„Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate”

„Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate” o carte apărută undeva la jumătatea secolului trecut, cu toate acestea foarte actuală. O altă filosofie a istoriei scrisă fără ifose, lipsită de un ermetism conceptual, ce ar putea să o facă mai greu de înțeles. Cred cu multă convingere că este o lectură ce n-ar trebui să lipsească tânărului care pornește pe drumul înțelegerii culturii occidentale și nu numai. Sunt puse în doze mici și foarte puternice realități psihologice și evenimente care au marcat profund evoluția istorică a omului.O perspectivă foarte incomodă la vremea aceea, poate cea mai ciudată idee este cea legată de faptul că unul dintre păcatele civilizației moderne este: Suprapopularea, cea mai mare greșeală este faptul că suntem prea mulți, de unde degenerează comportamentul violent, spune el. Atunci când ești asaltat de pra mulți oameni începi să simți nevoia de singurătate.

„Not to get emotionally involved”

Cu siguranţă că aglomerarea unor mase umane în marile oraşe moderne este în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi estompează. Dragostea faţă de aproapele nostru e într-atît de diluată de mulţimea celor ce ne sînt apropiaţi, prea apropiaţi, încît urmele ei abia dacă se mai zăresc. Cei care mai sînt în stare să nutrească sentimente adevărate şi calde pentru semeni trebuie să se concentreze asupra unui număr redus de prieteni, deoarece noi nu sîntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii, oricît ar fi de întemeiată și de etică cerinţa de a o face. E nevoie, aşadar, de o selecţie, altfel spus, trebuie să „îi ţinem la distanţă” din punct de vedere sentimental pe mulţi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastră.

Identifică păcate care sunt înfăptuite de om împotriva proprie sale existențe, omul se condiționează și-și creează propriile flageluri:

  • Suprapopularea,
  • Pustiirea spaţiului vital,
  • Întrecerea cu sine însuşi,
  • Moartea termică a simţurilor,
  • Decăderea genetică,
  • Sfărâmarea tradiţiei,
  • Receptivitatea la îndoctrinare,
  • Armele nucleare.

O altă descoperire importantă făcută este problema fenomenului de schimbare a raportului elită-mase. Lorenz teoretizează ceva ce numim astăzi „manipulare”. Poate să nu pară foarte mare această „descoperire”, având în vedere fabuloasele eseuri ale lui José Ortega y Gasset („Revolta maselor”). Cu toate acestea punctează foarte bine tendința aceasta de îndoctrinare, a se vedea revoluțiile și mișcările făcute în masă. În 1989 a fost nevoie de o mulțime care să schimbe lucrurile.  Trebuie să-i acordăm meritul de-a fi prevăzut multe metehne ale „tehnicii” de astăzi. Manipularea maselor se face de la distanță, prin decrete și știri false. Prin intermediul televiziunii și al textelor aruncate la întâmplare pe câte o rețea de socializare.

Cu siguranţă că aglomerarea unor mase umane în marile oraşe moderne este în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi estompează. Dragostea faţă de aproapele nostru e într-atît de diluată de mulţimea celor ce ne sînt apropiaţi, prea apropiaţi, încît urmele ei abia dacă se mai zăresc. Cei care mai sînt în stare să nutrească sentimente adevărate şi calde pentru semeni trebuie să se concentreze asupra unui număr redus de prieteni, deoarece noi nu sîntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii, oricît ar fi de întemeiată şi de etică cerinţa de a o face. E nevoie, aşadar, de o selecţie, altfel spus, trebuie să „îi ţinem la distanţă” din punct de vedere sentimental pe mulţi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastră. „Not to get emotionally involved” (A nu te implica emoţional), iată una dintre principalele griji ale multor orăşeni. Această atitudine, pe care nici unul dintre noi nu o poate evita complet, pune în evidenţă o sumbră nuanţă de neomenie; ea ne aduce aminte de vechii latifundiari americani, care se purtau omeneşte cu negrii lor „de casă”, privindu-i însă pe sclavii de lucru de pe plantaţii în cel mai bun caz ca pe valoroase animale de casă.

Chiar dacă o pentru final, cred eu cea mai importantă caracteristică este cea legată de dezumanizare. Cursa înarmării, industria morții care se mărește de la an la an. Îndepărtarea omului de victimă conduce la lipsa empatiei, cum spune Hannah Arendt, omului îi este mai ușor să apese pe un buton și să extermine un oraș întreg, decât să omoare rând pe rând 4 oameni prin interacțiune directă.

Cursa înarmării nucleare pune omenirea în faţa unor pericole mai uşor de evitat decît cele presupuse de procesele prezentate anterior. Dezumanizarea descrisă în primele şapte capitole e înlesnită de doctrina pseudodemocratică, ce afirmă că nu organizarea sistemului nervos şi a organelor de simţ ale omului determină, prin evoluţia lor filogenetică, modul său de comportare socială şi morală, ci doar „condiţionarea” căreia omul îi este supus, în decursul ontogenezei sale, prin influenţa exercitată de către mediul cultural ambiant.

Zdzisław Beksiński, Dystopian Dark Surrealism – Dark Art and Craft

zdzisław beksińsk

Aducem Parisul la noi, un mic dejun cu poezie

Franța este recunoscută pentru bucătăria rafinată și micile extravaganțe ale sale. Pentru a aduce Parisul mai aproape de noi trebuie să punem puțin imaginația la contribuție. De la croissante, a căror rețetă o găsești mai jos, până la combinația inedită de arome dintre fructe și brânzeturi maturate, înnobilate cu mucegai.

