Hypatia din Alexandria femeia care a fost „un genial filosof”

Hypatia din Alexandria a fost una dintre mințile geniale ale lumii vechi occidentale, a rămas în istorie cu reputația unei foarte bune matematiciene, aceasta reușind să obțină multă considerație în Imperiul Roman, motiv pentru care a avut parte și de anumite privilegii, este cunoscută și pe fondul cunoștințelor sale din domeniul filosofic. Chiar dacă a avut parte de anume considerația aceasta și-a trăit viața într-o perioadă în care puterea Bisericii era în plină ascensiune. Astfel, nu a durat prea mult până să intre într-un conflict cu episcopul creștin și autoritățile locale de la acea vreme.

Hypatia se naște în anul 355 a. Chr. în Alexandria, se spune că încă de la o vârstă precoce s-a remarcat pentru o inteligență aparte, fiind crescută și educată de către tatăl ei Theon, la rândul său un foarte bun și cunoscut matematician la acea vreme. Hypatia a avut privilegiul să lucreze alături de tatăl ei pentru o perioadă mai îndelungată de timp. Din păcate pentru noi, ca în cazul majorității lucrărilor vechi, ne-a parvenit doar o mică parte din munca sa. Din fragmentele care ne-au parvenit nu se poate reconstitui opera la adevărata ei valoare în mare pentru că nu a făcut față trecerii timpului dar și pentru că în epoca ei oamenii nu au apreciat-o. Din ce se cunoaște în prezent se poate spune că opera a cuprins și o serie de comentarii făcute pe marginea lucrărilor a numeroși și importanți gânditori ai lumii vechi. Printre ei s-au numărat și Diphantus cu Aritmetica sau Ptolomeu cu Almagist. De asemenea Hypatia a fost menționată în istoria astronomiei, aducând și aici contribuții demne de luat în seamă. Dar peste tot și toate reala sa contribuție semnificativă a fost adusă în domeniul filosofiei. Aceasta aderând la principiile școlii neoplatonicienilor.

Hypatia din Alexandria femeia care a fost „un genial filosof”
secvență din filmul Agora în regia lui Alejandro Amenábar

Hypatia din Alexandria și celebritatea de care se bucură

Celebritatea Hypatiei se poate datora în mare parte și pe fondul morții ei șocante. Însă ar trebui să privim totul sincronic și să ne întrebăm cât de neobișnuită era ea pentru epoca în care a trăit. Pentru că este sigur faptul că Hypatia s-a remarcat  și prin faptul că erau foarte rare femeile cu preocupări asemănătoare ei, pentru că oricât ar părea de absurd sau de straniu, nu a fost singura femeie care a predat filosofie în timpul Imperiul Roman.

Hypatia de fapt s-a înscris într-o lungă tradiție care își are rădăcinile în Grecia clasică. Al cărei mod de organizare și mentalitate a permis prezența femeilor în anumite școli de filosofie, o parte dintre ele acceptau elevele și profesoarele. Putem de fapt să vorbim despre o serie de personalități importante din domeniu care erau de sex feminin. Toate acestea lăsând la o parte faptul că nu s-au bucurat de aceeași primire în școlile care le deschideau porțile. Platon susține chiar în dialogul Republica o dezbatere despre o posibilă egalitate între sexe, spunând că dacă femeile și bărbații s-ar bucura de aceeași educație, amândoi ar putea avea roluri similare în cadrul comunității lor. Filosoful a fost mult influențat de unul dintre filosofii de dinaintea sa, este vorba despre presocraticul Pitagora. Acesta crease un fel de școală filosofică din care făceau parte atât bărbați cât și femei deopotrivă, aceștia aveau posibilitatea să învețe filosofie, matematică și muzică.

Relația dintre convingerile personale și Creștinismul

Chiar dacă trăia într-o epocă a Creștenismului aceasta a fost păgână și și-a păstrat cu încăpățânare propriile sale convingeri religioase. Viziunea ei filosofică neoplatonică a fost una de succes în epoca ei. Mulți neoplatonicieni îmbinau neoplatonismul cu o formă ceva mai diluată a păgânismul, fiind destul de similară cu cea a Creștinismului. Chiar Hypatia a preferat să își păstreze celibatul pentru a marca faptul că nu se simte legată de lumea materială a trupului. Neoplatoniștii și creștinii deopotrivă credeau că trupul și îngrijirea lui excesivă ar crea o ruptură de nereparat între ei și divinitate.

