Despre rău, un altfel de cadou de Crăciun

Despre rău, un altfel de cadou de Crăciun

Despre rău s-au oferit mai multe definiții, avem o întreagă hermeneutică a fenomenelor de maximă violență din secolul trecut, dar vreau să păstrez o zonă nu tocmai academică. Păstrez cu mine trei propuneri de explicații ale răului, a alegerii răului de către om. Prima la care mă gândesc este propunerea lui Michel Faucheux în „O istorie a răului”, poate cea mai accesibilă filosofie a istoriei, unde ne spune că omul nu are memoria binelui, este o stare ce nu poate fi surprinsă în cuvintela adevărata sa intensitate. Pe de altă parte, răul, este cel care nu își pierde niciodată profunzimea și paleta de sensuri ale lexicului, el este însăși memoria, rana la care revenim pentru a ne justifica comportamentul. Răul este ficțiunea, povestea, pe când binele este adevărul, lipsa de înțelesuri multiple, mascate.

Apoi nu pot să nu aduc în discuție banalitatea răului, propunerea Hannei Arendt, cât timp banalizăm actul de a face rău, cât timp, din nou, creăm ficțiunea compensatorie, cât timp păstrăm distanța cât se poate de mare față de actele noastre rele nu vom putea vedea de cealaltă parte, empatia se sfârșește acolo unde nu mai interacționezi direct cu victima. Poate că la noi se traduce prin „trebuie să mă gândesc și la mine” sau prin „așa fac toți”, dar este foarte importantă această banalizare a răului, a îndepărtării de adevărata natură a realității, a simplificării modalităților de a face rău și, din păcate, mintea omului a găsit atât de multe moduri prin care se poate face rău fără să fim neapărat afectați de propriile noastre acte.

De asemenea, răul este, ne spune Creștinismul, lipsa Adevărului, lipsa Luminii, a Armoniei, acolo unde nu va fi ființa, va fi neființa, ceea ce în sens creștin se traduce prin faptul că Unitatea este înlocuită de dualitate, cuvântul diavol provine din grecescul diavolos care se referă la practica de vânătoare prin care este spintecat animalul vânat, prin urmare este împărțit, o împărțire care ucide. Dumnezeu este Armonia, diavolul este dezbinarea.

Pot să fiu mai departe savantă încercând să-mi explic de ce oamenii îți fac rău, cel mai greu îmi e să înțeleg faptul că răul nu se face pentru a avea un avantaj, pentru a avea ceva de câștigat, ci doar pentru că e facil. Dacă îți permiți să fii vulnerabil în fața unui om plictisit, trebuie să te aștepți că vei fi înregistrat, indiferent despre ce ai vorbi, cuvintele tale sunt importante într-un spațiu al oamenilor plictisiți, lipsiți de ocupație pentru că, măcar din filmele de acțiune, știm că tot ce spui poate fi cumva folosit împotriva ta.

Cât timp devii un subiect de discuție, indiferent de valoarea ta și faptul că ai problemele tale, indiferent de lipsa de valoare a actului de a înregistra o conversație privată, tu ești cel care permite acest act prin simplul fapt că alegi să ai încredere, prin simplul fapt că îi creezi celuilalt mediul prielnic prin care să îți facă rău. Facilitezi. Te vei întreba de ce, dar adevărul e că nici nu trebuie să dai motive. Răul este arma omului prost, a celui aflat într-o stare de absență a trăirii autentice. O realitate falsificată va produce oameni lipsiți de autenticitatea trăirii. Nu trebuie explicații savante sau complexe, trebuie doar să înțeleg că atât timp cât există posibilitatea de a face rău se va face pentru că „de ce nu?“ Mai ales când nu e nimic altceva de făcut (nothing to be done).

Publicitate

Alfabetul ratării – supraviețuirea

Frigul a ajuns la picioare, agitația pescărușilor, apa care se aglomerează în cada vecinului de la etajul 3. Parterul blocului luminat albastru de un cer adormit. Pașii mei nesiguri, ca mai mereu, autobuzul care încă mai stă o secundă la semafor. O să ajung mai târziu cu 2 minute. Aproape de punctualitate. Aproape de zi, aproape de pierderea timpului. Încă o rotație lipsită de sens a acelor de ceasornic, încă o veioză care luminează fruntea lipsită de perspectivă a unei feminități stângace. Petrec timpul în gol, între oglindă și lumea ochilor mei se află un aer stătut. Nici azi nu am ieșit la liman, supraviețuiesc pe o planetă supraaglomerată de suflete care nu-și mai comunică.

Mâinile mele păstrează forma unor ecrane, aici, simt durerea unei neșanse. Firul de pe șira spinării când îmi amintesc că suntem doi în nefericirea asta. Nu ne asumăm eșecul ăsta atât de vechi, pe care l-am îmblânzit și l-am denumit viață casnică. Domesticirea lui Don Quijote, alfabetul ratărilor noastre. Nefericirea și ratarea nu au un gen anume, chiar dacă limba ne poate induce asta. Ai atâtea șanse de reușită ca oricare alt suflet, al oricărui alt trup, împăcat sau nu cu propria lui sexualitate.

Privim cerul de la o distanță de numai câțiva centimetri diferență. Egalitatea transformărilor noastre, purtăm, fiecare în parte, elementele descompunerii mușchilor care ne fac să fim mai urâți, mai frumoși, adevărul este că avem nevoie de odihnă. În patul ăsta incert, care nu ne oferă destul somn. Ceasul care ne trezește dimineața, șansa și neșansa de a ne trezi sub un cer slab luminat e tot ce mai putem avea în comun, iubirea asta este mult prea veche, nu ne mai ține de cald, nu mai ne dă fluturași în stomac. Declarațiile și-au pierdut importanța, acum ne interesează care duce primul gunoiul, cine spală vasele și cine hrănește pisica, ne consolăm, de fapt iubirea se vede în cele mai mici gesturi și în detalii. Dar am obosit să mai visez, vrea un somn bun, energie și să scap de câteva kilograme în plus.

Algoritmul supraviețuirii despre care am învățat tacit, ratarea se insinuează pe nesimțite, de la alegarea în gol spre un autobuz care să te poarte în toate micile evenimente cotidiene care te învață să urăști oamenii mai mult. Plătesc un abonament prea scump dintr-un salariu prea mic, mă înghesui în mașini prea mici, pline cu oameni prea adormiți. Undeva, într-un colț de internet 20 000 de oameni au citit ce am scris, s-ar spune că sunt celebră, dar nimeni nu știe că sunt, nimeni nu știe cum arăt, faptul că trăiesc într-un oraș prea mic, într-o garsonieră care nu îmi aparține, în care ascund o pisică pe care nu am voie să o păstrez.

Străinul de la telefon încheie dezamăgit conversația: „mâine mă trezesc devreme, credeam că ești amuzantă”.

