Despre scris și alte nevoi. Meseria de romancier de Haruki Murakami

Despre Haruki Murakami am tot auzit și nu am înțeles, până nu l-am citit, de ce se bucură de atât de multe aprecieri și critici. Despre literatura japoneză nu am știut, încă nu știu – fără vreo falsă modestie – prea multe, prin urmare aveam destul de multe prejudecăți legate de ea, în sensul de orizont de așteptări. Asta s-a datorat micului meu bagaj de cunoștințe legate de cultura japoneză, mai mult despre teatrul japonez, în mod special NO și kabuki. Așa că, primul roman scris de el pe care l-am citit, a fost pus în paralel cu aceste noțiuni de teatru NO și alte elemente specifice culturii nipone. Lucru ce nu a fost cu adevărat greșit, având în vedere că Murakami folosește anumite tehnici teatrale în romanul Cronica Păsării-Arc, despre care am scris aici și aici. Este genul de autor care te surprinde prin profunzimea și lejeritatea scriiturii sale, reușind să fie cumva accesibil, aș spune mainstream. Personal, sunt pusă pe colecționat cărțile lui, fără să vreau, lună de lună includ cel puțin o carte scrisă de el în TBR. Și atunci cred că e cât se poate de firesc să mă întreb cum reușește.

Are o modalitate prin care poate să (mă) captiveze. Mă surprinde prin diversitatea romanelor sale, fără să piardă nucleul central al viziunii personale, uneori am impresia că în mod voit s-a folosit de aceeași idee pentru a prezenta toate posibilitățile rezolvării celei mai mari probleme ale lumii: singurătatea. Faptul că mare parte din protagoniștii săi (nu i-am citit toată opera) sunt mereu în căutarea cuiva, că trebuie mereu să găsească o rezolvare a unei probleme existențial(ist)e în interior, oferă o paletă nesfârșită de nuanțe și de posibilități. Fie că prezintă o perspectivă realistă (Pădurea norvegiană) sau o perspectivă care amintește de genul SF sau maniera realist magică (Cronica păsării-arc, Iubita mea Sputnik, Kafka pe malul mării, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor), are capacitatea să te lase mereu cu un anumit sentiment de nostalgie și împăcare totodată. Are instrumentele potrivite pentru a conferi noutatea necesară fiecărei opere. Cărțile lui au originalitatea dobândită prin implicare și muncă, care îl face mereu recognoscibil. Te face să te întrebi cum poate, cum de este atât de profund și comprehensibil în același timp? Întrebări care, după părerea mea, își au răspunsul în cartea Meseria de romancier. Eu am citit-o în paralel cu Autoportretul scriitorului ca alergator de cursă lungă. Ambele te motivează și îți spun că nu e prea târziu, totul este să începi să faci ce ți-ai propus.

În Meseria de romancier (Polirom, 2016, traducere de Andreea Sion) începe cu un ton relaxat, primele 50 de pagini sunt destul de lipsite de sevă , în aparență desigur. Și, după ce ți-ai făcut încălzirea începe să ofere informații care sunt demne de urmat, subliniind că există mai multe căi de a ajunge la același rezultat. Vorbește despre nevoia de a ne găsi propria rutină, de a ne stabili o anumită conduită de lucru, vorbește de mitul scriitorului bohem și despre faptul că arta nu trebuie să ne lipsească de posibilitatea asigurării nevoilor esențiale. Capitolul 4 (Despre originalitate) cuprinde unele dintre cele mai importante elemente necesare romanelor, oferă și 3 principii ale originalității. Discursul asupra originalității debutează cu o scurtă trecere în revistă a posibilității sau a contextului în care ai putea să devii romancier. Dacă ai nevoie de un anumit „organ invizibil” care să te ajute să scrii.

Originalitatea, sau dezbaterea asupra ei, mi se pare cel mai bun pretext pentru a pune în evidență importanța de a munci la posibilele tale romane, fapt ce poate să fie extrapolat și aplicat în multe alte activități. De exemplu, la un momen dat, când aduce în discuție importanța stilului, spune că mai important este să te întrebi ce anume ar trebui să reduci din cartea ta și nu ce anume ar trebui adăugat. O regulă a ponderabilității care este importantă în multe alte aspecte ale vieții. Ochiul critic este foarte important atunci când vrei să îți evaluezi propriile cărți. Ceea ce este mult mai bine evidențiat atunci când vorbește despre critici. Afirmând că orice critici, oricât de dure, nu te pot afecta atât de mult încât să te facă să renunți la scris, dacă tu îți cunoști adevărata valoare.

Condițiile de bază ale unui creator de expresie „original” în viziunea lui Haruki Murakami:

(1) Se deosebește clar de alți creatori de expresie (de sunet, cuvânt, formă sau culoare) printr-un stil personal. Expresia lui trebuie să fie înțeleasă de receptori în momentul în care o văd (sau o ascultă).
(2) Trebuie să-și poată îmbunătăți, prin mijloace proprii stilul. Acesta se dezvoltă odată cu trecerea timpului. Nu poate rămâne mereu în același stadiu. Trebuie să se poată transforma și reconstrui.
(3) Odată cu trecerea timpului, stilul personal trebuie să devină un standard de referință, să fie absorbit de oameni și integrat în sistemul acestora de evaluare. Să devină o bogată sursă de inspirație pentru creatorii de expresie din generațiile următoare.

Haruki Murakami: Meseria de romancier (Polirom, 2016, traducere Andreea Sion), pp. 82-84

Folosindu-se de același pretext al originalității începe se vorbească despre legătura dintre dedicare, plăcerea de a scrie și libertatea care îți conferă originalitate. În opinia lui atât timp cât scrii pentru că vrei, pentru că îți face plăcere, nu ar trebui să simți nicio presiune. De aici reiese și importanța de a persevera prin „insistență”. În ideea că nu o să îți iasă totul atât de bine de la bun început. Iar iluzia de geniu creator nu se aplică tuturor. Un alt punct de vedere este că scriitorul trebuie să aștepte. Explică asta prin comparația între deschizătorii de drumuri, precum Rimbaud, a căror viață (de scurtă durată de cele mai multe ori) nu cunoaște o tihnă dar care prin munca lor reușesc să creeze noi portițe, noi curente sau mișcări artistice, și oamenii „obișnuiți” care trebuie să aștepte mai mult timp succesul.

Importanța de a munci este adusă de mai multe ori în discuție. Spune că, în ciuda faptului că la vârsta de 29 de ani publică primul lui roman și că apoi renunță la localul pe care îl ținea deschis cu multă trudă, fapt ce i-a oferit posibilitatea de a nu mai munci până la epuizare, asta nu înseamnă că la scutit de efort. Orice lucru făcut necesită efort, oricât de bine sună ideea de a scrie fără a ține cont de „aspectele plicticoase” ale vieții, aceasta nu are aplicabilitate. Pentru el munca s-a dispus diferit de când s-a dedicat scrisului dar, că vă vine sau nu să credeți, a avut locuri de muncă care implicau și munca fizică. Pe lângă asta a spus că a reușit să își asigure strictul necesar și prin intermediul traducerilor.

Și să pot încheia, mai scriu puțin despre opinia lui față de școală. Am apreciat faptul că nu pune accent pe notare, dacă aș fi fost de cealaltă parte a baricadei, cel mai sigur este că aș fi fost de altă părere. Însă, așa cum probabil ne-am așteptat, și în acest punct dă dovadă de echilibru. Spune că, atât timp cât poți să studiezi ce te pasionează și să preiei din școală ce anume te poate ajuta, lucrurile sunt unde trebuie să fie. Nu susține importanța învățării pe de rost sau rigiditatea. Legat de asta vorbește puțin și în Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lungă, unde insistă pe cunoașterea propriilor limite și adaptarea noastră la un program care ni se potrivește. Atât timp cât vrei să faci ceva la un moment dat, tu singur vei înțelege care sunt instrumentele necesare și te vei dedica, mai mult ca sigur, învățării noțiunilor necesare.

Influența lui „Don Quijote” în cultura globală

În urmă cu 400 de ani, lumea și-a pierdut primul romancier modern: scriitorul spaniol Miguel de Cervantes, care s-a stins din viață în data de 22 aprilie 1616 la Madrid. Printre colecțiile de poezii, piese de teatru și romane pe care ni le-a lăsat, o operă de-a lui se află cu siguranță la înălțime. Ingeniosul Hidalgo Don Quijote de la Mancha, cunoscut și sub numele de Don Quijote, este considerat primul roman din literatura europeană, precum și una dintre cele mai admirate și bine structurate cărți care a fost scrisă de-a lungul istoriei. Mii de pagini tot nu ar fi suficiente pentru a descrie și exprima cât de inovator este stilul sau creativitatea, complexitatea situațiilor și personajelor prezente în Don Quijote. Totuși, pentru a transmite și a celebra măreția romanului și a autorului său, putem analiza care a fost influența romanului scris de Cervantes.

Istoria lui Cardenio – William Shakespeare

Se spune că William Shakespeare și Miguel de Cervantes ar fi decedat amândoi în data de 22 aprilie în 1616. Marii iubitori de mistere îndrăznesc să spună că dramaturgul englez și romancierul spaniol erau de fapt una și aceeași persoană. Cu toate acestea, teoria pare mai aproape de o intrigă a uneia dintre teoriile conspiraționiste, ceva mult mai plauzibil. Din punct de vedere artistic, se spune că cei doi erau pasionați unul de munca celuilalt. De exemplu, admirația lui Shakespeare pentru Don Quijote l-a determinat să scrie o piesă despre povestea lui Cardenio – un personaj prezent în prima parte a capodoperei spaniole. Chiar dacă este o piesă care nu a rezistat timpului, se știe că Istoria lui Cardenio a fost jucată la Londra în anul 1613, având un mare succes.

Madame Bovary – Gustave Flaubert

Gustave Flaubert nu și-a ascuns niciodată admirația pentru Don Quijote al lui Miguel de Cervantes. Care spunea, într-o scrisoare din 1852, că originea tuturor oprelor sale se află în Don Quijote, cartea pe care o știa pe de rost. De-a lungul anilor, s-au făcut multe studii asupra relațiilor stilistice și tematice dintre romanele cleor doi autori. Potrivit experților, un exemplu clar este lucrarea principală a lui Flaubert, Madame Bovary. Emma Bovary, eroina pasională și tulburată din punct de vedere sentimental, în căutarea constantă a unei evadari din plictiseala vieții sale, ar fi o transpunere feminină a lui Don Quijote. Ambii eroi își găsesc un refugiu în literatură și imaginație în timp ce se străduiesc să transpună eroismul și poveștile excesiv de romantice ale lecturilor lor în propriile vieți.