O cafea în stil franțuzesc super delicioasă: Cafea Paris black chocolate macchiato, pe care o putem face cu lapte (10 ml) și 1 pătrățel de Ciocolată Neagră Nespresso. Pentru început preparați un espresso (40 ml) de Paris Black și îl turnați peste pătrățelul de cafea.

Cum Se Face Un Platou De Branzeturi Perfect | Blondelish.com

Platou cu brânzeturi se va alcătui din:

1. Brânză cremoasă: Mozzarella, Burrata sau pe varianta de brânză cremoasă untoasă, cu aromă mai pronunțată, cum e Brie, Camembert.

2. Branză cu mucegai albastru – cremoasă și sfărmicioasă: Gorgonzola Dolce, Valdeón, Stilton.

3. Brânză tare/maturată – Cheddar saula fel de delicioase: Emmental, Manchego (care se potrivește perfect cu dulceață de smochine sau peltea de gutui), Mimolette, Parmigiano-Reggiano, Pecorino, Gruyere, Jarlsberg, Monterey Jack, Provolone, Grana Padana dar și Gouda (în special cea din lapte de capră) sau Comte.

Ingrediente: 250 g făină, 160+20 g unt moale, 30 g drojdie uscată, 120 ml lapte cald, 3 linguri zahăr1 praf sare, 2 gălbenușuri

Mod de preparare:

1. Dizolvă drojdia în laptele călduț, împreună cu zahărul. Lasă amestecul pentru 5-10 minute. Amestecă 20 g de unt cu făină și sarea, apoi adaugă laptele treptat și amestecă. Trebuie să frămânți aluatul pentru 10-15 minute.

2. Pe blatul presărat cu făină, întinde o foaie dreptunghiulară și așează untul rămas tăiat felii în centru și împăturește toate lateralele peste unt, că un plic. Presară din nou făină pe blat, întoarce aluatul cu îmbinările în jos și întinde o foaie dreptunghiulară. Împăturește din nou foaia, aducând cele 2 laterale către centru. Repetă procedura și da aluatul împăturit la congelator pentru 15 minute, în folie de plastic.

3. Pe blatul presărat cu făină, întinde iar aluatul și împăturește-l, apoi da-l la frigider pentru o ora.

4. După o ora, întinde pentru ultima oară o foaie dreptunghiulară și taie triunghiuri încât să folosești toată suprafață aluatului (jumătate din ele vor fi cu vârful în sus, cealaltă jumătate cu vârful în jos).

5. Ia fiecare triunghi și rulează-l începând de la baza, din partea opusă vârfului ascuțit, până în capăt. Procedează la fel cu toate celelalte croissante, apoi lasă-le la crescut într-o tavă, pe foaie de copt. După ce și-au dublat volumul, unge-le cu cele două gălbenușuri bătute și da-le la cuptor pentru 20-25 de minute la 180°, sau până când se rumenesc bine.

Sanvișurile franțuzești sunt poate cele mai delicioase iată rețetele:

1. Croque Monsieur: https://substantial.ro/cel-mai-iubit-dintre-sandwichuri-croque-monsieur-sandwich-frantuzesc/

2. Sandwich crocant sau „Croque Madame”.

Problema răului: între Dumnezeu și filosofie

În sens creștin răul este originea morții omului. Acesta cade în păcat, spune cartea Genezei din Biblie, când nu ascultă de Dumnezeu. Neascultarea față de Dumnezeu atrage furia Lui. Astfel îi blesteamă pe oameni (Adam și Eva) și pe șarpe.

„Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?” Iar femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”.

Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!

Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”.

Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.

Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!

Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!

În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Geneza, Cap. 2, 13-19

Dar ce este în sine răul? Care este esența acestuia? În primul rând este ruperea față de un întreg, de ceva unitar. Iar calea prin care are loc această rupere de Dumnezeu, reprezentând acestă Ființă întreagă, se face printr-o răstălmăcire a unor cuvinte.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Sfânta Evanghelie după Ioan,Cap. 1, 1

Poate de aceea denumim Creștinismul religie, pentru că semnificația cuvântului ,,religie” în latină înseamnă „re-legare”, respectiv restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om. Pe când cuvântul ,,diavol” provine din grecescul ,,diavolos” și înseamnă în greaca veche acea aruncare de lance, care spinteca animalul vânat. Cu alte cuvinte trimite către o imagine a tăierii, a rupturii. Cuvântul ,,satan” înseamnă o renunțare categorică, fără echivoc, o lepădare radicală de ceva anume.

Întrebarea este dacă tocmai Cuvântul, care este Dumnezeu, putea să trimită omul în păcat. Din moment ce esența cuvântului este de fapt Dumnezeu, calea prin care creează lumea- unitară, la începuturile sale, de unde dezbinarea?

„Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa.” „. Geneza, Cap. 1, 9

Păcatul a luat naștere prin intermediul unei răstălmăciri a adevăratului Cuvânt, ficțiunea este cea care reușește să o convingă pe Eva să muște din acel fruct al pomului cunoașterii.

„Dacã cuvântul este atribuit lui Dumnezeu, ficțiunea poate fi arma Diavolului; în orice caz, aceasta reprezintã materia scriitorilor. Rãul se va naște astfel dintr-o pervertire a cuvântului aflat la baza artei și literaturii occidentale, fiindcã, denumirii verbului divin îi succed șiretlicurile ficțiunii” O istorie a răului scrisă de Michel Faucheux

Ea alege să muște din fruct pentru că șarpele a zis că va deveni mai bună. Răul este înfăptuit în numele unui ideal, nu al plăcerii.

