cultivat și a reușit să câștige o anume autoritate în domeniul artei devenind influent în viața împăratului, care l-a pus în funcția de „arbitru al eleganței”, Cuvântul lui fiind decizional în aspectele legate de gust și artă de la Curte. Pe măsură ce Petronius era din ce în ce mai apropiat de Nero, amândoi se afundau într-o viață din ce în ce mai desfrânată și devenea din ce în ce mai instabil și mai crud. Mulți au devenit invidioși pe relația strânsă dintre ei și s-au temut că ar putea deveni mult prea puternic la Curte.

Sursa: earlyworldhistory

Invidia celorlalți a dus la sabotarea lui Petronius. Potrivit lui Tacit în anul 66 d. Chr., șeful Gărzii Pretoriene l-ar fi mințit pe Nero că Petronius intenționează să-l ucidă. De fapt nu exista niciun complot și Petronius nu avea nici cea mai mică intenție să facă ceva care să ducă la asasinarea lui Nero. Suspiciunile lui Nero au trecut mai departe de prietenia care îl lega de Petronius și a dat ordin să fie reținut la Cumae, unde este acum Napoli. Petronius a decis să se sinucidă, tot Tacit ne spune că și-a tăiat venele apoi i-a pus pe sclavii săi să le lege pentru a întârzia momentul morții, timp în care ar avea timp să își ia rămas bun de la prieteni și familie. Ultimele ore din viață le-a petrecut alături de prieteni, citind poezii și ascultând muzica lui preferată.

Hieronymus Bosch și „Grădina plăcerilor”. Aspecte importante ale operei de artă

Hieronymus Bosch (1450-1516) este un artist controversat, mulți istorici și critici de artă îl consideră un fel de oază de modernism regăsită în contextul artei renascentiste. Grădina plăcerilor sau Grădina deliciilor (1503-1504) este cea mai complexă și enigmatică dintre operele sale, o lucrare în care regăsim o amplă viziune despre natura umană. Falkenburg regăsește în ea tema destinului umanității, chiar dacă Bosch pare să redea într-un mod ceva mai succint și diferit viziunea sa în părțile exterioare ale Tripticului, comparativ cu tabloul central, importanța lor este de necontestat, ele în sine fiind opere de artă de o neprețuită valoare.

Tripticul a fost găzduit în Museo del Prado, Madrid, din anul 1939. Bosch avea undeva între 40 și 50 de ani când l-a creat, opera reprezintă încununarea talentului său artistic. Opera prezintă în mod subiectiv un Paradis ancenstral, al lui Adam și al Evei, în care sunt reprezentate mai multe dintre plăcerile trupești ale omului, în care sunt diferite ipostaze ale corpului uman, nuduri și imagini care evocă viziunea omului despre iad. Infernul privit prin ochii lui Bosch prezintă mai multe modalități de pedeapsă pentru diferite păcate, fiecare în parte redate în cheie fantastică. Tripticul reprezintă o minunată alegorie moralizatoare a cărei fascinație pare să fie sporită odată cu trecerea timpului. De aceea am considerat relevant un astfel de articol care prezintă succint câteva aspecte legate de una din capodoperele umanități.

La o întâlnire cu Hieronymus Bosch și „Grădina plăcerilor”

Grădina plăcerilor nu are semnătura artistului pe ea, cu toate acestea paternitatea operei nu a fost niciodată pusă la îndoială. Culmea este că specialiștii din domeniu au pornit în dezbateri ample cu privire la data la care a fost creată propriu-zis opera de artă. Pornind de la rapotul făcut de Muzeului del Prado, care a constat într-o analiză dendrocronologică (datarea structurilor, elementelor și rămășițelor de lemn pe baza analizei inelelor anuale de creștere ale arborilor, în cazul nostru al lemnului care a servit ca pânză) s-ar părea că opera este executată undeva în jurul anilor 1480-1485. Această descoperire se bate cap în cap cu datarea făcută pe baza stilului în care a fost executat tripticul. Stilul este similar cu cel din tripticul „Adorația Magilor”, care este datat în anul 1494, ceea ce determină specialiștii să considere că „Gădina plăcerilor” este executat undeva până în anul 1500 și nu 1505.

