Filosofie, introspecție și condiție umană în poezia Ramonei Boldizsar

Nimic nu e în neregulă cu mine, volum de debut al Ramonei Boldizsar, apărut la Casa de Pariuri literare în anul 2021, este scris parcă sub regula pistolului din teatru, totul se leagă și orice concept sau imagine oferită își are scopul bine trasat, este ca o ieșire dintr-un labirint.

Ramona Boldizsar reușește să te conducă de la vers la vers spre ieșirea din propriul tău mecanism de tortură, îndeamnă la introspecție și toleranță față de propria persoană. Se simte foarte mult cum se plasează în opoziție față de tot extremismul care s-a perindat pe perioada pandemiei în media, prin vocea ei ajungi la principalele lacune ale omului, în special la lipsa de compasiune, care este tot mai pronunțată în zilele noastre și la banalitatea tuturor limitelor imaginare pe care și le-ar putea trasa oricare dintre noi. Important este să nu te pierzi pe tine, nucleul dur al adevăratei tale identități.

Pregătirea filozofică a poetei și-a lăsat amprenta în poezia ei. Este o poezie dispusă în straturi, e un adevărat festin de sensuri și de profunzimi cuprinse în versurile sale. Iar pentru mine a fost ceva foarte surprinzător faptul că nu am regăsit un nivel de abstractizare atât de mare pe cât credeam că o să întâlnesc, pornind cu prejudecata că orice cunoscător al filozofiei ar trebui să fie și un gânditor în concepte și atât. Nimic nu este în neregulă cu mine este un volum de poezie care oferă o perspectivă aparte, o poezie care denotă sensibilitate și implicare. Resimți un fel de revoltă care pare să fie înăbușită în timp doar de neputință.

Găsești o poezie care vorbește despre omul care cunoaște binele și răul dar care nu poate convinge și pe ceilalți să urmeze calea axiologică aleasă corect de el. Este despre femeia care nu-și face din feminitate un flagel și care conturează profilul poetei, care își expune propria viziune asupra poeziei, asupra importanței ei în existența poetei/ poetului. Iar soluția nu este aceeași pentru fiecare, pentru ea poezia nu este doar eliberare, este un mod de a trăi:

„Noi românii suntem poeți ai traumei/ aflu de la Radu Vancu […]/ Cât despre mine, nu am nicio umbrelă/ Și câteodată scriu și uit că am promis să fiu subtilă când vorbesc/ despre de ce doare/ adevărul e că nu sunt deloc traume ci doar eu. ”

[am ascuns tăcerea în pod]

Sau:

„îmi permit să nu mai scriu niciodată?/ să rămân fără singura punte între/ mine și mine/ între mine și semnificație/ între mine și tot ce am înțeles vreodată…”

dormitorul gândurilor mele sertarul 0

Poeta știe că societatea nu ajunge până la naturalețea femeii și cred că reușește să nu pice în capcana emiterii de opinii pentru o ființă fictivă care să folosească pe post de victimă ce trebuie salvată. Nu se referă la femeie ca la ceva extra-ordinar, nu împarte lumea în femei și bărbați dar știe că lucrurile se mișcă diferit pentru fiecare în parte și identitar te formezi altfel ca femeie, față de un bărbat. Cred că este vorba despre o zbatere continuă, un conflict, poeta este într-un păienjeniș, redat într-un limbaj poetic actual.

„Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt femeie și asta îmi/ ocupă tot timpul/ gândurile și mai ales/ emoțiile./ câteodată mă cuprinde o tristețe imensă/ nu știu de unde vine/ e familiară și în același timp nu-mi aparține./ Mă încurc în motive/ ridic tonul&refuz introspecția.”

în șah (senti)mental

Am început să caut concepte din psihologie și psihanaliză până ce totul a început să se așeze cumva și să ies din întregul ei labirint croit din tot felul de ziduri mentale și emoționale. Poezia este pentru ea propria ieșire din sine. Rezolvarea se află undeva între propria sa memorie și cititorul ei, devenit acum și complice. Scrisul terapeutic pentru ea, poate să nu fie soluție și pentru cititor dar, poate subtil, ești invitat să îți găsești propria rezolvare.

vreau să știi că/ am ajuns să scriu poezie din necesitate./ Lumea mă întreabă dacă scriu și câteodată mint./ Emoțiile mi le potrivesc în timpuri verbale aleatorii/ cuvintele mele stau într-o cușcă a inconștienței mimată prin/ conștiința scopului.”

vreau să știi că

Condiția poetei se conturează în funcție de aceste trei coordonate ale existenței umane: filosofia, psihanaliza și societatea, se află la răspântia dintre ele este mereu într-un conflict care culmea poate să fie rezolvat doar prin raportare la sine. Privitul în oameni este privitul ei în oglindă. Fetița de 13 ani este cea care mai poate să ofere acel punct terminus în care se regăsește și de la care pornește din nou în prezent. Familiaritatea prezentului este conferită doar de această întoarcere în trecut, redimensionarea lumii se face în primul rând prin ochii ei:

„aveai treișpe ani/ vârsta descoperirilor, fugitul de acasă, salopeta scurtă în carouri/ care nu-ți mai vine bine/ dar o porți oricum […] fast forward șapte ani mai târziu/ într-un anticariat de la universitate/ dosești un maiakovski după o ediție uriașă din desculț și speri/ să nu-l găsească nimeni… ”

3310

Sau

„prima amintire o reconstitui dintr-un dres maro tras cu/ minuțiozitate/ unghiile lungi, roșii, rochia ridicată mult deasupra genunchilor și/ o privire încurcată prinsă într-un moment ca un vid […] minciuna era prima ta natură/ a doua – poezia”

din beciul neizolat al memoriei

Am citit pe nerăsuflate pentru prima dată volumul de poezie, am știut că am de-a face cu un volum la care va trebui să mai revin să pot asimila totul și să pot medita la toată informația. Cu atât mai mult a trebui să revin de alte câteva ori când a trebuit să scriu despre el, de fiecare dată am descoperit alte noi înțelesuri, era de parcă o (re)descopeream de fiecare dată. Am trecut de la o poezie filosofică la una feministă până la o poezie care vine să critice omul prezent.