„șarpele însã era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pãmânt, pe care le fãcuse Domnul Dumnezeu. și a zis șarpele cãtre femeie: «Sã fi spus oare Dumnezeu sã nu mâncați roade din orice pom al raiului?» Iar femeia a zis cãtre șarpe: «Roade din pomii raiului putem sã mâncãm. Numai din rodul pomului cel din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Sã nu mâncaþi din el, nici sã vã atingeți de el, ca sã nu muriți!» Atunci șarpele a zis cãtre femeie: «Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe cã în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și rãul»“ Geneza 3, 1–4

Michel Faucheux susține că nimic din ce este bun nu poate fi exprimat prin cuvinte. Răul este istoric și memorabil, dar cel mai important este că natura acestuia depinde de cuvânt. Răul este născut prin intermediul ficțiunii și conservat de cuvânt. Prin crearea unei ficțiuni, a unei false cauze nobile, reușim să convingem că orice mare rău are un temei. Este de fapt o cale spre bine. Orice mare catastrofă, orice mare eveniment tragic a avut la începutul său un discurs care a convins și care a pornit acțiunile. Pe când dacă suntem fericiți nu putem gândi, fericirea este efemeră în favoarea răului care lasă urme adânci. Sunt momente când cuvântul este cu mult mai puternic față de arma în sine. Ne este ușor să povestim cum și de ce ne-am simțit ,,rău” până la faptul că nu există o nomenclatură a fericirii. Extazul este trăirea pură, iar natura acestuia nu permite memorarea sa în tocmai. Chiar dacă putem spune în linii marii cum e să fii fericit. Nu putem induce starea de fericire vorbind despre ea. Pe când, o stare de rău, este transmisibilă. Rememorarea lui impresionează.

Răul se face în numele a ceva. Cruciadele au fost făcute în numele Domnului, Hitler a pornit o întreagă „industrie a exterminării” în numele eugeniei (pseudoștiință burgheză care, sub pretextul că studiază ameliorarea rasei omenești, propagă cele mai reacționare idei despre inegalitatea biologică și intelectuală a oamenilor și a raselor umane). Este tulburător să te gândești că meseria cuiva este să găsească „soluții” pentru „problema evreiască”, să existe niște funcționari ai morții. La baza acestui monstruos demers a stat un discurs, o ficțiune care a făcut ca totul să devină realizabil. Nazismul are ca piatră de temelie o cauză nobilă. Alfred Rosenberg oferă baza filosofică a nazismului. Exprimă nevoia reconstituirii unei lumi noi.

„Nazismul s-a insinuat în trupul și în sângele unui mare număr de oameni prin expresii izolate, prin întorsături de forme sintactice care se impuneau milioanelor de exemplare, fiind adoptate în mod mecanic și inconștient (…) Cuvintele pot fi ca niște minuscule doze de arsenic: le înghiți fără să bagi de seamă, par să nu aibă niciun efect și iată că, după un timp, efectul toxic se face simțit.” Klemperer, LTI, limba celui de al III-lea Reich.

Cea mai controversată reacție și explicare a acestui fenomen de exterminare în masă a unei rase omenești, aparține Hannei Arendt. Spune că răul făcut la o scală atât de mare este posibil prin banalizarea acestuia. Care constă în ideea de a-ți face datoria. Practic te duci la muncă și trebuie să îndeplinești ce ți se spune. Te debarasezi de încărcătura afectivă și ai „incapacitatea de a te pune în locul celuilalt“. Empatia este ceva ce putem învăța, doar intrând în contact cu omul direct reușim să simțim mai mult, tocmai de aceea distanțarea de obiect ne face să fim mai cruzi. Problema răului este de o extindere disciplinară foarte variată. Problemă axiologică (disciplină filozofică având drept obiectiv studiul valorilor morale) în sine reprezintă una dintre cele mai arzătoare obiecte de studiu pentru religie, filosofie, istorie, artă și nu numai. Arendt spune că arma este cea care ne face să fim indiferenți. Așa cum probabil cel care a apăsat butonul pentru bomba de la Hiroshima nu a știut ce grozăvie urmează să facă. Așa cum Eva nu a știut ce urmează să cunoască.

Familia ideală în comunism. Educația între „înger și fiară”

Cel mai mare inamic al comunismului, încă de la începuturile sale era familia. Atât timp cât părinții își pot exercita afecțiunea sau „posesiunea” asupra copilului lor, există riscul care el să se creadă un om special. Acest lucru influențează într-un mod negativ evoluția viitorului cetățean comunist.

Familia este o realitate burgheză care contrazice principiul de bază al comunismului, care vorbește despre societate în care toți oamenii sunt egali. Spre deosebire de nazism care urma o regulă egalității rasiale (doar anumite rase au drept de viață), regimul politic născut și crescut în sânul rusesc, are în vedere o aliniere  a tuturor din punct de vedere economic. Organizare prin care se stabilește care este statutul social al unui întreg popor.

Fiecare ins în parte, în comunism, trebuie să muncească cât poate, dar să primească atât cât îi este necesar, indiferent de cât de mult a muncit. Un adevărat comunist este dispus să se sacrifice doar pentru binele comunității, el trebui să creadă doar în legea regimului, trebuie să fie un ateu convins.

