Romanul lui George Orwell, „1984”, a fost interzis în Belarus

Nu cred că e o surpriză faptul că romanul lui George Orwell, atât de cunoscut, 1984, a fost inspirat de dictatura stalinistă. Din câte se pare, așa cum scrie presa străină, și cum se precizează în săptămânalul bielorus Nasha Niva, în aceste timpuri atât de asemănătoare anului terorii orwelliene, 1984 a fost interzis în Belarus.

Aceeași publicație săptămânală, Nasha Niva, spune că a obținut o copie a ordinului guvernamental în care se prevede faptul că vânzările romanului (interzis în Uniunea Sovietică până în 1988) au fost oprite. Reprezentanții publicației au susținut că nu pot publica documentul din motive de securitate. Cu toate acestea, citează recomandarea conducătorilor bieloruși, în care se specifică să fie retrase de la vânzare toate versiunile cărții scriitorului George Orwell. În același citat se precizează că data ultimă a sistării comercializării romanului distopic este din data de 19 mai 2022.

Romanul „1984” interzis în Belarus

Pe site-ul postului de radio Radio Free Europe / Radio Liberty s-a menționat cu puțin timp în urmă faptul că un librar a fost tras la răspundere pe această temă. Librarul Ianușkevici, alături de alți angajați, a fost admonestat în data de 16 mai, de cunoscuții jurnaliști propagandiști pro-guvernamentali Ryhor Azaronak și Liudmila Hladkaya, pentru că vindea cărți „nepotrivite”. Imediat după respectiva întâmplare a fost implicată și poliția. Magazinul a fost percheziționat, iar Ianușkevici și asociata sa, Nasta Karnatskaya, au fost reținuți.

Romanul lui George Orwell, „1984”, a fost interzis în Belarus

Sursa: The Guardian

Același articol menționează că nu este un caz izolat, în ultimii ani cenzura din Bielorus s-ar fi înăsprit. Potrivit postului radio represiunea îndreptată împotriva editurilor independente din Belarus a crescut simțitor. Fenomenul s-ar fi declanșat pe fondul protestelor contra alegerilor prezidențiale din anii 2020 și 2021. Începând de atunci autoritățile bieloruse au suspendat activitatea mai multor edituri independente. Motivația a fost că acestea ar fi încălcat reglementările privind înregistrarea la Ministerul Informațiilor.  Au fost menționate: Limaryus, Knihazbor, Haliyafy și Medysont.

Romanul distopic al lui George Orwell, 1984, prezintă o societatea condusă de un regim totalitar absurd. Cetățenii sunt lipsiți de drepturi civile și de libertate. Se inoculează constant ideea de supunere totală în fața regimului. Iar totul se învârte în jurul unui anume Big Brother (Fratele cel Mare) care poate să vadă totul. Oamenii sunt obligați să facă tot ce le cere. Cred tot ceea ce aud constant sunt convinși că „Războiul este pace”, „libertatea este sclavie” și „Fratele cel Mare îi veghează”.

Trei motive să citești Don Quijote

Poate că suntem reticenți în privința operelor clasice mai vechi, de cele mai multe ori ne sperie ideile învechite. Cu toate acestea, operele clasicilor pot fi o lectură cât se poate de plăcută. Mai jos prezint Trei motive care te vor face să citești opera lui Miguel de Cervantes, Don Quijote.

Romanul publicat în două părți în 1605 respectiv 1615, prezintă povestea lui Alonso Quijano, un hidalgo spaniol din secolul al XVI-lea. Personajul este un nobil atât de pasionat de lectură încât pleacă de acasă în căutarea propriilor aventuri cavalerești. Devine el însuși un cavaler rătăcitor: Don Quijote de la Mancha (am scris mai multe despre roman aici). Imitând eroii săi literari pe care îi admiră, descoperă un nou sens al propriei existențe. Eroul născut în el ajută domnișoarele aflate în ananghie. Datorită puterii sale de a-și imagina totul, are impresia că luptă cu uriași și că îndreptă greșelile făcute de ființele răuvoitoare.

Don Quijote este o carte amuzantă și tragică în același timp

Este deja cunoscut că Don Quijote este una dintre capodoperele literaturii universale și că nu trebuie tratată tocmai precum o literatură pentru copii. Însă nimeni nu poate contesta că este o operă amuzantă. Desigur, aceasta, alături de Hamlet, reușește să formeze una dintre cele mai cunoscute relații de antinomie din literatură și dramaturgie (despre acest subiect am scris pe monden.ro). Don Quijote este un optimist incorigibil, pe când Hamlet este un pesimist analitic.

Sursa: greatdreams.com

Dar, așa cum spuneam mai sus, opera lui Cervantes are multe situații comice, nu mă refer propriu-zis la lupta cu morile de vânt. De exemplu, scena în care măgarul lui Sancho se îndrăgostește iremediabil, cei doi mari eroi fiind nevoiți să aștepte după el pentru a-și continua aventura atât de importantă. Dar, poate cea mai amuzantă parte este asigurată asigurată de către scutierul lui, Sancho Panza, care își menține tot timpul o mină serioasă față de toate „capriciile încurcate” ale așa-numitului cavaler.

Metatextualitatea – primul roman modern

Capodopera lui Cervantes este considerat primul roman modern. De la publicarea sa, cartea a avut o impresionantă influență pentru multe din operele artistice, creațiile ficționale. Încă din timpul scriitorului oamenii erau atât de încântați de peripețiile acestui hidalgo încât au existat foarte multe false continuări. Ba mai mult, existau atât de autointitulați autori ai romanului, încât, Cervantes, tratează în a doua parte acest aspect al paternității romanului său.

Influența acestuia poate fi regăsită de-a lungul secolelor. Artiștii și scriitori au fost puternic influențați de acest personaj și de atmosfera tragi-comică din jurul său. Aici îi putem numi de la la Franz Kafka la Salvador Dali, Mark Twain la Pablo Picasso și lista ar mai continua. Dar Don Quijote este mult mai mult de atât. Este în primul rând o carte despre cărți, citit, scris, idealism vs. materialism, viață și moarte.

Sursa: fitralit.ro

Don Quijote este de fapt un om înnebunit de atât de multe lecturi. Ajunge să nu mai poată departaja lumea reală de ficțiune. O idee foarte apreciată la acea vreme, datorită comicului ce putea să fie explorat prin intermediul ei. Însă, în toată această propunere există un substrat profund. Cervantes a folosit pretextul „nebuniei cărturărești” pentru a dezbate asupra conflictului dintre liberul arbitru și soartă. Eroul nebun este de fapt un bărbat care luptă împotriva propriilor limitări pentru a deveni cine visează să fie.