Am cumpărat cartea de la Cărturești dar poate fi găsită și în alte librării sau chiar la Casa de Pariuri literare.

Amândoi mor la sfârșit, romanul perfect cu cel mai mare spoiler

Am ajuns la romanul Amândoi mor la sfârșit datorită Irinei Stoica de la Irina citește unul dintre canalele mele preferate de booktube. Concursul a constat în exprimarea opiniei cu privire la informația conținută în titlul romanului (young adult). Trebuia să spunem dacă ne-am dori sau nu să fim anunțați de momentul în care urmează să murim și să motivăm alegerea. Am spus că da, pornind de la ideea că doar în situații limită reușim să ne descoperim adevăratele noastre idealuri.

Amândoi mor la sfârșit este un roman scris de Adam Silvera și publicat în anul 2021 la Storia în traducerea Irinei Stoica. Prezintă o ultimă zi din viața a doi băieți tineri cu vârsta de 17 ani, aceștia trăiesc într-o lume în care există o companie al cărei serviciu este anunțarea zilei în care urmează ca oamenii să moară. O sarcină grea, un serviciu macabru tratat ca orice alt serviciu de call center, fapt ce m-a făcut ca prima dată să fi fost tentată să deschid recenzia cu faptul că am descoperit o distopie copleșitoare, însă lumea din carte este una ca a noastră cu singura diferență că există această posibilitate de a fi informat de ziua morții tale. Ți se dă timp să îți ei adio de la cei apropiați și să duci la capăt ce ți-ai propus, să încerci lucruri pe care nu ai avut niciodată curajul să le faci. Desigur s-a dezvoltat o întreagă categorie de piață care speculează stările emoționale ale oamenilor înștiințați de propriul sfârșit.

Chiar dacă este vorba despre un mare spoiler nu avem de-a face cu nimic care să ne distrugă plăcerea lecturii, cred că Silvera a reușit să îi facă operei sale un mare serviciu oferind în titlul romanului și finalul său. Asta pentru că citești cartea acumulând mult mai multe informații, oferind poate aceeași atenție pe care o oferi și unui clasic, dat fiind că în ambele cazuri știm destul de multe despre acțiunea operelor și mai ales sfârșitul lor. Am pus un semn de similaritate între Amândoi mor la sfârșit și Anna Karenina, nu cred că e o surpriză pentru nimeni faptul că Ana Karenina moare la sfârșitul romanului, este o informație pe care o ai când începi lectura romanului scris de Tolstoi, ce ne interesează este modul prin care este construită acțiunea, cum anume se degradează starea psihică a unei femei din înalta societate care pare să aibă poate chiar mai mult decât și-ar fi dorit.

Așa că miza romanului depășește cu mult curiozitatea față de desfășurarea acțiunii, te interesează efectul unei astfel de realității asupra omului și poate și asupra societății. Cum se comportă omul în fața unui asemenea anunț? Se ajunge la un anume punct de disperare comună în care toți oamenii aleg să se sinucidă sau încearcă fiecare să evite un asemenea deznodământ pe cât de mult posibil? Ce efect are asupra unor tineri care sunt anunțați că au parte de o moarte prematură? Lista întrebărilor ar mai putea continua cu siguranță. Oricâte ar fi întrebările cred că sunt rampe care te proiectează în meditații lungi și profunde, sunt întrebări care își au răspunsul în paginile cărții sau care te fac să pornești în descoperirea propriilor tale răspunsuri.

Am fost impresionată de maturitatea cu care au tratat toată situația cei doi adolescenți, cred că au parte de o maturizare precoce oricum, fiecare având un istoric cât se poate de complex și de tragic, faptul că teama nu a scos tot ce era mai rău din ei și că au dat dovadă de compasiune față de ceilalți și reușesc să se ridice deasupra timpului este ceva impresionant.

Întâlnirea celor doi pare să fie singurul scop cu adevărat important în viață, un scop pe care îl ating atunci când sunt puși în fața sfârșitului. Cred că ei reușesc să fenteze timpul, în ideea că reușesc să se regăsească pe ei înșiși prin intermediul relației pe care au împreună. Există o anume nostalgie și puritate invocată în fiecare decizie luată de cei doi. Reușesc să trăiască evenimente firești ale unei vieți care are timpul necesar desfășurării sale. Sunt foarte multe pasaje care prezintă cugetările omului în fața propriului sfârșit: „Păcat că viața nu ne lasă să o oprim, ca pe un ceas, când avem nevoie de mai mult timp”.

Ești condus printre ițele trăirilor din acele momente critice. Întâlnirea dintre Mateo și Rufus este portița deschisă spre singura lor șansa de a nu își irosi viața. Totul se întâmplă într-o singură zi, cel mai bine s vede în evoluția lui Rufus importanța ultimei zile din viață pentru că el trece de la dezinteres față de viață la dorința de a amâna cât mai mult posibil sfârșitul:

„Nu am mai avut chef să trăiesc, zice Rufus, uitându-se în altă parte. Și aș fi fost OK dacă m-aș fi dus și eu. Dar nu asta ar fi vrut părinții și sora mea pentru mine. E megaaiurea, dar faptul că am supraviețuit mi-a arătat că e mai bine să trăiești dorindu-ți să fii mort, decât să mori și să-ți fi dorit să trăiești pentru totdeauna.

p. 71
P. 304 în Amândoi mor la sfârșit de Adam Silvera tradus de Irina Stoica, Storia, București, 2021

„Replay” de Ken Grimwood – despre paradisul pierdut, nostalgie și resemnare

Replay este un roman din categoria Fantasy scris de americanul Ken Grimwood. Întâlnirea cu această carte s-a făcut în împrejurimi de situație limită, într-o mare activitate de casare a fondului de carte din bibliotecă. Am răsfoit-o pe grabă, am citit primele două pagini și m-am îndrăgostit. Am salvat cartea și poate că ea a salvat, la rândul ei, ceva din mine.