În 1917 existau oameni care doreau să creeze această societate perfectă. Se pare că multe din ideile promulgate de Marx existau în anumite mituri și alte lucrări de timpul acesta. Cum ar fi, poate cea mai ciudată idee este cea a unei societăți în care nu există absolut deloc ideea de familie:

„Căsătoria nu este cunoscută, femeile sunt ale tuturor, iar copiii sunt crescuţi împreună. Nu există nici gelozie, nici ambiţie. Oamenii duc o viaţă simplă şi sănătoasă. Totul este rânduit cu grijă, şi funcţiile publice, şi traiul de zi cu zi, chiar şi hrana. Sistemul social, simplu şi precis, seamănă întru câtva cu comunismul.” Lucian Boia în Între înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre

Atât timp cât femeia este necăsătorită și nu are o familie pentru care să se spetescă poate intra în câmpul muncii. Dacă toți copiii sunt crescuți la comun, nu te atașezi de propriii copii și nu există riscul de-al favoriza. Dar cel mai important nu vei pierde timpul cu creșterea lui. Iar toate principiile comuniste îi pot fi inoculate de cei care sunt angajați să facă asta.

Cele mai ciudat mituri de orientare comunistă există din Antichitate, când se spunea că există insule populate doar de femei, în care existau bărbați exploatați de el. Erau folosiți doar pentru reproducere. Devine o chestiune de nevoie. Sau femeia nu trebuia să fie atașată de vreun bărbat.

„Educaţia religioasă şi rigoarea morală sporită au dus, la sfârşitul Evului Mediu, la învestirea goliciunii cu atributele unei alterităţi profunde. Trupurile goale au devenit o adevărată obsesie, legată de promiscuitatea sexuală şi de canibalism: „În acest ţinut” – istoriseşte Mandeville – „căldura este nespus de mare, iar bărbaţii şi femeile obişnuiesc să umble în pielea goală, bătându-şi joc de străinii pe care îi văd îmbrăcaţi[ … ]. Femeile nu se mărită, ci sunt ale tuturor şi nu se împotrivesc nici unui bărbat.” Nu numai femeile, ci şi ogoarele sunt ale tuturor: „Ogoarele sunt puse laolaltă: unul le stăpâneşte vreme de un an, apoi vine rândul altuia şi tot aşa, fiecare luând ceea ce îi face trebuinţă [ … ] . Astfel, toţi sunt la fel de avuţi.” ,,Au însă un obicei rău, pentru că le place să mănânce carne de om mai mult decât orice altă carne[ … ]. Negustorii cutreieră ţinutul să vândă copii, iar oamenii îi cumpără. Dacă sunt dolofani, îi mănâncă repede, iar dacă sunt slabi, îi pun la îngrăşat şi spun că nu se află pe lume carne mai bună şi mai dulce.”

2 teorii despre realitatea noastră pentru care o să-ți fugă pământul de sub picioare

Tragediile și bucuriile tale ar fi doar o minciună, limitările tale ar fi create de cineva, nimic din ce trăiești nu ar fi adevărat. Sunt câteva premise care te pot înfiora, distopia și utopia sunt fenomene care se manifestă de foarte mult timp.

Solaris (1961)

Este un roman scris de polonezul Stanisław Lem în care se prezintă o situație prin care omul ar trebui să comunice cu ceva extraterestru. Este de fapt o incapacitate de a vorbi cu tine însuți.

Stanisław Lem | Life, Legacy & What to Read by the Polish Sci-fi ...

Solaris este o planetă îndepărtată pe care oamenii încearcă să o studieze. Este acoperită în întregime de un ocean, care mai târziu se va demonstra că este un organism viu. Se pare că materia din care este făcut are capacitatea să reproducă unele dintre cele mai arzătoare amintiri ale tale.

Dacă la început cercetătorii umani fac diverse teste, se pare că mai departe, oceanul este cel care îi va testa pe fiecare în parte. Extraterestul-planetă testează limitele minților savanților prin confruntarea cu cele mai dureroase amintiri ale lor.

Solaris, regia Tarkovski

Kelvin, personajul principal, este pus față în față cu amintirea soției sale care a murit. Suicidul ei a reușit să-l schimbe total, pus față în față cu această nouă femeie oscilează mereu între luciditate și nebunie. Suferința unei noi pierderi a persoanei iubite este insuportabilă.

Se pare că această întruchipare va ajunge să capete propria-i rațiune și de fapt ea este cea care se va rupe de el. Este un imaginar tulburător, suferința personajului se naște dintr-o plăsmuire. Când își dă seama că ea se sacrificase pentru el, nu poate concepe faptul că aceasta nu ar fi o persoană.

Un om creat parcă de un Dumnezeu extraterestru, crud, care dorește să se joace puțin cu propria-i creație. Nu poți rămâne insensibil, cu atât mai mult când te gândești că Dumnezeul nostru, ar putea fi un creator la fel de meschin. Filmul este o capodoperă care te va cuceri mai mult decât cartea în sine (vezi foto).

Simulacron-3 (1964)

Daniel F. Galouye

Este un roman științifico-fantastic scris de Daniel F. Galouye. Teoria acestui roman este că lumea ar fi de fapt un fel de realitate virtuală. Simulacron 3 este de fapt un oraș simulat pentru a se putea face mai multe studii de piață, astfel omul ar scăpa de toate sondajele de opinie.

Creatorul simulatorului, Hannon Fuller, moare într-un mod misterios, colegul său, Douglas Hall, încearcă să afle mai multe despre această întâmplare stranie și descoperă că nici realitatea lui nu este una adevărată.

Potrivit acestei teorii, realitatea simulată este o ipoteză conform cărei realitatea ar putea fi o simplă simulare pe calculator, iar cei care trăiesc în ea nu pot să sesizeze asta.

Se pare că este un cerc vicios și creația reușește să-și demascheze creatorul. Unul dintre cele mai teribile aspecte al acestei filosofii distopice este că, toți cei care nu știu să profite de acest fapt, sunt mai curând victime. S-au făcut foarte multe ecranizări ale acestei cărți.