 Autorii își descriu procesul de scriere, tehnicile și atitudinile față de material. Se discută despre reprezentare, istorie, adevăr, cărți în general, cartea Don Quijote, chiar și Cervantes. Cărțile sunt autorii nebuniei acestui cavaler. De asemenea, Don Quijote percepe lumea prin intermediul limbajului cărților sale, iar cărțile servesc drept căi de înțelegere a comportamentului său. Singurul scop al existenței lui este acela al scrierii unei cărți despre el. Cărțile și narațiunile influențează gândirea și acțiunea majorității personajelor. Putem observa că ficțiunea și non-ficțiunea prezentată în carte se confundă. Un cititor este numit și invocat în carte și devine la rândul său un personaj. Personajele principale învață despre cartea lor și, în esență, devin cititorii propriei cărți.

Don Quijote a existat cu adevărat

Deschis la minte, un om care a văzut multe locuri de-a lungul vieții sale și foarte bine educat, Cervantes a fost, el însuși Don Quijote, adică un cititor pasionat și un călător aventuros.  A servit și coroana spaniolă în aventuri pe care le va include ulterior în roman. După ce a învins Imperiul Otoman în bătălia de la Lepanto, Cervantes a fost capturat și ținut prizonier în Alger pentru o răscumpărare.

După cum am explicat, romanul este o carte despre cărți, un compendiu de texte. Autorul prefeței discută convențiile literare. Multiplii autori ce apar în a doua parte a romanului nu fac nimic altceva decât să ne amintească de faptul că există cineva anume care manipulează acțiunea. Ceea ce ne face conștienți de faptul că numele și imaginea autorului afectează sensul operei.

Poetul zilei, Virgil Mazilescu. Despre lirica oniristă

Virgil Mazilescu este unul dintre poeții care se află pe lista mea de must read. Poezia lui, de factură oniristă are multe de spus atât iubitorilor de poezie, cât și poeților tineri (chiar și celor mai experimentați). Din punctul meu de vedere lejeritatea exprimării este cea care a r trebui să ne învețe cel mai mult. Exprimările noastre spectaculoase ar trebui să preia puțin din ponderea poeziei lui. Dar nu despre lecții de scriere ar trebui să vorbim propriu-zis acum. Să vedem ce putem afla despre el și poate despre poezia lui.

Volume publicate de Virgil Mazilescu

Virgil Mazilescu se numără printre scriitorii exponențiali români. Marcant pentru lumea literară a judeţului Olt. Deschide ochii pentru prima dată în ziua de 11 aprilie 1942, Corabia. Elevul Virgil Mazilescu a urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe. Fapt datorat părinţilor săi care îşi schimbau des serviciul.

După multe acolade, absolvă în anul 1959 Liceul “Spiru Haret”, an în care se înscrie și la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti. Diploma de licență o obține în anul 1964  și este repartizat ca profesor în judeţul Giurgiu. Apoi, din anul 1966 ocupă funcția de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti. Din 1968 este secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus pe atunci de Miron Radu Paraschivescu. Și, într-un final, după 1970 este angajat ca redactor al revistei „România literară”.

Debutul în poezie are loc în anul 1966 în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. Va debuta în volum doi ani mai târziu, în 1968, cu „Versuri”, carte ce îi aduce Premiul revistei „Luceafărul” pentru debut în anul 1968. Apoi publică și culegerea „Fragmente din regiunea de odinioară” în 1970, în 1979 publică „Va fi linişte, va fi seară”.  În 1983 este publicat „Guillaume poetul şi administratorul”.

Onirismul în poezie

Oniriștii au avut mai multe conflicte cu cenzura comunistă. Grupul lor poetic era considerat decandent în epocă. Mărturie a asupririi pe care au trebuit să o îndure este o minunată corespondență cu scriitorul Dumitru Țepeneag. Acesta din urmă fiind unul dintre inițiatorii acestei mișcări, care își propunea să distrugă formalismul din literatura română de atunci.

„În ultima vreme s-a vorbit destul de mult despre oniric folosind termenul uneori peiorativ, alteori, cu totul superficial. Ce înseamnă în definitiv literatura onirică? Firește, etimologic, e limpede: oneiros vis. E limpede dar insuficient. […] Propun două categorii învecinate, în funcție de care să fie stabilită sfera noțiunii de oniric. Și anume: literatura fantastică și poezia suprarealistă. În perspectiva istoriei literare, literatura onirică va putea fi considerată o încercare de sinteză între fantasticul tradițional, de tip romantic, și suprarealism.”

Dumitru Țepeneag, sursa: Wikipedia

Grupul oniric i-a ființă în anul 1964, datorită lui Dumitru Țepeneag și poetului Leonid Dimov, ambii afiliați revistei literare Luceafărul, ce era prezidată de Eugen Barbu. Celor doi se alătură poeții Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu, cărora li se vor alătura ulterior Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase și alți scriitori români de-a lungul timpului.

„Pentru literatura onirică, așa cum o concep eu, visul nu este sursă și nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului. […] Suprarealiștii s-au străduit și ei să detecteze aceste elemente stranii din realitate (e suficient să ne gândim la Nadja a lui Breton ori la Țăranul la Paris a lui Aragon); dar au procedat ca niște reporteri în căutare de insolit, adică fără voința de a construi cu aceste elemente o altă lume, o lume paralelă asemănătoare visului.” 

Dumitru Țepeneag, sursa: Wikipedia

Oniriștii vor putea publica în revista craioveană Ramuri, înființată datorită lui  Miron Radu Paraschivescu. Acesta reușește să-i reunească în paginile noii reviste pe vechii și noii poeți oniriști. În 1966 vor publica aici Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov și Virgil Mazilescu. 

„Onirismul instituia, ca normă estetică intransigentă, «fuga» din real, transgresarea acestuia și respingea, în orice caz, atingerile artei cu politicul. Atunci?

Adevărul este că nemulțumirea față de onirici nu a pornit de la literatura lor, ci de la manifestarea unora dintre ei în viața publică. La cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu, la adunările scriitoricești mai largi, cum a fost acea faimoasă întâlnire a tinerilor scriitori cu Ion Iliescu, în ipostaza sa de atunci de prim secretar al C.C. al U.T.C., un D. Țepeneag, un V. Ivănceanu puneau întrebări incomode, sfidătoare, care băteau mult dincolo de «estetic», îi atacau fără inhibare pe scriitorii oportuniști, unii dintre ei «clasici în viață».”