Idiotul – Fiodor Dostoievski

Idiotul este considerat unul dintre cele mai importante romane ale literaturii ruse. Rezumând, romanul prezintă povestea prințului Mișkin, un bărbat pur și simplu, poate prea bun pentru a fi real. Chiar dacă a reușit să înfățișeze un om a cărui bunătate l-a condus la un comportament ridicol și stupid, Dostoievski a avut probleme în a crea un astfel de personaj. După cum a explicat într-una dintre scrisorile sale către nepoata sa, ideea principală a romanului este să prezinte un bărbat frumos. Acesta este cel mai dificil subiect din lume, mai ales așa cum este acum.

Potrivit lui Dostoievski, au fost doar două exemple de urmat în acest proces: Iisus Hristos și corespondentul literar al lui Iisus, Don Quijote. Autorul rus a folosit eroul lui Cervantes ca bază pentru personajul său și pentru romanul său. Dostoievski l-a considerat arhetipul eroului literar, datorită bunătății, absurdității și capacității sale de a stimula compasiunea și simpatia cititorului.

Adevărul despre Sancho Panza – Franz Kafka

Fotografie de Sena pe Pexels.com

Adevărul despre Sancho Panza este o nuvelă a scriitorului ceh Franz Kafka, publicată postum în anul 1931. După cum sugerează și numele, povestea este axată pe personajul Sancho Panza, scutierul naiv al nobilului Don Quijote. Cu toate acestea, Kafka nu s-a rezumat doar viața sau secretele scutierului. Acesta schimbat toată intriga romanului. Sancho Panza este descris aici ca un om creativ, plin de povești și aventuri de spus. Însă poveștile par a fi rezultatele propriei sale imaginații, ba mai mult, slujitorul pare nevoit să le povestească pentru a lupta cu demonii vieții sale: plictiseala și depresia. Don Quijote, de-a lungul poveștii, are un rol secundar – este considerat singurul auditoriu al poveștilor lui Sancho. Au fost critici care au sugerat că nobilul hidalgo ar putea fi doar un alter ego al protagonistului, care l-a inventat doar pentru a-și hrăni imaginația.

Articol preluat de pe Culturetrip.

Ai atât de multe motive pentru care să fii mizantrop(ă)

Despre mizantropie am aflat destul de târziu, acum nu aș putea spune că sunt în adevăratul sens al cuvântului mizantropă. cert este că nu sunt tocmai „integrabilă” sau agreabilă, îmi amintesc destul de vag scene din copilăria mea în care nu mă simțeam confortabil în mulțime sau cel puțin că nu îmi făcea plăcere să interacționez cu oamenii. În primul an de școală primară nu reușeam să comunic cu elevii din clasa mea, însă nici nu credeam că e ceva necesar. Mult timp am păstrat cu mine convingerea că sunt un factor disturbator, lipsa mea de sociabilitate m-a urmărit și încă mă urmărește, reușesc cumva să fiu incomodă. Să nu mă fac plăcută. De când am crescut incomodez cel mai mult prin faptul că sunt „mult prea” sinceră, nu am știut și nici nu mi-am dorit să știu, cum să câștig încrederea „oamenilor importanți”. Niciodată nu am considerat că este necesar să saluți sau să fii salutat, necesar poate fi cel mult să răspunzi unui salut. Cred că atât timp cât nu furi șansa nimănui de a face orice anume ar fi benefic pentru el și cei din jurul lui, nu greșești nimănui. De pildă, nu știu cum anume ar putea afecta pe cineva faptul că intri într-un spațiu public (sau nu) și nu rostești magicul „bună ziua!”. Ce poate fi rău în asta? Nu e de parcă rănești pe cineva fizic sau e un comportament violent de o altă dimensiune, psihologică sau oricare ar mai putea fi ea. Nu e de parcă în loc să spui „bună ziua!” iei primul obiect contondent și îl arunci în capul cuiva. Chiar nu înțeleg necesitatea salutării, mai ales ale persoanelor total necunoscute.

Mi s-a întâmplat, dintr-o „eroare cerebrală” cel mai sigur, să spun unor vagi colege de muncă de vârsta cam 40-50 de ani (eu am 27 de ani) „bună”, în ideea că ele tot „bună” îmi spuneau și mă tutuiau, asta fără să fi cerut acordul, am presupus că „bună” în loc de „bună ziua” este ceva absolut firesc să spun. Bineînțeles, mi s-a răspuns cu un „bună ziua” zeflemitor, cu un spate întors și o privire siderată, apoi cu un comentariu (voit perceptibil) „auzi, tu, bună…” Poate că sunt eu mult prea atentă la detalii, acum nu știu, poate de mi s-ar fi ivit altă ocazie să le întâlnesc ar fi trebuit să fi făcut și vreo plecăciune, reverență, orice, să fiu sigură că nu mai încalc nu știu ce conduită. Problema mea este, că din lipsa de socialiabilitate și de comunicare, am dezvoltat un simț al atenției la detalii foarte mare. Atât de mare încât observ orice lucru, oricât de mic, ce are un anumit potențial de a jigni sau orice alt tip de lezare a, hai să-i spun, demnitate, mă zgârie pe creier. Și, la drept vorbind, nu știu de unde nevoia omului de a se raporta la celălalt pentru a demonstra tot celuilalt că e mai bun. Mi se pare un joc de tot râsul, bun, tu știi să mergi mai bine, tu știi să n lucruri mai bine în comparație cu… De ce trebuie să fie mereu acest „în comparație cu…” pus pe masă, ce anume trebuie să însemne asta? De parcă, în cazul în care rămâne un singur om pe planetă și reușește cu timpul să învețe cum să construiască cel mai bun spațiu în care să locuiască, doar pentru că nu se poate compara cu nimeni, orice ar face nu ar mai avea nicio valoare.

Punerea asta în balanță nu am să o înțeleg niciodată. De curând am ascultat un podcast în care o anume prezentatoare, moderatoare a unei emisiuni, spunea că ea dacă nu este prima, nu face acel ceva. Nu înțelegea cum colegii din școală sau liceu, care erau mult mai slabi decât ea la învățătură, au acum studii superioare, chiar mai multe facultăți decât ea. Nu mi-a plăcut școala și nu îmi place nici acum, nu am fost olimpică, mare premiantă, nu am făcut cel mai bun liceu din țară, însă, nu văd de ce asta ar fi trebuit să mă împiedice să îmi placă să citesc sau să scriu sau, habar nu am, să orice, chiar să încerc să fac o facultate sau un master. De ce ar trebui ca notele să reflecte calitatea ta umană? Pe cine ajută asta? Evident, din punctul meu de vedere, nu pe cel care este evaluat. De mici suntem deja obișnuiți că trebuie cumva anume să se creeze departajări, între cei buni și cei răi, mai bine spus între cei proști și cei inteligenți. Trebuie să fii destul de puternic încât să privești mai departe de acest fals ax moral, nu vorbesc despre acțiunile care sunt cu adevărat demne de condamnat, mă refer la tot ce poate fi considerat trend sau simplă convenție.

De exemplu, nu am să înțeleg de ce o medie trebuie să repartizeze elevii în liceele cu anumite filiere, de ce ar trebui ca un domeniu să fie studiat pentru că altceva nu ai de ales. Am urmat un profil tehnic, îmi place să citesc literatură, mă interesează aspectele care țin de istorie, religie, îmi place filosofia (și mă străduiesc să înțeleg ceva din ea), iar asta fără să fi făcut filologie, fără să fi făcut cel puțin o singură oră de filosofie în liceu. Nu am ajuns inginer(ă?). Sunt bibliotecară, mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi ales diferit atunci. Câte lucruri mi-au scăpat sau câte oportunități am pierdut. Mă uit la toți poeții contemporani care ajung în anumite licee, unde media de admitere este mai mare, nu spun că nu sunt șanse mai mari ca la filologie să existe mai mulți iubitori de literatură, dar nu știu cât de interesați de mașini electrice sunt elevii din liceele cu profil tehnic. Am avut norocul să am profesori foarte buni în liceu, care au simțit orientarea mea spre științele umaniste și nu au pus niciodată presiune pe mine (sau pe oricare dintre colegii mei). Am o diplomă de electrician și ce credeți? Nu mi-a folosit la nimic.

Îmi displac profund etichetările și departajările, oricât s-ar chinui un om să își depășească limitele, de orice natură, trebuie în mod constant să lupte cu prejudecățile, cu insecuritățile celuilalt, să se plieze pe nevoile altora. Doar asta mă face de fapt să mă plasez diferit față de convenții și atitudinea celor care nu au capacitatea de a vedea mai departe de limitele astea create de om. Sunt mizantropă în măsura în care nu îmi plac falsele valori și lucrurile făcute din conveniență. Atât timp cât sunt singură mi-e bine. Atât timp cât nu trebuie să demonstrez nimănui nimic e totul așa cum trebuie să fie. Atitudinea mea spune că nu am de gând să demonstrez nimănui nimic, poate că asta incomodează cel mai mult. Mă sperie noutatea dar în același timp mă sperie și faptul că cineva se poate deja obișnui cu mine și încearcă să mă pună în diverse situații care să îmi creeze o stare de rău. Etichetările și punerea la încercare cu acel „de ce e și asta în stare?”.

Nu de mult timp mi s-a întâmplat ca oamenii să nu îmi știe al doilea prenume dar să se preocupe de etnia mea. În absurda idee că există o anume puritate în acest sens sau o anume ierarhie. Sunt poate mult prea tolerantă, nu pot să fiu împotriva a nimic din toți rărunchii mei. Nu pot să spun că un om e prost sau rău pentru că are anumite caracteristici inerente. De ce să spui că ești cumva anume, în funcție de anumite caracteristici precum genul/sexul, orientarea sexuală, etnia, naționalitatea? Cum să crezi că un numai știu ce alt dat natural te face mai slab sau mai puternic decât celălalt? Mi se pare mai mult o justificare sau o alinare a celui care nu știe să își aprecieze adevărata lui valoare, nu știe să își cultive identitatea. Mă gândesc că își spune în sinea lui că, el cel puțin nu e de o anumită etnie sau cel puțin undeva, cândva, în școala primară s-a urcat pe un podium și a purtat o coroniță pe frunte. Este o ascundere după deget față de el însuși/ ea însăși. Am atât de multe motive pentru care să nu socializez, am atât de multe motive pentru care să nu îmi doresc calificative și confirmări. În schimb am și mai multe motive pentru care să îmi doresc o baie fierbinte, un text lung (și lipsit de noimă probabil) scris pe blog, un ceai bun și o carte scrisă de Murakami, Eliade sau Bulgakov.