M-am simțit parte din toată povestea. Ideea centrală a romanului este de „univers rupt” de ,,paradis pierdut”. Personajul principal vrea să repare acest univers. O altă idee pe care se croiește acțiunea este aceea de metempsihoză. Pentru un cititor familiarizat cu spațiul literar românesc, îi poate fi pe înțeles o comparație cu romanul lui Liviu Rebreanu, Adam și Eva. Bineînțeles avem și ideea de schimbare a vieții peste noapte și, poate cea mai cuceritoare, ideea de suflet pereche. Este o înșiruire de noi și noi șanse, iar timpul pare să fie prietenos cu personajul nostru, toate astea până când înțelege că posibilitatea de a retrăiri o parte din viață are și ea un sfârșit. Ce rămâne de rezolvat este descoperirea motivului pentru care are șansa să retrăiască de mai multe ori o anumită parte din viață. Cu atât mai mult pentru că nu tuturor oamenilor nu li se acordă această șansă. O parte dintre cei aleși să își retrăiască de mai multe ori o anumită parte din viață profită de pe urma acestei șanse.

Personajul principal, Jeff Winston, este un jurnalist în vârstă de 43 de ani suferă un atac de cord la finalul unei zile de lucru. După un timp se trezește în camera lui din campusul universitar absolvit cu ani în urmă (25 de ani), constată că are corpul de la vârsta de 18 ani și poate vorbi cu fostul său coleg din facultate și bun prieten, care era mort de mulți ani de zile. De aici totul începe să fie familiar, își retrăiește viața luând decizii pe care nu le făcuse în tinerețe și le regreta în anii săi de maturitate. Reușind să se căsătorească cu acea fată pe care o pierduse mai târziu, trăind mereu cu teama că va face infarct și astfel viața îi va fi curmată înainte de vreme din nou.

What if you… could live your life over again?

Este un roman care îmbină istoria alternativă cu conceptul de auto-creație și tema bildungsromanului. Acesta reușind să se maturizeze după mai multe procese de retrăire pentru a înțelege că viața oricât ar fi de modificată, tot va găsi o modalitate prin care să te dezamăgească. Am apreciat modul logic prin care a demonstrat că pentru individ rămâne mai importantă povestea și nu istoria. Metamorfozând dorința de împlinire a omului în istorie prin intermediul demersului său de a împiedica asasinarea președintelui J. F. K., al cărui sfârșit pare să fi reprezentat și moartea visului american.

Nu mai știu în a câta viață o întâlnește pe Pamela, cea care trece prin aceste procese, alături de care descoperă că există mai mulți oameni care au această stranie experiență, și de care se va îndrăgosti și alături de care va înțelege profunzimea existenței umane dar și alături de care își reconsideră viața inițială, percepută de el ratată sau cel puțin mediocră. Cred că ce m-a fascinat în roman a fost faptul că nu face apel la elemente strict de fantasy (de S.F. nici nu se pune problema), doar folosește o premisă asupra căreia cu siguranță am meditat toți, aceea de a doua și treia și a n șansă de a ne trăi viața, un pretext fantezist cum regăsim la Saramago în romane precum Pluta de piatră sau Dublul. O premisă la fel de fascinantă ca cea a schimbării vieții peste noapte, folosită atât de bine de  J. K. Rowling.

Pseudo-metempsihoza lui Jeff răscolește mecanismele psihologice umane fără să lipsească romanul de sensibilitate, de altfel cred că este un personaj cu care sigur vei empatiza. Poate asta pe fondul faptului că nu este perfect și trăiește acest paradox al unei imagini realiste asupra propriei sale persoane dar caută mereu idealul existențial. Vrea să-și creeze o viață ideală, încercând să își găsească fericirea prin viața personală, într-una dintre vieți este tată (în viața sa inițială, la care revine într-un final nu poate avea copii), în alta un afacerist de succes, luptând pentru împlinirea în aceste direcții, tocmai pentru că mereu crezuse că din asta se născuse nefericirea lui. Dar asta nu îl împlinește, nevoia de succes nu este aceeași cu nevoia de a trăi intens sau cu cea de fericire. Un mesaj care se insinuează din însăși plotul romanului, o reușită greu de atins, având în vedere că romanul nu are balast „monologic”. Recomand.

Sylvia Plath și triumful spiritului asupra materiei

Când tânăra Sylvia Plath, în vârstă de numai douăzeci și doi de ani (27 octombrie în anul 1932 – 11 februarie 1963) i-a scris mamei sale într-o zi sumbră de ianuarie, a fost un moment în care ambele au ajuns până la undul ființei lor, atingând întunericul propriilor suflete. Era o perioadă în care oamenii de știință de abia percepeau ideea de suflet, știința i-au mai trebuit câțiva ani buni până să deslușească ițele întortocheate ale creierului uman. PEra o vreme în care știința abia începea să perfecționeze instrumentele cu care să poată să disece nucleul cel mai important al existenței umane, descoperea esența personalității noastre, ce anume ne face să fim cine suntem. Cât de mult din materialul nostru genetic și cât din ce experimentăm ne construiește ca personalitate, de unde provine particularitatea omului – fie că o numim sine, suflet sau spirit – este în final acel produs al constituției noastre fizice, al proceselor biochimice particulare care parcurg infrastructura noastră personală și partea din noi care ține de materie, partea pe care noi o experimentăm ca trup.

Neuroștiința era atunci o știință la început de drum și foarte puțini îi acordau credit sau atenție. Genetica și partea eredității tocmai fusese descoperită, oferind doar promisiunea unei noi clarități asupra enigmei omului, o nouă perspectivă asupra interogației cu privire la cât de mult din structura noastră psihologică este o moștenire biologică și cât o continuă revizuire a unor elemente constitutive care se află undeva la confluența hazardului și a alegerilor conștiente pe care o numim experiență.

Pe când Sylvia Plath era adolescenta care începuse să-și contureze conștiința și să își cartografieze caracteristicile psihologice, să își descopere atât caracteristicile ei frumoase și toate zonele luminoase mentale dar și pe cele întunecate, era și un timp pe care îl petrecea versificând despre bucuria de a trăi și meditând profund la liberul arbitru dar și asupra a ceea ce ne face să fim cine suntem. Este o perioadă care o face să compună o scrisoare care la început era mai degrabă un poem tragic formulat ca răspuns la un accident domestic minor. Cu doi ani înainte să se afunde în ceea ce urma să fie un întuneric care va consuma totul din poetă, îi scrie mamei sale:

Nu știu dacă este o caracteristică ereditară, dar mica noastră familie este în întregime mult prea predispusă să stea trează noaptea iar membrii ei au tendința să se urască între ei pentru lucruri lipsite de importanță – pentru fapte sau cuvinte sau orice altceva lipsit de o prea mare importanță – să renunțăm la observațiile făcute unul altui care denotă multă cruzime și care, în orice caz, sunt lipsite de compasiune și ajung să se mărească și să devină toxice, cum sunt și atacurile de ulcer – Știu că în aceste ultime zile am purtat o luptă enormă cu mine însămi.