Gabriel Dimisianu, sursa: Wikipedia

Despre onirismul românesc putem spune că are slabe rădăcini în onirismul universal, care s-a născut în sânul romantismului german. Se aseamănă în linii mari cu suprarealismul- mișcare din arta plastică. Putem admite că s-a prelungit până în postmodernism, trăsăturile acestuia pot fi observate și în opera lui Mircea Cărtărescu.

mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii
o mare groapă comună

(copil fiind: şarpe cu pălăriuţă) din gură cad mereu cărnuri lungi
de toamnă pînă într-o bună zi cînd spre uimirea tuturor laba
echilibrului peste ceafă: bum. desigur spre o altă viaţă.

trebuie să existe undeva o mare groapă comună unde zac şi respiră
uneltele noastre pe care le ţin strîns strîns alte suflete jucîndu-se
cu metalul lor ruginit. şi iov în pustiu: nemernicul cu flori de
toamnă-n gură de ce să fie

dar de ce să nu fie el frate cu struţul cu şacalul. fără îndoială în
altă lume în alt vis.

(din vol Fragmente din regiunea de odinioară, 1970)

Despre poezie în dialog cu Elena Katamira

Platon spunea despre cuvântul scris că este fără apărare. Textul depășește puterile autorului, ceea ce îi poate conferi atât libertate cât și vulnerabilitate. De ambele părți este asumare, ne asumăm fiecare în parte faptul că nu mai putem reveni asupra a ceea ce a fost deja spus. Am numit la un moment dat expresia din noul volum ceva mai „pufoasă”. Făceam referire la faptul că poeta știe ce vrea să spună și nu încearcă să își impună vreo limită, pufoșenia despre care vorbeam este de fapt libertatea.

Ca în cazul Anei Maria Murariu (interviul cu minunata Ana îl puteți citi aici), poeta Elena Katamira a primit o listă de întrebări la care a răspuns în scris. Din nou, regula a fost ca eu la rândul meu să răspund unei întrebări dacă ar fi dorit. Vă invit să o cunoașteți pe Elena Katamira, o poetă cum mi-am dorit mereu să fiu.

1. Am citit un foarte bine întocmit interviu pe care l-ai oferit publicației InfoArt, unde ai fost întrebată cum ai descoperit poezia. Răspunsul dat de tine înglobează iubirea ta față de poezie, dar și cum anume ai început să scrii. Aș vrea să revenim și aici asupra acestui aspect. Dacă se poate, spune-mi în ce măsură poeta din tine s-a născut prin lectura altei poezii, consideri că poetul/poeta are „obligația” să citească poezie? Unde sfârșește cititoarea de poezie și unde începe poeta?

Mă gândesc acum că poți avea vocație de poet fără să ajungi să fii poet. Mi-ar plăcea să știu cum funcționează mecansimul acesta începând de la origini, probabil că există elemente comune în experiența fiecăruia plus ceva care face diferența. Nu știu cât de corect ar fi să spun că la mine poezia s-a născut din nimic. E ca atunci când descoperi părți din corp. Descoperi că poți face ceva cu ce simți și ce gândești. Că acestea capătă formă pe hârtie, dar nu formă ci ordine, compoziție, sens. că îți seamănă. Prietena mea cea mai de demult și de suflet scria poezii. Cei șase ani diferență de vârstă  nu au fost niciodată o distanță prea mare între noi. Îmi citea tot ce scria și poate așa a început fascinația pentru poezie. Cred că aveam zece ani.

Lecturile au început mai târziu și progresiv și chiar destul de târziu am început să citesc poezie masiv, deși e o exagerare și asta. Regulat, mai corect spus.  Pot  recunoaște că  presiunea mediului virtual în care am publicat  a amplificat  interesul pentru lectură în general și pasiunea de a descoperi poezia în atâtea forme. Realizezi că a citi e vital. E ca și cum te reatasezi unui corp universal și înveți să te miști odată cu el.  Adică în toate direcțiile😊

Prefer să citesc, mi-aș dori să citesc mai mult și să scriu mai puțin. O poezie memorabilă pe an dacă aș scrie, ar fi satisfăcător. Cititoarea de poezie sfârșește când coboară din autobuz, când jocul copilului în parc s-a terminat, când duminicile sunt prea scurte. Poeta începe când există impresii adânci, când strigă ceva dinlăuntru, când vine primăvara.

2. În același interviu ai dezbătut asupra afilierii/apartenenței tale la un „grup poetic”. Mai știu că ești activă în lumea asta a cenaclurilor online (unde te-am descoperit în urmă cu ceva ani), mă interesează cum vezi tu publicarea în astfel de grupuri. Te ajută feedback-urile primite acolo? Există astfel de cenacluri online pe care le-ai recomanda?

Am trecut prin multe grupuri și am rămas în foarte puține. Practic mai scriu din când în când în  Jurnal poetic. Uite un grup care a rezistat. Deși s-a pierdut dinamica inițială, acolo am citit mereu texte bune și feedbackuri sănătoase.

Nu aș încuraja nici descuraja activitatea de grup poetic, probabil că ne-a făcut tututor bine să trecem printr-un astfel de grup la un moment dat,  ideea ar fi de a nu rămâne blocat acolo, în dependență și frustrare sau în glorie și ardoare. Oamenii publică unde se simt acceptați și apreciați, poate face bine pe undeva la deconectare de la rutina zilnică.

3. Din 2018 până acum, am trecut printr-o pandemie și societatea pare să se fi schimbat uluitor, scindările sociale sunt poate la fel de mari ca în perioada războiului, personal mă duc cu gândul la prima jumătate a secolului trecut. Așa cum bine am observat, poezia a devenit un discurs și miza mesajului ei este enormă. Cum vezi poezia-manifest, liricul a fost vândut pe politică și morală? Mai bine zis cum afectează asta poezia?

Spune un poet  „poezia este o armă încărcată de viitor” și de prezent, zicem noi.  Cred că este natural ca totul în literatură să capete accente impregnate de o realitate ieșită din matcă, provocatoare. Poeții sunt soldați, mereu vor avea ceva de spus. Unii mai în prima linie, alții se refugiază în cazemate, după structura fiecăruia în parte.