Omul modern și lupta pentru supraviețuire. Ataraxia o dimensiune necunoscută

Omul modern clădit încă din secolul al XIX-lea pare să fi pierdut lupta în fața vieții, oricât de categorică poate părea o asemenea afirmație trebuie să porniți la drum în acest mic articolaș de la premisa că este un eseu simplu, expus cel mai sigur pe repede înainte. Date fiind aceste coordonate ale articolului de față nu puteți amenda faptul că urmează multe speculații. Pentru că valorile în ultimele secole s-au tot schimbat, după nihilismul prefigurat de Nietzsche a fost destul de greu să se mai vorbească despre nevoia legăturii cu tradiția. Fapt destul de ciudat, având în vedere faptul că romantismul mizează pe ideea de națiune, ideea de origine și de identitate culturală. Europa se formează cât se poate de artificial, urmând o structură care creează o falsă societate a națiunii, organizarea în orașe a comunităților, datorată Revoluției industriale, probabil că impune o nouă perspectivă asupra umanității, o nouă raportare la identitatea umană. Creșterea ratei de supraviețuire și aglomerarea din orașe face necesară crearea unei noi căi de raportare la realitate. Astfel, după apogeul imerial și secole de ramificare a așezărilor umane și modalitatea de a-și asigura un trai mai bun se bazează pe alte criterii. De aici nevoia de a avea o altfel de apartenență, nu de rang, faptul că oameni din păturile sociale considerate joase ajung să aibă un trai mai bun decât mai vechii nobili este cel care contează. Specificitatea grupurilor se transformă în specificitatea maselor, atunci începe să fie firească numirea unei apartenențe naționale. Contrastele încep treptat să se dizolve și nu se mai ține cont de ranguri și de titlurile nobiliare.

Dihotomia nobil/ignobil devine cât se poate de stranie în contextul unei lumi care vrea să evolueze în masă, atunci când importanța omului nu mai este disputată pe baza rangului, important nu mai este cel care vine pe filiera unei dinastii. Important devine cel care poate acționa în funcție de propriile sale dorințe, care își câștigă posibilitatea de a avea tot ce are nevoie fără a fi răspunzător în mod direct în fața altuia. Iar puterea decizională începe să fie de fapt în mâinile celor care pot să „cumpere susținerea” celor mulți. Pentru că efectiv valoarea umană nu a mai putut fi esențializată sau redusă la anumite idealuri sau la anumite caracteristici care să fie de natură spirituală, departajarea a început să se facă în funcție de alte trăsături. Iar, probabil și cel mai mare păcat al omenirii, departajarea aceasta a început să fie clădită pe criterii care nu pot fi controlate. Crearea unei departajări naționale are propriile urmări, faptul că se poate dacă te străduiești este aplicabilă doar unei anumite părți dintre oameni, se schimbă cumva locurie dar jocul e același, corupția se naște din realitatea aceasta, de aici și nevoia de a ține masele ocupate, de a crea falși dușmani, la bază stând de fapt un criteriu economic.

La început discriminarea pornea de la un dat natural, de la criteriul rasial s-a creat o întreagă nebunie. Statutul social, sau mai bine zis financiar, a fost cel care a declanșat o adevărată isterie în Franța, locul în care se naște și antisemitismul modern, pe fondul mitului evreului bancher, care a dus și la așa-numita Afacere Dreyfus. Un secol marcat de violență și de luptă împotriva demnității umane. În care omul este preocupat cu supraviețuirea, cu verbul a avea. După cel de-al Doilea Război Mondial omul modern, cel care străbate astăzi în lung și în lat străzile noastre ale lumii urbanizate și „perfecte”, își arată adevărata față. În care totul începe să fie ultraspecializat în care timpul contează în funcție de profitul care poate fi obținut.

În care fiecare lucru mărunt pe care îl faci trebuie să aibă o miză, să ducă către un scop foarte bine trasat, o luptă continuă dusă de om împotriva propriei sale libertăți. În care nimic nu poate să fie făcut din pură plăcere și atât. Libertatea care a început să fie asimilată violenței de cele mai multe ori, căreia i s-a oferit cătușe cu puf roz sub formă de corectitudine politică, un demers nobil, care, cel puțin din punctul meu de vedere, începe să fie folosit ca un pretext pentru cenzură, nu spun că nu se află oameni care cred cu adevărat în asta, în posibilitatea de a schimba lumea prin vehicularea unor norme de limbaj, însă cuvântul este un foarte bun canal de manipulare. După un secol al contrastelor, în care s-au înregistrat cele maimari progrese dar și cele mai mari crime ale umanității este greu să departajezi ce anume e bun din tot ceea ce a fost interpretat greșit, cât de reticent să fii în fața marxismului sau ce anume înseamnă libertate de exprimare. Oare teama de a nu folosi anumite cuvinte va schimba mentalitățile învechite? Dorim egalitate și libertate sau una și nu alta? Care este idealul omului modern? Ce anume ne ghidează acțiunile? Întrebări pe care mi le pun frecvent și cărora nu pot să le ofer un răspuns.

Omul modern și ataraxia

Prin ataraxie se înțelegea, în filosofia greacă antică, reprezenta o anumit stare de beatitudine, una în care omul reușește să stea deoparte de tot ce ține de lumea fizică. Ataraxia este un concept cât se poate de complex, greu de expus în câteva cuvinte. O dificultate ce reiese din istoria care stă la baza lui, asta pentru că a fost tratat diferit în mai multe sisteme filosofice, de la epicureici, platoniști, stoici, chiar până în mistica iudaică. Pe deoparte ataraxia putea fi dobândită prin înfrânarea pornirilor trupești sau al oricărui instinct (tot ce nu este ghidat de rațiune). Plăcerea pentru epicureici nu trebuia să atingă un punct maxim, asta pentru că o plăcere prea mare îți poate crea mai mult rău apoi. Dacă îți dorești ceva mai puțin, pentru care nu trebuie să te străduiești prea mult, poate fi ceva mai ușor realizabil, nu riști să te confrunți cu un eventual eșec, prin urmare ai mai puține șanse să suferi. Dacă râvnești după ceva prea mare sau prea mult poate fi irealizabil, lucru ce îți poate crea mult disconfort. Să îți dorești atât cât poți înfăptui implică multă conduită.

Ei bine, cât de mult se mai pun în balanță aceste lucruri în prezent? Aș spune că nu îndeajuns de mult. Pentru că omul contemporan este preocupat să facă ceva util cu timpul lui, iar prin utilitate de cele mai multe ori se traduce profit financiar. Atât timp cât ești stresat și nu ai timp de meditație vei fi predispus să te expui presiunii achiziționării, cumpărării, ești acaparat(ă) de verbul a avea. Omul modern a învins cel mult vechile granițe, dar s-a ales oricum cu altele noi. Trăim într-un neoumanism căruia de fapt i-a scăpat cultivarea umanității, omul contemporan, din dorința de a combate niște cutume vechi, cu o vechime mai mare de un secol deja, nu se raportează la sine cu destul de mult discernământ.

Dacă ar trebui să ne gândim la împlinirea personală, vom spune ce ne face fericiți în funcție de ce putem face și ce nu este îngăduit să facem, vorbim de acord și dezacord în funcție de ce primim dinafară, ne este greu să internalizăm cu adevărat realitatea. De ce? Pentru că ne este greu să percep lumea mai departe de ce știm că nu ar trebui făcut, foarte puțini dintre noi își acordă cu adevărat o șansă la viață, la plinătatea trăirii, lipsită de presiunea timpului. Ataraxia este o realitate care ne depășește, avem etape pe care vrem să le atingem și foarte puțini dintre noi reușim să ne descoperim cu adevărat, în sensul cel mai perfect al sintagmei, în senslul socratic. Am uitat să moșim acel adevăr al existenței care se ascunde în fiecare din noi.

Cel mai mare păcat al omului contemporan este lipsa de timp, poate și mai bine spus lipsa cunoașterii utilității sale. Pentru că adevărata cale spre fericire este de fapt drumul făcut invers, în interior, nu în celălalt sau în obiecte care sunt lipsite de însuflețire. Problema majoră cu care ne confruntăm este lipsa de surpriză în fața „cunoscutului”. Altfel spus este lipsa de cunoaștere al celui mai mare necunoscut: noi înșine. Poate că am experimentat un moment în care ne-am simțit în pericol, este foarte posibil ca o parte din noi să fi încremenit în fața amenințării sau a pericolului. Dar există mai multe tipuri de reacții în fața pericolului, frica este cea care ne poate determina să reacționăm cât se poate de violent sau nociv atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru.

Frica este cea care a dus la „darea în gât” în timpurile mai vechi ale înfloririi românești comuniste. Este acel mare colaps în care umanitatea a intrat din păcate. Pentru că foarte mulți oameni de bine au ajuns să fie călăii atât de multor oameni de calitate. Intelectuali care și-au pătat mâinile cu sângele nevinovaților doar pentru a reuși să prindă ziua de mâine. Sunt multe mărturii la care s-a ajuns prin tortură, dar există multe oferite în schimbul unor mici foloase. Lista este foarte lungă, din timpuri străvechi precreștine oamenii și-au vândut aproapele pentru te miri ce. Nu asta ne pasionează acum. Ce ne interesează este acel specimen care a putut să condamne zeci de oameni din cauza fricii.

Iar asta a fost posibil doar pentru că teama ne poate schimba radical. Pentru că de cele mai multe ori cel care aruncă primul cu piatra este fix cel care se teme cel tare să nu care cumva să fie lovit. Iar această reacție nu are de cele mai multe ori instinctul de supraviețuire, se poate afla același verb mai sus amintit: a avea. Ajunși în punctul ăsta vă puteți întreba de ce nu am rămas la acest siropos: „Problema majoră cu care ne confruntăm este lipsa de surpriză în fața „cunoscutului”. Sau mai bine zis este lipsa de cunoaștere al celui mai mare necunoscut: noi înșine.” O întrebare cât se poate de firească. Dar nu ne-am oprit acolo pentru că nu aș fi putut sublinia încă o dată nevoia de a ne cunoaște pe noi înșine, pentru a reuși să nu ne pierdem umanitatea, pentru a reuși să rămânem fideli propriilor principii, iar aceste principii se clădesc doar prin timpul acordat nouă înșine și cunoașterii omului în general.