Cărți la care îmi doresc să ajung în anul 2022. Gata cu cititul fără țintă

Ieri am scris despre faptul că nu știu câte cărți am citit, am liste peste tot, în aplicațiile Scribd și basmo, puțin pe goodreads, altele în agendă și sinceră să fiu nu știu dacă are vreun sens să le mai contorizez acum. Și cum ultimii doi, poate chiar trei ani, au fost haotici pentru mine, am zis ca anul ăsta să fac ceva în sensul ăsta. În primul rând pentru că îmi doresc să fiu mai productivă. Sper că voi ajunge să scriu mai multe recenzii și nu numai. Îmi mai doresc ca bănuții investiți în suportul tehnic al blogului să fie folosiți cu mai mult discernământ.

Am scris un astfel de articol și pe monden.ro, îl puteți accesa aici.

Sunt multe motive pentru care aleg să îmi fac aici o mică listă de cărți la care să ajung. Am un număr considerabil de cărți necitite în bibliotecă și vreau să am de unde să îmi amintesc de ele, în caz că am impresia că nu mai e nimic de citit pe lumea asta . M-am cam luptat cu un reading slump în luna noiembrie, așa că am mare nevoie de alternative de lectură mă ajută să scap din astfel de situații.

Anul ăsta am multe volume de poezie la care mi-am propus să ajung, deja mi-am făcut un folder pe scribd, în care am inclus destul de multe volume de poezie, din cele mai demult publicate. Mă gândesc la Nora Iuga, a cărei poezie mi-am propus să o aprofundez, cu volumele Blogstory, Spitalul manechinelor, Inima ca un pumn de boxeur și Ca motorul unui Ford din 1931.

Mai vreau să ajung la Ruxandra Novac cu Alwarda, Non Stress de Elena Vlădăreanu, Sânge albastru de Angela Marinescu, Te aștept ca pe un glonte de Pușcașu Ana, Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par al lui Florin Hălălău, O precizie cu adevărat înspăimântătoare a lui Virgil Mazilescu, Firul Alb de Andrei Bodiu, zoom, gaura de vierme de George Geacăr, Intimitate de Angela Marcovici, Lavinucea volumul Laviniei Bălulescu, Riduri de Vakulovski Mihail, Azi cânt jazz de Mihaela Stanciu, Picaj al Ioanei Miron, Fortăreața pe mal de Claudia Ene (o fată care venea foarte des la biblioteca de la Teatru), black aphrodisiac de Justin Dumitru, Recviem pentru nuca verde al Ioanei Geacăr, mandala de Oana Cătălina Ninu, Fețe jupuite a lui Ioan Es. Pop, Eroticele de Dominic Brezianu și Enșpe mii de dimineți de Bădica Diana. Și cam ăsta ar fi dosarul cu poezie făcut pe scribd.

Mai am în minte Scrâșnetul dinților al lui Șerban Axinte, de la care am citit chiar în ultima noapte din an (și recitit ieri) Păpădia electrică. Mariana Marin cu antologia făcută de Claudiu Komartin, La întretăierea drumurilor comerciale, din care am citit jumătate și m-am oprit, vreau să îi acord mai mult timp. Vreau să ajung și la dumnelike al lui Marcel Vișa, să revin asupra volumului Civilizații de Olga Ștefan pentru că mi-ar face plăcere să scriu câteva impresii legate de volumul ăla minunat și să urmăresc o nouă apariție în volum la Casa de editură Max Blecher (din câte am înțeles). Să nu care cumva să uit de Elena Katamira, de la care am deja volumul fată departe aer de hârtie și urmează să mai publice un alt volum anul ăsta. Nu știu dacă voi reuși cu toate, dar vreau să le am undeva notate.

Proza

La proză aș vrea să continui o serie de cărți pe care le-am abandonat: Pendulul lui Foucault de Umberto Eco, O viață măruntă de Hanya Yanagihara, Inima e un vânător singuratic a lui Carson McCullers, Gellu Naum cu Zenobia. În dosarul de pe scribd am Tatiana Țîbuleac cu Vara în care mama a avut ochii verzi, Demonul și ploaia de Radu Găvan, Poartă-ți plugul peste oasele morților al Olgăi Tokarczuk și nu în ultimul rând mi-am propus să ajung la Alina Nelega cu Un nor în formă de cămilă. Iar restul de proză aștept să mai culeg pe parcursul anului.

Non-ficțiune

La capitolul non-ficțiune mi-am propus să mai citesc din bibliotecă pentru că mai bine de jumătate cred că sunt cărți necitite. Aș vrea să citesc Jurnalul unei scriitoare al Virginiei Woolf, Știința voioasă a lui Nietzsche și tot de la el Nașterea tragediei, mi-am propus să ajung și la Postomul. O critică a subiectivității postumane de Constantin Ghioancă, o carte despre care am aflat astăzi, publicată la Paideia. Să duc până la capăt cartea Hannei Arendt, Viața spiritului, Tragicul de Gabriel Liiceanu, Teatrul Oprimaților de Augusto Boal, Așa-zisul rău de Konrad Lorenz și Martin Heidegger de Walter Biemel – care este în curs de citire, acum citesc și Dosarele criminalilor în serie de Paul Simpson.

Am o listă stufoasă la capitolul poezie pentru că poezia mă ajută de cele mai multe ori să ies din reading slump, sper să mă ajute anul ăsta să citesc ceva mai ordonat și să pot scrie mai multe despre ce citesc pe blog, calitatea mă interesează cel mai mult anul ăsta. Nu vreau să mai fiu fără țintă.

Ce am înțeles din viață, trăind cu mine 27 de ani

Am citit mai multe retrospective ale anului 2021, eu una am încetat să mai înțeleg ceva din viața mea cam de prin anul 2019. Știu doar că am muncit foarte mult, că am avut o serie de lecturi, unele mai haotice decât altele. Nu știu câte cărți am citit în total, știu că anul ăsta am câteva zeci de titluri la care îmi doresc să ajung. Am zis să las mai jos ce am înțeles din viață trăind cu mine (o visătoare și o idealistă dezordonată).

În adolescența mea mi-am dorit să ajut oamenii, să îi cunosc, să îi asist, să fac în așa fel încât să las o impresie bună (într-un mod mai puțin evident). Ei bine, când ești ca mine, și te gândești de 100 de ori înainte cum să dai un „bună ziua”, e mai complicat să te faci plăcut(ă). Dar am înțeles că nu toți oamenii trebuie să te placă și nu trebuie să faci tot posibilul pentru celălalt. Mai ales când persoana care are cea mai mare nevoie de ajutor de la tine, ești chiar tu.

Am înțeles că nu e neapărat nevoie să dai dovadă de bunătate, în sensul că nu trebuie să aștepți la recunoaștere. Nu aștepta ca oamenii să spună despre tine că ești un om bun. Nu trebuie să speri că orice lucru bine făcut de tine o să fie urmat de o recompensă. E de preferat să fii reticent la întinsul mâinii de ajutor unor oameni pe care nu îi cunoști așa de bine

Dacă o prietenă te caută doar când are nevoie de tine, roag-o să te caute cu oricare alt scop numai cu „ajută-mă” nu și, cel mai sigur, nu te va mai căuta deloc. Ferește-te de cel/ cea care ți-a greșit pentru că se va aștepta să-l ataci și pentru că nu o vei face, te va ataca el/ea preventiv. Să nu uităm că nu trebuie în ruptul capului să amesteci viața personală cu cea de business, oricât de neînsemnat ar părea acel business. Respectă-ți meseria și vei căpăta mai mult respect față de propria persoană.