Un alt aspect la care trebuie să ne gândim este dimensiunea tripticului. Spun asta pentru că este mare, are undeva la 205,5 centimetri înălțime și 384,9 centimetri lățime. Lățimea fiecărei părți exterioare este de 76,5 cm iar panoul central este de 231,9 cmm iar atunci când este închis, tripticul măsoară în lățime 153 de cm. Cu o lățime de aproape 4 metri și cu o înălțime de 2 metri nu poți să nu spui că are o dimensiune impresionantă. Ai posibilitatea să observi în detaliu fiecare figură misterioasă sau fiecare formă fabuloasă de fructe și de animale ciudate.

„Grădina plăcerilor” a lui Hieronymus Bosch este cel mai mare triptic dintre cele mai celbre triptice executate de artist care au făcut față trecerii timpului. Unde amintim și lucrările:  Tripticul Judecata de Apoi  și Tripticul Ispitele Sfântului Anton.

Hieronymus Bosch și „Grădina plăcerilor”. Aspecte importante ale operei de artă
Sursa: museodelprado.es

Tehnica cromatică: Grisaille și culorile vii

Tripticul este realizat în ulei pe planșe din lemn de stejar, fiind format dintr-un panou central și alte două dreptunghiuri bilaterale, care se pot închide ca două obloane acoperind panoul central. Aripile tripticului înfățișează picturi realizate în ulei despre creația Pământului, tehnica folosită în cazul acestora este grisaille, reprezintă o tehnică de pictură în care se utilizează o paletă monocromatică de griuri, semnificația acesteia este de utilizare a griurlor, se traduce de la cuvântul franțuzesc „gris” care în română devine „gri”.

Griurile se regăsesc preponderent în exteriorul tripticului dar alături de ele pute idetifica și nuanțe de roz pal și de alb gălbui sau crem mai deschis. Paleta de culori neutre este un bun fundal pentru micile detalii de alb care creează senzația de luminozitate, de viață interioară. Planoul central este o explozie de vitalitate, Bosch a folosit culori frumoase punând accent pe nuanțele de galben, de la ocru până la pigmenții obținuți din plumb-staniu, varietăți pe azuriu, roșu (carmin sau vermilion), verde, alb și negru. O paletă de culori ce ține de un gotic târziu.

Dacă privim doar tehnica folosirii culorilor specifice lui Bosch putem descopei cu ușurință, chiar cu un ochi neavizat, că fiecare culoare are o semnificație particulară, denotă un simbolism care creează o paletă de teme semnificative în înțelegerea mesajului global al operei. De pildă, rozul simbolizează divinitatea și manifestarea acesteia dar și fecunditatea sau face o trimitere către starea interioară a vieții. Rozul este folosit pentru haina lui Dumnezeu, în panoul din dreapta este folosit pentru colorarea ființelor îndumnezeite sau angelice, prin care se insinuează autoritatea divină.

Culoarea albastru (azur) simbolizează Pământul, manifestarea entităților telurice sau partea materială/concretă a Universului. Îl găsim în munții tereștri din partea dreaptă a panoului din stânga, prin albastru este exprimat teluricul în toate formele sale, îl regăsim și în reprezentarea ființelor terestre, inferioare sau a celor care se află sub influența unor puteri sau și ființe inferioare.

Importanța operei lui Bosch în suprarealism

„Automatism psihic pur, prin care se propune să se exprime – verbal, în scris sau în orice alt mod – funcționarea efectivă a gândirii. Dictarea gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, eliberată de orice preocupare estetică sau morală.”

Breton în manifestul său suprarealist, publicat în anul 1924

Odată cu apariția artei moderne în secolul XX Bosch începe să reintre în atenția oamenilor de artă și nu numai. Charles Mooij, directorul Muzeului Noordbrabants, susține că suprarealiștii credeau că Bosch este de fapt primul artist în sensul modern al cuvântului, este chiar modernul care deschide porțile spre suprarealism. Salvador Dali i-a studiat cu atenție lucrările, cei doi având în comun un foarte dezvoltat simț al realului pe care l-au investit prin creativitate cu valențe fantastice în arta lor. Influența lui Bosch este de necontestat în suprarealism, o putem întâlni și în operele unora ca Rene Magritte și Max Ernst.