Semnificația afirmației filosofului Nietzsche – „Dumnezeu a murit”

Ce anume stă la baza afirmației lui Nietzsche în care pretinde că Dumnezeu este o ficțiune? Răspunsul constă în funcția ideii de Dumnezeu. Potrivit lui Nietzsche, ideea de Dumnezeu a fost creată pentru a-i ajuta pe oameni să facă față suferinței atât de larg răspândită, care, cel puțin în aparență, este total lipsită de sens. Vechii israeliți, care l-au adus în istorie pe Dumnezeul iudeo-creștin, au trăit în condiții oribile: timp de multe generații, au fost înrobiți, bătuți și uciși fără puterea de a schimba paradigma vieții lor. Într-o astfel de viață plină de o suferință atât de mare, devine absolut rezonabil pentru ei să caute un motiv pentru a explica suferința dar și speranța că responsabilii suferinței lor vor fi pedepsiți.

Ideea de Dumnezeu joacă acest rol, zeul acesta apare pentru a oferi lumină într-o lume atât de întunecată. Din antichitate și până în zilele noastre, cei mai mulți oameni se îndreaptă către Dumnezeu atunci când au nevoie de ajutor, atunci când se petrec tragediile. Credința în Dumnezeu oferă, de asemenea, speranța că, atunci când cei dragi vor muri, vom putea trăi din nou cu ei pentru veșnicie. Credința în Dumnezeu ne asigură că nicio pierdere nu este de neconsolat, nicio nedreptate neîmpărtășită și că în sfârșit putem avea pace veșnică, indiferent de mizeria prin care a trecut pentru a ajunge acolo.

Pentru Nietzsche, deci, există o explicație firească pentru credința în Dumnezeu. Dumnezeu este o fabricație psihologică creată pentru a calma suferința, a ușura traumele și pentru a oferi companie în fața suferinței. Un metafizician naturalist hotărât, Nietzsche a văzut totuși că, așa cum era de bântuit în educația sa religioasă strictă, incapabil să se scape cu ușurință de „consecințele” zeului creștin, tot așa era bântuită și civilizația europeană, în special societatea burgheză germană. Spune că Dumnezeu este mort dar că oamenii încă se lasă conduși de „umbra”, noi trebuie să să-I învingem umbra.  

Semnificația-afirmației-filosofului-Nietzsche-Dumnezeu-a-murit

Nihilismul instituie valori prin denunțarea „morții lui Dumnezeu”

Nihilismul poate fi considerat o filosofie în măsura în care poate să fie o metafizică. Filozoful german Friedrich Nietzsche a împărtășit convingerea lui Kierkegaard că filosofia ar trebui să reflecte profund preocupările personale ale ființelor umane individuale. Dar pentru Nietzsche, aceasta a implicat respingerea valorilor tradiționale, inclusiv a religiei creștine. Metafizica este una dintre cele mai importante ramuri ale filosofie. Prin intermediul ei se poate ajunge la esența reală a lucrurilor. Pentru că prin intermediul ei se poate accede la Adevăr. Pentru filosofia de secol al XIX- lea și al XX-lea cuvântul este cel care aduce la suprafață, la lumină, adevărul. Miza filosofiei trebuie să fie, prin urmare de a pune în lumină adevăratele nuclee tari ale lucrurilor în sine.  Cuvântul pentru filozof este singura cale spre adevăr. Omul a denumit totul la începutul întemeierii limbii în funcție de esența descoperită în lucrul numit.

Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”.

Martin Heidegger, Ființă și Timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003, p. 12

O filosofie reală trebuie să încurajeze adoptarea unor valori prin intermediul descoperirii „secretelor lumii”. Dacă avem proprietatea semnificațiilor atunci putem distinge între ce este bun sau nu. Dar semnificațiile se pierd în timp. Asta pentru că natura acestui Adevăr este de a se ascunde. Pe de altă parte, mai spune Nietzsche, Adevărul are proprietatea de a fi istoric. Motiv pentru care mereu este necesară o reconsidere a semnificațiilor, pentru că fiecărei epoci în parte îi corespund anumite valori. Declarația lui Nietzsche despre „moartea lui Dumnezeu” atrage atenția asupra abandonării generale a culturii noastre de orice angajament autentic față de credința creștină. Prin această moarte a lui Dumnezeu se marchează o moarte a unui set de valori. Miza nihilismului în perspectiva lui Nietzsche, ne spune Heidegger, este că valorile pot muri. Potrivit cu exegeza făcută de Heidegger.

„Valorile, odată ce au fost epuizate, generează nihilismul. Valorile sunt privite organicist; ele trăiesc şi mor. Atunci când mor, ele primesc o trăsătură spectrală, care le permite să supravieţuiască, în ciuda extincţiei lor actuale.” Ștefan Bolea, Introducere în nihilismul nietzschean, Editura Aius Printed, Craiova,  2012, p. 13

Propunerea lui Nietzsche despre crearea de valori provoacă un sens comun filozofic. Este obișnuit, dacă nu cu totul standard, să explici valorile contrastându-le cu simple dorințe. Ambele sunt atitudini pozitive față de un obiect sau stare de fapt („pro-atitudini”), dar aprecierea pare să implice un element de obiectivitate absent în dorință. Iar în urma acestei debarasări definitive, totale de vechile valori urmează anarhia, nihilismul. De aceea se crede că nihilismul este negare pură și atât. Este greșit! Nihilismul este o negare care așteaptă o nouă instituire de valori. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală. Cartea are în vedere prezentarea conceptelor fondatoare ale metafizicii lui Nietzsche. Acest demers poate părea firesc sau banal, însă până în momentul scrierii acestei cărți, nimeni nu credea că se poate vorbi despre o metafizică a nihilismului filosofului considerat nebun.

Conceptele metafizicii lui Nietzsche în interpretarea lui Heidegger

Conceptele cu care operează Nietzsche, prin care își construiește metafizica, ne spune Heidegger sunt: voința de putere, nihilismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea. Despre metafizică suntem lămuriți că înseamnă adevărul ființării ca atare în întregul ei. Adică metafizica prezintă tot ceea ce este (ființare în întregul ei) exact așa cum este (adevărul- care se află într-o stare de neascundere). Adevărul, spune el, este istoric, adică profund legat de contextul epocii, cu alte cuvinte va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor, motiv pentru care opera lui Heidegger are foarte multe sisteme de numire a conceptelor filosofice, de aici dificultatea traducerii și a înțelegerii sale. Pentru Heidegger metafizica va fi chiar adevărul în întregul lui. Leagă condiția adevărului de metafizică, de conceptul de „ascundere” sau „acoperire”.

„Faptul-de-a-fi-adevărat propriu λόγος ca ἀληθείᾳ vrea să spună că λέγειν ca αποφαινεσθαι fiinţarea despre care este vorba e scoasă în afară din ascunderea ei şi e făcută să se vadă ca un neascuns (αληθεζ) este des-coperită.” Martin Heidegger, Ființă și Timp, p. 44

Heidegger regăsește următoarele concepte în filosofia lui Nietzsche:

  • Voința de putere: Caracterul voinței de putere de a institui valori a fost cel care i-a atras atenția lui Heidegger, reușind astfel să discearnă între nihilismul negativ și cel pozitiv: „Heidegger remarcase deja faptul că „voinţa de putere a devenit origine şi măsură a unei noi instituiri a valorilor”, făcând diferenţa dintre un nihilism negativ, înţeles ca „devalorizare a valorilor supreme” şi unul pozitiv, ce vizează depăşirea nihilismului.”voință= actul de a voi înseamnă aspirare către ceva. Putere= exercitarea forței îmi doresc să am putere, adică, ce astăzi ne spune psihologia motivațională, într-un mod ceva mai pragmatic: că trebuie să vrei un lucru să-l poți avea: să te depășești pe tine însuți. Să îți înfrângi condiția și să devii cine ești tu cu adevărat.
  • Nihilismul: istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin esența lui este destinat să se ascundă. Ori nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axiologică a lumii.
  • Eterna reîntoarcere a aceluiași: numește felul în care ființarea (existența) este în întregul ei, prin ea se creează întreg adevărul, prin ea puterea de voință reușește să fie
  • Supraomul– este un nou purtător de dreptate, are în vedere esența/ ființa nihilist-istorică a umanității ce se gândește, este și ce se vrea într-un mod reînnoit.
  • Dreptatea/ Adevărul: esența adevărului ființării/existenței/tot ceea ce este, ca voință de putere. Adică dreptatea este urmărită în tot procesul acesta. Să reînnoim mereu adevărul pentru că așa ajungem să-l trăim (în dreptate).

Prin nihilism ajungem să înțelegem că lumea așa cum este ea nu atinge punctul maxim al existenței. Tot prin ea înțelegem cât de buni suntem sau cât mai avem de lucrat.

„Elementul mai slab se precipită în jurul celui mai puternic datorită hranei deficitare; el vrea să se adăpostească, să devină pe cât posibil una cu acesta.” Este un mod de a se confirma natura lui inferioară, acestuia prin intermediul dorinței devenirii ca cel superior lui. Pe când „Elementul mai puternic, dimpotrivă, îl respinge, el nu vrea să dispară în acest mod; mai degrabă, în cursul creşterii el se scindează în două şi în mai multe părţi.” Voința de putere reprezintă. Prin voință de putere nu trebuie să înțelegem o sete de putere. „Noi, cititorii lui Nietzsche, trebuie să evităm patru contrasensuri posibile : (…) referitor la voinţa de putere (să credem că voinţa de putere înseamnă «dorinţă de a domina» sau «a vrea puterea»).”

Semnificația-afirmației-filosofului-Nietzsche-Dumnezeu-a-murit

Filosofia istoriei și concluzia

În afară de problemele legate de crearea de valori în primul rând, mulți cititori se simt încurcați de ceea ce înseamnă „pozitive” pe care Nietzsche înseamnă să le promoveze. O explicație plauzibilă pentru sentimentul persistent de unclaritate al cititorilor este faptul că Nietzsche dezamăgește așteptarea că filosofia ar trebui să ofere o relatare reductivă (sau cel puțin extrem de sistematizată) a binelui, pe linia „Plăcerea este binele”; „Singurul lucru care este cu adevărat bun este voia bună”; „Cea mai bună viață este caracterizată de liniște”. Nietzsche laudă multe valori diferite și, în principal, nu urmărește strategia stereotipic filosofică de a-și deduce judecățile evaluative de la unul sau câteva principii fundamentale.

Nu este de mirare că prea mult nihilism poate duce la sentimente de depresie și izolare. Dacă ne petrecem mult timp cu gândul la cât de inutile sunt viețile noastre. Această neconformare a realității poate să ne creeze un dezgust profund care ne aruncă într-o lume care nu vorbește aceeași limbă cu a noastră. În ciuda acestui fapt, a vă permite să cădeați sănătos (și pe scurt) să cadă în groapa disperării, care nihilismul poate părea a fi un lucru bun. Vă poate ajuta să stabiliți perspectiva și să gestionați stresul. Muncește zece ore în plus în fiecare săptămână pentru a-ți impresiona șeful dacă merită dacă nu are rost? Ar trebui să te înnebuni în fața unei competiții? Răspunsurile probabile sunt nu, iar nihilismul te poate ajuta să elimini din viață acești factori mici de stres.