(este o scrisoare inclusă în colecția postumă Letters Home: Correspondence 1950–1963)

Există o eroare periculoasă – o falsitate biologică, o slăbiciune a empatiei, un eșec etic – în ideea că oamenii care aleg să părăsească lumea prin sinucidere după ce au trăit cu anumite boli mintale sau cumva au eșuat în viață. Un lucru este să meditezi ceva mai profund la tragedia creată oe fondul acelei pierderi, să poți să înțelegi ce anume a creat situația aceea tragică. Să poți să tragi concluzii cu privire la ajutorul de care avea nevoie și care poate oamenilor pierduți nu le era disponibil în timpul luptei duse de ei. Și toate astea tot nu ar ajuta și tot nu te-ar face să poți ajuta un om într-o situație similară poate asta pentru că în definitiv este cu totul altul și fiecare problemă are propriul său instrumentul de rezolvare, este în sine un anume mecanism defect.

Este imposibil ca fiecare dintre noi să aibă o atare empatie prin intermediul căreia să știe cu adevărat cum este să trăiești în locul altuia. Suntem creatori, ne abandonăm în artă, poezii și muzică pentru a încerca să ne arătăm unii altora cum este să fii viu în acest corp-minte. Dar este greu de înțeles pentru o persoană normală a cărei minte parcurge un traseu firesc, având o biochimie destul de obișnuită să înțeleagă cum ar putea fi să trăiești cu o minte înțesată cu neurotransmițători care se epuizează treptat. A trăi chiar și o singură zi cu o astfel de minte nu este un lucru ușor. E greu de închipuit cum e să fi supraviețuit chiar și treizeci și unu de ani, așa cum a făcut-o Sylvia Plath, iar pe lângă asta să fi umplut acei ani cu opere de o frumusețe uluitoare, cu poezii care iradiază pentru multe alte generații, influențând alte zeci, sute de vieți – acesta este un triumf rar al spiritului asupra condiției materiei (trupului).

Lingoare-n întuneric.
Apoi revărsare de-azur inefabil
Dinspre-ndepărtate piscuri.

Leoaică a Domnului,[1]
Cum ajungem aceeaşi fiinţă,
Încheietură de călcîie şi genunchi ! – Urmă

Trecătoare de cicatrice, soră
Cu arcuirea cafenie
A cefei pe care n-o pot zări,

Ochi întunecat
Ouă de peşte ca o scurgere neagră
Cârlige –

O-mbucătură de sânge negru şi dulce,
Umbre.
Şi altceva

Care mă remorchează-n eter –
Coapse, păr;
Scântei la călcâie şi tălpi.

Ariel în româneşte de Ioan Radu Văcărescu

Cronica păsării-arc – roman structurat după rațiunea teatrului NO

Când am început să citesc Cronica păsării-arc am pornit la drum cu ceva prejudecăți, cumva îmi setasem nivelul de stranietate la care trebuia să mă aștept. Mare parte dintre punctele întrevăzute de mine au avut un fundament cât se poate de clar. A fost surprinzător să citesc și să descopăr că îmi pare structura romanului cât se poate de firească. Relația dintre personaje mi se părea incredibil de familiară, cumva știam ce urmează sau cum urmează să evolueze acțiunea. După vreo 50-100 de pagini mi-am dat seama că familiaritatea era teatralitatea pe care o resimțeam din fiecare pagină a romanului.

Există trăsături specifice teatrului occidental cât și ale teatrului japonez. Cel mai bine se conturează structura specifică spectacolului de teatru No. În primul rând nu ai cum să treci peste faptul că personajul principal Toru Okada și soția sa (Kumiko Okada) formează o relație tipică pentru teatrul No, soția este shite și el tsure. Sau Toru Okada este shite și May Kashara și celelalte personaje își joacă pe rând rolul de tsure, de intermediari între noi „spectatorii” (cititorii) și personajul principal shite. În relația shite- tsure înțelegem că sunt două forțe, una activă, adică shite, elementul mobil, cel care caută o rezolvare, care pune lucrurile în mișcare, cel care duce la bun sfârșit ce a lăsat în urmă neterminat într-o viață anterioară, este o fantomă în prezent. Pentru că elementul al doilea, cel pasiv, reprezintă de cele mai multe ori o simplă prezență, apare de-a lungul spectacolului ca intermediar între noi și shite.

Kumiko este shite dacă plecăm de la premisa că ea este cea care pune toată acțiunea în mișcare, plecarea și trecutul său plin de evenimente neterminate sunt cele două elemente care îl fac pe Toru să o explice pentru noi, să caute pentru ea o rezolvare, în ciuda faptului că este tot timpul prezent în acțiunea romanului singurul lui scop este să o aducă în față pe Kumiko, să pună în dezbatere fiecare lucru spus și făcut de ea. Totul pentru a o dezlega de o lume din care nu face parte (locul în care se retrage aproape de fratele ei). Pentru că ea este captivă precum shite într-o lume căreia nu îi aparține.

Dacă reducem prezența lui Kumiko la o idee, la un concept, o problemă de rezolvat, putem spune că Toru Okada este cel care joacă rolul lui shite. Iar celelalte personaje care gravitează în jurul lui este o suită de personaje care însumează categoria personajelor teatrului NO, tsure. Pentru că fiecare în parte contribuie la ieșirea din labirint a lui Okada, cel care de la începutul romanului este pus într-o altă dimensiune a existenței sale, o lume prin care are puterea să să ajungă la punctele magice ale existenței umane. Accesează porți care în trecutul său de om ancorat în miezul realității nu îi fuseseră accesibile.