Hieronymus Bosch și „Grădina plăcerilor”. Aspecte importante ale operei de artă
Sursa: desydemeter.wordpress.com

Gânditorii lumii grecești antice care au format lumea modernă

Gânditorii lumii grecești antice au meditat asupra unora dintre cele mai complexe concepte considerate specifice gândirii moderne. Aceștia au elaborat teorii ale căror subiect angrenează filosofii moderni în ample lucrări hermeneutice. Cert este că ideile fundamentale legate de lumea noastră elaborate de filosofi precum Socrate, Platon și Aristotel reprezintă un punct de plecare pentru lumea în care trăim. Personalitățile care au folosit rațiunea și logica pentru a oferi o explicație legată de cum funcționează lumea, au explorat astrele și comportamentul uman sau au oferit principii care să explice complexitatea moralei umane. Să aflăm care au fost unele dintre mințile fondatoare ale Occidentului și care au fost ideile lor. În cele ce urmează vor fi enumerate unele din cele mai importante școli de filosofie din Grecia Antică și influența lor asupra formării gândirii occidentale.

Gânditorii lumii grecești antice

Thales din Milet: a trăit în secolul VII a. Chr. și a fost preocupat mai mult de principiile descoperite în natură și mai puțin de problemele care țineau în mod deosebit de morală. Istoricii susțin că s-a născut în anul 624 a. Chr. în Milet, situat în Asia Mică, a făcut parte din al doilea val de gânditori care au încercat să descopere cum s-a format Universul și au fost primii care au dezbătut asupra unor probleme specifice metafizicii. Thales era monist, crezând că la baza întregului Univers se află o singură particulă, introduce pentru prima dată noțiunea de element material primordial aflat la baza tuturor lucrurilor. Principiul descoperit de el era apa, care reprezenta atât o formă a începutului cât și nașterea Universului în sine.

Ipoteza lui Thales dezbătea și asupra felului în care ar fi trebuit să arate această particulă. Ideea lui a pornit de la reprezentarea Universului sub formă de bloc cosmologic, care ar fi avut posibilitatea să se schimbe și să se miște. Thales din Milet a fost și primul filosof care nu a crezut că lumea a fost făcută de zei. Acesta a avut o influență foarte mare asupra contemporanilor săi și a înființat și o școală de filosofie, Școala Milesiană.

Pentru mai multe informații consultă: „Fragmentele presocraticilor”, Editura Junimea, iași, 1974; Presocraticii. Apariția Gândirii Raționale – un podcast disponibil pe youtube. Istorii ale filosofiei precum cea scrisă de Jacqueline Russ sunt o bună introducere în filosofia presocraticilor.

Pitagora – părintele matematicii

Pitagora a fost parte din cel de-al doilea val de gânditori, fiind unul dintre cei mai importanți presocratici. S-a născut în Samos în jurul anului 570 a. Chr. Acesta era de părere că matematica este calea spre deslușirea misterului vieții, credea că doar matematica poate să ofere o explicație armonioasă și rațională asupra modului în care funcționează lucrurile în Univers. Considera că totul este guvernat de principiul matematic și că matematica este una dintre disciplinele pe care se putea forma filosofia. A descoperit relațiile complexe dintre numere, cele mai importante fiind considerate proporțiile și raporturile posibile dintre ele.

Pitagora a studiat geometria și a făcut unele dintre cele mai importante descoperiri din acest domeniu. Descoperirile sale sunt luate în considerare până în zilele noastre, se află la baza arhitecturii și matematicii de mii de ani. A fost primul dintre gânditorii antici greci care s-a folosit de raționamentul deductiv și a revoluționat modul în care se formau teoriile de la acea vreme.