Nihilismul este cel care conduce către voințța de putere prin care se instituie valori, prin care subiectul se poate afla în starea de deschidere: „nihilismul reprezintă logica gândită până la capăt a marilor noastre valori şi idealuri.”Voința de putere poate fi considerată o împlinire a subiectului (omul)  atât timp cât prin intermediul ei se poate deschide către transcendent. Voința de putere nu ridică miza condiționării omului. Cât timp voința de putere te face să părăsești de fiecare dată tot ce nu te mai poate împlini este un mod de împlinire.

Cărți care au fost interzise – pe care trebuie să le citim

Dacă ar fi să facem o listă cu toate cărțile interzise, am descoperi că ne-ar lua mult mai mult timp, decât ne-am așteptat. Motivele excluderii lor din piața de carte sau din programele școlare și universitare variază. Ce putem spune este că romanele care au un conținut sexual explicit, care fac referire la consumul de droguri sau au imagini violente, sunt cel mai des interzise, fără să se țină cont de valoarea lor literar-artistică. Mulți oameni au găsit motive pentru a interzice unele dintre cele mai bune și mai celebre cărți din lume de la momentul actual. S-au dus lupte în justiție, au fost arse cărți și date pedepse pentru autorii lor. Dacă vă preocupă acest subiect, cercetând veți descoperi o istorie fascinantă a unora dintre cele mai interesante și frumoase cărți. Mai jos regăsiți un număr de 5 din aceste opere prigonite.

Ulise de James Joyce

Ulise de James Joyce a trecut printr-un val de catalogări, a fost numit când obscen, când genial, încă de la publicarea sa din perioada 1918–20. Romanul – care prezintă acțiunea dintr-o zi singură (16 iunie 1904), urmărindu-l pe Stephen Dedalus (personajul lui Joyce din Portret al artistului la tinerețe), a unui colportor publicitar evreu, Leopold Bloom și a soției lui, Molly Bloom, romanul calchiază povestea mitului Războiului Troian, respectiv acțiunea din epopeea Odiseea a lui Homer – a fost primit cu multă căldură, având aprobarea mai multor intelectuali, recunoașterea a venit din partea contemporanilor săi moderniști, precum Ernest Hemingway, T.S. Eliot și Ezra Pound. Pe de altă parte, a fost tratat cu dispreț de intelectualii ceva mai tradiționaliști și pudici ai țărilor vorbitoare de limbă engleză. Comitete din Statele Unite, precum Societatea pentru Suprimarea Viciului din New York, au reușit să obțină interzicerea romanului Ulise după ce a fost publicat doar un fragment în care personajul principal se masturba.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim
Sursa: publimix.ro

Astfel, publicarea și comercializarea romanului era deja considerată contrabandă în America, fapt ce a durat timp de peste un deceniu, până când, prin intermediul unui proces intentat pentru obscenitate în Statele Unite ale Americii în 1933, se schimbă paradigma, valoarea sa literară primează și se ridică interdicția. Marea Britanie, la rândul ei, a interzis romanul până la mijlocul anilor 1930 pentru sexualitatea sa explicită și reprezentarea grafică a funcțiilor corporale. Australia, în schimb, a impus suprimarea romanului cu întreruperi de la publicarea sa până la mijlocul anilor 1950.

În ciuda faptului că mai există destule persoane care ar putea considera și în prezent romanul obscen și nepotrivit pentru o lectură publică, universitățile de pe tot globul îl consideră revoluționar pentru tehnica de narațiune care urmează fluxul de conștiință, precum și pentru intriga sa meticulos structurată care îmbină mai multe teme despre lupta omului modern.

Minunata lume nouă, Aldous Huxley

Romanul Minunata lume nouă (1932) a lui Aldous Huxley este o poveste a unei lumi distopice, a fost scris pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la direcția în care se duce(a) lumea. Oamenii construind un paradis artificial. Critică umanitatea pentru confortul său artificial, care a fost construit pe exploatare. Cartea a fost interzisă pentru subiectul său inconfortabil, deranjând oamenii care se aflau la putere în acel timp. În Irlanda a fost interzis pentru ceea ce a fost considerat un discurs îndreptat împotriva religiei și a familiei tradiționale, precum și pentru utilizarea unui limbaj dur. În India s-a mers până în punctul în care Huxley a fost numit „pornograf” pentru faptul că descria o lume alternativă în care sexul recreațional era încurajat de la o vârstă fragedă.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim

Versetele satanice (1988) de Salman Rushdie

Puțini autori s-au confruntat cu un val de ură la fel de mare precum cel al lui Salman Rushdie. Iar toată această ură s-a datorat romanului său Versurile satanice, care prezintă povestea a doi bărbați ahtiați de cultura islamică și a (in)abilități lor de a face față influențelor occidentale. Publicarea romanului a creat un sentiment de dezgust aproape în unanimitate în rândul comunității musulmane, ce a constat în presupusa atitudine blasfemică redată prin intermediul unui personaj modelat după profetul Mahomed dar și pentru reinterpretarea Coranului. Odată ce cartea a ajuns pe rafturi, Rushdie s-a ales cu o răcumpărare oferită oricui l-ar fi dus fostului lider spiritual al Iranului Ayatollah Ruhollah, forțându-l pe Rushdie să-și limiteze drastic aparițiile publice și să se mute frecvent din reședință în reședință, tot timpul fiind însoțit de gărzi de corp. Versurile satanice a fost o carte interzisă în multe țări predominant musulmane, unde preferința de a păstra armonia civilă, a fost aleasă în detrimentul dorinței de a permite libertatea de exprimare. Printre țările în care romanul a fost sau este în prezent interzis se numără: India (locul nașterii lui Rushdie), Bangladesh, Egipt, Iran, Pakistan și Africa de Sud.

„Marele Gatsby”, F. Scott Fitzgerald

Marele Gatsby” (1925), marele roman clasic al literaturii americane, scris de Fitzgerald, imortalizează Jazz Age-ul, fapt des întâlnit în acea perioadă. Este una dintre cele mai interzise cărți din toate timpurile. Povestea unui „dandy” pe nume Jay Gatsby și femeia de care se îndrăgostește, Daisy Buchanan, a fost mult mai des de când am crede propusă interzicerii. Un asemenea episod a avut loc chiar în  anul 1987, propunere făcută de către Colegiul Baptist din Charleston, din cauza cuvintelor obscene și a referințelor sale sexuale.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim

Lolita (1955), Vladimir Nabokov

Nu e de mirare că romanul lui Nabokov din 1955 care prezintă o poveste stranie, despre relația lui Humbert Humbert, un bărbat de vârstă mijlocie, cu adolescenta Dolores, pe care o numește Lolita, a creat vâlvă și a făcut ca mulți oameni să privească cu suspiciune opera lui. A fost interzis pentru că a fost catalgat drept „obscen” în mai multe țări, inclusiv Franța, Anglia și Argentina, încă de la lansarea lui până în anul 1959, în Noua Zeelandă a fost interzis până în anul 1960.

Surse: theculturetrip.com, britannica.com, thoughtco.com

Umberto Eco și drumul său până la profesia de scriitor

Notorietatea lui Umberto Eco a fost asigurată în cea mai mare măsură de ocupația lui de scriitor. Romanele sale sunt complexe, scrise cu minuțiozitate, subiectele abordate în ele fiind varate, de la religie, literatură, istorie, politică și filosofie. Cea mai recunoscută lucrare a lui Umberto rămâne romanul său publicat în 1980, Numele trandafirului, care este în esență un roman polițist, plin de mister. Însă, și aici intervine marca sa personală, acțiunea romanului implică aspecte din sfera semioticii, teoriei literare, istoriei medievale și a exegezei biblice. Pe lângă scrisul romanelor, Umberto a contribuit în mare măsură și în știința semioticii prin studiile, cercetările sale și alte lucrări academice. Talentul său scriitoricesc l-a pus și în postura de filosof, eseist și critic literar.

Eco s-a născut în nordul Italiei în anul 1932, fapt ce face firească implicarea lui în mișcarea de tineret fascistă. Abia în anul 1943, atunci când fascismul a început să intre în declin în Italia, Eco a devenit conștient de adevărata dimensiune a acestei orientări politice. Bunicii au fost cei care i-au insuflat iubirea față de cărți, în ciuda faptului că în familia lui, mama și tatăl, citeau oricum din plăcere. Bunica maternă îi aducea acasă de la biblioteca municipală săptămânal câte două-trei cărți. Bunicul din partea tatălui său se ocupa de legatoria de cărți ca un hobby, deprins la pensie. Eco își amintea de grămezile de cărți vechi și frumoase dinn casa bunicului său.

În adolescență, Eco, a citit foarte multe benzi desenate și chiar a scris unele. Într-un interviu pentru The Paris Review, a declarat că a petrecut ore întregi făcând „benzile” sale să arate ca și cum ar fi fost tipărite, munca a fost atât de intensă încât nu a terminat niciodată niciuna dintre ele. Eco a ales să studieze filosofia și literatura medievală în timpul anilor de studiu universitar. A fost atât de îndrăgostit de Evul Mediu încât, în două călătorii de cercetare la Paris a mers doar pe străzile care existau în acea perioadă medievală a continentului.

Anii de studenție l-au ajutat să se îndrepte spre lumea jurnalismului. Anii pe care i-a dedicat acestei profesii l-au ajutat să câștige experiență și să învețe multe despre cultura și jurnalismul modern. În anul 1956 a publicat prima sa carte, Estetica lui Toma d’Aquino, este o extensie a tezei sale de doctorat. Tot în anul 1956, Eco, și-a început cariera de lector la Universitatea din Torino. După o scurtă perioadă de serviciu în armată a apărut în tipar cu a doua sa publicație, Artă și frumusețe în Evul Mediu. Cartea bazată pe cercetări sale ce i-a conferit reputația de important medievalist. Apoi, a început să lucreze ca editor pentru o publicație binecunoscută din Milano numită Casa Editrice Bompiani. Următoarea sa carte legată de arta modernă, Opera deschică, a apărut în anul 1962.

Umberto Eco a continuat să scrie mai multe lucrări academice de-a lungul anilor ’60, concentrându-se pe semiotică, contribuind, de asemenea, la o serie de publicații academice. Pe lângă aceasta, Eco a urmat și predarea la diferite universități din Florența și Milano. A devenit primul profesor de semiotică la Universitatea din Bologna în 1971 și a publicat O teorie a semioticii în 1976.