Mai bine te însoțești cu cea/cel care te înjură în față în fel și chip decât cu persoanele care se cenzurează. Oamenii care îți spun în față ce au de spus, cel mai sigur epuizează toată energia de bârfă când te beștelesc face to face. În situații de criză oamenii se schimbă, mulți pot deveni oportuniști și asta nu depinde de tine.

Nu face recomandări pentru persoanele care cred că își permit orice cu tine, greșelile lor vor lăsa urme pe cartea ta de vizită. Dacă nu știi ce să spui într- un anumit context social, mai bine taci. Cel mai mult trebuie să taci când celălalt încearcă cu tot dinadinsul să te facă să vorbești. Dacă interacțiunile tale sociale se rezumă la cele de mai sus, e timpul să îți schimbi cercul social sau să schimbi compania lor cu a cărților, peste ani va conta mai mult lectura.

Nu trebuie să le știm pe toate. Este absolut normal ca oamenii să aibă cunoștințe în domenii diferite. Doar pentru că nu ai explorat un anumit segment, nu înseamnă că nu ai timp să o faci sau că nu contează ce știi tu deja. Și nu îți alege un target pentru existență, mai bine zis, nu îți spune că „viața ta ar fi mai frumoasă (sau perfectă) dacă…”.

Ce trăiești este și ce alegi, nu încerca să te minți, nu încerca să îți găsești scuze. Dacă nu te simți bine într-un loc, gândește-te dacă te simți bine cu tine. Caută în tine locul în care știi că ai parte de liniște. Nu te împovăra cu preconcepții și nu încerca să te amăgești că ți-ar fi fost bine în cutare loc sau funcție. Înainte de a părăsi un loc de muncă, sau știu eu ce alt loc, încearcă să pui prezentul în paralel cu experiențele trecute, apoi explorează actualul loc de muncă. Vezi dacă ai reușit să înțelegi frumusețea și obstacolele de la locul ăsta de muncă. Dacă ai timp pentru tine și un venit care îți permite un trai decent, s-ar putea să fie ce ai nevoie.

Oamenii se schimbă, prietenia poate că nu există, dar oamenii pe care îi vei considera plăcuți sunt cei care au pasiuni sau interese comune cu ale tale. Nu forța o relație doar pentru că undeva într-un trecut, pe care cel mai sigur îl romanțezi din nevoia de happy end, omul ăla (prieten(ă), iubit(ă) sau orice altă persoană care a însemnat ceva pentru tine) ți-a fost alături sau pentru că ați comunicat altfel. Este firesc ca drumurile voastre să se despartă, fără să fie vina nimănui.

Facerea de bine nu e neapărat viol de mamă, dar așa cum o zicală spune că „dragostea cu sila nu se poate”, nici binele cu forța nu se face. Dacă îți dorești să ajuți pe altul prea mult, este posibil să fie un gol de-al tău, mai bine te distanțezi și îți oferi ție niște răspunsuri. Oamenii au instinct de conservare, în situații de criză se activează (nu vorbim de abuzuri serioase, acolo e ceva mai complex), așa că decizia sănătoasă pentru ei, va veni din proprie inițiativă.

Și nu în ultimul rând, nu invidia pe nimeni. Nu o singură dată am aflat că oamenii pe care îi admiram sau poate invidiam, împărtășeau același sentiment față de mine. Viața mea părea pentru ei mai bună decât a lor și viceversa. Important este să lupți pentru independența ta, fără să îți îmbolnăvești sufletul. Să te poți opri la un moment dat și să ai ce aprecia la tine. Să fii egal față de propriile tale principii.

Și pentru încheiere, toți fac greșeli, important este să recunoaștem, să ne cerem scuze, să știm să iertăm, să știm să ne iertăm și să nu rămânem cu datorii morale. Dacă te simți copleșit de o anumită atribuție mai bine spui pas, îți tragi puțin sufletul și revii cu forțe proaspete, lucrurile vor ieși mult mai bine așa.

Despre meseria de bibliotecar

Nu știu dacă sunt cea mai potrivită persoană care să vă vorbească despre meseria/ profesia de bibliotecar, însă, având în vedere că printre cărți m-am simțit cel mai bine, aș vrea să povestesc cuiva puțin despre experiența asta. La Biblioteca U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” din București am lucrat ca bibliotecară pe vremea când încă mai eram studentă la Facultatea de Teatru, în ultimul an de studii, era o bibliotecă de dimensiuni mici, mult mai mici comparativ cu cea de la B.C.U. „Carol I” din București, are mai multe filiale și departamentele se află în Sediul Central, unde lucrez eu, fiecare în parte se ocupă de câte o activitate specifică bibliotecii (catalogare/indexare, evidența și organizarea colecțiilor, bibliofilie/ manuscrise, periodice, dezvoltarea/ cercetarea/ digitizarea colecțiilor, comunicare colecțiilor, conservarea colecțiilor – unde sunt eu, serviciul referințe, serviciul restaurarea și prezervarea publicațiilor și centrul de împrumut).

Biblioteca U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale”

Despre Biblioteca de la U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” din București trebuie să spun că avea un aer foarte romantic, cu multe cărți și documente vechi, unde puteam să explorez mai multe activitățile biblioteconomice, fiind o bibliotecă de dimensiuni mici, unde fiecare bibliotecar în parte putea să se ocupe de mai multe aspecte. Am reușit să văd multe din afișele spectacolelor de teatru de pe vremea lui Bulandra sau Clody Berthola. Era o bibliotecă unde veneau și deja erau în fond foarte multe publicații periodice axate pe lumea culturală, în special pe teatru și cinematografie.

Organizarea documentelor se făcea în mod sistematic-alfabetic, adică în ordine alfabetică în funcție de domenii. Un mod de organizare foarte tentant de altfel, nu de puține ori mă plimbam printre rafturi și îmi spuneam că voi citit cărțile alea și alea, formându-se liste kilometrice de cărți pe care trebuia neapărat să le citesc. Să fii studentă și bibliotecară în aceeași instituție este ceva cât se poate de minunat și de periculos, un cuțit cu două tăișuri. Este minunat pentru că ai toate materialele la îndemână pentru a te informa, periculos pentru că nu deții toate informațiile necesare și cu siguranță vei avea momente în care multe cărțile legate de teatru ți se vor părea mari necunoscute.

Și am avut multe momente în care profesorii aveau mai multe așteptări de la mine, să dețin informații mult mai profunde cu privire la ce se află în bibliotecă. A fost un continuu exercițiu de memorare să lucrez acolo, trebuia să știu utilizatorii, să cunosc fondul, să știu ce anume făcea parte din fondul de carte rară, cui anume i-am dat o carte – pentru că existau momente în care trebuia să insiști până să îți vină cărțile înapoi.

Fascinația pentru bibliotecă mi se arată și mie acum, după ce am ieșit din lumea aia, în care totul mi s-a părut copleșitor la început. Cu timpul am reușit să mă dezmeticesc și să înțeleg fiecare activitate în parte. Lumina cade altfel pe cărți atunci când biblioteca păstrează amintirea mai multor decenii. A fost un paradis pe care nu am știut să îl explorez, din prea puțin timp sau pentru că m-am simțit copleșită de volumul mare de informații.

