Metafizica lui Nietzsche, Martin Heidegger

De ce propun cartea de mai jos? Pentru că nu ar fi existat așa cum îl știm azi fără Heidegger.

Am fi avut un posibil bun filosof, întemeietor al nihilismului, dacă Heidegger nu ar fi muncit ca un apucat să pună în ordine opera filosofului controversat, iubit și hulit deopotrivă: Friedrich Wilhelm Nietzsche. Înainte de a citi: Cuvântul pentru filozof este calea spre adevăr. Omul a denumit totul la începutul întemeierii limbii în funcție de esența descoperită în lucrul numit. Din păcate această denumire a esenței are o condiție efemeră, semnificația reală are tendința de a se ascunde. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală.

Cartea are în vedere prezentarea conceptelor fondatoare ale metafizicii lui Nietzsche. Acest demers poate părea firesc sau banal, însă până în momentul scrierii acestei cărți, nimeni nu credea că se poate vorbi despre o metafizică a nihilismului filosofului considerat nebun.Conceptele cu care operează Nietzsche, prin care își construiește metafizica, ne spune Heidegger sunt: voința de putere, nihlismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea.

Despre metafizică suntem lămuriți că înseamnă adevărul ființării ca atare în întregul ei. Adică metafizica prezintă tot ceea ce este (ființare în întregul ei) exact așa cum este (adevărul- care se află într-o stare de neascundere). De ce stare de neascundere? Pentru că în terminologia heideggeriană nu există minciună, există lucruri nerevelate, ascunse de alte lucruri și semnificații.

Adevărul, spune el, este istoric, adică profund legat de contextul epocii, cu alte cuvinte va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor, motiv pentru care opera lui Heidegger are foarte multe sisteme de numire a conceptelor filosofice, de aici dificultatea traducerii și a înțelegerii sale.

ființare (Multiplu) și ființă (Unversal) relația 1-Multiplu.

1. Voința de putere: este caracterul fundamental al ființării, de la ea provine orice explicitare a lumii, dat fiind că voința de a avea putere este cea care instituie valori- ea este ființa (esența) ființării (a lucrurilor ce sunt, a existenței în sine, ex.: o cană, un pahar, un ciorap). Ea dă tonul axiologic al lumii: „esența este totodată și scopul”, mergem în spre interior, în spate spre adevărul gol goluț

2. Nihilismul: istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin natura/esența lui este destinat să se ascundă. Ori nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axilologică a lumii. Fiecare epocă cu valorile sale.

3. Eterna reîntoarcere a aceluiași: numește felul în care ființarea (exitența) este în întregul ei, prin ea se creează întreg adevărul, prin ea puterea de voință reușește să fie

4. Supraomul– este un nou purtător de dreptate, are în vedere esența/ ființa nihilist-istorică a umanității ce se gândește, este și ce se vrea într-un mod reînnoit.

5. Dreptatea: esența adevărului ființării/existenței/tot ceea ce este, ca voință de putere. Adică dreptatea este urmărită în tot procesul acesta. Să reînnoim mereu adevărul pentru că așa ajungem să-l trăim (în dreptate).

Câteva completări:

voința de putere:

– voință= actul de a voi înseamnă aspirare către ceva, îți dorești să…

– putere= exercitarea forței––––> îmi doresc să am putere, adică, ce astăzi ne spune psihologia motivațională, într-un mod ceva mai pragmatic: că trebuie să vrei un lucru să-l poți avea: să te depășești pe tine însuți. Să îți înfrângi condiția și să devii cine ești tu cu adevărat.

nihilismul: devalorizarea valorilor supreme este primul pas în instituirea unui nou sistem moral: „ Odată cu devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie înlăturată înainte de toate locul în care se află aceste valori.” p. 49

„O istorie a răului” scrisă de Michel Faucheux. Un altfel de omagiu adus cuvântului.

O carte cât zece, din care poți înțelege importanța istorică a cuvântului. Cred că este una dintre cele mai răvășitoare premise ontologice. Autorul susține că nimic din ce este bun nu poate fi exprimat prin cuvinte. Răul este istoric și memorabil, dar cel mai important este că natura acestuia depinde doar de cuvânt.

Răul este născut și conservat de CUVÂNT. Prin cuvânt reușim să convingem și orice mare rău a avut la începutul său un discurs care a convins și care a pornit acțiunile. Atunci când suntem fericiți nu putem gândi, fericirea este efemeră în favoarea răului care lasă urme adânci. Cuvântul este cu mult mai puternic față de arma în sine. Pornește de la faptul că ne este ușor să povestim cum și de ce ne-am simțit ,,rău” până la faptul că nu există o nomenclatură a fericirii.