Anul 1978 a fost cel care a venit cu o întorsătură semnificativă în cariera sa, atunci când s-a decis să scrie un roman, urmând recomandarea unui prieten. O decizie foarte bună, Numele Trandafirului a devenit un bestseller internațional, stabilind o nouă identitate a lui Umberto Eco. În anul 1986, romanul a fost ecranizat cu o distribuție impresionantă, personajele sale fiind aduse la viața de actori ca Sean Connery și Christian Slater. Pentru Eco, nu a mai fost cale de întoarcere, reușind să scrie alte romane, dacă nu mai bune, cel puțin la fel de bune ca primul, merită menționate Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri,  Misterioasa flacara a reginei Loana și Cimitirul din Praga.

Surse:famousauthors,blog.bookstellyouwhy.com, britannica.com

Cum aveau loc execuțiile vrăjitoarelor din Salem

În perioada cuprinsă între anii 1692 și 1693 s-au înregistrat mai multe acuzații de vrăjitorie în orașul Salem din Massachusetts, cât și în zonele din proximitatea acestuia. Fapt ce a declanșat un fenomen straniu de „vânătoare de vrăjitoare”, ce a dus la arestarea a aproximativ 150 de persoane. Acuzațiile au fost tratate cu multă seriozitate, iar procesele ce au urmat au fost urmate de un număr de 19 execuții. Spre deosebire de modalitățile terefiante ale execuției vrăjitoarelor din Europa Evului Mediu, în Salem au fost folosite alte metode, vrăjitoatele nu au fost arse pe rug, potrivit cu Emerson Baker (profesor de istorie la Universitatea de Stat din Salem, autorul cărții ”A Storm of Witchcraft: The Salem Trials and the American Experience”,Oxford University Press, 2014).

 Atât în Anglia cât și în coloniile sale, vrăjitoria a fost judecată în instanțe penale, ca oricare altă infracțiune capitală. Pedepsirea unor fapte capitale să făcea prin spânzurare, potrivit aceluiași autor (Live Science). Un lucru foarte ciudat, dat fiind că pe continentul  european judecarea vrăjitoriei intra în jurisdicția bisericii. Astfel, era tratată ca un act eretic, iar pedeapsa pentru eretici era arsul pe rug.

Curțile ecleziastice din Europa considerau arsul pe rug al păcătoșilor, drept o modalitate de purificare a sufletului. Se credea că arderea era o modalitate de a purifica condamnatul, un fel de ispășire a propriului său păcat, deci și o modalitate de a obține iertarea în fața unei instanțe divine. În același timp era și un mod de a crea frică, astfel puteau mult mai ușor să descopere conspirații, potrivit cu Peter Hoffer (profesor de istorie distins la Universitatea din Georgia și autor al cărții „The Salem Witchcraft Trials: A Legal History.”, University Press of Kansas, 1997). Autoritățile bisericești din Europa trăiau cu teama că oamenii vor conspira cu diavolul împotriva lor.

Cercetări istorice recente au identificat un sit care are denumire în prezent de ”Proctor’s Ledge”, acesta este locul în care condamnații din Salem au fost spânzurați. În anul 2017, autoritățile orașului au ridicat un memorial pentru oamenii care au fost executați în locul respectiv. Cadavrele celor spânzurați au fost aruncate într-un loc din apropierea Proctor’s Ledge.

Un martor ocular spune că trupurile neînsuflețite au fost aruncate în râpele stâncoase de mică adâncime de la marginea orașului. Există referiri cu privire la mai multe cadavre care au fost mai apoi preluate pe timp de noapte de către membrii familiei și îngropate aproape de casele decedaților, potrivit cu Benjamin Ray (profesor emerit în studii religioase la Universitatea din Virginia care a scris cartea ”Satan and Salem: The Witch-Hunt Crisis of 1692”, University of Virginia Press, 2015). Ray a remarcat că s-au făcut încercări de a găsi cadavrele celor spânzurați, dar până acum toate căutările au fost fără succes. Radarul care pătrunde în sol arată că există doar aceste crăpături, spațiu puțin pentru corpuri și nu au fost descoperite, potrivit cu Ray.

Desfășurarea procesului

În primăvara anului 1692, mai multe tinere din Salem, Massachusetts, au pretins că sunt posedate diavol. Fiecare acuzând mai multe localnice de vrăjitorie. Astfel a fost înființat un tribunal special în localitate, pentru liniștirea oamenilor isterizați de o asemenea realitate. În septembrie 1692 deja trecuse totul în plan secund pentru că mai mulți oameni au fost prinși că practicau vrăjitoria. Bărbați, femei și copii au fost acuzați de un astfel de comportament diabolic. Tribunalul a retras ulterior acuzațiile ridicole, cu toate acestea răul fusese deja făcut. Oamenii erau demoralizați și speriați.

După 70 de ani de la venirea coloniștilor pe plaiurile americane se pornește o luptă acerbă pentru uciderea vrăjitoarelor. Această nefericită hotărâre vine pe făgașul creat de două manifestări stranii. Tinerii din Salem erau fascinați de un trib de amerindieni, practicanți ai magiei. Tituba este femeia care le povestea atât de multe micuților. Fetița de 9 ani, Betty Paris, s-a îmbolnăvit și nu a putut fi vindecată prin medicină. De teamă, doctorul a declarat că fusese vrăjită. Misterioasa boală s-a răspândit rapid și la prietenele fetiței. Toate se zvârcoleau, țipau, gemeau și aduceau acuzații imaginare la adresa adulților.

Imaginația copiilor a fost alimentată cu povestirile Titubei și cu vorbele auto numitului expert în satanism, Cotton Mather. Autorul unui manual, pe atunci recent publicat, despre modul de manifestare a vrăjitoriei. Toți copii erau convinși că sunt atacați de mai multe ființe ieșite din iad. Diavoli, strigoi, vrăjitoare care zburau pe mături.

Pentru început prietena fascinantă, Tituba, a fost capturată și acuzată de vrăjitorie, apoi i-au urmat alte două femei. Sarah Good, o cerșetoare care fuma pipă, iar cealaltă Sarah Osborne, o văduvă despre care se știa că sfidează biserica. Din păcate circul a continuat din cauza declarației iresponsabile a Titubei. Aceasta a spus că, împreună cu cele două femei, ar fi luat legătură cu diavolul însuși. Astfel, prelații, au fost convinși că, printre ei, sunt ascunși mulți slujitori ai diavolului. Începe demararea Proceselor Vrăjitoarelor din Salem. Prima vrăjitoare spânzurată a fost Bridget Bishop. O localnică 60 de ani, proprietara unei taverne cu o reputație suspectă.

Această execuție a fost făcută în urma unei declarații oferite de un țăran. A spus că o văzuse pe doamna Bishop în timp ce fura niște ouă. Aceasta a dispărut, apoi, transformându-se într-o pisică, astfel ar fi reușit să dispară cu prada. Un altul a spus că fusese chinuit de ea, venind la el sub formă de spirit. Aproape întreaga comunitate credea că ea adusese multe alte ghinioane. Când a fost acuzată că era vrăjitoare a răspuns: „Nu știu nimic despre asta…Nu știu ce este aceea o vrăjitoare.” Procurorul a oferit un răspuns ridicol dar destul de bun cât să o ucidă. „De unde știi că nu ești vrăjitoare?”

Vânătorii de vrăjitoare erau de o cruzime de neînchipuit. Dorcas Good, în vârstă de numai patru ani, a fost arestată, copiii din Salem au spus că sunt atacați de spiritul ei. Motiv pentru care a petrecut luni întregi în lanțuri. La final a privit cum Sarah, mama ei, este dusă la spânzurătoare. După un asemenea episod oamenii tot nu s-au calmat. John Willard, ajutorul șerifului, a fost dus în fața curții de justiție pentru că a refuzat să aresteze alți oameni și el a avut parte de același sfârșit ca al persoanelor condamnate pentru folosirea magiei.

Finalul a fost de-o fantezie cutremurătoare. Au acuzat fostul ministru, preotul George Burroughs, că le determina pe femei să se apuce de magie. Înainte de a fi spânzurat, acesta a recitat Tatăl Nostru, o alegere atipică pentru un vrăjitor care-și susținea nevinovăția. Setea de ucis vrăjitoare a început să scadă mai apoi.

Încheierea

Tituba, în mod paradoxal, și-a recunoscut vina și a fost iertată, a fost eliberată și, în cele din urmă, vândută într-un alt sat. Consecințele pe care le-au avut poveștile sale acolo rămân necunoscute. Episodul a lăsat urme adânci în conștiința localnicilor, procesele au continuat să se estompeze din ce în ce mai mult. Până  la începutul anului 1693, May Phips, i-a grațiat și eliberat pe toți cei întemnițați pentru vrăjitorie. În ianuarie 1697, Tribunalul General din Massachusetts a declarat o zi de comemorare a tragediei proceselor vrăjitoarelor din Salem.

O amintire dureroasă, o rușine purtată secole de-a rândul de istoria Americii, pe care multe încercări de răsplată a răului înfăptuit au fost puse pe masa dreptății civice, încă nu sunt de ajuns. Colonia Massachusetts a adoptat o lege prin care s-au reabilitat numele celor condamnați, au oferit compensări financiare moștenitorilor lor în anul 1711. Arthur Miller a dramatizat evenimentele din 1692 în piesa sa ”The Crucible”, tradusă la noi ca Vrăjitoarele din Salem, unde a folosit metafora „vânătorii de vrăjitoare” anti-comunistă condusă de senatorul Joseph McCarthy în anii 1950.