De asemenea neoplatoniștii credeau că există o divinitatea inefabilă atotcuprinzătoare ce poate fi cu ușurință asimilată cu Dumnezeul creștin. Neoplatonismul a avut o exercitat o influență mare asupra Bisericii creștine timpurii, în mod special prin intermediul Sfântului Augustin de Hipona, care a utilizat mai multe idei neoplatonice pentru a interpreta dogma creștină.

Uciderea ei nu a fost un act care să se fi bazat exclusiv pe un conflict religios direct, ci mai degrabă a fost o bătălie dusă între demnitari rivali pentru putere. Hypatia era la acest moment o femeie în vârstă, se crede că avea undeva peste 60 de ani atunci când a murit, dar tot un pericol în ochii lui Cyril. Nu numai că avea o relație strânsă cu prefectul Orestes, dar era și cunoscută. Se spune că Cyril era invidios pe faptul că se adunau mulțimi de oameni să îi asculte învățăturile

Influența campaniilor lui Alexandru cel Mare asupra bucătăriilor lumii

Influența campaniilor lui Alexandru cel Mare asupra dezvoltării Europei este de necontestat. Dar probabil puțini dintre noi pot intui cât de mare a fost de fapt influența sa asupra întregii lumi. După cum știm campaniile lui Alexandru cel Mare au avut o influență foarte mare, ajungând în Orientul Apropiat, inclusiv în Egipt, și chiar până în Orientul Indiei. Fapt ce s-a făcut simțit chiar și în formarea mai multor tradiții și mai ales obiceiurilor specifice diferitelor teritorii în care a reușit să își impună dominația.

Amprenta lui se simte în simfonia aromelor și ritualurilor care au făcut legătura și fac legătura cu mâncarea cu semnificația sacrală sau divină. A creat o reală revoluție în modul de viețuire a oamenilor, atât în timpul dar și după cuceririle sale Alexandru cel Mare.

Întâlnirea lui Alexandru cel Mare cu Egiptul

Egiptul și-a păstrat dimensiunea realității sale într-o mare măsură, în ciuda faptului că a fost anexat Imperiului Persan timp de zeci de ani. Integritatea sa nu a avut foarte mult de suferit pentru că a absorbit doar o mică parte din obiceiurile și tradițiile specifice cuceritorului său. Egiptul nu a integrat niciodată complet cultura ahemenidă, reușind să păstreze cu foarte multă rigurozitate propria sa identitate antică. În anul 332 a. Chr. Alexandru, la  vârstă de numai 24, împreună cu membrii armatei sale decid să-și domolească expansiunea pe teritoriile Asiei și să se îndrepte spre Memphis, pe atunci era capitala Egiptului. Acesta a intrat în Egipt fără să fie nevoie bătălii sau negocieri, astfel încât tânărul rege macedonean a fost primit drept un salvator, chiar un real eliberator din mulți ani de opresiune persană.

Din câte se cunoaște din izvoarele istorice se pare că atât cultura cât și spiritualitatea egipteană au avut un impact foarte mare asupra lui Alexandru. Motiv pentru care a dorit și a încercat să se alinieze cu obiceiurile și tradițiile Egiptului. A preferat să se adapteze Egiptului în loc să  pornească într-un amplu proces de subjugare a poporului al căruia devenise noul rege – și faraon.

Este o perioadă a transformărilor și dezvoltării tânărului cuceritor, încearcă să înțeleagă legile și ritmul vieții egiptenilor. Pe tot parcursul vizitei sale la oracolul zeului Amon, Alexandru își arată reala sa identitate. Aici supușii săi nu mai interacționau c8 Alexandru, fiul lui Filip, ci cu Alexandru, fiul lui Amon (Zeus). Acest eveniment a dat tonul unei puternice și profunde schimbări a tânărului rege războinic, o schimbare care se face simțită și în perspectiva sa asupra lumii, este motorul care transformă sau schimbă și ambițiile sale viitoare. Chiar dacă a rămas acolo pentru numai 1 an, influența pe care a avut-o asupra Egiptului a fost la rândul ei la fel de mare, asta dacă luăm în considerare că este considerat și în zilele noastre drept unul dintre cei mai importanți faraoni. Întâlnirea celor două culturi a fost marcantă, dar pentru ambele părți, reușind să instituie anumite obiceiuri care sunt întâlnite și astăzi. De aceea se crede că Egiptul este unul dintre teritoriile care au avut un cuvânt de spus în fața cuceririi macedonene.