Nu am repere să fac vreo afirmație categorică, cred că rămâne liric ce este liric, ce este toxic rămâne toxic, ce are forță are forță și mereu va mai rămâne ceva de spus după noi. Poetul nu are ultimul cuvânt. Am senzația că nu ți-am răspuns la întrebare.😊

3. În continuarea întrebării(lor) de mai sus mi-ar face plăcere să ne spui puțin despre ce crezi tu că face o poezie să fie poetică. Ai sfaturi pentru poeții aflați la începutul drumului?

Da, posibil ca nu toate poeziile să fie poetice. Dar asta nu le face mai puțin poezii.  Cred că arta poétică e un colaj de multe chestii,  esențială fiind  percepția cititorului, cât de cultivat este gustul său, cât de exotic, de temperat, de exigent. Pentru mine, personal, o poezie poetică e cea în care te odihnești, efectiv. 

4.  Care sunt poeții pe care orice iubitor(oare) de poezie sau tânăr(ă) poet(ă) ar trebui să îi citească. Ce poeți/ poete preferați/preferate ai?

Să se ia după semne. Să aleagă la întâmplare, dacă nu există indicatori. Să umble prin biblioteci virtuale sau reale.  Uneori cărțile ne caută pe noi. Să citească orice până își definesc propriul gust.

Când recomanzi un autor la modul acesta, trebuie să-i fi citit cel puțin jumătate din opera! Nu îndrăznesc să recomand,  dar am un colț in suflet pentru Mariana Marin și Teodora Coman.

5. Și acum aș vrea să ne oprim puțin asupra volumului tău care este în curs de apariție dacă nu mă înșel. Am citit și fată departe aer de hârtie (îl puteți citi aici)un volum care mi-a plăcut foarte mult. Poate pentru dramul ăla aproape imperceptibil de tragism, tema aceasta a depărtării de un punct terminus al purității și paradigma dialogului cu o divinitate rece/distantă m-au cucerit. Mi-ai făcut frumoasa surpriză de a-mi oferi (înainte de publicare) un nou volum de poezie, în care am observat o ponderare a limbajului, aș spune că folosești un „limbaj pufos” (dacă îmi permiți exprimarea). Aș vrea să ne povestești puțin care sunt temele, ideile, perspectiva ta asupra poeticității prin prisma acestui nou volum.

M-am bucurat mult că ți-ai luat timp pentru lectura celor două volume. Ai dreptate, când recitesc, uneori, fată de parte aer de hârtie observ formulări alambicate, ceva dicteu, ceva prețiozitate.

În cei 5-6 ani care au trecut de la debut îmi place să cred că ceva s-a schimbat în sensul temperarii limbajului, deși am excese și aici. Chiar pufos nu e 😊 L-am vrut cu nerv, cu drumuri scurte și cu destinații ambiguue. Nu știu dacă mi-a reușit.

Am gândit povestea dinlăuntru spre afară, de la mine spre ceilalți, deși încă vorbesc prea mult despre mine în poezie, sufocant acel eu pe care încerc să îl scot la lumină, să  îl vindec,  să îl restaurez, să mi-l așez pe scaun, alături. Povestesc un pic despre trauma emigrantului/imigrantului, despre ce-am mai găsit pe acasă și chestii din pandemie.

Nu știu cine îl va citi, la cine va ajunge. Nu mă preocup pentru asta. Am avut curajul și inspirația să îl ofer înainte câtorva dintre prietenii de pe fb pentru lectură și toate feedbackurile au funcționat ca un declic, mi-am zis, ahaaa, da, asta trebuie schimbat, asta nu merge, la asta se poate renunta etc.

Dacă aș putea să încurajez pe cineva în privința asta, înainte de a publica să își aleagă ca cititori câțiva prieteni buni sau persoane pe care le apreciază și a căror părere ar putea conta, îi încurajez  să o facă!

6. Așa cum ai spus și în interviul de la InfoArt explorezi mai multe forme de artă, de altfel am putut observa singură asta. Ce alegi între cuvânt și formă sau culoare? Ai putea să alegi între ele?

Greu de spus, dacă aș excela în vreuna ar fi mai ușor😊 Depinde de stare, de perioade, prefer una sau alta, deși nu aleg ca și cum ai alege un meniu. Nu le practic nici ca hobby măcar. Sunt necesități care apar și reclamă timp, din când în când. Mă văd  totuși îmbătrânind mai degrabă cu o pensulă în mână😊 și aia digitală.

7. Personal scriu poezie cu pauze, mi-am propus să public un volum. Ce sfaturi ai în această privință? La ce ar trebui să fie atent(ă) o/un poet(ă) care și-a propus să publice în volum?

Să aleagă totul atent și fără grabă, dar să nu amâne foarte mult momentul. Cum spuneam mai sus, să caute beta readers dispuși să fie sinceri, obiectivi, pozitivi. Să nu aibă așteptări. Să își iubească cartea. Să și-o promoveze după publicare. Eu la debut, nu am ținut cont de niciuna din aceste recomandări😊. Habar nu aveam.

8. Poet(ă) se mai poate numi cel/cea care a debutat în volum apoi nu a mai scris deloc? Există o „durabilitate” a poetului/ poetei?

Cred că este imposibil să nu mai scrii după debut. Poate să nu mai publici. Posibil să existe excepții, eu nu cunosc. Dar dacă ai scris un volum memorabil, chiar e suficient pentru istorie.

9. În ce măsură premiile literare atestă faptul că ești un/o scriitor/ scriitoare bună?

Întrebare grea, chestii care mă depășesc, alții ar vorbi mult mai concret despre asta. Cred că premiile sunt repere relative. Au fost contestați  autori premiați inclusiv la Nobel. Totuși, odată ajuns într-o nominalizare, un autor de duzină nu ești. Probabil nu toate premiile cred că își propun să evidențieze un autor bun, ci mai degrabă o creație artistică unică în momentul nominalizării. Și unicitatea poate fi produsul unui context anume.

10. Aș vrea ca în final să ne oprim asupra identității tale, la faptul că trăiește în diaspora de ceva ani. Mă interesează „în ce limbă gândești”. Ți s-a întâmplat să fie nevoie să traduci o poezie în română?

22 de ani aici.  nu am fost niciodată bună la engleză, sunt undeva la nivel primar, mă gândeam să încerc coreeană😊 o limba fascinantă. spaniola, ducându-mi  traiul aici,  a devenit a doua limba, nici nu mai sunt conștientă dacă gândesc în ro sau în spanish, atât de întrepătrunse sunt.