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București

La B.C.U. „Carol I” din București, situația e alta, îmi place de fiecare dată să compar tot ce se întâmplă aici cu replica unei doamne în cadrul unui interviu. Care era șocată că până la vârsta de 23 de ani avusesem doar două joburi și cel mai mult o supăra că am fost bibliotecară – pentru ea era întruchiparea ratării, mi-a mărturisit ce crede ea despre bibliotecari „când spui bibliotecară, îmi imaginez acolo o tăntică bătrână care plimbă niște cărți”, fapt pentru care nu eram demnă de un post de secretară, puteam să vând tigăi.

Ironic, tot pe strada Maria Rosetti era și sediul de la… Păcat că nu a mers puțin pe jos să vadă cum o bibliotecă funcționează ca o multinațională, în care sunt multe departamente care colaborează între ele și al cărei program este de aproape 12 ore. Este o pierdere să nu intri cel puțin o singură dată într-o bibliotecă și să vezi cum este cu adevărat, măcar în Noaptea Muzeelor. E de prisos să spun cât de îngustă era viziunea ei asupra bibliotecii, probabil nu știa că există o facultate care pregătește bibliotecari… multe de spus despre opinia ei.

Nu este vorba despre ratare, într-adevăr o mare parte dintre bibliotecari sunt oameni care s-au reprofilat, și eu mă număr printre ei, eu am făcut asta pentru că nu am știut oricum niciodată ce vreau cu adevărat, meseria de bibliotecar îmi permite să fac multe alte activități pe lângă, de la citit, scris, până la crearea unui blog sau cine știe ce alte activități. Totul este să vrei și să îți respecți meseria.

Mi se pare fascinant cum fiecare activitate biblioteconomică se poate ramifica în alte activități și cum bibliotecarii sunt ultraspecializați în anumite sectoare. Cum departamentele comunică între ele și câtă muncă se află în spatele fiecărui document din bibliotecă. E adevărat că aici activitatea mea este mult mai restrânsă, dar nu mai puțină. B.C.U. organizează festivaluri și multe alte evenimente. Nu este o instituție statică, cum nu este nicio altă bibliotecă, există multă mișcare în interiorul ei chiar dacă nu pare.

Am colege care lucrează aici de câteva decenii, care au trăit aici revoluția, care mi-au povestit despre incendiu și despre cum auzeau oamenii minunându-se de titlurile pe care le descopereau (multe se și furau în nebunia aia). Au fost în bibliotecă atunci când s-a mutat pe Calea Plevnei și mi-au povestit că o mare parte din fond este doar din donație, marile ziare interbelice au fost mistuite de foc atunci și multe nu au mai putut fi înlocuite niciodată. Au mutat după 10 ani tot fondul din nou în clădirea Fundației. Sunt atât de multe de povestit, lucruri pe care le-au trăit oamenii care încă mai lucrează aici, o istorie absolut fascinantă.

Elefantul de bibliotecă

La B. C. U. încă mai am privilegiul de a vedea rafturi de cărți și de a parcurge mai multe titluri și din nou de a îmi face alte liste și alte liste. Un motiv pentru care mă feresc pe cât posibil să împrumut de la B.C.U., să nu îmi fac alte TBR -uri nerealiste.

Nu îmi iese întotdeauna, dar încerc pe cât posibil. Nu știu dacă am de ce să mă plâng, ține mai mult de tine, de cât de mult prețuiești cărțile și timpul pe care îl ai. Cred că meseria de bibliotecar este o bază importantă pentru un cititor pasionat și un scriitor (chiar și pentru unul wanna be ca mine). Mă bucur că m-a prins pe picior bun, am scăpat de blocajul pe care l-am avut la cealaltă bibliotecă. Să fii bibliotecară este un drum spre plafonare dacă nu știi cum să-ți stabilești prioritățile și să fructifici cumva accesul nelimitat la cărți poți să fii un om împlinit.

Elefantul de bibliotecă/ cutrompaprincarti a apărut în 2017, doar că nu știam sigur ce vreau să fac cu blogul/siteul, din păcate nici în ultimul timp nu m-am ocupat prea mult de el, știu că citisem Maidanul cu dragoste și îmi plăcuse foarte mult și că butonasem la întâmplare pe WordPress și mi-am făcut blogul. Am scris atunci o recenzie și plănuiam să o țin tot așa doar că au urmat câțiva ani ceva mai tulburi și a rămas totul suspendat. În mod ciudat, nu prea, am reluat activitatea pe blog după ce m-am angajat într-o altă bibliotecă. Aș vrea să ajung la performanțele unor bloguri de referință în recenzia de carte, însă mă bucur că am un loc unde să mai scriu despre ce citesc.

Denumirea era elefantul de bibliotecă, dar am schimbat numele domeniului pentru că aducea cu un alt elefant. Denumirea a pornit de la „șoricel de bibliotecă”, mi s-a părut că nu respectă proporțiile și am zis că e elefant. După m-am gândit la alt clișeu „a sta cu nasul în cărți”de aici am ajuns la cu trompa prin cărți. Un blog mic, unde nu am timp să scriu prea des sau uneori nu am energie… Sper să crească în timp.

Ai atât de multe motive pentru care să fii mizantrop(ă)

Despre mizantropie am aflat destul de târziu, acum nu aș putea spune că sunt în adevăratul sens al cuvântului mizantropă. cert este că nu sunt tocmai „integrabilă” sau agreabilă, îmi amintesc destul de vag scene din copilăria mea în care nu mă simțeam confortabil în mulțime sau cel puțin că nu îmi făcea plăcere să interacționez cu oamenii. În primul an de școală primară nu reușeam să comunic cu elevii din clasa mea, însă nici nu credeam că e ceva necesar. Mult timp am păstrat cu mine convingerea că sunt un factor disturbator, lipsa mea de sociabilitate m-a urmărit și încă mă urmărește, reușesc cumva să fiu incomodă. Să nu mă fac plăcută. De când am crescut incomodez cel mai mult prin faptul că sunt „mult prea” sinceră, nu am știut și nici nu mi-am dorit să știu, cum să câștig încrederea „oamenilor importanți”. Niciodată nu am considerat că este necesar să saluți sau să fii salutat, necesar poate fi cel mult să răspunzi unui salut. Cred că atât timp cât nu furi șansa nimănui de a face orice anume ar fi benefic pentru el și cei din jurul lui, nu greșești nimănui. De pildă, nu știu cum anume ar putea afecta pe cineva faptul că intri într-un spațiu public (sau nu) și nu rostești magicul „bună ziua!”. Ce poate fi rău în asta? Nu e de parcă rănești pe cineva fizic sau e un comportament violent de o altă dimensiune, psihologică sau oricare ar mai putea fi ea. Nu e de parcă în loc să spui „bună ziua!” iei primul obiect contondent și îl arunci în capul cuiva. Chiar nu înțeleg necesitatea salutării, mai ales ale persoanelor total necunoscute.