Statutul berii în gastronomia locală

Istoricii au ajuns la concluzia conform căreia cel mai sigur este că numai pacea și prosperitatea care au caracterizat cele două națiuni în acel moment au permis un schimb de idei și o comparație mult mai rapidă, pentru că avem destule evenimente istorice care să exemplifice modul în care uniunea dintre cele două culturi a influențat gastronomia contemporană. După ce au fost adunate mai multe date și puse toate cap la cap s-a putut constata că interacțiunea celor două națiuni a fost un moment care a înlesnit schimbul mare de idei și posibilitatea popoarelor de a face comparație cu un popor diferit cu alte așteptări sau idealuri.

Obiceiul sau cultura fabricării și a consumului de bere, pe teritoriul egiptean și în restul Imperiului Persan deopotrivă, este un fapt cunoscut la scară largă. Însă, în lumea greacă, chiar dacă a fost consumată nu a fost un element important și nici prezent la fiece masă. Berea a fost considerată de greci o băutură barbară sau chiar de joasă speță. Greci, spre deosebire de mesopotamieni sau egipteni, nu au fost impresionați de calitatea berii.

Dramaturgul Eschylus a spus despre egipteni că de fapt nu sunt bărbați adevărați, ci sunt bărbați care beau vin de orz. Cu toate acestea sosirea lui Alexandru în Egipt a schimbat această perspectivă a grecilor asupra consumului de bere, pentru că la scurt timp după cucerirea Egiptului consumul de bere al grecilor a crescut foarte mult. Mai importantă a fost expansiunea economică greacă, fapt care a creat o piață globală care nu existase până acum. Pe lângă asta au fost inventate noi metode de aromă a berii. Dat fiind că  toate cunoștințele grecești despre producerea celebrei băuturi blonde au adus determinat egiptenii să găsească inventeze alte arome.

Originea sosului tzatziki și a foie gras-ului s-ar putea să fie de origine egipteană

Cât despre asimilarea macedoneni a unor legume noi după cucerirea Egiptului, cel mai sigur ar di să acordăm creditul pentru descoperirea sosului tzatziki, cunoscutul sos grec, acestui mix cultural al Greciei și Egiptului. Un sos cu iaurt cu usturoi fusese deja descoperit și consumat de greci înainte de venirea lui Alexandru, însă luând în considerare consumul uriaș și importanța castraveților în dieta egipteană, sosul devenit acum celebru în întreaga lume se poate să se fi născut chiar în Egipt.

Cea mai bună mâncare descoperită de Alexandru în Egipt a fost ceea ce cunoaștem în zilele noastre sub numele de foie gras. Felul sau elementul de bază al bucătăriei tradiționale franceze se pare că are originile undeva pe malurile Nilului, loc în care unde creșterea păsărilor a fost la baza dietei egiptenilor și mai ales pentru în special pentru marile banchete faraonice. Ne putem întreba pe bună dreptate cum de un fel egiptean a putut să devină atât de important în cultura gastronomică europeană.

Migrația fois gras-ului în gastronomia europeană este poate cel mai neașteptat fenomen cultural. Migrația acestui element culinar s-a produs pe fondul importului mai multor rețete egiptene de către greci, acest fel în mod particular a fost preluat de romani de la greci. Egiptenii preferau să hrănească rațele și gâștele cu smochine uscate pentru a le mări ficatul, obicei care a fost atribuit mai apoi gastronomului roman Marco Gavio Apicio.

Apogeul iubirii Egiptului

Egiptul a fost considerat de către lumea greacă barbară, Alexandru cel Mare are meritul de a recunoaște valoarea acestora, iar apogeul acestei aprecieri este atins atunci când Alexandru cel Mare i-a decizia construirii cu orice preț pe coasta egipteană orașul în care se reflectă cel mai mult splendoarea macedoneană: Alexandria. Capitala este fondată de către regele faraon în persoană în anul 331 a. Chr. fiind ajutat de către arhitectul Dinocrate din Rodos. Alexandria era un oraș modern și foarte avansat pentru timpul său. Constituie primul oraș fondat cu scopul de a uni mai multe culturile cunoscute și cucerite de greci. Chiar dacă Imperiul avea capitala în Babilon, Alexandru a considerat mereu că Alexandria este adevăratul punct al spiritului de uniune și de glorie pe care voia să-l prezinte lumii.

Acolo s-a născut cea mai mare bibliotecă din lumea antică, celebra Bibliotecă din Alexandria, un loc care nu numai că avea cea mai mare colecție de manuscrise din fiecare domeniu descoperit, dar a reprezentat și centrul de cercetare științifică a lumii vechi, pe lângă asta a fost și deținătoarea primului muzeu de istorie umană.