Cred că cel mai reprezentativ eveniment este desfundarea fântânii. Un punct care îl eliberează de labirintul psihanalizei iubitei sale, povara neînțelegerii, a necomunicării este dizolvată. Moment în care personajul nostru creează reverberații în realitate după ce îl confruntă la un nivel mai degrabă oniric, supraontologic sau cel puțin suprasensibil pe fratele soției sale, Noboru Wataya. Un prim pas spre rezolvarea enigmei care o ține departe de el. După ce reușește să creeze această distanță între Noboru și soția lui eliberează și calea prin care se înfiripase fluxul dintre el și Kumiko.

Poate pe fondul unui orizont de așteptare creat după standarde occidentale rezolvarea în adevăratul sens al cuvântului este reîntâlnirea celor doi sau despărțirea definitivă, redată cu subiect și predicat și nu continuarea așteptării lui Kumiko. Dar în fond conflictul este rezolvat, important era ca enigma care o înconjura pe Kumiko să fie înlăturată. Rolul lui Okada este exploatat la maximum, scopul său de intermediar și de eliberator este atins, astfel dorința lui de a se reîntâlni cu soția sa este un aspect ce ține strict de fișa personajului, un detaliu care oferă o explicație asupra efortului depus neobosit sau am putea spune că este doar un pretext pentru întreaga lui aventură în ipostaza de salvator.

Soldații sinceri ai lui Adrian Schiop

Tocmai ce am terminat de citit Soldaţii. Poveste din Ferentari scrisă de Adrian Schiop şi apărută la Polirom în anul 2013. M-am gândit să las câteva rânduri pentru că este o carte de la care nu am avut nicio aşteptare, ştiam vag câte ceva despre desfăşurarea acţiunii, o carte prezentată pe destul de multe bloguri şi canale de booktube, o carte care a creat controverse şi la a cărei ecranizare a stârnit un val de stupoare printre românii ceva mai… de modă veche, care în schimb m-a făcut să empatizez foarte mult cu personajele sale.

Chiar dacă scriu la cald recenzia şi asta cu siguranţă îi ştirbeşte regretabil din relevanţă, dat fiind că o fac destul de surescitată și nu știu cum să încep și cum să mă desfășor, prefer să o fac acum, nu de alta dar nu merită să se depună praful peste un alt proiect aflat în veşnicul lucru. Reacţia mea faţă de cele citite este destul de intrigantă pentru mine, nu am fost homofobă şi nu sunt, dar nici tocmai familiarizată cu elementele poveştii lui Adrian Şchiop. Îmi aminteşte în mare şi de cartea lui Vasile Voiculescu (vezi Zahei orbul atunci când vine vorba de acea camaraderie descrisă de Şchiop, când explică convertirea unui adolescent heterosexual într-un bărbat homosexual care s-a maturizat în regim de închisoare) și cu toate astea nu mă așteptam să pun semnul egalității între ce am trăit eu în relații de tip hetero și o relație homosexuală. Tânguirile lui Adi și am înțeles atât de bine suferința și nesiguranța simțite de el. Să ai o relație în care să te gândești cum să rezolvi tu totul și cum să-l faci pe celălalt să te iubească sau măcar să- l faci să fie sincer față de tine. Iar toate astea puse sub greutatea desfășurării ei într-un context deloc favorabil, de zeci de ori mai complicat. Conștient mare parte din timp de faptul că doar el este cel care simte, care iubește și celălalt este un afacerist la început poate să nu își creeze așteptări, însă rațiunea lasă locul speranței atunci când se îndrăgostește și începe să uite limita peste care nu ar fi trebuit să treacă. De aici tot tragismul. Adi care vrea să fac ceva pentru și din Alberto pentru că vrea să creeze ceva pentru un cuplu, iar celălalt cerând de fiecare dată o recompensă pentru faptul că acceptă să îi fie companie.

După fiecare declarație de dragoste făcută de Alberto, Adrian aflat în ipostaza de narator semi-detașat adaugă un „cum să nu-l crezi”. La fiecare declarație de dragoste primită din partea lui Alberto se lasă din ce în ce mai mult să plutească. Adi știe că nu are destul de multe relații pentru a face ca totul să funcționeze, că nu poate să-i ofere un trai mai bun iubitului său, că niciodată nu se va ține de cuvânt și, poate cel mai dureros, știe că fericirea în care se scaldă nu este veșnică așa cum este conștient că nu reprezintă mai mult decât u erou, un posibil salvator.

Existența lui începe să devină ușor-ușor mult prea axată pe nevoile lui Alberto, cumva se retrage cu el într-un cocon atemporal în care speră la întregirea iubitului său, pierzând astfel contactul cu propria sa devenire, se rupe de prieteni și se umple de datorii. Problema este că cel care ar trebui să pună în mișcare lucrurile, care să confere o evoluție relației este chiar el- elementul care nu reușește să înțeleagă prea bine cum să rezolve cele trei mari probleme ale lui Alberto: Job, Buletin, și Chirie. Idealuri pe care nu reușește să le atingă, pe lângă presiunea acestor idealuri de cuplu apare problema banilor. O dilemă care este mărită de la zi la zi de nevoile (închipuite) ale lui Alberto:

Nu e destul de amărâtă viața mea? În concluzie: nu mai bine îmi dai 200 ăia mie să mă duc să o văd pe soru-mea la țară, să-mi văd nepoții (…) Trec și pe la gară să o văd pe nevastă-mea, că n-am mai văzut-o de un an, să-i dau și ei măcar 30 de lei. Și dacă nu o găsesc, știu acolo o bagaboantă care cu 50 stă să i-o bag fără prezervativ. Și, pentru că asta presupunea mai puțină umblătură, i-am dat 150 de lei din ăia 200- cu care a călătorit fix patru stații, până la Luică, și i-a făcut praf la păcănele. Peste trei ore s-a-ntors spășit, iartă-mă iubirea mea, nu știu ce a fost în mintea mea”.

pagina 146, polirom, 2013.