Mi s-a întâmplat, dintr-o „eroare cerebrală” cel mai sigur, să spun unor vagi colege de muncă de vârsta cam 40-50 de ani (eu am 27 de ani) „bună”, în ideea că ele tot „bună” îmi spuneau și mă tutuiau, asta fără să fi cerut acordul, am presupus că „bună” în loc de „bună ziua” este ceva absolut firesc să spun. Bineînțeles, mi s-a răspuns cu un „bună ziua” zeflemitor, cu un spate întors și o privire siderată, apoi cu un comentariu (voit perceptibil) „auzi, tu, bună…” Poate că sunt eu mult prea atentă la detalii, acum nu știu, poate de mi s-ar fi ivit altă ocazie să le întâlnesc ar fi trebuit să fi făcut și vreo plecăciune, reverență, orice, să fiu sigură că nu mai încalc nu știu ce conduită. Problema mea este, că din lipsa de socialiabilitate și de comunicare, am dezvoltat un simț al atenției la detalii foarte mare. Atât de mare încât observ orice lucru, oricât de mic, ce are un anumit potențial de a jigni sau orice alt tip de lezare a, hai să-i spun, demnitate, mă zgârie pe creier. Și, la drept vorbind, nu știu de unde nevoia omului de a se raporta la celălalt pentru a demonstra tot celuilalt că e mai bun. Mi se pare un joc de tot râsul, bun, tu știi să mergi mai bine, tu știi să n lucruri mai bine în comparație cu… De ce trebuie să fie mereu acest „în comparație cu…” pus pe masă, ce anume trebuie să însemne asta? De parcă, în cazul în care rămâne un singur om pe planetă și reușește cu timpul să învețe cum să construiască cel mai bun spațiu în care să locuiască, doar pentru că nu se poate compara cu nimeni, orice ar face nu ar mai avea nicio valoare.

Punerea asta în balanță nu am să o înțeleg niciodată. De curând am ascultat un podcast în care o anume prezentatoare, moderatoare a unei emisiuni, spunea că ea dacă nu este prima, nu face acel ceva. Nu înțelegea cum colegii din școală sau liceu, care erau mult mai slabi decât ea la învățătură, au acum studii superioare, chiar mai multe facultăți decât ea. Nu mi-a plăcut școala și nu îmi place nici acum, nu am fost olimpică, mare premiantă, nu am făcut cel mai bun liceu din țară, însă, nu văd de ce asta ar fi trebuit să mă împiedice să îmi placă să citesc sau să scriu sau, habar nu am, să orice, chiar să încerc să fac o facultate sau un master. De ce ar trebui ca notele să reflecte calitatea ta umană? Pe cine ajută asta? Evident, din punctul meu de vedere, nu pe cel care este evaluat. De mici suntem deja obișnuiți că trebuie cumva anume să se creeze departajări, între cei buni și cei răi, mai bine spus între cei proști și cei inteligenți. Trebuie să fii destul de puternic încât să privești mai departe de acest fals ax moral, nu vorbesc despre acțiunile care sunt cu adevărat demne de condamnat, mă refer la tot ce poate fi considerat trend sau simplă convenție.

De exemplu, nu am să înțeleg de ce o medie trebuie să repartizeze elevii în liceele cu anumite filiere, de ce ar trebui ca un domeniu să fie studiat pentru că altceva nu ai de ales. Am urmat un profil tehnic, îmi place să citesc literatură, mă interesează aspectele care țin de istorie, religie, îmi place filosofia (și mă străduiesc să înțeleg ceva din ea), iar asta fără să fi făcut filologie, fără să fi făcut cel puțin o singură oră de filosofie în liceu. Nu am ajuns inginer(ă?). Sunt bibliotecară, mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi ales diferit atunci. Câte lucruri mi-au scăpat sau câte oportunități am pierdut. Mă uit la toți poeții contemporani care ajung în anumite licee, unde media de admitere este mai mare, nu spun că nu sunt șanse mai mari ca la filologie să existe mai mulți iubitori de literatură, dar nu știu cât de interesați de mașini electrice sunt elevii din liceele cu profil tehnic. Am avut norocul să am profesori foarte buni în liceu, care au simțit orientarea mea spre științele umaniste și nu au pus niciodată presiune pe mine (sau pe oricare dintre colegii mei). Am o diplomă de electrician și ce credeți? Nu mi-a folosit la nimic.

Îmi displac profund etichetările și departajările, oricât s-ar chinui un om să își depășească limitele, de orice natură, trebuie în mod constant să lupte cu prejudecățile, cu insecuritățile celuilalt, să se plieze pe nevoile altora. Doar asta mă face de fapt să mă plasez diferit față de convenții și atitudinea celor care nu au capacitatea de a vedea mai departe de limitele astea create de om. Sunt mizantropă în măsura în care nu îmi plac falsele valori și lucrurile făcute din conveniență. Atât timp cât sunt singură mi-e bine. Atât timp cât nu trebuie să demonstrez nimănui nimic e totul așa cum trebuie să fie. Atitudinea mea spune că nu am de gând să demonstrez nimănui nimic, poate că asta incomodează cel mai mult. Mă sperie noutatea dar în același timp mă sperie și faptul că cineva se poate deja obișnui cu mine și încearcă să mă pună în diverse situații care să îmi creeze o stare de rău. Etichetările și punerea la încercare cu acel „de ce e și asta în stare?”.

Nu de mult timp mi s-a întâmplat ca oamenii să nu îmi știe al doilea prenume dar să se preocupe de etnia mea. În absurda idee că există o anume puritate în acest sens sau o anume ierarhie. Sunt poate mult prea tolerantă, nu pot să fiu împotriva a nimic din toți rărunchii mei. Nu pot să spun că un om e prost sau rău pentru că are anumite caracteristici inerente. De ce să spui că ești cumva anume, în funcție de anumite caracteristici precum genul/sexul, orientarea sexuală, etnia, naționalitatea? Cum să crezi că un numai știu ce alt dat natural te face mai slab sau mai puternic decât celălalt? Mi se pare mai mult o justificare sau o alinare a celui care nu știe să își aprecieze adevărata lui valoare, nu știe să își cultive identitatea. Mă gândesc că își spune în sinea lui că, el cel puțin nu e de o anumită etnie sau cel puțin undeva, cândva, în școala primară s-a urcat pe un podium și a purtat o coroniță pe frunte. Este o ascundere după deget față de el însuși/ ea însăși. Am atât de multe motive pentru care să nu socializez, am atât de multe motive pentru care să nu îmi doresc calificative și confirmări. În schimb am și mai multe motive pentru care să îmi doresc o baie fierbinte, un text lung (și lipsit de noimă probabil) scris pe blog, un ceai bun și o carte scrisă de Murakami, Eliade sau Bulgakov.