În general, scrisul, poeziile le gândesc în română, majoritatea. Uneori, după vreo lectură intensă în castellană, se leagă versuri altfel, dar la traducere simt că pierd din acel zvâc interior. Iubesc să traduc în general, fie din română, fie din spaniolă, este un exercițiu care mi-a oferit satisfacții mari, creierul mi-a mulțumit. 😊

Despre frumusețea de a nu mai vorbi în „Vara în care mama a avut ochii verzi”

Mult a mai trecut de când nu am mai scris o „recenzie”, o părere despre ce am mai citit. Și am citit câteva cărticele bune. Vreau să amintesc fată departe aer de hârtie a Elenei Katamira, Expectativa luminoasă de Andrei Dosa, un nor în formă de cămilă de Alina Nelega, Spitalul manechinelor de Nora Iuga, O precizie cu adevărat înspăimântătoare de Virgil Mazilescu, mandala de Oana Cătălina Ninu, Civilizații de Olga Ștefan și alte câteva. Vara în care mama a avut ochii verzi al Tatianei Țîbuleac (2016) mi-a plăcut neașteptat de mult, despre ea am scris puțin și aici.

Un roman care părea să fie destul de liniar a devenit o carte pe care nu voiam să o mai las din mână. Un început abrupt lipsit de „metaforă” sau, așa cum spune Radu Vancu, un ton rece ca în Portocala mecanică. Apoi avem parte de un limbaj poetic, mai poetic decât orice altă poezie. Cu o „acțiune” atât de nefirească prin sentimentalism și suferință. O miză asemănătoare cu cea din romanul Oscar și tanti roz al lui Eric-Emmanuel Schmitt. De data aceasta avem o vară și o mamă bolnavă de cancer alături de fiul ei rebel și cu anumite dizabilități mintale.

Urmărim vocea adolescentului care prezintă totul din perspectiva lui. Nu știm ce se întâmplă nimic din ce se întâmplă în mintea celorlalte personaje. Un mic truc care te ajută să empatizezi, să suferi cu o oarecare măsură. Fiind vorba despre o mamă muribundă care alege ca ultimele luni să le petreacă alături de un copil ce se dovedise fără milă. Asta este ce ne spune vocea personajului- narator. Aflăm totul prin ochiul lui obsedant, paranoic și poetic.

„Voiam să pot muri simplu, comod, repede. Voiam ca moartea să fie în puterea mea, să o pot invoca fără efort şi fără cheltuieli în orice secundă. Toate acestea ar fi fost posibile dacă moartea fi fost inventată de cineva cu mai mult discernământ, care n-ar fi protejat-o atât, ci ar fi redus-o Ia o simplă funcţie. Un al treilea ochi, o a treia tâmplă, o inimă pe dreapta, care să deconecteze unilateral trupurile inutile în caz de necesitate”.

Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac, Cartier

Ce am apreciat la Tatiana Țîbuleac au fost modurile de expresie. Faptul că folosește un limbaj poetic, că utilizează metatextualitatea pentru a detensiona atmosfera atunci când devine paroxistic de… dureroasă sau mai mult decât pot spune. Mi-a plăcut foarte mult că a dus de câteva ori toată treaba cu mama muribundă în zona livrescului. De exemplu moartea ei în sine este amintită cam o dată la câteva pagini, cu toate acestea nu se spune direct „acum a murit”. La un moment dat este găsită fără suflare plutind deasupra unei ape. Singurul moment în care ni se prezintă o posibilă scenă cu moartea ei este cu trimitere directă către mitul Ofeliei. Shakespeare salvează situația și, pornind de la imaginea aceea „idilică” a morții Ofeliei, se construiește o scenă a morții mamei lui. Fapt ce atenuează impactul evenimentului tragic.

„Am găsit-o plutind în cada de cupru – albă şi uşoară, cupărul acoperindu-i faţa ca nişte alge transparente. Ochii ei verzi, larg deschişi, străluceau în apă ca două cioburi de smarald. La ei m-am întins în primul rând ca să îi salvez, de parcă ar fi fost cheia către o lume fermecată, pe care voiam să o renasc. Restul trupului a urmat docil şi moale, ca o cămaşă de lună”.

p. 107

Romanul reușește să fie temperat în ciuda exceselor sentimentale, ceea ce este destul de greu de făcut. Balanța este menținută în echilibrul prin micile inserții poetice legate de ochii mamei, simbol folosit recurent. Prin intermediul căruia autoare poate să facă trecerea de la iubire la regret, de la moarte la viață. Funcționează ca un liant între capitole, marchează și o trecere semnificativă a timpului, se accentuează legătura care urmează să se rupă între cei doi. Romanul are o simbolistică ușor de percepută, dar, dacă citești cu mai multă atenție poți găsi multe profunzimi. Mă bucur că am ajuns la un roman atât de scurt și de mare prin tematică și construcție.

Poetul în luptă cu moartea. „Păpădia electrică” a lui Șerban Axinte

Anul ăsta trebuie să îl încep cu o recenzie la volumului păpădia electrică scris de Șerban Axinte (Cdpl, 2012), poezia printre cuvintele căreia am pășit fără niciun orizont de așteptare. Nu am avut nicio pretenție, l-am citit pe nerăsuflate pentru că voiam să „aflu” mai multe de la poezie la poezie. Un volum prefațat de Radu Vancu, reeditat în anul 2021 la aceeași editură (an în care a fost publicat și Scrâșnetul dinților la Editura Cartier). Poate fi găsit în diverse librării, vezi pe Libris și în format electronic pe platforme ca scribd sau isuu (disponibil doar cu abonament).

Faptul că un volum de poezie este relevant după 10 ani de la publicarea lui, nu face nimic altceva decât să îi confirme valoarea. Această primă întâlnire a mea cu poezia lui Șerban Axinte m-a făcut să caut alte volume de poezii de-ale lui pentru că, așa cum am regăsit în poezia Cristinei Drăghici sau a Antoniei Mihăilescu, are anumite valențe de tragic, prezintă suferința care se insinuează în cotidian, cam tot ce mă interesează.