Informațile din acest articol au fost preluate și de pe: Live Science

Identitate și alteritate națională în contextul împlinirii socio-economice

Factorii economico-comerciali sunt cei care prezintă beneficiile instituirii unei societăți globale. Globalizarea apare pe fondul unei necesități de comunicare transnațională, datorată liberalizării comerțului care vine să sprijine consolidarea unui stat. În contextul actual, al unei comunicări transculturale, suntem tentați să credem că acesta este factorul decisiv în crearea unei comunități globale. Cu toate acestea mai departe de plăcerea explorării culturale pentru desăvârșirea personală se află o tendință exterioară, bazată pe un principiu al consumului și  nu al cultivării. Există o realitate exterioară omului care obligă individul să tolereze și să integreze elementele pe care le consideră străine:

„Internaţionalizarea comerţului şi a investiţiilor a constituit una dintre principalele cauze ale intensificării procesului de globalizare. În epoca globalizării informaţionale, tranzacţiile financiare şi acordurile de cooperare se realizează extrem de rapid de pe un continent pe altul, de pe un meridian pe altul. La nivel local, ca urmare a schimburilor internaţionale, pătrund tot mai frecvent produse şi idei străine comunităţii respective, care de obicei sunt asimilate şi integrate, devenind obişnuite.”[1]

Liberalizarea comerțului pe continentul european în forma cunoscută astăzi își are rădăcinile în acordul din data de 9 mai 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, prezintă un plan de cooperare aprofundată. Mai apoi, la data de 18 aprilie 1951 pe baza acestui plan, se semnează un tratat între șase țări (Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg) pentru colaborarea în modul de organizare a industriei grele, cea a cărbunelui și a oțelului. La data de 25 martie 1957 se înființează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului sau piața comună.[2]

Se ajunge la un acord prin care se dorește eradicarea violenței care a atins proporțiile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe fondul acesta se creează foarte multe tensiuni, formându-se relații de antinomie pe plan socio-cultural, există un conflict continuu între ceea ce am putea numi identitate și alteritate, înțelegând termenul de alteritate cu sensul de „celălalt”, de străin, perceput ca adversar. Se creează conflictul național vs. global, individ vs. societate, identitate vs. diversitate, conflicte care au la bază o mai veche nevoie de unitate. Pe fondul acesta al schimbării modului în care era perceput etosul unei societăți se inituie ideea de națiune și de identitate națională, o nevoie destul recentă. Nașterea națiunilor, a nevoii de identitate națională, este și ea destul de recentă.

Începând cu secolul al XIX- lea modul în care este percepută prioritatea oamenilor, făcându-se trecerea de la elitism la o societate a celor mulți[3], se nasc fenomene sociale care se bazează pe un nou ideal uman. Perioada romantică acest nou ideal uman, romantismul este cel care pune accent pe simțul național, pe identitatea națională. Noul om este unul

„multitudinar, căruia secolul al XlX-lea îi dă naştere într-o proporţie tot mai mare? … facilitate materială absolută, în toate privinţele. Niciodată omul mediu n-a putut să-şi rezolve cu atâta înlesnire problemele sale economice. În vreme ce, proporţional, marile averi descreşteau, iar existenţa muncitorului din industrie devenea tot mai dură, omul mediu — din oricare clasă socială — îşi vedea orizontul tot mai liber cu fiecare zi. în fiecare zi, la repertoriul standardului său de viaţă se adăuga un nou lux.”[4]

Pe fondul acestui sentiment puternic de unitate în simț național apare pe scena istoriei dihotomia dintre ceea ce Ortega y Gasset numea om-masă (pe care îl asimilează cu omul științific) și elita. Cel dintâi ajunge să prindă amploare în contextul creat de Revoluția Franceză (1789), elita este percepută în sens peiorativ:

„Când se vorbeşte despre <<minorităţi de elită>>, oamenii de rea-credinţă au obiceiul de a denatura înţelesul acestei expresii, făcându-se că nu ştiu că individul de elită nu este pretenţiosul care se crede superior celorlalţi, ci acela care este mai exigent cu sine decât cu alţii, chiar dacă aceste aspiraţii superioare nu ajung să se realizeze în el.”[5]

Monarhia devine răul care trebuie îndepărtat, orice urmă de împărțire a societății în termeni feudali devine un impediment în realizarea omului. Un om nou care este dornic de libertate și de unitate, se pune accentul foarte mult pe egalitate. Unitatea aceasta creează impresia de libertate absolută, tocmai prin faptul că se pornește de la premisa că așa se elimină orice risc de revenire la vechea societate. De aici se creează  aversitatea față de un altul.

Revoluția franceză începută în 1789 oferă o altă lume, omul este trasat cu alt contur, capabil să decidă asupra sa, nemaifiind nevoie de intervenția lui Dumnezeu, dar mai ales de cea a bisericii, idee promulgată deja în Iluminism prin deism- Marea Teorie admite existența unei divinități și a nemuririi sufletului, dar respinge implicarea zeului în acțiunile omului, acesta fiind singurul care poate decide pentru sine. Romantismul își are existența sub sfera încheierii erei religioase. Astfel nevoia de exprimare a eului și mai târziu de inventare a propriei persoane este pregnantă, individul trebuie să-și facă simțită prezența cu orice chip, reușita vieții sale devine una terestră. Se poate spune că destinul său nu mai este apărat de un Dumnezeu, la care secole de-a rândul omenirea se închinase.

Cultul religios este înlocuit de cultul omului, se întocmesc lucrări care să vorbească despre fabulosul existent în lume și în interiorul omului.[6] Există un puls al specificității care este pasionant și pasionat, un mit modern care fascinează și pe care omul este gata să-l mărească oricând, deoarece acesta contribuie la definirea propriei identități, fapt ce măgulește interesul pe care și-l intuiește sau dorește individul romantic. Acesta convins de importanța sa nu se teme să simtă și să se dedice cu toată ființa în sfera lui a plăcea. Miraculosul, de origine religioasă, cum îl găsește François-René de Chateaubriand în lucrarea sa Geniul Creștinismului, religia fiind ea însăși o pasiune: „Asemeni tuturor sentimentelor puternice, are ceva grav și trist; ne atrage în umbra mânăstirilor și pe vârfuri de munte. Frumusețea pe care o adoră creștinul nu este o frumusețe pieritoare; este acea frumusețe veșnică pentru care discipolii lui Platon se grăbeau să părăsească lumea.”[7]

Creștinismul este o religie care cere dăruire sinceră, profundă, avântul pe care-l au martirii lui nu vorbesc de nicio cumsecădenie, sau o anume cenzură pusă ființei. Exaltarea pe care o cere acesta este tocmai tresărirea eului pe care o regăsim în arta romantică, adânc implementată în viscerele sale. Vocea revoluționară romantică trezește spiritul și găsește miracolul ascuns imediat după colț, reveria însoțind realitatea, exact aici este punctul în care se întâlnește cu sentimentul religios faptul de a considera supranaturalul, miraculosul, inerente existenței.  Natura misterului este fascinația, religia are întotdeauna taine pe care omul nu le poate pătrunde, dar tocmai asta, în viziunea lui René este esența amândurora, pentru că noi nu putem pătrunde niciuna din naturile acestea.[8]

Pe scurt în ambele cazuri (Romantism și Sentimentul religios) sunt puse în discuție probleme de ordin metafizic, lumea efectivă fiind o mică parte a întregii existențe. În literatură nu trebuie să constituie religia în sine, miraculosul, subiecte, ci trebuie să se insinueze un substrat care să fie din sfera acestora: miraculosul trebuie să constituie motorul lucrării.[9]

Un alt factor pe care René găsește important în Creștinism este faptul că în el Dumnezeu este pus în legătură directă cu omul, există o relație cu individul, nu cu creația, astfel acesta reprezintă un background hotărâtor aproape în cultul pe care îl are Romantismul pentru om ca individ, acesta având acces personal la miracolul lumii: divinitatea. Pe care cultura europeană o resimte până secolul nostru. Naționalismul este profund legat de statul național care se afirmă încă de la jumătatea secolului al XVIII- lea. Societatea franceză este prima care se afirmă în fond ca unitate socială, fiind un fapt descoperit și de Madame de Staël. Aceasta face o remarcă foarte importantă cu privire la diferența dintre afirmarea individului și a masei.

Despre Germania este un studiu publicat la începutul secolului al XIX- lea, care tratează asupra modului de afirmare a unei națiuni. Autoarea stipulează faptul că  germanii sunt superiori prin indivizi, pe când francezii tind să se impună mai mult ca masă. Madame Staël reușește foarte bine să surprindă etosul societății romantice, unde se subliniază posibilitatea afirmării individuale în vederea consolidării națiunilor. Aceaste fiind mărețe prin contribuția personală a fiecăruia.[10] Madame de Staël încercând să surprindă specificul german în literatură face distincția între două tipuri de literatură, una de natură păgână- de inspirație antică și una spiritualistă- inspirată din Evul Mediu. Și în accepția acesteia regăsim o urmă vagă a unui miraculos ce este insinuat în domeniul literar.[11]

Pornește de la ideea că niciodată popoarele germanice nu au fost în totalitate integrate de către Imperiul Roman, astfel fiind numai parțial romanizate există un impediment major pentru francezi în înțelegerea literaturii germanice. În completarea acesteia Wagner precizează că există două tipuri de drame: una care își are sevele în roman regăsită în piesele lui Shakespeare- care a reușit să condenseze romanul în dramele sale și cealaltă drama greacă, alcătuită după indicațiile prost înțelese ale lui Aristotel, iar scriitori germani nu se pot identifica cu ei.[12] O altă voce care se duce spre trecutul din Evul Mediu și Renaștere, refuzând să fie subjugată doctrinei  antice promulgată până în prezentul său de câteva secole.

Nevoia de accesare a propriei identități a individului se face în contextul unei societăți care se bazează pe unitate, în această perioadă a supremației maselor, se dorește egalitatea morală a indivizilor. Nobilii nu își pot demonstra calitatea umană prin apel la titluri și moșteniri. Se face apel la prezent și la lucrul în sine. Se cere o renunțare la o tradiției care s-a întins pe secole, tocmai acest demers de tip nihilist reprezintă resortul constituirii noii ordini mundane. Îndepărtarea de simțul religios naște simțul social. Un sentiment și o pasiune care nu ajută efectiv la impunerea unei societăți de tip comunist, astfel ruperea francezului de religia instituționalizată în perioada iluministă creează o punte spre mișcările din secolul al XIX-lea. Națiunea aduce mereu contrastul acesta dintre împlinirea individuală și cea socială, o relație ce poate părea antagonică, dar care se îmbină foarte bine. Omul mediu fiind interesat de împlinirea proprie, astfel noile mișcări sociale se vor face cu scopul de atingere al binelui propriu.