Omul modern și lupta pentru supraviețuire. Ataraxia o dimensiune necunoscută

Omul modern clădit încă din secolul al XIX-lea pare să fi pierdut lupta în fața vieții, oricât de categorică poate părea o asemenea afirmație trebuie să porniți la drum în acest mic articolaș de la premisa că este un eseu simplu, expus cel mai sigur pe repede înainte. Date fiind aceste coordonate ale articolului de față nu puteți amenda faptul că urmează multe speculații. Pentru că valorile în ultimele secole s-au tot schimbat, după nihilismul prefigurat de Nietzsche a fost destul de greu să se mai vorbească despre nevoia legăturii cu tradiția. Fapt destul de ciudat, având în vedere faptul că romantismul mizează pe ideea de națiune, ideea de origine și de identitate culturală. Europa se formează cât se poate de artificial, urmând o structură care creează o falsă societate a națiunii, organizarea în orașe a comunităților, datorată Revoluției industriale, probabil că impune o nouă perspectivă asupra umanității, o nouă raportare la identitatea umană. Creșterea ratei de supraviețuire și aglomerarea din orașe face necesară crearea unei noi căi de raportare la realitate. Astfel, după apogeul imerial și secole de ramificare a așezărilor umane și modalitatea de a-și asigura un trai mai bun se bazează pe alte criterii. De aici nevoia de a avea o altfel de apartenență, nu de rang, faptul că oameni din păturile sociale considerate joase ajung să aibă un trai mai bun decât mai vechii nobili este cel care contează. Specificitatea grupurilor se transformă în specificitatea maselor, atunci începe să fie firească numirea unei apartenențe naționale. Contrastele încep treptat să se dizolve și nu se mai ține cont de ranguri și de titlurile nobiliare.

Dihotomia nobil/ignobil devine cât se poate de stranie în contextul unei lumi care vrea să evolueze în masă, atunci când importanța omului nu mai este disputată pe baza rangului, important nu mai este cel care vine pe filiera unei dinastii. Important devine cel care poate acționa în funcție de propriile sale dorințe, care își câștigă posibilitatea de a avea tot ce are nevoie fără a fi răspunzător în mod direct în fața altuia. Iar puterea decizională începe să fie de fapt în mâinile celor care pot să „cumpere susținerea” celor mulți. Pentru că efectiv valoarea umană nu a mai putut fi esențializată sau redusă la anumite idealuri sau la anumite caracteristici care să fie de natură spirituală, departajarea a început să se facă în funcție de alte trăsături. Iar, probabil și cel mai mare păcat al omenirii, departajarea aceasta a început să fie clădită pe criterii care nu pot fi controlate. Crearea unei departajări naționale are propriile urmări, faptul că se poate dacă te străduiești este aplicabilă doar unei anumite părți dintre oameni, se schimbă cumva locurie dar jocul e același, corupția se naște din realitatea aceasta, de aici și nevoia de a ține masele ocupate, de a crea falși dușmani, la bază stând de fapt un criteriu economic.

La început discriminarea pornea de la un dat natural, de la criteriul rasial s-a creat o întreagă nebunie. Statutul social, sau mai bine zis financiar, a fost cel care a declanșat o adevărată isterie în Franța, locul în care se naște și antisemitismul modern, pe fondul mitului evreului bancher, care a dus și la așa-numita Afacere Dreyfus. Un secol marcat de violență și de luptă împotriva demnității umane. În care omul este preocupat cu supraviețuirea, cu verbul a avea. După cel de-al Doilea Război Mondial omul modern, cel care străbate astăzi în lung și în lat străzile noastre ale lumii urbanizate și „perfecte”, își arată adevărata față. În care totul începe să fie ultraspecializat în care timpul contează în funcție de profitul care poate fi obținut.

În care fiecare lucru mărunt pe care îl faci trebuie să aibă o miză, să ducă către un scop foarte bine trasat, o luptă continuă dusă de om împotriva propriei sale libertăți. În care nimic nu poate să fie făcut din pură plăcere și atât. Libertatea care a început să fie asimilată violenței de cele mai multe ori, căreia i s-a oferit cătușe cu puf roz sub formă de corectitudine politică, un demers nobil, care, cel puțin din punctul meu de vedere, începe să fie folosit ca un pretext pentru cenzură, nu spun că nu se află oameni care cred cu adevărat în asta, în posibilitatea de a schimba lumea prin vehicularea unor norme de limbaj, însă cuvântul este un foarte bun canal de manipulare. După un secol al contrastelor, în care s-au înregistrat cele maimari progrese dar și cele mai mari crime ale umanității este greu să departajezi ce anume e bun din tot ceea ce a fost interpretat greșit, cât de reticent să fii în fața marxismului sau ce anume înseamnă libertate de exprimare. Oare teama de a nu folosi anumite cuvinte va schimba mentalitățile învechite? Dorim egalitate și libertate sau una și nu alta? Care este idealul omului modern? Ce anume ne ghidează acțiunile? Întrebări pe care mi le pun frecvent și cărora nu pot să le ofer un răspuns.

Omul modern și ataraxia

Prin ataraxie se înțelegea, în filosofia greacă antică, reprezenta o anumit stare de beatitudine, una în care omul reușește să stea deoparte de tot ce ține de lumea fizică. Ataraxia este un concept cât se poate de complex, greu de expus în câteva cuvinte. O dificultate ce reiese din istoria care stă la baza lui, asta pentru că a fost tratat diferit în mai multe sisteme filosofice, de la epicureici, platoniști, stoici, chiar până în mistica iudaică. Pe deoparte ataraxia putea fi dobândită prin înfrânarea pornirilor trupești sau al oricărui instinct (tot ce nu este ghidat de rațiune). Plăcerea pentru epicureici nu trebuia să atingă un punct maxim, asta pentru că o plăcere prea mare îți poate crea mai mult rău apoi. Dacă îți dorești ceva mai puțin, pentru care nu trebuie să te străduiești prea mult, poate fi ceva mai ușor realizabil, nu riști să te confrunți cu un eventual eșec, prin urmare ai mai puține șanse să suferi. Dacă râvnești după ceva prea mare sau prea mult poate fi irealizabil, lucru ce îți poate crea mult disconfort. Să îți dorești atât cât poți înfăptui implică multă conduită.

Ei bine, cât de mult se mai pun în balanță aceste lucruri în prezent? Aș spune că nu îndeajuns de mult. Pentru că omul contemporan este preocupat să facă ceva util cu timpul lui, iar prin utilitate de cele mai multe ori se traduce profit financiar. Atât timp cât ești stresat și nu ai timp de meditație vei fi predispus să te expui presiunii achiziționării, cumpărării, ești acaparat(ă) de verbul a avea. Omul modern a învins cel mult vechile granițe, dar s-a ales oricum cu altele noi. Trăim într-un neoumanism căruia de fapt i-a scăpat cultivarea umanității, omul contemporan, din dorința de a combate niște cutume vechi, cu o vechime mai mare de un secol deja, nu se raportează la sine cu destul de mult discernământ.

Dacă ar trebui să ne gândim la împlinirea personală, vom spune ce ne face fericiți în funcție de ce putem face și ce nu este îngăduit să facem, vorbim de acord și dezacord în funcție de ce primim dinafară, ne este greu să internalizăm cu adevărat realitatea. De ce? Pentru că ne este greu să percep lumea mai departe de ce știm că nu ar trebui făcut, foarte puțini dintre noi își acordă cu adevărat o șansă la viață, la plinătatea trăirii, lipsită de presiunea timpului. Ataraxia este o realitate care ne depășește, avem etape pe care vrem să le atingem și foarte puțini dintre noi reușim să ne descoperim cu adevărat, în sensul cel mai perfect al sintagmei, în senslul socratic. Am uitat să moșim acel adevăr al existenței care se ascunde în fiecare din noi.