Picasso și paradoxul fascinației pentru trecut și inovație

Atunci când facem referire la secolul trecut și la marile revoluții artistice, opera lui Pablo Picasso probabil este prima la care ne gândim. Într-adevăr opera lui Picasso a fost printre cele mai îndrăznețe și revoluționare creații ale secolului trecut. Atât picturile cât și sculpturile sale sunt adevărate motoare ale schimbării, au modificat fundamental structurile și modalitățile convenționale de reprezentare și percepție. Este un paradox al întâlnirii dintre modern și tradițional, un paradox care i-a naștere din respectul său pentru tradiție care se combină cu dorința lui enormă de inovație și de aici rezultă și originalitatea sa. Un fapt cel mai bine demonstrat în desenele care au servit la atât de multe alte opere diferite de-a lungul vieții sale.

Christopher Lloyd prezintă și supune unei analize profunde întreaga activitate a lui Picasso, se concentrează cu precădere asupra lui Picasso graficianul, urmărind apoi munca sa încă de la pregătirea academică și până la viața sa personală, acoperind perioade de la Les Demoiselles d’Avignon; Cubism și sfârșește cu suprarealismul din ultimii săi ani. Consideră că Picasso a fost în primul rând un grafician și multe dintre picturile sale sunt interschimbabile cu desenele, lucru posibil atunci când vorbim despre ​​stil da și ca scop al operelor lui. Desenul este văzut ca un fir vital care reușește să lege întreaga artă a lui Picasso, la fel cum leagă lumea sa personală și imaginea afișată pentru public.

Format în cadrul sistemului academic, Picasso a reușit să supună totul unei critice distante și tranșante, putând să submineze scăpările din trecutul artei destul de rapid și să răstoarne la fel de repede și toate ipotezele asociate sau specifice predării formale. Concomitent a păstrat mereu o atitudine respectuoasă față de toate școlile artistice cărora le-a urmat, a respectat atât școlile, mișcările și personalitățile spaniole anterioare (El Greco, Velazquez, Goya), olandeze (Rembrandt) și franceze (Poussin, Ingres, Delacroix ) adevărați maeștri. Acceptând mereu faptul că au opere demne de luat ca exemplu, a respectat realizările predecesorilor săi apropiați lui, precum Manet, Renoir sau Cézanne. La aceasta s-a adăugat și fascinația față de arta africană și oceanică, care erau în perioada contemporană lui redescoperite în Paris la începutul secolelor al XIX-lea și al XX-lea. O astfel de diversitate de surse se află în centrul modernismului, la fel ca și natura auto-revelatorie a artei în sine, prostituarea ei și eroziunea sa intenționată a ierarhiilor existente.

În ciuda faptului că au existat multe cărți și expoziții care au prezentat chiar toate aspectele operei lui Picasso, cele despre desenele sale au avut tendința să se concentreze asupra anumitor perioade. În această introducere generos ilustrată și plină de viață, Christopher Lloyd expune și interpretează pentru cititorul avizat sau chiar mai puțin avizat creația de pe tot parcursul vieții lui Picasso, în ipostaza de grafician.

O estimare a numărului total de desene ale lui Picasso este de 19.000, inclusiv 175 de caiete și de schițe datând din toate etapele vieții sale.

Sylvia Plath și triumful spiritului asupra materiei

Când tânăra Sylvia Plath, în vârstă de numai douăzeci și doi de ani (27 octombrie în anul 1932 – 11 februarie 1963) i-a scris mamei sale într-o zi sumbră de ianuarie, a fost un moment în care ambele au ajuns până la undul ființei lor, atingând întunericul propriilor suflete. Era o perioadă în care oamenii de știință de abia percepeau ideea de suflet, știința i-au mai trebuit câțiva ani buni până să deslușească ițele întortocheate ale creierului uman. PEra o vreme în care știința abia începea să perfecționeze instrumentele cu care să poată să disece nucleul cel mai important al existenței umane, descoperea esența personalității noastre, ce anume ne face să fim cine suntem. Cât de mult din materialul nostru genetic și cât din ce experimentăm ne construiește ca personalitate, de unde provine particularitatea omului – fie că o numim sine, suflet sau spirit – este în final acel produs al constituției noastre fizice, al proceselor biochimice particulare care parcurg infrastructura noastră personală și partea din noi care ține de materie, partea pe care noi o experimentăm ca trup.