Apreciez faptul că personajul principal (Adrian – naratorul) care în ciuda faptului că prezintă o relație încheiată descrie totul cu o oarecare atașare față de straniul lui prieten și detașare față de sine. Cu o ironie imaculată fără pic de menajamente față de Adrian cel care lua deciziile greșite tăvălug, fără să se victimizeze, fără să ceară indulgența cititorului, își asumă fiecare greșeală în parte. Personajul nostru este conștient de fiecare pas făcut, înțelegem că știa că greșește chiar în momentul în care lua deciziile. În final are puterea să își asume totul și refuză să continue să ofere speranțe false și să se lase dominat, pleacă dar asta nu este și scăparea. Pleacă la drum cu frustrarea faptului că nu a reușit să facă ceva pentru iubitul lui. Un pată neagră pe care nu o maschează, foarte puțin lasă de înțeles că a conștientizat că materialul oferit modelării nu a fost cel mai potrivit.

Urmează să citesc Să ne fie la toți la fel de rău, sper cât mai curând. Am ajuns și la romanul acesta, recenzia se poate citi aici.

Teona Galgoțiu și poezia la limita dintre halucinație și realitate

Inițial te avânți pe repezeală să citești versurile Teonei Galgoțiu în troleu în drum spre casă într-o zi în care chiar nu se întâmplase nimic. Nu înțelegi mare lucru dar rămâi cu un anumit sentiment straniu care îți creează un fel de gol în stomac, parcă te doare că ai terminat atât de repede de citit o carte care pare să spună atât de multe.

Într-adevăr nu ți-ai spus de la bun început că urmează să deschizi o carte minusculă și că ai să pătrunzi într-un imens univers poetic. Deschizi ușa către o lume interioară construită fantezist cu zeci de imagini insolite, cumva te face să îți amintești de copilărie, cumva te gândești pe alocuri la Nichita Stănescu, la prăpastia dintre tine și generația părinților tăi. E un joc poematic periculos în care intri fără să te mai gândești dacă ai cum să rezolvi problema libertății, a eliberării de toate senzațiile tari etalate parcă crescând în intensitate de la o pagină la alta. Fiecare vers subliniază paradoxul realității în care trăim. Această singurătate care se naște din nevoia de întâlnire cu sine.

„inima îmi bate mai repede de la efort/ mai încet de la confortul creat de contactul/ cu imaginea cea mai familiară/ în așa fel încât vizitele se anulează/ una pe alta și îmi continui drumul/ că înainte ”

salt, Teona Galgoțiu

Probabil titlul este destul de sugestiv, Mă uit înapoi și dispare, și cumva te gândești că o să intri într-un labirint care urmează legile rațiunii, că realitatea urmează un fir care vizează cerebralitatea. Dar trece peste evocarea, invocarea și critica existenței reduse la memorie și poezia reușește să fie sensibilă, sunt versuri care te-mpresoară cu un imens sentiment de stranietate, care te cheamă la un moment de intimitate cu propria ta persoană, te scoate din zona de confort și te face să interoghezi asupra unor aspecte ale vieții la care cel mai probabil nu îți este dat să meditezi din propria ta inițiativă.

Iar toată nebunia asta din versurile Teonei se concretizează în tine ca un mic monstruleț numit nostalgie. Experimentezi ceva cât se poate de straniu… Ceva ce te face să te întrebi dacă ești liber (ă). Dacă ai reușit să dobândești libertatea (câștigată de poetă prin crearea acestui insolit univers liric). Dar tu (cititorule) vei închide coperțile acestui volum de poezie și ai să câștigi dorința de libertate. O dorință de libertate care o să te ajute să vezi mai departe de ce ai trăit și ai ales să înmagazinezi în server. Reușești să te uiți,cel puțin preț de câteva minute, la oamenii din jurul tău și la ce contează cu adevărat pentru tine în profunzime. Câștigi dorința de a fi liber față de tine, de propriul tău corp și propria ta memorie.

Din poezia care evocă efemeritatea existenței umane răzbate cel mai mult dimensiunea sufletului, asta tocmai prin faptul că nu este niciodată numit mot-a-mot. Un artificiu care subliniază și mai mult nevoia resimțită de poetă (de om) față de conectarea cu propriul suflet. Refugiul din fața monstruosului:

„fantezie de automutilare/ pâlpâie în fiecare seară/ animalul ăsta semi-burghez cu piele/ transparentă/ stă în fața oglinzii nemișcat/ destui bani pentru o baie frumoasă/ nu destui să oprească înmulțirea gândacilor/ din punga cu șapte feluri de semințe/ sub pâlnia cu care umple sticle la filtru/ de apă lucios“

fantezie fantastică, Teona Galgoțiu

Și începi să înțelegi din ce în ce mai mult care este mecanismul împotriva căruia omul este nevoit să lupte: memoria. Sensibilitatea este captiva memoriei, este legată de ea, iar omul este redus la suma amintirilor sale. Cel mai mare monstru este teama că omul este atât cât poate reține din locurile în care trăiește, oamenii pe care îi privește, atât din cât sunt ei în forma vizuală. Teona caută particula individualității, a esenței umane.

„vedem strada vasile lascăr din tramvai și o să/ încercăm să înregistrăm/ cât mai multe imagini – tencuiala blocului/ gunoiul de vizavi/ stickerul de pe burlan/ lumina”

ultimul vasile, Teona Galgoțiu

Lumea o nedreptățește, în ciuda faptului că trăiește într-un univers interconectat i se oferă numai secvențe. Chiar dacă trăim la comun în aceeași realitate, existența este un haos perceput ca un sistem slab conturat cu iluzii, halucinații, fantezii și alte feste ale memoriei noastre fragile. Cioran la sfârșitul vieții ajunsese să însemne extraordinarul doar pentru cei din jurul lui, pentru el devenise ceea ce își putea aminti. Memoria este înșelătoare, noi suntem captivii săi iar asta ne face vulnerabili. O miză care este exprimată cumva copilăresc fapt ce ne sustrage din fața grotescului care este parte integrantă din cotidian, prezentat tăios în paginile volumului de versuri. Faptul că poezia Teonei Galgoțiu este orientată neomodernist (vezi mai ales poezia iubirea un mânz pe speed) face ca grozăvia în fața căreia ne pune, să fie mai ușor de suportat. Ruptura omului față de sine și față de ceilalți se manifestă prin lipsa comunicării, asta dacă ne rezumăm la cuvinte.