Socrate – adevăratul părinte al gândirii occidentale

Socrate este fără îndoială cel mai cunoscut filosof antic grec din istoria omenirii. Munca lui a schimbat fundamental cursul filosofiei occidentale. S-a născut în anul 469 a. Chr. și a luat parte la Războiul Peloponesiac (431-404 a. Chr.). Credea în reîncarnare și considera că binele suprem constă în deprinderea înțelepciunii. Doar ea ne poate ajuta să ducem o viață mai bună. Credea într-o diferență absolută între bine și rău și că cele două pot fi recunoscute de om doar prin intermediul cunoașterii și ignoranța reprezenta cel mai mare rău.

De la el ne parvine „metoda socratică”, ceea ce implică pornirea într-o amplă serie de întrebări pornind de la ideea unui om, iar rezultatul dorit era lipsa tuturor contradicțiilor sau defectelor. Se ajungea la concluzia dorită atunci când orice scăpare dispărea. Acesta prefera ca omul să greșească decât să nu își pună deloc întrebări sau să nu încerce să găsească răspunsuri legate de lucrurile din lume. Era de părere că o viață lipsită de interogații își pierde sensul.

Platon- unul dintre cei mai cunoscuți gânditori greci antici

Platon este alături de Socrate pe lista celor mai cunoscute personalități ale lumii antice occidentale. Considerat un al doilea părinte al gândirii filosofice occidentale. S-a născut în anul 427 a. Chr. iar până să se apuce de filosofie a fost un important scriitor, se știe că scrisul tragediilor a influențat modul în care și-a construit discursul filosofic. Ideile regăsite în dialoguri precum Republica, Cratylos sau Phaidros au influențat generații la rând de filosofi.

Acesta credea că există o lume perfectă (Lumea Ideilor), lumea spre care omul trebuie să tindă întreaga lui viață. De exemplu putem considera că de fiecare dată când vedem o masă trebuie să ne gândim că este doar o copie a mesei reale, pe care o putem găsi în Lumea Ideilor. O viziune care a fost teoretizată prin „Alegoria Peșterii”.

Teoria lui privind lumea noastră, ca o replică a Lumii Ideilor făcea referire și la lucruri mai abstracte precum Bunătatea sau Adevărul. Iar rolul filosofiei este de cale prin care putem descoperi formele ideale, adevărate, ale tuturor lucrurilor și conceptelor cu care omul intră în contact de-a lungul existenței sale.

Aristotel- marele filosof care l-a format pe Alexandru cel Mare

De la vârsta de 17 ani Aristotel studiază în Academia înființată de Platon, mai apoi ideile sale nu se mai potrivesc cu cele ale mentorului său, așa că după două decenii părăsește Academia (unde este o perioadă de timp și profesor) și decide să-și înființeze propria lui școală de filosofie, Lyceum. De asemenea, importanța lui istorică constă și în faptul că l-a educat și format pe Alexandru cel Mare și este primul filosof care și-a tradus lucrările în limba arabă.

Aristotel a vrut să descopere cum ajunge omul să cunoască lumea din jurul lui, urmând idealul mentorului său, Platon. Spre deosebire de el însă, respinge ideea unei lumi ideale, abordarea lui a fost empirică. Era de părere că ajungem să cunoaștem lumea din jurul nostru prin intermediul interacțiunii directe cu tot ce ne înconjoară.

Pentru el experiența era singura care ne poate edifica cu privire la elementele realității în care trăim. A dezvoltat silogismul, care contă în analiza mai multor idei care pot genera o concluzie. Ceea ce, în opinia lui, reprezenta un produs inerent al omului, puterea de a ne folosi rațiunea fiind aspectul care ne diferențiază de animale. De asemenea, a fost preocupat de procesul gândirii, de scopul lucrurilor și de cum am putea să ducem o viață mai bună. Soluția lui era recunoașterea calităților noastre și exploatarea lor în virtutea obținerii virtuții și atingere potențialului nostru maxim. În opinia lui așa arată fericirea.

Contribuția adusă de Aristotel este aproape de necrezut, pune bazele aproape tuturor disciplinelor lumii moderne. Printre cele mai importante lucrări se numără: Metafizica, Fizica, Poetica ș.m.d.