Am regăsit ermetism, o caracteristică mai rar întâlnită în poezia recentă. Ceva ermetism, și îndemn la gândit, am mai regăsit în cazul poeziei Teonei Galgoțiu, dar nu cu un așa determinism ca la Șerban Axinte. Poezia lui îmi dă impresia că se află la întâlnirea dintre modernii francezi și romanticii ruși în care este esențializată lirica română avandgardistă și cea doomiistă. „Vinovată” de un prozaism echilibrat, care pe mine una m-a câștigat pentru că sunt secvențe „narate” cu scopul de a te face să meditezi, noțiuni și concepte filosofice trasate subtil.

De prisos să folosesc un limbaj critic, având în vedere că prezint poezia unui critic literar, dar vreau să vă asigur că merită să te lupți în versurile lui până să aprofundezi sensul cuvintelor. Este speculat mitul poetului damnat, un boem suferind care se luptă cu o maladie sau cu divinitatea (sau cu ambele). Parcurgem cu el delirul trăit de un poet hipersensibil într-o lume alterată.

De la prima poezie se insinuează ideea de realitate denaturată. Șerban Axinte nu oferă posibilitatea de-a ajunge la ochiul alterității, eul liric este singurul care poate face referire la sine. Doar el poate vorbi despre boala și nevoia lui de discurs asupra morții. M-a impresionat tehnica de-a reda într-un limbaj actual delirul poeților moderniști (așa am perceput eu). Avem în fața noastră poetul care atinge extazele trăirii prin intermediul paradisurilor artificiale (aici e vorba mai mult de o nevoie de adormire a simțurilor, de o alinare prin viciu).

am văzut de două ori gara,/ prima oară eram foarte grăbit,/ a doua oară, foarte beat,// aşa că am luat o decizie,/ o măsură urgentă,/ încă o vodcă rusească pentru stimularea memoriei.

Decoct, în Șerban Axinte, Păpădia electrică, CDPL, 2012 p. 14

Am încercat să identific a cui voce o aud pe parcursul volumului, un sfânt cu vicii, un păcătos în luptă și dialog direct cu Dumnezeu, de multe ori m-am dus cu gândul la Rasputin, răzbate o atitudine de damnat aproape învins, care-și desfășoara agonia între ușile unui sanatoriu. Disperarea care se alină doar cu tăiatul firului în patru și cu exerciții de istorie alternativă. Iar asta doar pentru a ajunge la aceeași concluzie, unde se simte pulsul există suferință, omul găsește mereu o cale către cruzime.

„am auzit că cineva s-a spânzurat/ în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul/ lor, toată lumea e în siguranță, e bine, e bine, dau peste cineva care știe pe dinafară/ formula oțelului, știe foarte multe nume de scriitori și de muzicieni germani;/ cum ar fi arătat destinul lui hitler dacă ar fi ascultat mai mult bach,/ prolégomènes à une science de la contradiction de stephane lupasco, ai auzit de tristan tzara, trist în țară, ovreiul ăla samuel rosenstock (…)// boala intră și iese prin ochii ei, intră/ și iese prin ochi, sublim, sublim.”

sublim, sublim, pp. 16-17

În aceeași poezie spune „cobor un etaj, ajung într-un salon, e prea multă liniște, nimeni nu e legat/ de pat, doar câțiva indivii se rotesc în jurul unui ibric”, apropierea de starea de nebunie, necesară pentru a crea nimbul nebuniei pentru tot ce urmează în volum. Am avut de multe ori impresia că urmăresc o acțiune, o degradare în crescendo a unui personaj anume, dar asta fără să știrbească liricitatea.

E ca un drum care duce în infern, spre care pășim treptat, cu cât te afunzi mai mult în volum, cu atât lexicul morții începe să fie din ce în ce mai bogat. E ca o ispășire prin poezie, prin care trupul ajunge să fie învins, libertatea fiind posibilă doar prin trup, prin vindecare lui sau prin abandonare. Trupul femeii – propria ei închisoare, creierul șubred al bărbatului asistat de neputința trupului, omul văzut în toate ipostazele mereu pus în fața morții. Pentru că trupul bolnav este reflecția unui suflet bolnav. Iar totul în final, după exodul în iad, devine un dialog (sau monolog?) dus cu o divinitate rece.

Cărți la care îmi doresc să ajung în anul 2022. Gata cu cititul fără țintă

Ieri am scris despre faptul că nu știu câte cărți am citit, am liste peste tot, în aplicațiile Scribd și basmo, puțin pe goodreads, altele în agendă și sinceră să fiu nu știu dacă are vreun sens să le mai contorizez acum. Și cum ultimii doi, poate chiar trei ani, au fost haotici pentru mine, am zis ca anul ăsta să fac ceva în sensul ăsta. În primul rând pentru că îmi doresc să fiu mai productivă. Sper că voi ajunge să scriu mai multe recenzii și nu numai. Îmi mai doresc ca bănuții investiți în suportul tehnic al blogului să fie folosiți cu mai mult discernământ.

Am scris un astfel de articol și pe monden.ro, îl puteți accesa aici.

Sunt multe motive pentru care aleg să îmi fac aici o mică listă de cărți la care să ajung. Am un număr considerabil de cărți necitite în bibliotecă și vreau să am de unde să îmi amintesc de ele, în caz că am impresia că nu mai e nimic de citit pe lumea asta . M-am cam luptat cu un reading slump în luna noiembrie, așa că am mare nevoie de alternative de lectură mă ajută să scap din astfel de situații.

Anul ăsta am multe volume de poezie la care mi-am propus să ajung, deja mi-am făcut un folder pe scribd, în care am inclus destul de multe volume de poezie, din cele mai demult publicate. Mă gândesc la Nora Iuga, a cărei poezie mi-am propus să o aprofundez, cu volumele Blogstory, Spitalul manechinelor, Inima ca un pumn de boxeur și Ca motorul unui Ford din 1931.

Mai vreau să ajung la Ruxandra Novac cu Alwarda, Non Stress de Elena Vlădăreanu, Sânge albastru de Angela Marinescu, Te aștept ca pe un glonte de Pușcașu Ana, Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par al lui Florin Hălălău, O precizie cu adevărat înspăimântătoare a lui Virgil Mazilescu, Firul Alb de Andrei Bodiu, zoom, gaura de vierme de George Geacăr, Intimitate de Angela Marcovici, Lavinucea volumul Laviniei Bălulescu, Riduri de Vakulovski Mihail, Azi cânt jazz de Mihaela Stanciu, Picaj al Ioanei Miron, Fortăreața pe mal de Claudia Ene (o fată care venea foarte des la biblioteca de la Teatru), black aphrodisiac de Justin Dumitru, Recviem pentru nuca verde al Ioanei Geacăr, mandala de Oana Cătălina Ninu, Fețe jupuite a lui Ioan Es. Pop, Eroticele de Dominic Brezianu și Enșpe mii de dimineți de Bădica Diana. Și cam ăsta ar fi dosarul cu poezie făcut pe scribd.