Și rezolvarea acestei probleme existențiale poate consta în capitulare, retragerea în moarte, pentru cei lași, a celor care se declară învinși.

„vreau să mor într-un parc gol/ sub o bancă/ dimineața devreme pe ger// ce isterică e mila de sine uneori// nimeni nu vrea să moară// așa”

dacă pot să aleg, Teona Galgoțiu

Dar adevărata rezolvare a poetei este alta. Există un loc de ieșire din labirintul sadic al memoriei, libertatea se află undeva prin ițele creierului nostru. Libertatea poetei este imaginația. O teză propriu-zis infantilă dar plină de mize existențialiste. O poezie care cultivă abstractul, paradoxul, secvențialitatea și care te face să te întorci către dimensiunea circulară a vieții. O poezie care te pune mereu la limita dintre realitate și halucinație, teamă și vis, libertate și moarte. Dar în final știm că tot ce înșeală raționalul este coruptibil, are tendințe liricizante. Tot ce ne face să ne temem are o rezolvare în poezie, indiferent de ce parte a ei ne aflăm, în ipostaza de creator sau cititor.

Mă uit înapoi și dispare al Teonei Galgoțiu a fost publicat la editura OMG în anul 2020 și conține un număr de 40 de poezii și o serie de ilustrații făcute de poetă.

Cronica păsării-arc și fuga de realitate

Când am ales să citesc cartea nu mă așteptam să aibă cine știe ce efect asupra mea, spun asta pentru că în ultimul timp am avut un apetit pentru citit foarte mare, motiv pentru care am îngurgitat chiar și câte 2-3 cărți pe zi, de cele mai multe ori erau volume de poezii. Nu știu de ce m-am hotărât dintr-o dată să citesc fix Cronica păsării-arc de la Haruki Murakami, dat fiind că am în bibliotecă alte două cărți scrise de el (cumpărate de ceva timp), pe care nu m-am sinchisit să le deschid nici până în ziua de azi. Este vorba despre Kafka pe malul mării (2002) și La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (1985). Îmi amintesc foarte vag de faptul că citisem pe diferite bloguri mai multe recenzii legate de carte sau ascultasem mai mulți booktuberi vorbind despre ea, însă nimic nu părea să grăbească ștergerea prafului de pe cărțile mai sus numite.

Până când s-a trezit cumva „leneșul din liceu” în mine, în ideea că voiam să îmi limpezesc mintea (?!) cu o lectură ceva mai lungă și mai complexă. Am citit apoi ceva mai multe recenzii despre cărțile sale, Cronica păsării-arc mi s-a părut cel mai promițător roman al său. Motiv pentru care am dat fuga la bibliotecă şi am împrumutat cartea, convinsă că îmi va lua o săptămână să o termin. Din păcate am terminat de citit romanul în numai 3 zile. Spun din păcate pentru că e un roman pe care vrei cu siguranță să îl parcurgi repede, ești ajutat să o faci, dat fiind că e plin de suspans, te ține cu sufletul la gură în fiecare capitol, dar este în același timp o carte în lumea căreia ai vrea să te afunzi la nesfârșit.

fragment din roman

Cred că nu am mai avut o asemenea experinţă cu o carte de ficţiune de când am citit Noaptea de sânziene, Crimă și pedeapsă sau Un veac de singurătate, lista ar fi ceva mai lungă dar în top 10 cărți must read cu siguranță ordinea ar fi cam așa pentru primele trei locuri. A fost o experiență pe care aș putea-o numi edificatoare. A venit ca un fel de cafea caldă cu lapte într-o dimineață rece şi ploioasă. Personajul principal cucereşte prin faptul că este construit urmărind algoritmul unui destin al omului cu o viaţă obişnuită, trezit din griul cotidian de două evenimente, care sunt în sine destul de des întâlnite în viața omului.

Avem în faţa noastră un bărbat care aparţine unui circuit existenţial cât se poate de obişnuit, cumva trăieşte în firul unei vieți anoste (în care trăia şi Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka, amintirea acestui personaj este un hint cu privire la stranietatea întâmplărilor care îl aşteaptă pe Toru Okada al lui Murakami). Rămas şomer de câteva luni se obişnuieşte să ducă o viaţă într-un ritm numai al lui, se creează o distanţă din ce în ce mai mare între el şi soţie, o distanţă ce va deveni defintivă (sau nu?) după dispariţia motanului lor.

Dorinţa de a-și recuceri soţia îl va face să se întâlnească cu tot felul de personaje bizare, fiecare în parte având o poveste de viaţă cât se poate de complexă şi de pilduitoare. Okada ajunge să fie canalul prin care tragedia unor oameni, care par destul simpli în aparenţă, ajunge să fie cunoscută şi redimensionată în planul său existenţial astfel încât să îi servească la descoperirea propriei sale identităţi. Există foarte multe elemente abstracte care ajung să se manifeste în plan real.

Urmărind logica supraontologică a desfăşurării evenimentelor ajungi să percepi totul ca pe un mare plan cât se poate de plauzibil. Viaţa lui este dată peste cap și este obligat să îşi redefinească imaginea pe care o are despre lumea în care trăieşte. Oamenii încep să prindă viaţă, devin unici sub privirea lui critică, acum înţelege că în jurul lui există o lume care freamătă de viaţă şi de mari sau mici probleme care-l privesc şi pe el. Fapt conştientizat din clipa în care descoperă că face parte dintr-un anumit ciclu existenţial.

Toru Okada are intuiţia foarte bine dezvoltată, înţelege că lumea în care trăieşte este diferită faţă de cea a soţiei sale, fapt ce îl va determina să facă anumite eforturi psihice şi fizice pentru a ajunge la ea. Este convins că fratele ei este cel care a creat distanţa acesta între ei, caută în labirintul amintirilor motivaţia care stă la baza deciziei lui Kumiko Okada de a-l părăsi atât brusc.

fragment din roman

Procesul acesta de căutare este cât se poate de fascinant, nu aş spune că ieşirea din labirint este de domeniul fantasticului, în ideea că din realismul magic nu ar trebui să ne oprim doar la magie, există multe experienţe care se desfăşoară la nivelul psihicului, de la rememorări la evocări şi invocări pâna la lupte desfăşurate între el şi cumnatul său, care în realitate se manifestă sub formă cât se poate de concretă. Lupta dintre el şi cumnatul său este cea care îi aduce moartea acestui inamic care-i pervertise soţia amuţită de durere.