Neuroștiința era atunci o știință la început de drum și foarte puțini îi acordau credit sau atenție. Genetica și partea eredității tocmai fusese descoperită, oferind doar promisiunea unei noi clarități asupra enigmei omului, o nouă perspectivă asupra interogației cu privire la cât de mult din structura noastră psihologică este o moștenire biologică și cât o continuă revizuire a unor elemente constitutive care se află undeva la confluența hazardului și a alegerilor conștiente pe care o numim experiență.

Pe când Sylvia Plath era adolescenta care începuse să-și contureze conștiința și să își cartografieze caracteristicile psihologice, să își descopere atât caracteristicile ei frumoase și toate zonele luminoase mentale dar și pe cele întunecate, era și un timp pe care îl petrecea versificând despre bucuria de a trăi și meditând profund la liberul arbitru dar și asupra a ceea ce ne face să fim cine suntem. Este o perioadă care o face să compună o scrisoare care la început era mai degrabă un poem tragic formulat ca răspuns la un accident domestic minor. Cu doi ani înainte să se afunde în ceea ce urma să fie un întuneric care va consuma totul din poetă, îi scrie mamei sale:

Nu știu dacă este o caracteristică ereditară, dar mica noastră familie este în întregime mult prea predispusă să stea trează noaptea iar membrii ei au tendința să se urască între ei pentru lucruri lipsite de importanță – pentru fapte sau cuvinte sau orice altceva lipsit de o prea mare importanță – să renunțăm la observațiile făcute unul altui care denotă multă cruzime și care, în orice caz, sunt lipsite de compasiune și ajung să se mărească și să devină toxice, cum sunt și atacurile de ulcer – Știu că în aceste ultime zile am purtat o luptă enormă cu mine însămi.

(este o scrisoare inclusă în colecția postumă Letters Home: Correspondence 1950–1963)

Există o eroare periculoasă – o falsitate biologică, o slăbiciune a empatiei, un eșec etic – în ideea că oamenii care aleg să părăsească lumea prin sinucidere după ce au trăit cu anumite boli mintale sau cumva au eșuat în viață. Un lucru este să meditezi ceva mai profund la tragedia creată oe fondul acelei pierderi, să poți să înțelegi ce anume a creat situația aceea tragică. Să poți să tragi concluzii cu privire la ajutorul de care avea nevoie și care poate oamenilor pierduți nu le era disponibil în timpul luptei duse de ei. Și toate astea tot nu ar ajuta și tot nu te-ar face să poți ajuta un om într-o situație similară poate asta pentru că în definitiv este cu totul altul și fiecare problemă are propriul său instrumentul de rezolvare, este în sine un anume mecanism defect.

Este imposibil ca fiecare dintre noi să aibă o atare empatie prin intermediul căreia să știe cu adevărat cum este să trăiești în locul altuia. Suntem creatori, ne abandonăm în artă, poezii și muzică pentru a încerca să ne arătăm unii altora cum este să fii viu în acest corp-minte. Dar este greu de înțeles pentru o persoană normală a cărei minte parcurge un traseu firesc, având o biochimie destul de obișnuită să înțeleagă cum ar putea fi să trăiești cu o minte înțesată cu neurotransmițători care se epuizează treptat. A trăi chiar și o singură zi cu o astfel de minte nu este un lucru ușor. E greu de închipuit cum e să fi supraviețuit chiar și treizeci și unu de ani, așa cum a făcut-o Sylvia Plath, iar pe lângă asta să fi umplut acei ani cu opere de o frumusețe uluitoare, cu poezii care iradiază pentru multe alte generații, influențând alte zeci, sute de vieți – acesta este un triumf rar al spiritului asupra condiției materiei (trupului).

Lingoare-n întuneric.
Apoi revărsare de-azur inefabil
Dinspre-ndepărtate piscuri.

Leoaică a Domnului,[1]
Cum ajungem aceeaşi fiinţă,
Încheietură de călcîie şi genunchi ! – Urmă

Trecătoare de cicatrice, soră
Cu arcuirea cafenie
A cefei pe care n-o pot zări,

Ochi întunecat
Ouă de peşte ca o scurgere neagră
Cârlige –

O-mbucătură de sânge negru şi dulce,
Umbre.
Şi altceva

Care mă remorchează-n eter –
Coapse, păr;
Scântei la călcâie şi tălpi.