Cărți la care îmi doresc să ajung în anul 2022

Mai am în minte Scrâșnetul dinților al lui Șerban Axinte, de la care am citit chiar în ultima noapte din an (și recitit ieri) Păpădia electrică. Mariana Marin cu antologia făcută de Claudiu Komartin, La întretăierea drumurilor comerciale, din care am citit jumătate și m-am oprit, vreau să îi acord mai mult timp. Vreau să ajung și la dumnelike al lui Marcel Vișa, să revin asupra volumului Civilizații de Olga Ștefan pentru că mi-ar face plăcere să scriu câteva impresii legate de volumul ăla minunat și să urmăresc o nouă apariție în volum la Casa de editură Max Blecher (din câte am înțeles). Să nu care cumva să uit de Elena Katamira, de la care am deja volumul fată departe aer de hârtie și urmează să mai publice un alt volum anul ăsta. Nu știu dacă voi reuși cu toate, dar vreau să le am undeva notate.

Proza

La proză aș vrea să continui o serie de cărți pe care le-am abandonat: Pendulul lui Foucault de Umberto Eco, O viață măruntă de Hanya Yanagihara, Inima e un vânător singuratic a lui Carson McCullers, Gellu Naum cu Zenobia. În dosarul de pe scribd am Tatiana Țîbuleac cu Vara în care mama a avut ochii verzi, Demonul și ploaia de Radu Găvan, Poartă-ți plugul peste oasele morților al Olgăi Tokarczuk și nu în ultimul rând mi-am propus să ajung la Alina Nelega cu Un nor în formă de cămilă. Iar restul de proză aștept să mai culeg pe parcursul anului.

Non-ficțiune

La capitolul non-ficțiune mi-am propus să mai citesc din bibliotecă pentru că mai bine de jumătate cred că sunt cărți necitite. Aș vrea să citesc Jurnalul unei scriitoare al Virginiei Woolf, Știința voioasă a lui Nietzsche și tot de la el Nașterea tragediei, mi-am propus să ajung și la Postomul. O critică a subiectivității postumane de Constantin Ghioancă, o carte despre care am aflat astăzi, publicată la Paideia. Să duc până la capăt cartea Hannei Arendt, Viața spiritului, Tragicul de Gabriel Liiceanu, Teatrul Oprimaților de Augusto Boal, Așa-zisul rău de Konrad Lorenz și Martin Heidegger de Walter Biemel – care este în curs de citire, acum citesc și Dosarele criminalilor în serie de Paul Simpson.

Am o listă stufoasă la capitolul poezie pentru că poezia mă ajută de cele mai multe ori să ies din reading slump, sper să mă ajute anul ăsta să citesc ceva mai ordonat și să pot scrie mai multe despre ce citesc pe blog, calitatea mă interesează cel mai mult anul ăsta. Nu vreau să mai fiu fără țintă.

Poezia, calea spre emoție în secolul kitsch. Debutul Antoniei Mihăilescu

Volumul note din secolul kitsch, debutul Antoniei Mihăilescu în poezie, publicat în anul 2020 la Editura Tracus Arte, i-a adus poetei premiul Alexandru Mușina și nominalizarea la premiul Eminescu – Opus Primum. Poezia Antoniei Mihăilescu nu îmi era străină până să ajung să citesc volumul. M-am întâlnit cu versurile Antoniei Mihăilescu în diferite publicații de gen. Aveam o mică idee despre stilul ei poetic, volumul de față a reușit să îmi ofere o imagine aprofundată asupra liricii sale, cu note de feminitate autentică.

Antonia scrie despre o viața în limitele unui trup și despre limitele vieții într-un oraș. Simți cum gândul ei reușește să se ducă mai departe de aparențele unei lumi, care a uitat să mai existe autentic. Am apreciat că nu face omisiuni și că nu încearcă să flateze genul din care face parte. O poezie expresivă, tinerească și profundă în același timp, scrisă cu iubire pentru cuvânt. Avem de-a face cu o lirică frumoasă prin care își exprimă libertatea. Citind-o trăiești cu ea depășirea limitelor.

„cer acoperit vreo două stele grele. tristețea își pune amprenta dai la o parte pătura coșmarul cu feți-frumoși cu mașini turate la maxim faci loc singurului corp cald// niște brazi luminați o durere de dinți zâmbetul mai larg pe dreapta cărticica verde cu pagini încă nelipite// respirația se taie cerul se întinde și peste carnea ta dai deoparte pixul te-ai mângâiat te-a încodat ți-a fost bine”

corpus diaboli, Antonia Mihăilescu, note din secolul kitsch, , p. 27, TracusArte, București, 2020.

Disimularea propriei sale identități și acuratețea cu care reușește să surprindă omul în toate ipostazele, mi se pare impresionantă. Știi că e acolo și că totul trece prin propriul ei filtru și cu toate astea nu o simți. Eul liric este ca un abur care reușește să treacă peste toate obstacolele și să redea în cuvinte imaginea cu oamenii trăind. Fără să spună nimic despre nimeni, reușește să îți spună totul despre condiția umană. Referirile pe care le face la propria ei persoană sunt ironice, de fiecare dată demonstrează că reușește să nu se ia prea mult în serios. Vorbește despre limita dintre ea și realitate, mesajul ar fi că se strecoară, reușind să nu se lase prinsă în nicio capcană.

„evadezi din on-line ca un mânz din țarc (…) realitatea imediată e vulpea de îmblânzit (…) pădurea se lipește cu superglu cum lipești tu posterele cu sinucigași de pereții din dormitor (…) ce moarte în jur of amazonia (of antonia) surâsul tău cenușă futută de vânt.”

surâsul amazoniei, p. 13
Poezia calea spre emoție în secolul kitsch. Debutul Antoniei Mihăilescu

Romulus Bucur spune despre Antonia Mihăilescu că este o panteră, care își ia în stăpânire teritoriul. Într-adevăr simți că se insinuează (cu o subtilitate impresionantă) în tot ce îți arată. O poetă ageră, care te ademenește treptat în lumea ei. Fiecare imagine are în imediata apropiere o referire la moarte. La sfârșit, intri în contact cu mintea ei trează, te cheamă să fii părtaș(ă) la lupta ei cu propria inconștiență, nicio clipă nu își oferă un răgaz.