Extazul este trăirea pură, iar natura acestuia nu permite memorarea sa în tocmai. Chiar dacă putem spune în linii marii cum e să fii fericit. Nu putem induce starea de fericire vorbind despre ea. Pe când, o stare de rău, este transmisibilă. Rememorarea lui impresionează.

Argumentarea sa merge spre faptele istorice, la baza cărora există un cuvânt care naște o altă realitate (a se vedea Hitler…) Miza acestei cărți este atât de tulburătoare încât, cred eu, oricine poate fi impresionat și, poate, cel puțin pentru câteva zile va privi cu alți ochi lumea. O perspectivă axiologică asupra istoriei. Este o primă treaptă pe care o poate face orice novice în ale filosofiei istoriei. Citită cu atenție ne face să înțelegem dinamica civilizației occidentale, pornind de la realități și concepte de religie, filosofie, morală și istorie. Structurată în patru părți, fiecare evocând câte un ,,rău”:

– în numele Domnului;

– în numele Diavolului;

– în numele Istoriei;

– în numele Omului.

Este un bun cârmuitor în istorie, se trec în registru evenimente și mituri care au răscolit lumea la vremea lor. Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchizitța, ritualurile satanice, masacrele pline de sălbăticie puse la cale de Elisabeth Bathory, Gilles de Rais, Marchizul de Sade, Jack Spintecătorul, Hitler sau Stalin.

Filosofia istoriei caută și denunță cuvintele care pornesc fabulosul motor al lumii. Caută și explică influența cuvintelor.

p. 8 „Rãul înseamnã întotdeauna o declarație fãcutã în numele unui ideal care-l mascheazã: este un șiretlic al cuvintelor, o intrigã, așa cum stã mãrturie întâmplarea cu șarpele din Genezã, întruparea Diavolului. Fiindcã, oricare ar fi credințele, Diavolul, sub diverse forme, s-a impus ca o comodã reprezentare a rãului care se opune în mod firesc unui Dumnezeu, principiu al binelui. În textul biblic, Dumnezeu numește lucrurile, iar aceasta are valoare de creație. În timp ce Diavolul, așa cum etimologia numelui o indicã, divizeazã unitatea prin minciunã. Potrivit lui Éliette Abécassis: „Spre deosebire de empatie, care implicã uniunea dintre subiect și obiect, de milã sau de simpatie, rãul introduce o distanțã între subiectul și obiectul victimã a rãului“. Dacã cuvântul este atribuit lui Dumnezeu, ficțiunea poate fi arma Diavolului; în orice caz, aceasta reprezintã materia scriitorilor. Rãul se va naște astfel dintr-o pervertire a cuvântului aflat la baza artei și literaturii occidentale, fiindcã, denumirii verbului divin îi succed șiretlicurile ficțiunii. „șarpele însã era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pãmânt, pe care le fãcuse Domnul Dumnezeu. și a zis șarpele cãtre femeie: «Sã fi spus oare Dumnezeu sã nu mâncați roade din orice pom al raiului?» Iar femeia a zis cãtre șarpe: «Roade din pomii raiului putem sã mâncãm. Numai din rodul pomului cel din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Sã nu mâncaþi din el, nici sã vã atingeți de el, ca sã nu muriți!» Atunci șarpele a zis cãtre femeie: «Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe cã în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și rãul»“ (Geneza 3, 1–4).

Din rațiunea unei distopii în formare

Pădurea este dispusă în cerc. Frunzele formează o sferă. Departe, prin iarbă, se spune că există un sfârșit. Insesizabil. Aglomerare. Prea mulți copaci. O mare de conspirație. Hazard. Evoluție. Dezastru. Scrie pe scoarța unora: thánatos. Prea mic. Insesizabil. Nimic nu e nou- clișeic, ciudată condiție, să pui ideea originalității într-o expresie clișeică. Eu nu am sfârșit. Circular. Circularitate. Mișcarea generală: rotație. Rotația: mișcarea generală. Totul se învârte. Cresc ochi, mâini, se naște rațiunea. Oamenii aruncă în aer valorile, ne prindem de tot ce pare mai puțin dăunător. Să nu spui nimic din ce nu se vrea să se-audă. Cine stabilește cum trebuie să ne mișcăm?

Din mersul nostru nu ne poate opri nimeni. Nici moartea. Asupra acestei realități nu este timp să medităm. Să stai? Oamenii nu pot să se oprească.

Se aud în difuzoare discursurile nebuniei:

„Nu există moarte, nu crede nimic din tot ce auzi. Mergi mai departe pe drumul tău. Doar tu contezi, în marea asta de obediențe se poate naște anarhia. Fă tu primul pas.”