Ariel în româneşte de Ioan Radu Văcărescu

Vasili Kandinski, artistul care a surprins o muzică unică prin culoare și formă

Există personaltăți care reușesc să vadă mai departe de orizontul limitat al prezentului și de propriul lor bine, care își înving slăbiciunile și se dedică cu totul cauzei lor oricât de abstracte, sunt oamenii aceia deschizători de drumuri prin intermediul cărora reușim să comunicăm cu mult mai departe de lumea concretă, sunt mici portițe prin intermediul cărora reușim să scăpăm din cotidianul gri, deposedat de spiritualitate.

Vasili Kandinski, în calitatea sa de pictor și teoretician al artei, reușește să ofere noi perspective asupra realității în contextul societății contemporane lui. Este una dintre personalitățile vizionare care își folosea întreaga lui existență să creeze spații noi de visare. Acesta reușește să influențeze artiști ai vremurilor noastre, acesta este recunoscut drept pionierul artei abstracte. În viziunea lui obiectele erau cele care deterioraseră imaginile, sensibilitatea omului fusese alterată de evoluția tehnologiei, motiv pentru care se născuse o nevoie acută de trezire sufletească, arta devine o cale spre inima omului, arta, culoarea au scopul de a trezi emoție. Astfel creează propriul său limbaj pictural care să aibă capacitatea de a transcende lumea materială, dar care să reflecte și exeriența umană.

Kandinski punea mare preț pe puterea sugestiei din muzică, pentru el muzica reprezenta forma de artă abrastractă sublimă, iar miza operei sale era aceea de a egala această forță a muzicii. Pentru el culoarea era cheia sprea inima oamenilor. Iar sufletul putea fi accesat prin intemediul atingerii anumitor coarde sensibile. Scopul artistului era Aacela de a face ca sufletul să să simtă lumea altfel prin intrmediul reprezentărilor sale picturale abstracte, fiecare pictură în parte aducea ceva din sufletul copilăriei, din puritatea și „nebunia” iubirii vieții.

Mai jos regăsiți o serie de opere care au reușit să dăinuiască, să fascineze și să aducă mai aproape de noi sufletul lumii.

DER BLAUE REITER (Călărețul albastru), 1903

Spre deosebire de compozițiile abstracte, exact cele care l-au făcut celebru pe Kandinski, această creație timpurie constituie un adevărat moment cheie în evoluția și formarea stilul de creație al artistului. Personajul călare a fost prima versiune a multor altor călăreți care fac parte din picturile lui Kandinski. A inspirat chiar o mișcare artistică care s-a întins pe o durată de patru ani în Germania care avea chiar denumirea de Der Blaue Reiter (Călărețul albastru).

Grupul de artiști Der Blaue Reiter – inclusiv Vassily Kandinski, Franz Marc și August Macke – împărtășeau un ideal comun de a exprima spiritualitatea prin arta lor. Ei credeau în următoarele:  legătura dintre arta vizuală și muzică; asocierile simbolice ale culorii; și o abordare spontană, intuitivă a picturii.

COMPOSITION IV, 1911

Compoziția IV este o reprezentare semi-abstractă a cazacilor din Moscova în perioada revoluționară 1905-1906. Pictura este realizată în ulei pe pânză și face parte dintr-o colecție formată din 10 piese, unde Kandinski prezintă o bătălie care în cele din urmă va conduce la pace. Printre frunzele vibrante de culoare și liniile negre îndrăznețe, Kandinski a pictat mai mulți cazaci care purtau lănci, în pictură mai pot fi observate bărci și un castel pe un vârf de deal albastru. Figurile sunt niște reprezentări redate prin intermediul fluidității, sunt forme curgătoare, înclinate spre partea dreaptă a compoziției, prin care sunt reprezentate armonia și sfârșitul bătăliei. Aceste figuri și simboluri au fost reluate în lucrările ulterioare ale lui Kandinski și au devenit de la lucrare la lucrare cu mult mai abstracte.

COMPOSITION VII, 1913

Kandinski a creat Compoziția VII în anul 1913 în timp ce locuia la München, Germania. S-ar putea să ne lase impresia că avem în faţa noastră un amestec aleatoriu de forme și simboluri, dar de fapt a fost planificat cu luni înainte. Înainte de-a crea acestă operă, Kandinski a trebuit să-şi repreyinte ideea în peste 30 de schițe, folosind compoziţii în ulei și acuarele, asta pentru a se putea decide asupra compoziției finale.

Kandinski a crezut că arta sa poate să redea simbolic sunetul muzicii și a folosit conceptele de „improvizaţii” și „compoziţii” pentru a-și descrie operele. Compoziția VII – care debordează de culoare și simboluri – a fost adesea descrisă drept „exerciţiu de creaţie”. Încă axat pe tema bătăliei și răscumpărării, Kandinski a folosit un număr mai mare de referințe simbolice în această pictură, inclusiv glifele bărcilor simbolizând vâslele, munții și multe alte figuri.