Teorii cu privire la simulări și fantasme au generat foarte multe opere de artă. Ce este chinuitor în toată această idee incredibilă? Tocmai problema umanității, din moment ce simulăm niște oameni, nu încălcăm libertatea acestora? Ne putem juca oricum cu un asemenea experiment meschin?

Este realitatea în care trăim, una virtuală?! | EnergiaConştiinţei.ro

Leac pentru izolare și singurătate

Propunerea aceasta are un rol educativ, curativ și estetic. Sunt titluri din literatura clasică, accesibile totuși. Aceste cărți vin în întâmpinarea greutăților pe care le avem în aceste zile. Ne invită să medităm. Să ne răspundem unor întrebări profunde. Să înțelegem ce este important în viață.

„Nu există prieten la fel de loial ca o carte” – Ernest Hemingway”

  1. Ciuma de Albert Camus, pe cât de ciudată pare propunerea, pe atât de potrivită este. Romanul prezintă o acțiune din timpul unei epidemii cu ciumă din Franța. Este o perioadă în care medicina avea cu mult mai puține resurse. Oamenii își puneau speranțele în intervenția divinității. Citind putem înțelege că tot răul va trece. Sunt personaje care întruchipează persoane foarte puternice și scene care îți pot tăia respirația. Întâlnim personaje în care putem regăsi teama, prin care înțelegem că este în regulă să ne temem;
  2. Dragostea în vremea holerei de G.G. Márquez, romanul prezintă o poveste de dragoste neobișnuită. Autorul renunță la toate clișeele cu privire la un subiect ca acesta. Conține date despre perioada de la sfârşitul secolului al XIX- lea. Primul soț al Ferminei, medicul Juvenal, depune eforturi foarte mari pentru exticția bolii, acesta rămâne puternic și după plecarea celor apropiați. Florentino o așteaptă pe Fermina timp de 50 de ani. Romanul cuprinde foarte multe planuri, dar iubirea este analizată minuțios. Mai departe de perspectivele asupra iubirii, găsim voința de a trăi, curaj și foarte multă speranță;
  3. Duplicat, José Saramago, un roman foarte straniu. Pentru cei mai nerăbdători, este puțin mai greu de tolerat descrierea amănunțită a activităților cotidiene. Doar așa putem înțelege că rutina, care ne lipsește zilele acestea, nu este tocmai un paradis. Tertuliano descoperă că există cineva absolut identic cu el. Simpla activitatea de-a se uita la un film în timpul liber, schimbă totul. Sunt foarte multe întorsături, dar toate sunt prezentate spre finalul romanului. Din toată acțiunea, pe lângă pretextul cuceritor, înțelegem că viața ne poate surprinde în mod neplăcut, dar asta nu este un capăt de lume;
  4.  Este vorba despre o carte scrisă de G.M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Este descrisă viața din mahalalele Bucureștiului de altădată, de pe șoseaua Basarab. Oamenii reprezentați, prin personajele acestei opere, sunt săraci și lipsiți de perspectivă. Primul strat este destul de ciudat, dar profunzimea narațiunii este și mai ciudată. Toți au secrete tulburătoare. Avem puțin din fiecare: iubire, tipologii variate de personaje, o acțiune desfășurată pe multe planuri. Adolescentul, Puişorul, ne prezintă începuturile sale. Totul este scris cu nostalgia unor vremuri paradisiace, pentru că amintirea părinților săi oferă această perspectivă. În ciuda chinului prin care trece, rămâne doar cu regretul că nu mai poate ajunge la persoanele dragi lui. Nostalgia inspiră multă puritate, Puișor ne spune că:   „sufletul maidanului zgribulit de frig a rămas în mine”;
  5. Oscar și Tanti Roz, scris de Eric-Emmanuel Schmitt, prezintă aventurile prin care trece Oscar, un băiețel de 10 ani, bolnav de leucemie. Tanti Roz este o asistentă care se atașează foarte mult de micuț. Aceasta îi oferă alternativa de-a trăi zece ani în câteva zile. Trece prin foarte multe peripeții. Trăiește totul cu multă intensitate, fără să mediteze la plecarea lui. Învață să iubească și să îi scrie lui Dumnezeu, astfel se eliberează de tot ce îl supără. Tanti Roz este ca o voce a conștiinței. Oscar, alături de ea, învață să facă diferența dintre bine și rău. Romanul ne învață să ne bucurăm de viață. Reușim să înțelegem ce este cel mai important de făcut în timpul vieții: iubirea;
  6. Maestrul și Margareta este un roman al scriitorului rus Mihail Bulgakov. Acțiunea urmărește vizita diavolului în  Uniunea Sovietică, considerat unul dintre cele mai importante romane ale secolului trecut. Este o critică adusă tuturor păcatelor omului modern. Faptul că este un roman clasic, nu îl face greu de citit. Ne trimite către meditația condiției noastre. Ce ne face buni, ce ne face răi. Ne ridică întrebări cu privirea la puterea noastră de sacrificiu. În paralel ne prezintă o interpretare a ultimelor clipe din viața lui Iisus. Acesta este prezentat ca un om, astfel înțelegem că putem să ne păstrăm bunătatea în cele mai grele clipe. Pe lângă asta, sunt personaje foarte ciudate, haioase, care ne pot capta atenția, reușesc să ne amuze;
  7. Singur pe lume este un roman al scriitorului francez Hector Malot. Acțiunea romanului prezintă multe peripeții ale unui băiețel în vârstă de 8 ani. Rémi nu are părinți și toate persoanele dragi, care puteau să-l crească pleacă de lângă el. Este nevoit să pornească la drum pe cont propriu. Romanul este plin de nostalgie și speranță. Micuțul va reuși să treacă peste toate greutățile. Se vindecă după toate despărțirile, reușește să iubească cu foarte multă putere. Putem învăța alături de el să-i apreciem mai mult pe cei dragi. Cel mai important lucru, pentru această perioadă, pe care-l învățăm este faptul că putem să iubim și în absență.
  8. Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt, prezintă timpul petrecut în închisorile comuniste. Este descrisă viața pe care o duceau deținuții politici în perioada comunismului. Aflăm despre importanța oamenilor în viața noastră, chiar dacă, fizic, nu sunt lângă noi. Amintirea tatălui său, pe care nu îl poate vedea cât timp este închis, este foarte importantă. Steinhardt este întemnițat în închisorile comuniste de la Jilava, Gherla și Aiud, fiind eliberat în august 1964. Acesta refuză să depună mărturie împotriva prietenilor săi. Înțelegem cât este de important să ne păstrăm firea și în momentele grele. Cartea este ca un pansament pentru sufletul nostru în această perioadă. Putem medita la ce am trăit până acum, putem înțelege unde am greșit în trecutul nostru. Același lucru îl face și Steinhardt: „N-am știut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate.”
  9. Metamorfoza – Kafka, este o povestire stranie, Gregor Samsa, un funcționar, se trezește într-o dimineața metamorfozat într-o gânganie. Nu ne spune nimeni de ce se întâmplă asta. Suntem puși în fața faptului împlinit. Exact ca în zilele noastre, viața lui și a celorlalți se schimbă bursc. Aici există un joc al priorităților, asupra căruia putem medita, pentru a înțelege situația în care ne aflăm. Să nu ne pierdem cumpătul și umanitatea, așa cum o face familia lui Gregor;
  10. Eseu despre orbire – José Saramago. Acțiunea prezintă un fenomen straniu, foarte mulți oameni ajung să orbească. Este ca o epidemie, jocul de imaginație al cărții este unul foarte bun pentru zilele noastre. Ne trimite către abordarea în profunzime a situației. Să privim din mai multe perspective, doar așa ne putem păstra cumpătul. Totodată ne ajută să înțelegem de ce este important să urmăm sfaturile celor abilitați. Acesta pune semnul de egalitate asupra tuturor. Pe aceștia nu îi salvează sau condamnă profesiile. Epidemia se extinde fără țină cont de funcții și alte coordonate pe care se baza și societatea noastră până de curând. Sunt foarte multe pasaje în care autorul filosofează asupra condiției umane. Încă o dată suntem trimiși să medităm asupra vieților noastre.