Cel mai mare păcat al omului contemporan este lipsa de timp, poate și mai bine spus lipsa cunoașterii utilității sale. Pentru că adevărata cale spre fericire este de fapt drumul făcut invers, în interior, nu în celălalt sau în obiecte care sunt lipsite de însuflețire. Problema majoră cu care ne confruntăm este lipsa de surpriză în fața „cunoscutului”. Altfel spus este lipsa de cunoaștere al celui mai mare necunoscut: noi înșine. Poate că am experimentat un moment în care ne-am simțit în pericol, este foarte posibil ca o parte din noi să fi încremenit în fața amenințării sau a pericolului. Dar există mai multe tipuri de reacții în fața pericolului, frica este cea care ne poate determina să reacționăm cât se poate de violent sau nociv atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru.

Frica este cea care a dus la „darea în gât” în timpurile mai vechi ale înfloririi românești comuniste. Este acel mare colaps în care umanitatea a intrat din păcate. Pentru că foarte mulți oameni de bine au ajuns să fie călăii atât de multor oameni de calitate. Intelectuali care și-au pătat mâinile cu sângele nevinovaților doar pentru a reuși să prindă ziua de mâine. Sunt multe mărturii la care s-a ajuns prin tortură, dar există multe oferite în schimbul unor mici foloase. Lista este foarte lungă, din timpuri străvechi precreștine oamenii și-au vândut aproapele pentru te miri ce. Nu asta ne pasionează acum. Ce ne interesează este acel specimen care a putut să condamne zeci de oameni din cauza fricii.

Iar asta a fost posibil doar pentru că teama ne poate schimba radical. Pentru că de cele mai multe ori cel care aruncă primul cu piatra este fix cel care se teme cel tare să nu care cumva să fie lovit. Iar această reacție nu are de cele mai multe ori instinctul de supraviețuire, se poate afla același verb mai sus amintit: a avea. Ajunși în punctul ăsta vă puteți întreba de ce nu am rămas la acest siropos: „Problema majoră cu care ne confruntăm este lipsa de surpriză în fața „cunoscutului”. Sau mai bine zis este lipsa de cunoaștere al celui mai mare necunoscut: noi înșine.” O întrebare cât se poate de firească. Dar nu ne-am oprit acolo pentru că nu aș fi putut sublinia încă o dată nevoia de a ne cunoaște pe noi înșine, pentru a reuși să nu ne pierdem umanitatea, pentru a reuși să rămânem fideli propriilor principii, iar aceste principii se clădesc doar prin timpul acordat nouă înșine și cunoașterii omului în general.

Câți au ajuns în iad pentru lipsa de haz?

Sunt zile în care te miști mai greu prin pâcla cleioasă de oameni, de parcă atunci te-ai trezit dintr-un somn chinuit și greoi pe care îl mai tragi după tine. Și îți spui că ai putea face orice, ai terminat de citit încă o carte, după ce ai terminat și cu o zi în urmă o altă carte, mergi în gol, fără țintă, fără să te bucure libertatea după o săptămână de muncă și căutări, după altă ceartă dintr-o joi prea lungă și prea lipsită de sens. Te uiți fără pic de interes la dunga care a început din ce în ce mai mult să se pronunțe sub ochiul tău stâng. Anii trec, gravitația își face treaba și lasă semne pe chipul tău. Parcă ți s-a rărit și părul, parcă nu te mai încape nimic. Dar ce mai contează, ai cărți, zeci de cărți în care să te adâncești și să uiți de realitate. Au fost și zile mai grele. Au fost și zile în care ai trăit cu iluzia că ai prieteni și că lucrurile urmează să intre în făgașul pe care ți l-ai dorit cu atât de multă ardoare. Dar totul acum se prezintă așa cum este, plat cu mici cute de bătrânețe pe la încheieturi. Parcă ar merge până și o conversație stearpă despre politică, despre democrația fragilă, despre de ce nu au luat românii premiul Nobel. Orice te-ar putea face să crezi că nu ești total izolată de lume. Că mai există acolo o minte câtuși de puțin dispusă să te asculte astăzi și pe tine. Dar știi că nu vei merge la nicio terasă de cartier, în definitiv nu ți-ai permite să te îmbeți pentru un așa discurs. Nimic. Te oprești pe o bancă cu aspect comercial de lângă un mega ticsit de corporatiști cu buzunarele pline și cu agendele golite de timp liber. Poate că și tu tot de asta ai nevoie. Poate că ar trebui să ai banii și să îți lipsească timpul să îi dai pe ieșiri în afară și pe pantofi pe care să nu apuci niciodată să îi porți. Sau poate ai putea să o dai pe hipsetereală și pe vopsele de păr. Pe ieșiri în centrele istorice ale lumii, unde toți se împrăștie în funcție de înclinațiile lor spre casele de modă.

Oricum, îți petreci concediul și timpul pe același fotoliu învechit, o să îți afunzi picioarele într-o apă parfumată artificial, probabil urmărind a 7 oară un episod dintr-un serial vechi de 10 ani, care nici nu te face râzi și nici nu mai are puterea să te plictisească. Ai să mai citești câteva pagini și ai să mai butonezi de câteva ori telecomanda televizorului și ai să dormi, sperând că nu vei observa inutilitatea și lipsa de culoare și căldură a existenței tale plate. Adormi vineri noaptea târziu fără să fi salvat nimic din lume și nimic din tine. Asculți zumzetul bețivilor din părculețul blocului și încet, încet adormi sub lumina verde-albăstruie a unei reclame la J&B, difuzată parcă în buclă după ora 11 noaptea.

Visezi agitat fără noimă, fără nicio cheie autopsihanalitică, fără niciun substrat magic. Te trezești și mănânci o omletă fadă, gâlgâi o cafea lipsită de zvâc și revii pe același fotoliu din fața aceluiași televizor care îți oferă din nou un serial vechi și obosit. Iei laptopul și stai cu el în brațe și speri că va fi o zi în care vei scrie ceva. De citit nu poți să citești, afară nu ieși pentru că nu „ai cu ce să te îmbraci”. Și mai trece o zi și dunga de sub ochi se mai adâncește puțin, imperceptibil aproape, nici nu mai speri să mai prinzi câteva zile de concediu, nici nu ai bani să cumperi câteva articole de vară scoase la reducere de teama finalului de sezon. Înainte parcă mai cumpărai fără sens lumânări parfumate și bețișoare parfumate de la un Jumbo în care te sufocai din cauza oamenilor, acum nici asta nu se poate face. Ai vrea să faci ceva nou sau pur și simplu ai vrea să faci ceva cu viața ta. În fine… Mai trece și sâmbătă și duminica te pui pe pauză pentru că știi că urmează o zi în care trebuie să te trezești de dimineață, trebuie să mai asculți puțin din hărmălaia de afară, poate să mai gătești ceva și să îți faci dușul de seară.