COMPOSITION X, 1939

Ultima operă din seria sa de compoziții, lucrarea prezentată mai jos însumează cea mai mare creaţie a sa, este punctul culminant al explorării expresiei lui Kandinski prin formă nereprezentativă. Formele organice au fost influențate de figurile biomorfe ale suprarealismului, pe când culorile exprimă emoțiile interioare pe care le-a trăit Kandinski aproape de sfârșitul vieții sale.

Sursa: virusdaarte.net
Sursa: wassilykandinsky.net

Mircea Eliade, un destin sub călcâiul exilului

Mircea Eliade a purtat mereu stigmatul erudiției. Se spune că personajul foarte doct nu se poate bucura de o trăire spirituală foarte mare. Existența lui a fost mereu trăită sub călcâiul acesta al cunoașterii zbaterii spirituale a lumii. Studiile din India au fost marcante pentru existența acestuia. Devenind cunoscut la nivel național pentru romanul „Maitreyi”. Soția de la vremea aceea trebuia să răspundă constant la telefon pentru a auzi fanele înfocate întrebând de soțul ei.

Nina Mareș și Mircea Eliade

Pentru Nina Mareş, Eliade, devine totul. Își dedică întreaga viață acestuia. L-a iubit până în ultima clipă, fiind răpusă de cancer. La începutul relației lor, Eliade, era implica într-o altă relație cu actrița Sorana Țopa. Cioran era un admirator al actriței, ar fi existat un mic conflict între ei. Filosoful Emil Cioran s-a înfuriat când  a aflat că o înșală pe actrița lui preferată. Când a fost curtat de Universitatea din București să fie profesor. Tânărul Eliade a intenționat să se despartă de ambele femei. Cu toate acestea se va căsători cu Nina, de teama de-a nu se sinucide. Cu toate acestea, Nina, se pare să fi știut de acest „sacrificiu” al iubitului ei. Familia lui Eliade s-a opus aceste căsnicii, fiind considerată o mare greșeală. Eliade era foarte curtat de femei, unele de vază.

„Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum «filosofic» opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie”. Precizează Lucian Nasta.

Profesorul Mircea Eliade

Se pare că tânărul profesor era foarte asaltat de public. Cursurile sale erau acompaniate de multe persoane interesate de India. Eliade era un personaj destul de „oriental” la vremea aceea. Un fenomen pentru România care nu se bucura de studii în orientalistică. Mircea Eliade a fost profesor pentru o perioadă de 5 ani de zile, în cadrul Universității din București, la Facultatea de Litere și Filosofie. Foarte apreciat pentru verva de care avea parte. Pe de alta… apreciat pentru romanul care descria viața din spatele studiilor.

„(…) Rândurile din față erau ticsite cu doamne și domnișoare elegante, al căror parfum răzbătea, cu neașteptată violență, până la mine la catedră. Publicul feminin alcătuia, de altfel, majoritatea. Probabil că erau și multe studente de la Litere, dar nu cred că urmăreau și alte cursuri, în afară, poate, de cele ale lui Nae Ionescu. Aveam destulă experiență, așa că am reușit să vorbesc aproape un ceas, fără să consult notele pe care le aveam în buzunar, și, deşi, am prezentat cu destulă rigoare concepția răului și a salvării în India, am fost ascultat ca un oracol și răsplătit cu aplauze de întrunire politică”. Jurnalul lui Mircea Eliade.

Acuzat și închis

Reușește să fie salvat pentru că în scrisoare era specificată contribuția acestuia pentru cultura României. La momentul acela lucra pentru publicarea unei noi reviste. După primul număr al revistei „Zalmoxis” primește foarte multe laude și felicitări din partea multor savanți străini.

„Cinci descinderi, percheziții, descindere la proprietar, jandarmi pe stradă, sergent la poartă. Soția și copilul nostru nu au somn. De cinci zile de când au venit să mă ridice – fără mandate, firește – eu sunt fugărit ca un vânat de lux, din casă în casă, din gară în gară, din oraș în oraș. Am de lucru, ca să-mi pot plăti chiria și coșnița și nu pot lucra. M-am angajat să editez în limba franceză o revistă de studii religioase, Zalmoxis, și am primit studii de la savanți străini. Nu pot tipări revista pentru că nu găsesc fonduri. Și, mai ales, pentru că sunt urmărit ca un câine”.