Pentru că izolarea ne impune un regim de viață al însingurării, este foarte ușor să devenim apatici. Ce trebuie apreciat și ce trebuie să fie iertat. Lipsa speranței este primul pas în procesul clacării. Lectura, indiferent de obiectul tratat de carte, ne poate deconecta și vindeca în aceste clipe grele. Cartea poate fi un prieten de nădejde în vremea pandemiei.

Metafizica lui Nietzsche, Martin Heidegger

De ce propun cartea de mai jos? Pentru că nu ar fi existat așa cum îl știm azi fără Heidegger.

Am fi avut un posibil bun filosof, întemeietor al nihilismului, dacă Heidegger nu ar fi muncit ca un apucat să pună în ordine opera filosofului controversat, iubit și hulit deopotrivă: Friedrich Wilhelm Nietzsche. Înainte de a citi: Cuvântul pentru filozof este calea spre adevăr. Omul a denumit totul la începutul întemeierii limbii în funcție de esența descoperită în lucrul numit. Din păcate această denumire a esenței are o condiție efemeră, semnificația reală are tendința de a se ascunde. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală.
Cartea are în vedere prezentarea conceptelor fondatoare ale metafizicii lui Nietzsche. Acest demers poate părea firesc sau banal, însă până în momentul scrierii acestei cărți, nimeni nu credea că se poate vorbi despre o metafizică a nihilismului filosofului considerat nebun.Conceptele cu care operează Nietzsche, prin care își construiește metafizica, ne spune Heidegger sunt: voința de putere, nihlismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea.
Despre metafizică suntem lămuriți că înseamnă adevărul ființării ca atare în întregul ei. Adică metafizica prezintă tot ceea ce este (ființare în întregul ei) exact așa cum este (adevărul- care se află într-o stare de neascundere). De ce stare de neascundere? Pentru că în terminologia heideggeriană nu există minciună, există lucruri nerevelate, ascunse de alte lucruri și semnificații.
Adevărul, spune el, este istoric, adică profund legat de contextul epocii, cu alte cuvinte va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor, motiv pentru care opera lui Heidegger are foarte multe sisteme de numire a conceptelor filosofice, de aici dificultatea traducerii și a înțelegerii sale.
ființare (Multiplu) și ființă (Unversal) relația 1-Multiplu.
1. Voința de putere: este caracterul fundamental al ființării, de la ea provine orice explicitare a lumii, dat fiind că voința de a avea putere este cea care instituie valori- ea este ființa (esența) ființării (a lucrurilor ce sunt, a existenței în sine, ex.: o cană, un pahar, un ciorap). Ea dă tonul axiologic al lumii: „esența este totodată și scopul”, mergem în spre interior, în spate spre adevărul gol goluț
2. Nihilismul: istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin natura/esența lui este destinat să se ascundă. Ori nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axilologică a lumii. Fiecare epocă cu valorile sale.
3. Eterna reîntoarcere a aceluiași: numește felul în care ființarea (exitența) este în întregul ei, prin ea se creează întreg adevărul, prin ea puterea de voință reușește să fie
4. Supraomul– este un nou purtător de dreptate, are în vedere esența/ ființa nihilist-istorică a umanității ce se gândește, este și ce se vrea într-un mod reînnoit.
5. Dreptatea: esența adevărului ființării/existenței/tot ceea ce este, ca voință de putere. Adică dreptatea este urmărită în tot procesul acesta. Să reînnoim mereu adevărul pentru că așa ajungem să-l trăim (în dreptate).
Câteva completări:
voința de putere:
– voință= actul de a voi înseamnă aspirare către ceva, îți dorești să…
– putere= exercitarea forței––––> îmi doresc să am putere, adică, ce astăzi ne spune psihologia motivațională, într-un mod ceva mai pragmatic: că trebuie să vrei un lucru să-l poți avea: să te depășești pe tine însuți. Să îți înfrângi condiția și să devii cine ești tu cu adevărat.
nihilismul: devalorizarea valorilor supreme este primul pas în instituirea unui nou sistem moral: „ Odată cu devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie înlăturată înainte de toate locul în care se află aceste valori.” p. 49