Permanent într-o luptă cu propria ei tendință de pierdere în cotidian, în lucruri care nu contează, în kitsch-ul despre care spune că ne caracterizează prezentul. E un discurs despre conexiunea cu lucrurile care contează. De aici revenirea obsedantă la tema morții. Care se insinuează în toate contextele sociale și intime. De aici imaginile ca: „cine nu-i rudă cu moartea nu-i ruda mea”, „rupi carnea de pe oameni. imiți viermii insomniaci” etc.

Sunt foarte multe elemente noir în lirica Antoniei Mihăilescu, îmi place că în fiecare poezie construiește câte un micro-univers în care te ademenește cu blândețe, apoi îți revelează toate posibilitățile lucrurilor. Inclusiv partea mai puțin plăcută a lor. Cultivă o sexualitate insinuantă. Poeta intuiește o senzualitate care se face simțită în unele dintre cele mai nebănuite contexte. Plăcerea e moneda de schimb, când nu poți atinge fericirea, alegi varianta mai facilă: „povestea cinci sub fusta creață strecoarăți degetele plăcere de crăciun” (crăciun negru, p. 61).

O poezie a asumării, un volum care te invită să fii conectat(ă) cu propriile tale temeri și posibilități de a fi. O poezie feminină, profundă, cu imagini din cele mai surprinzătoare și trimiteri spre condiția umană. Se insinuează o anume sastisire față de convenții și o chemare spre meditație, spre timpul dăruit autoanalizei. Pe scurt o poezie pe gustul meu.

Daimonion și cunoaștere luciferică

La începutul seriei articolelor dedicate filosofiei blagiene, în numărul 5 al revistei, menționam, în cadrul analizei motivului popular românesc de la baza baladei „Meșterul Manole”, de conceptul „sofia” și de perspectiva sofianică prin care Lucian Blaga decripta această baladă. În acest material, vom stărui mai mult asupra acestei perspective sub aspectul transcendentului „care coboară în sufletul omului așa cum coboară razele soarelui prin ferestrele mici ce înconjoară cupola mare a bisericii din Constantinopol”[1].

Daimonion între Goethe și Tillich

Deși tentant, Daimonionul din cadrul filosofiei socratice nu prezintă interes vădit în analiza pe care o face Lucian Blaga în volumul său de eseuri, „Daimonion”, apărut la 1926. Acesta preferă să-și îndrepte atenția spre credința lui Goethe, mai puțin fructificată și, în acest sens, slab cunoscută publicului. Blaga găsește la Goethe un daimonion la fel de misterios, precum cel socratic, „tot atât de capricios, dar mai pozitiv și mai întreprinzător”[2]. Dacă la Socrate, „demonicul” era asociat cu glasul lăuntric, dincolo de conștiință, care oprește individul de la anumite fapte, uneori, Goethe privea această ipostază din perspectivă mitică, mai degrabă.

În numărul anterior al revistei noastre, menționam de acele concepte-imagineprin intermediul cărora primitivii deosebeau realitatea de un ce de natură magică, iată că, de data aceasta, prin prisma viziunii lui Goethe, Blaga aduce în discuție ideea imaginilor-sinteză. Prezente atât în mituri, cât și în gândirea științifică, acestea au dus, conform unor teoreticieni precum Nietzsche sau Mach, la noțiunea de mituri ale științei (precum sînt construcțiile teoretice ale „atomilor”, a eteruluivibrațiilor ș.a.m.d.).

„Pusă în serviciul abstracțiunii, imaginea devine ea însăși schematică (…) în mit, imaginea-sinteză e suverană, ea se concretizează în așa măsură că dobândește oarecum o viață separată”[3], spre deosebire de știință unde „imaginea-sinteză e mai mult un sprijin psihologic al gândirii, ilustrarea concretă a unei articulații matematice și a unei structuri funcționale”[4].

Această gândire mitică se dezvăluie în toată spontaneitatea sa în genii filosofice, științifice sau poetice, iar asta ne aduce înapoi la Goethe și la activitățile sale dedicate teoriei culorilor. Aplecându-se asupra culorilor, Goethe le denumea „fapte ale luminii,  fapte și suferințe”[5], privind lumina ca o putere veșnică în luptă cu întunericul. Două elemente ireductibile ce amintesc de părțile constitutive ale cosmogoniilor mitice ale antichității. Printre creațiile mitice ale lui Goethe apare și gândul demonicului. 

„Demonicul ar fi o putere nu lipsită de-o oarecare transcendență, care izbucnește în anume oameni”[6]. O putere pozitivă, spre deosebire de demonicul socratic. Mai mult decât atât, o putere magică, de creație și faptă.

Colțul Cultural

articol publicat inițial în revista AC nr.7/2019

La începutul seriei articolelor dedicate filosofiei blagiene, în numărul 5 al revistei, menționam, în cadrul analizei motivului popular românesc de la baza baladei „Meșterul Manole”, de conceptul „sofia” și de perspectiva sofianică prin care Lucian Blaga decripta această baladă. În acest material, vom stărui mai mult asupra acestei perspective sub aspectul transcendentului „care coboară în sufletul omului așa cum coboară razele soarelui prin ferestrele mici ce înconjoară cupola mare a bisericii din Constantinopol”[1].

 

Vezi articolul original 1.386 de cuvinte mai mult

Câți au ajuns în iad pentru lipsa de haz?

Elefantul de bibliotecă

Sunt zile în care te miști mai greu prin pâcla cleioasă de oameni, de parcă atunci te-ai trezit dintr-un somn chinuit și greoi pe care îl mai tragi după tine. Și îți spui că ai putea face orice, ai terminat de citit încă o carte, după ce ai terminat și cu o zi în urmă o altă carte, mergi în gol, fără țintă, fără să te bucure libertatea după o săptămână de muncă și căutări, după altă ceartă dintr-o joi prea lungă și prea lipsită de sens. Te uiți fără pic de interes la dunga care a început din ce în ce mai mult să se pronunțe sub ochiul tău stâng. Anii trec, gravitația își face treaba și lasă semne pe chipul tău. Parcă ți s-a rărit și părul, parcă nu te mai încape nimic. Dar ce mai contează, ai cărți, zeci de cărți în care să te adâncești și…

Vezi articolul original 873 de cuvinte mai mult