Scurtă introducere în viziunea lui Grotowski: „Spre un teatru sărac”

Grotowski (11 august 1933-14 ianuarie 1999) a visat la un teatru care să dicteze un mod de viață. Cumva ca o religie a modestiei și a dedicării complete.  În anul 1959, regizorul polonez şi teoreticianul Jerzy Grotowski a fondat un mic teatru experimental la Opole. Un un orăşel de lângă Wroclaw, în sudul Poloniei. A debutat la Teatrul Vechi din Cracovia, regizând „Scaunele” de Eugen Ionescu în 1957.

Grotowski și scopul „teatrului sărac”

Pentru Grotowski era important ca arta teatrală să stimuleze procesul de auto-revelare. Scopul repetițiilor era unul de autocunoaștere. Actorul trebuia să ajungă la propria esență umană, după aceea se putea dezvălui pe sine în fața publicului.

„Actorul este un om care lucrează în public cu corpul său, oferindu-l în mod public. Dacă acest corp se mulțumește să ne demonstreze doar ce este el – ceva ce este la îndemâna oricărui individ mijlociu – atunci el nu este capabil să realizeze un act total. Dacă arta actorului este exploatată pentru bani sau pentru a câștiga favorurile publicului, atunci arta sa se învecinează cu prostituția.”

Acesta pune accentul pe semnul exterior, repetițiile durau foarte mult, teatrul acestuia era un laborator. Uneori spectacolele nu erau jucate cu public. Grotowski și-a propus să descopere un limbaj propriu teatrului. Este influențat de teatrul oriental, studiază Kathakali, de unde învață importanța gestului. Alături de studiul oriental în ajutor îi vine tradiția europeană de până la el. Deceniile în care teatrul a învățat să se elibereze tot ce nu este al său, în principal de cuvânt.

      „Am abandonat machiajul, nasurile false, burțile umplute cu câlți, tot ceea ce pune pe el actorul în cabină înainte de spectacol. Am găsit că era mult mai teatral pentru actor să se transforme de la un tip la altul, de la un caracter la altul, de la o siluetă la alta – sub privirea publicului – într-o manieră săracă, utilizând doar propriul său corp.”

Teatrul bogat

Scopul acestuia este unul arivist, actorul urmărește împlinirea personală. Este un teatru sintetic. Statutul actorului este umbrit de celelalte arte. Teatrul acesta reprezentând mai mult o sinteză a altor  arte. Astfel se pune accent pe decor, costum, timbrul vocii, joc actoricesc emfatic.

Spectacolul urmărește crearea unor experiențe plecând de la decoruri elaborate, prezentarea actorului-vedetă, spațiul nu suferă modificări, se păstrează structura scenă-sala publicului. Rezultatul este un spectacol conglomerat, un hibrid lipsit de caracter. Jocul actoricesc pune preț pe cultivarea unei anumite cumpătări. Actorii sunt reținuți pentru a nu deranja foarte mult publicul. Costume mult mai elaborate.

Prințul Constant, regia lui Grotowski

Regia lui Grotowski

Un alt scop al teatrului său era identificarea esenței teatrului, relația actor-spectator este indispensabilă. Nucleul artei teatrale este actorul. Acesta trebuie să se dedice în întregime profesiunii pe care o alege. Educația acestuia îl pregătește pentru un mod deosebit de viață.

Spectacolul este de tip teatru laborator, este bazat pe relația actor-spectator, valențele teatrului sunt date de situația creată prin intermediul spațiului de desfășurare. Mai multe forme de relaționare actor-spectator înseamnă mai multe forme de spectacol.

Jocul actoricesc este plin de reacții puternice. Se face încercarea de-a transpune totul direct, o „tehnică de integrare a tuturor forțelor psihice și corporale ale actorului care ies la iveală de la baza ființei sale și a instinctului său, țâșnind  într-un soi de trans-luminare.”

Leonid Dimov

Prezentat mereu ca precursor al postmodernismului, valoarea lui Dimov pare să se fi prins prea strâns legată de această realitate estetică superficială. Valoarea poeziei sale vine din spiritul lui liber, atât de bine surprins în cuvinte. Că vă plac sau nu oniriștii, Dimov, reușește să vă prindă cumva în mrejele sale. E greu de spus dacă se încadrează sau nu în „onirismul estetic”, nu cred că poate fi încadrată undeva o asemenea poezie. Care este și nu este ermetică, prin care trăiești și visezi (am o tolbă de „patetisme”) să-l citim fiecare în tihnă, să-l gândim cum putem: Vis cu bufon