„O istorie a răului” scrisă de Michel Faucheux. Un altfel de omagiu adus cuvântului.

O carte cât zece, din care poți înțelege importanța istorică a cuvântului. Cred că este una dintre cele mai răvășitoare premise ontologice. Autorul susține că nimic din ce este bun nu poate fi exprimat prin cuvinte. Răul este istoric și memorabil, dar cel mai important este că natura acestuia depinde doar de cuvânt.
Răul este născut și conservat de CUVÂNT. Prin cuvânt reușim să convingem și orice mare rău a avut la începutul său un discurs care a convins și care a pornit acțiunile. Atunci când suntem fericiți nu putem gândi, fericirea este efemeră în favoarea răului care lasă urme adânci. Cuvântul este cu mult mai puternic față de arma în sine. Pornește de la faptul că ne este ușor să povestim cum și de ce ne-am simțit ,,rău” până la faptul că nu există o nomenclatură a fericirii.
Extazul este trăirea pură, iar natura acestuia nu permite memorarea sa în tocmai. Chiar dacă putem spune în linii marii cum e să fii fericit. Nu putem induce starea de fericire vorbind despre ea. Pe când, o stare de rău, este transmisibilă. Rememorarea lui impresionează.
Argumentarea sa merge spre faptele istorice, la baza cărora există un cuvânt care naște o altă realitate (a se vedea Hitler…) Miza acestei cărți este atât de tulburătoare încât, cred eu, oricine poate fi impresionat și, poate, cel puțin pentru câteva zile va privi cu alți ochi lumea. O perspectivă axiologică asupra istoriei. Este o primă treaptă pe care o poate face orice novice în ale filosofiei istoriei. Citită cu atenție ne face să înțelegem dinamica civilizației occidentale, pornind de la realități și concepte de religie, filosofie, morală și istorie. Structurată în patru părți, fiecare evocând câte un ,,rău”:
– în numele Domnului;
– în numele Diavolului;
– în numele Istoriei;
– în numele Omului.
Este un bun cârmuitor în istorie, se trec în registru evenimente și mituri care au răscolit lumea la vremea lor. Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchizitța, ritualurile satanice, masacrele pline de sălbăticie puse la cale de Elisabeth Bathory, Gilles de Rais, Marchizul de Sade, Jack Spintecătorul, Hitler sau Stalin.
Filosofia istoriei caută și denunță cuvintele care pornesc fabulosul motor al lumii. Caută și explică influența cuvintelor.

p. 8 „Rãul înseamnã întotdeauna o declarație fãcutã în numele unui ideal care-l mascheazã: este un șiretlic al cuvintelor, o intrigã, așa cum stã mãrturie întâmplarea cu șarpele din Genezã, întruparea Diavolului. Fiindcã, oricare ar fi credințele, Diavolul, sub diverse forme, s-a impus ca o comodã reprezentare a rãului care se opune în mod firesc unui Dumnezeu, principiu al binelui. În textul biblic, Dumnezeu numește lucrurile, iar aceasta are valoare de creație. În timp ce Diavolul, așa cum etimologia numelui o indicã, divizeazã unitatea prin minciunã. Potrivit lui Éliette Abécassis: „Spre deosebire de empatie, care implicã uniunea dintre subiect și obiect, de milã sau de simpatie, rãul introduce o distanțã între subiectul și obiectul victimã a rãului“. Dacã cuvântul este atribuit lui Dumnezeu, ficțiunea poate fi arma Diavolului; în orice caz, aceasta reprezintã materia scriitorilor. Rãul se va naște astfel dintr-o pervertire a cuvântului aflat la baza artei și literaturii occidentale, fiindcã, denumirii verbului divin îi succed șiretlicurile ficțiunii. „șarpele însã era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pãmânt, pe care le fãcuse Domnul Dumnezeu. și a zis șarpele cãtre femeie: «Sã fi spus oare Dumnezeu sã nu mâncați roade din orice pom al raiului?» Iar femeia a zis cãtre șarpe: «Roade din pomii raiului putem sã mâncãm. Numai din rodul pomului cel din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Sã nu mâncaþi din el, nici sã vã atingeți de el, ca sã nu muriți!» Atunci șarpele a zis cãtre femeie: «Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe cã în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și rãul»“ (Geneza 3, 1–4).