„Suntem prea mulți. Sfârșitul e o conspirație a organizațiilor puternice La scară mondială suntem niște cifre. Trezirea, aici nu e lucru curat. Ceva e greșit, suntem manipulați. Știu totul. Totul e o mare escrocherie. Știu totul, am citit totul. Principele. Arta războiului. Originile totalitarismului. Știu totul. Absolut totul, în realitatea mea din câteva sute de pagini, totul este un mare mesaj. Mesajul macabru. ” Profetul cunoaște doar paginile apocalipsei, ascultăm fascinați, de parcă ne place să fim mințiți. Sunt două nuclee ale maniei conspiraționale, depinde de noi în jurul căruia dorim să gravităm.

Condiția ontologică a omului duplicat

Cum să scrii despre ,,incredibila poveste a doi bărbați duplicați”? Cu miza ca pentru fiecare roman al tău să NU faci decât ,,un gen literar”, și mai degrabă ,,un spațiu literar, ca o mare umplută cu multe rânduri. Romanul [de fapt] primește frânturi ale științei, filosofiei, poeziei, le conține pe toate; nu înseamnă pur și simplu să spui o poveste.” Respectând firul acestor ,,legi”, în romanul scris de tine vei prezenta o lume ,,rotundă”, lumea aceasta va debuta cu un om surprins de asemănarea dintre el și un actor, și se va încheia în aceeași notă. Așa cum Joanne Rowling speculează dorința omului, ca viața să ia o turnură neașteptată peste noapte, aceeași idee va fi speculată și de Saramago.

Cu mintea contaminată de ,,Ion”, circularitatea romanului nu mă surprinde, cumva sunt ,,călită” și cu poeticitatea fiecărei pagini în parte, probabil de la Blecher, probabil de la elfriede jelinek sau Hortensia Papadat-Bengescu, Viriginia Woolf… Mă surprinde totuși tăierea asta a firului în patru, la care, spre deosebire de Holban, asistă mereu ,,bunul simț”, orchestratorul tuturor faptelor verosimile, de parcă ,,fabulosul” intră în atribuțiile personajului principal. Cu atât mai plăcută ideea, când se pune mereu problema lipsei de credibilitate a situației omului duplicat sau a acțiunilor, incredibila întâmplare este denunțată cu fiecare joc propus de Tertuliano sau António Claro.

Vocea bunului simț sună cumva ca un Aristotel supărat sau ca o Academie Franceză din perioada Clasicismului. Finalul îmi amintește de ,,Noaptea de Sânziene”, moartea celor doi pseudo-logodnici are loc din cauze cu mult îndepărtate de cotidian, prin care se împlinește un cuvânt magic. Moartea care aduce ordinea ontologică, care, paradoxal, nedreptățește pe Maria da Paz, suflet nobil, prea bun pentru lumea în care poate exista cineva ca António Claro sau Tertuliano Máximo Afonso, al cărui ethos amintește cumva de eroul tragic. Vina lui Tertuliano, de-a nu trăi cu pathos, lipsă de ,,pasiune” tradusă ca adormire înnăscută care va culmina cu gestul uriaș de lașitate. Punctul în care cred că ne prinde în mrejele sale José Saramago, motorul care aprinde pathosul cititorului, este lipsa pathosului personajului său, aici este vraja, pharmakonul textului.

Omul este născut să-și lungească existența în dezinteres pe cât de mult posibil (?) Din care excepționalul (o ceartă cu încălcarea legilor naturii care îl pune în funcțiune: un duplicat, un virus, violența cu lipsa de măsură- un război) îl poate smulge, dar cum nu îi este un dat, acest climax se poate să-i lipsească toată viața.

Dar ce se întâmplă când omul este imunizat? Când nici excepționalul nu îl mai poate trezi? Când lipsa de măsură devine regulă? Tertuliano cu siguranță se va conforma, va înțelege cum va evolua existența sa după primirea apelului, nu vom afla dacă își va găsi sfârșitul, asemeni lui António Claro, trezit de un apel din ,,liniștea ontologică”, dacă va pune condițiile întâlnirilor, dacă va dori iubita celuilalt, dacă va aduce cu sine un pistol descărcat, dacă va muri în hainele unui străin, conducând mașina altuia etc. Pentru fiecare în parte orgoliul, hybrisul, le va aduce pedeapsa de-a muri sau de a trăi într-o lume care îi ține la marginea existenței. Temeiul filosofic, temeiul științific, temeiul psihologic, nu știu până la urmă care este flagelul acestor două personaje.