Nici nu mai știi ce ar putea să facă omul rămas undeva în munți, ascultând murmurul pădurii, nici nu poți să îți imaginezi cum se descurcă acum un echipaj undeva în mijlocul unei ape reci și adânci cu o furtună lipsită de sfârșit. Există oameni care o duc mai rău, care trebuie să vandalizeze ceva să primească un „adăpost” pe timpul iernii. Sunt oameni care se plictisesc în lux și nu au somn pentru a-și plăti iahtul de mii de euro. Se mai închide încă o ușă între tine și lumea din afară. Mai construiești încă un zid între tine și ceilalți. Lumea devine din ce în ce mai greu de suportat pe umeri și parcă încet, încet începi să te lași strivit și cel mai rău e că aici totul este real și totul are preț și nu există nicio șansă ca după o noapte cu un somn agitat să te trezești metamorfozat înt-o gânganie hidoasă și enormă. O să te plimbi și mâine prin metrou în aceleași haine spălate și respălate la infinit. Și nimic nu o să mai capete niciun sens. Oricât de multă poezie ai citi, realitatea e aceeași. Cu textele tale scrise și nepublicate, cu toate ideile tale și toate opiniile pe care le păstrezi doar pentru tine. Și știi că oricât de multă amabilitatea ai aduce în relația ta cu ceilalți asta nu seamănă a suflet, nu este bucurie. Nici mângâiatul motanului de lângă Muzeul Bucureștului, nici zâmbetul afișat la ieșirea pe ușa casei. Nimic nu are miros, nimic nu mai are haz. Și poate așa se moare cel mai sigur, fără să fi sesizat nimic de la bun început și așa se ajunge cel mai sigur în iad. Câți n-au ajuns în iad pentru lipsa de haz?

Relația mea cu cititul. Jurnalul unui cititor fără țintă

Relația mea cu cititul este una cât se poate de tumultoasă, nu de puține ori, în anii facultății (în care ori am fost invizibilă ori m-am făcut remarcată pentru motive care nu îți fac neapărată cinste…), citeam în mod alert și fără țintă, tot de atât de multe ori am sesizat că este un drum pe care nu îl urmez cum ar trebui, mi-am spus răspicat că e degeaba. Am avut pauze mari în care nu am citit decât ce se cerea la facultate (nereușind uneori să acopăr poate nici jumătate din bibliografia obligatorie pentru cursuri). Oricum s-ar fi înclinat balanța, cert este că mă uit mereu înapoi și identific anumite trăiri sau experiențe din viața mea, în funcție de ce anume și cum anume citeam. Și mă gândesc la împlinirile pe care le-am avut în „carieră” pornind de la timpul dedicat cititului.

Trăgând o linie, despicând realitatea fără pic de milă, adevărul este că nu am reușit să obțin nimic din citit și totuși nu am putut să renunț la activitatea asta definitiv. Cititul nu te ajută, cel puțin nu așa cum m-aș fi așteptat. Este totuși ciudat că într-o lume în care societatea oferă joburi unde se cer aptitudini și competențe, în care cititul este (pentru cei mai mulți dintre noi) hobby sau pasiune (un lux care nu este la îndemâna oricui), dar nu o sursă de venit, suntem încurajați în școli să citim. M-am dedicat cititului într-un mod ceva mai conștient din clasa a IX- a și am citit cu aviditate până în 2015 fără întrerupere.

Din anul 2015 am început să mă poticnesc, după un an în care citeam bibliografii peste bibliografii și bibliotecara de la filiala Metropolitană unde mă duceam, îmi dădea cărți peste cărți și deja ne împrietenisem. Au urmat cred doi ani de pauză, timp în care citeam doar pentru facultate, nereușind să mai trezesc deloc dorința de citit în mine. Din 2017 am început să citesc cu o anume curiozitate, am reînceput să îmi fac liste cu cărți la care aș fi vrut să ajung din 2018, an în care am început și studiile masterale. În 2020 am cumpărat multe cărți fără să fi citit prea multe, aveam două joburi care îmi ocupau toată ziua, de la 8 dimineața până seara târziu, uneori scriam și pe la 3 dimineața, doar să nu îmi uit ideile. De când m-am mutat am început să citesc mai mult și să contorizez diferit și să fiu mai selectivă. Cred că pandemia m-a făcut să acord mai multă atenție literaturii românești contemporane.

Am ceva mai mult timp la dispoziție de aproximativ jumătate de an și vreau să citesc cât mai mult și divers, reușesc să mă dedic cititului de beletristică de cele mai multe ori. Cu dorința de a scrie câteva rânduri despre ce am citit, nereușind în realitate să țin pasul scrisului cu volumul de cărți citite. Acum cred că funcționează mai mult ca un amortizor, mă distrage de la realitate. Ultimii doi ani de zile aproape că mi-au oferit o nouă perspectivă asupra existenței, prefer să observ oamenii de la distanță, îmi place să mă concentrez asupra ce au scris și mai puțin asupra ce fac. E straniu, cred că mare parte din noi simțim că este ceva în neregulă cu oamenii în general, cu noi, că avem nevoie de mai multă empatie și colaborare, cu toate astea (sau poate așa este în cazul meu cel puțin), nu ne putem încrede în celălalt. Acel celălalt care pare să nu se concretizeze, e foarte greu să îți păstrezi integritatea, nu știu dacă a fost așa mereu și observ asta de puțin timp. Poate așa a fost dintotdeauna.

Oameni cu o pregătire care mă fascinează dau dovadă de prea puțină empatie. Poate că asta înseamnă în definitiv să ai un scop, să vrei să realizezi ceva prin orice activitate pe care o faci. Am întâlnit colege de facultate pentru care simpla strângere de mână trebuia să reprezinte ceva, să îți strângă mâna până când, eventual, v-ar fi sărit amândurora ochii din cap… Iar reușita nu ținea de modul prin care te raportai la realitate, în ideea că păzirea strict a propriei tale reușite era tot ce conta în final, fără principii sau cizelarea conferită de citit, cizelare despre care nu puțini profesori mi-au vorbit în facultate (m-am ars destul de tare la capitolul rafinare prin artă și cultură, a se citi aici). Umanitatea și alte asemenea lucruri le înveți prin experiență, iar aici volumul de cărți citite nu are nici cea mai mică importanță. E doar o consolare să îți spui, sau să îi spui copilului: „ce e al (lui) tău e pus deoparte”.

Mă uit înapoi și rememorez orele petrecute în bibliotecă, sau oriunde citind, nu mai știu dacă pe atunci credeam în ceva care se va întoarce spre mine într-un mod benefic. Orbecăi prin trecutul meu „de ficțiune” și printre altele identific ce joburi sau ce așteptări aveam. Pare că cititul a fost un anestezic pentru mine. Știind că lipsa mea de sociabilitate și socializare îmi pun oricum piedici și că în exterior nu pot să mă manifest la adevărata mea valoare (destul de cheesy). Dar să te ascunzi în spatele unei cărți nu te va proteja cu adevărat de realitate. Pentru că vine un moment în care trebuie să înfrunți realitatea și să descoperi că nu ai prieteni aproape atunci când vrei să vorbești cu cineva sau că nu ai timp pentru tine și nici suport financiar, care să îți asigure, de cele mai multe ori, unele dintre cele mai elementare nevoi. Cititul e un lux sau un drog în final, căruia trebuie să găsești o modalitate câtuși de puțin constructivă, prin care să i te dedici.