Descoperim în personajul Noboru Wataya nucleul unui rău metafizic. Este un fel de canal prin care un zeu subpământean nenumit contaminează viaţa personajului principal şi al celor care gravitează în jurul lui. Cred eu că adevărata identitate a lui Okada se lasă văzută atunci când reuşeşte să accepte faptul că există lucruri care nu îşi au o explicaţie logică, iar asta este cât se poate de firesc. În final, după ce reuşeşte să se adapteze lumii bizare, lupta interioară încetează.

Romanul ne poartă într-o lume populată de clarvăzători, prostituate spiritual, fântâni secate care se dovedesc a fi uşi către lumea interioră a oamenilor, rezolvări ale unor drame personale cu răsunet pozitiv în întreaga lume, conversaţii virutale care dezvăluie mult mai mult decât o poate face o conversaţie purtată faţă în faţă, adolescente cu apucături absurde şi cu o temeinică experienţă de viaţă care le insuflă o gândire morbidă. Iar lista ar mai putea continua, mă opresc la menţionarea faptului că romanul urmează structura unei piese de teatru specifică teatrului No- dar asta este o altă discuţie, la care vă voi invita altădată.

Cartea citită de mine a fost publicată la editura Polirom în anul 2004, este foarte bine tradusă de Angela Hondru și însumează un număr de 688 de pagini.

O puteți împrumuta: Biblioteca metropolitană din București

Mircea Eliade, un destin sub călcâiul exilului

Mircea Eliade a purtat mereu stigmatul erudiției. Se spune că personajul foarte doct nu se poate bucura de o trăire spirituală foarte mare. Existența lui a fost mereu trăită sub călcâiul acesta al cunoașterii zbaterii spirituale a lumii. Studiile din India au fost marcante pentru existența acestuia. Devenind cunoscut la nivel național pentru romanul „Maitreyi”. Soția de la vremea aceea trebuia să răspundă constant la telefon pentru a auzi fanele înfocate întrebând de soțul ei.

Nina Mareș și Mircea Eliade

Pentru Nina Mareş, Eliade, devine totul. Își dedică întreaga viață acestuia. L-a iubit până în ultima clipă, fiind răpusă de cancer. La începutul relației lor, Eliade, era implica într-o altă relație cu actrița Sorana Țopa. Cioran era un admirator al actriței, ar fi existat un mic conflict între ei. Filosoful Emil Cioran s-a înfuriat când  a aflat că o înșală pe actrița lui preferată. Când a fost curtat de Universitatea din București să fie profesor. Tânărul Eliade a intenționat să se despartă de ambele femei. Cu toate acestea se va căsători cu Nina, de teama de-a nu se sinucide. Cu toate acestea, Nina, se pare să fi știut de acest „sacrificiu” al iubitului ei. Familia lui Eliade s-a opus aceste căsnicii, fiind considerată o mare greșeală. Eliade era foarte curtat de femei, unele de vază.

„Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum «filosofic» opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie”. Precizează Lucian Nasta.

Profesorul Mircea Eliade

Se pare că tânărul profesor era foarte asaltat de public. Cursurile sale erau acompaniate de multe persoane interesate de India. Eliade era un personaj destul de „oriental” la vremea aceea. Un fenomen pentru România care nu se bucura de studii în orientalistică. Mircea Eliade a fost profesor pentru o perioadă de 5 ani de zile, în cadrul Universității din București, la Facultatea de Litere și Filosofie. Foarte apreciat pentru verva de care avea parte. Pe de alta… apreciat pentru romanul care descria viața din spatele studiilor.

„(…) Rândurile din față erau ticsite cu doamne și domnișoare elegante, al căror parfum răzbătea, cu neașteptată violență, până la mine la catedră. Publicul feminin alcătuia, de altfel, majoritatea. Probabil că erau și multe studente de la Litere, dar nu cred că urmăreau și alte cursuri, în afară, poate, de cele ale lui Nae Ionescu. Aveam destulă experiență, așa că am reușit să vorbesc aproape un ceas, fără să consult notele pe care le aveam în buzunar, și, deşi, am prezentat cu destulă rigoare concepția răului și a salvării în India, am fost ascultat ca un oracol și răsplătit cu aplauze de întrunire politică”. Jurnalul lui Mircea Eliade.

Acuzat și închis

Reușește să fie salvat pentru că în scrisoare era specificată contribuția acestuia pentru cultura României. La momentul acela lucra pentru publicarea unei noi reviste. După primul număr al revistei „Zalmoxis” primește foarte multe laude și felicitări din partea multor savanți străini.

„Cinci descinderi, percheziții, descindere la proprietar, jandarmi pe stradă, sergent la poartă. Soția și copilul nostru nu au somn. De cinci zile de când au venit să mă ridice – fără mandate, firește – eu sunt fugărit ca un vânat de lux, din casă în casă, din gară în gară, din oraș în oraș. Am de lucru, ca să-mi pot plăti chiria și coșnița și nu pot lucra. M-am angajat să editez în limba franceză o revistă de studii religioase, Zalmoxis, și am primit studii de la savanți străini. Nu pot tipări revista pentru că nu găsesc fonduri. Și, mai ales, pentru că sunt urmărit ca un câine”.

Leonid Dimov

Prezentat mereu ca precursor al postmodernismului, valoarea lui Dimov pare să se fi prins prea strâns legată de această realitate estetică superficială. Valoarea poeziei sale vine din spiritul lui liber, atât de bine surprins în cuvinte. Că vă plac sau nu oniriștii, Dimov, reușește să vă prindă cumva în mrejele sale. E greu de spus dacă se încadrează sau nu în „onirismul estetic”, nu cred că poate fi încadrată undeva o asemenea poezie. Care este și nu este ermetică, prin care trăiești și visezi (am o tolbă de „patetisme”) să-l citim fiecare în tihnă, să-l gândim cum putem: Vis cu bufon