Din rațiunea unei distopii în formare

Pădurea este dispusă în cerc. Frunzele formează o sferă. Departe, prin iarbă, se spune că există un sfârșit. Insesizabil. Aglomerare. Prea mulți copaci. O mare de conspirație. Hazard. Evoluție. Dezastru. Scrie pe scoarța unora: thánatos. Prea mic. Insesizabil. Nimic nu e nou- clișeic, ciudată condiție, să pui ideea originalității într-o expresie clișeică. Eu nu am sfârșit. Circular. Circularitate. Mișcarea generală: rotație. Rotația: mișcarea generală. Totul se învârte. Cresc ochi, mâini, se naște rațiunea. Oamenii aruncă în aer valorile, ne prindem de tot ce pare mai puțin dăunător. Să nu spui nimic din ce nu se vrea să se-audă. Cine stabilește cum trebuie să ne mișcăm?

Din mersul nostru nu ne poate opri nimeni. Nici moartea. Asupra acestei realități nu este timp să medităm. Să stai? Oamenii nu pot să se oprească.

Se aud în difuzoare discursurile nebuniei:

„Nu există moarte, nu crede nimic din tot ce auzi. Mergi mai departe pe drumul tău. Doar tu contezi, în marea asta de obediențe se poate naște anarhia. Fă tu primul pas.”

„Suntem prea mulți. Sfârșitul e o conspirație a organizațiilor puternice La scară mondială suntem niște cifre. Trezirea, aici nu e lucru curat. Ceva e greșit, suntem manipulați. Știu totul. Totul e o mare escrocherie. Știu totul, am citit totul. Principele. Arta războiului. Originile totalitarismului. Știu totul. Absolut totul, în realitatea mea din câteva sute de pagini, totul este un mare mesaj. Mesajul macabru. ” Profetul cunoaște doar paginile apocalipsei, ascultăm fascinați, de parcă ne place să fim mințiți. Sunt două nuclee ale maniei conspiraționale, depinde de noi în jurul căruia dorim să gravităm.

Condiția ontologică a omului duplicat

Cum să scrii despre ,,incredibila poveste a doi bărbați duplicați”? Cu miza ca pentru fiecare roman al tău să NU faci decât ,,un gen literar”, și mai degrabă ,,un spațiu literar, ca o mare umplută cu multe rânduri. Romanul [de fapt] primește frânturi ale științei, filosofiei, poeziei, le conține pe toate; nu înseamnă pur și simplu să spui o poveste.” Respectând firul acestor ,,legi”, în romanul scris de tine vei prezenta o lume ,,rotundă”, lumea aceasta va debuta cu un om surprins de asemănarea dintre el și un actor, și se va încheia în aceeași notă. Așa cum Joanne Rowling speculează dorința omului, ca viața să ia o turnură neașteptată peste noapte, aceeași idee va fi speculată și de Saramago.

Cu mintea contaminată de ,,Ion”, circularitatea romanului nu mă surprinde, cumva sunt ,,călită” și cu poeticitatea fiecărei pagini în parte, probabil de la Blecher, probabil de la elfriede jelinek sau Hortensia Papadat-Bengescu, Viriginia Woolf… Mă surprinde totuși tăierea asta a firului în patru, la care, spre deosebire de Holban, asistă mereu ,,bunul simț”, orchestratorul tuturor faptelor verosimile, de parcă ,,fabulosul” intră în atribuțiile personajului principal. Cu atât mai plăcută ideea, când se pune mereu problema lipsei de credibilitate a situației omului duplicat sau a acțiunilor, incredibila întâmplare este denunțată cu fiecare joc propus de Tertuliano sau António Claro.

Vocea bunului simț sună cumva ca un Aristotel supărat sau ca o Academie Franceză din perioada Clasicismului. Finalul îmi amintește de ,,Noaptea de Sânziene”, moartea celor doi pseudo-logodnici are loc din cauze cu mult îndepărtate de cotidian, prin care se împlinește un cuvânt magic. Moartea care aduce ordinea ontologică, care, paradoxal, nedreptățește pe Maria da Paz, suflet nobil, prea bun pentru lumea în care poate exista cineva ca António Claro sau Tertuliano Máximo Afonso, al cărui ethos amintește cumva de eroul tragic. Vina lui Tertuliano, de-a nu trăi cu pathos, lipsă de ,,pasiune” tradusă ca adormire înnăscută care va culmina cu gestul uriaș de lașitate. Punctul în care cred că ne prinde în mrejele sale José Saramago, motorul care aprinde pathosul cititorului, este lipsa pathosului personajului său, aici este vraja, pharmakonul textului.

Omul este născut să-și lungească existența în dezinteres pe cât de mult posibil (?) Din care excepționalul (o ceartă cu încălcarea legilor naturii care îl pune în funcțiune: un duplicat, un virus, violența cu lipsa de măsură- un război) îl poate smulge, dar cum nu îi este un dat, acest climax se poate să-i lipsească toată viața.

Dar ce se întâmplă când omul este imunizat? Când nici excepționalul nu îl mai poate trezi? Când lipsa de măsură devine regulă? Tertuliano cu siguranță se va conforma, va înțelege cum va evolua existența sa după primirea apelului, nu vom afla dacă își va găsi sfârșitul, asemeni lui António Claro, trezit de un apel din ,,liniștea ontologică”, dacă va pune condițiile întâlnirilor, dacă va dori iubita celuilalt, dacă va aduce cu sine un pistol descărcat, dacă va muri în hainele unui străin, conducând mașina altuia etc. Pentru fiecare în parte orgoliul, hybrisul, le va aduce pedeapsa de-a muri sau de a trăi într-o lume care îi ține la marginea existenței. Temeiul filosofic, temeiul științific, temeiul psihologic, nu știu până la urmă care este flagelul acestor două personaje.