Constanta moralității este omul, care este investit cu responasiblitatea față de propriul destin, dar și de cel al semenilor săi, al națiunii sale. Individul trebuie să protejeze societatea pentru a se proteja pe sine. Se ajunge foarte ușor astfel la comportamente maligne, precum rasismul sau antisemitismul[13]. În cazul celui de-al doilea tip de conflict unitatea socială și străinul perceput ca alteritate, ideea de națiune în națiune, se reflectă foarte bine tendința mișcărilor sociale specifice contextului nașterii ideii de națiune. Se poate distinge foarte clar premisa promulgată de Ortega y Gasset referitoare la distincția om-masă și omul de elită:

„Masa nimiceşte tot ceea ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat. Şi este cât se poate fle limpede că acest „toată lumea ” nu mai înseamnă „toată lumea”. „Toată lumea” însemna de obicei unitatea complexă a masei şi a minorităţilor disidente, specializate. Acum toată lumea înseamnă numai masa.”[14]

Elitismul are la bază sa ideea că trebuie să te sacrifici pentru cineva sau ceva. Există o nevoie de a te dedica unei cauze. În concepția lui José Ortega y Gasset puterea de sacrificiu presupune distanțarea de propria persoană, pe când, hiperindividualismul specific omului-masă scoate o posibilitate de a renunța la propria ta împlinire: „Contrar a ceea ce se crede de obicei, făptura de elită, şi nu masa, este cea care trăieşte într-o servitute esenţială. Viaţa i se pare fără rost dacă n-o pune în servi­ciul unei obligaţii superioare.” [15]

Chiar dacă masele sunt mânate de același scop, membrii săi, luptă pentru împlinirea propriei nevoi. Dacă liberatea de exprimare devine o cale spre împlinirea individuală, este o cauză pentru care aleg să lupte. Problema noii societăți este lipsa unui ideal anume, fiind nevoie de afirmarea propriilor nevoi astfel: „Odată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, devenise limpede că niciuna dintre stările sau clasele din diferitele ţări nu dorea sau nu era în stare să devină noua clasă conducătoare, adică să se identifice cu guvernul, aşa cum făcuse nobilimea de secole. Eşecul monarhiei absolute în a găsi un substitut în cadrul societăţii a dus la dezvoltarea deplină a statului naţional şi la pretenţiile sale de a se situa deasupra tuturor claselor, complet independent de societate şi de interesele ei specifice, ca adevărat şi singur reprezentant al naţiunii ca întreg. A contribuit, pe de altă parte, la adâncirea sciziunii dintre stat şi societatea pe care se întemeia corpul politic al naţiunii.[16]

Oamenii la începutul secolului al XX-lea aveau nevoie de un rău împotriva căruia să lupte. Proaspăt formate națiunile nu defineau foarte bine specificitatea unei națiuni. Contribuția schimbării sociale totale, în propagarea antisemitisumului este una aproape hătărâtoare. Lupta împotriva „răului evreiesc” are trei paliere de dezvoltare. Un punct foarte important, atins de Hannah Arendt, este faptul că ura trebuia îndreptată asupra unei comunități de pe urma căreia se puteau obține anumite beneficii. Evreii sunt cel mai bun țap ispășitor pentru demararea unui fenomen de violență extremă. „Un antisemit pretindea că evreii provocaseră războiul. Cineva i-ar fi replicat: „Da, evreii şi bicicliştii.” „De ce bicicliştii?” întreabă primul. „De ce evreii?” răspunde celălalt.”[17]

Era nevoie de capital pentru pornirea unui război. Antisemitismul are la bază teoria țapului ispășitor, acesta fiind asimilat în perioada impunerii noului ideal de om al societății egalității indivizilor cu monarhia absolută, cea care se îndepărta de noua realitate a tuturor posibilităților:

„Teoria că evreii sunt întotdeauna ţapul ispăşitor implică de fapt că ţapul ispăşitor ar putea fi, la fel de bine, şi altcineva. Ea susţine inocenţa perfectă a victimei; o inocenţă care insinuează nu numai că nu s-a făcut niciun rău, dar şi că nu s-a făcut nimic care să poată fi pus în vreo legătură posibilă cu problema în discuţie.”[18] Apariția antisemitismului așa cum va fi perceput și la început de secol al XX-lea, se face concomitent cu instituirea statului național.

„Prăbușirea ordinii feudale dăduse naștere noului concept revoluționar al egalității, potrivit căruia o „națiune în cadrul națiunii” nu mai putea fi tolerată.”[19] Egalitatea spre care se îndreaptă omul modern, nu putea fi încetinită de evreii care-și formaseră propria națiune în marea națiune, o societate care trebuia să aducă pentru toți cu șanse egale. Din nou, evreul joacă, rolul de țap ispășitor. Dacă în Evul Mediu, otrăvea râuri și aducea ciumă, acum devenea o piedică în calea instituirii „cetății ideale”. Evreii erau deja imunizați față de un comportament care-i exclude din ordinea societății. Astfel marile acuze aduse acestora sunt primite fără nicio reacție din partea acestora. Un gânditor progresist, liberal, recunoștea în evrei comportamentul de tip feudal al „națiunii evreiești”. Din această idee de națiune în națiune va prinde contur ideea de parazit al societății pentru care societatea era sacrificată:

„În timpul Revoluției Franceze și după aceea, clerul francez și aristrocrații francezi și-au adăugat vocile la sentimentele generale antievreiești, chiar dacă nu pentru alte motive sau pentru motive mai materiale. Ei au acuzat guvernul revoluționar de a fi ordonat vânzarea proprietăților cleicale pentru a-i plăti <<pe evreii și pe negustorii cărora le este îndatorat guvernul.>>”[20]

Dezvoltarea francezilor, după Revoluție, se face prin intermediul negustorilor, care aveau nevoie de capital. Atunci evreul bancher joacă un rol foarte important, se crede că el este figura centrală a devoltării economice post revoluție.[21]

O comunitate căreia i se spune să-și păstreze propriul teritoriu, care este învățată să stea la marginea societăților, învățată să se departajeze clar de restul comunității, va fi pedepsit de-a se fi restras prin propria alegere. Ura îndreptată împotriva elitelor va lovi fără să analizeze faptele, neînțelegând foarte bine ce presupune o comunitate restrânsă. Idealul acesta al națiunii pretinde și disprețul față de popoarele care nu au reușit să își creeze propria națiunea, poporul fără stat devine un parazit, o alteritate a corpului social egalitar. Masele prind amploare în secolul al XIX-lea, iar elitele trebuie dizolvate, orice comunitate restrânsă devine un impediment în formarea societății ideale a egalitarismului. În secolul al XVII-lea, evreii care primeau un regim special, trezesc semne de întrebare. În secolul al XVIII-lea, Christian Wilhelm Dohm, susținător al abilitării evreilor, deja ridica problema favoritismului pentru evreii bogați. Persoane favorizate chiar și în detrimentul „fraților de sânge”.[22]

Lupta de clasă nu face distincția dintre rasă și statutul social, în acest caz antisemitismul devenind egal cu naționalismul. Să spui că lupți împotriva evreilor este egal cu a spune că lupți împotriva societății feudale. Marea problemă a societății naționaliste este lipsa de toleranță cu privire la cei care nu urmează idealul propus de majoritari. Individul pus față în față cu cel care nu este dispus să-i urmeze calea, în care se încredere în chip absolut, va face tot posibilul ca societatea să își găsească o singură voce, una care să susțină demersul tău.

Naționalismul va crea mereu un context conflictual bazat pe pretexte care țin de o realitate abstractă, vorbind fie despre un sentiment profund și inexplicabil, fie de anumite valori cu un puternic caracter sacru. Individul pus în fața comunicării interculturale va fi reticent sau obtuz în orizontul propriei sale împlinirii. Atât timp cât scopul rearanjării sociale are caracterul de a distruge propria împlinire în cadrul social va fi asimilat ca un element străin nociv.  O societate creată pe o falsă simțiere națională va purta o luptă cu o falsă societate globală.  Factorii de tip socio-economic sunt cei care angrenează oamenii în luarea unor măsuri. Împlinirea socio-economică este factorul decisiv în modul de reacție în fața noului social.


Bibliografie
  1. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, trad. Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, București, 2008;
  2. Chateaubriand, René, Geniul Creștinismului, traducere, prefaţă şi note de Marina Vazaca, București, Anastasia, 1998;
  3. Gasset, José Ortega y, Revolta maselor, traducere Coman Lupu, Humanitas, București, 2007;
  4. Madame de Staël, Scrieri alese, Irina Mavrodin, București, Editura De Stat Pentru Literatură Universală, 1967;
  5. Săgeată, Radu, Globalizare culturală şi cultură globală. Global şi local în geografia culturală, Editura Universitară, Bucureşti, 2009;
  6. Tufaru, Marian, Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării, în Historia, sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lupta-dintre-revolutia-franceza-si-biserica-fenomenul-decrestinarii;
  7. Wagner, Richard, Opera și drama, traducere de Liviu Rusu şi Bucur Stănescu, București, Editura Muzicală, 1983;

Voința de putere spre o metafizică a subiectului modern

Exegeza făcută de Martin Heidegger filosofiei lui Nietzsche are miza de-a demonstra faptul că se poate vorbi despre o metafizică a filosofului în cauză. Chiar în ciuda nihilismului schemei sale filsofice. Premisa de la care pornește Heidegger este că metafizica se fundamentează pe valori. Miza nihilismului în perspectiva lui Nietzsche, ne spune Heidegger, este că valorile pot muri. Valorile sunt profund legate de contextul istoric care le generează. Evoluția omului condiționează instituirea de valori. Fiecare epocă își are propriile sale valori prin care, individul epocii respective, se raportează la viață. Contemporaneitatea are propria axă existențială pe care trebuie să o urmeze omul.

„Valorile, odată ce au fost epuizate, generează nihilismul. Valorile sunt privite organicist; ele trăiesc şi mor. Atunci când mor, ele primesc o trăsătură spectrală, care le permite să supravieţuiască, în ciuda extincţiei lor actuale.”

Ștefan Bolea, Introducere în nihilismul nietzschean, Editura Aius Printed, Craiova,  2012, p. 13;

Se raportează la valorile ca la organisme vii cu propria lor durată existențială. Pentru Nietzsche, spune Heidegger, sistemul de valori al societății pornește de la principiul organicist, societatea umană funcționează ca un organism. Răspunsul lui Heidegger nu este sincer în totalitate. Explicarea conceptelor fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche se face în funcție de modul în care răspunde întrebării fundamentale a metafizicii heideggeriene:

„De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?”, care, în vizunea lui Heidegger reprezintă, potrivit rangului ei, prima dintre întrebări, deoarece ea este cea mai vastă, cea mai adîncă şi întrebarea originară prin excelenţă.”

Martin Heidegger, Întrebarea fundamentală a metafizicii în Introducere în metafizică, traducere de Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger, Humanitas, București, 1999, p. 9;

Heidegger face ordine în opera filosofului nihlist printr-un amplu proces de redimensionare. Acesta fiind convins de faptul că sensul cuvintelor care numește realitățile, al conceptele fundamentale ale metafizicii au capacitatea de-a se ascunde. Desemnificarea cuvintelor este un proces cu extindere nelimitată. Filosoful are menirea de a scoate la iveală adevărul ființei pentru a înțelege cât mai bine ființa în întregul ei. Este nevoie de fiecare dată pentru fiecare epocă să fie oferită o nouă răstălmăcire a sensurilor ființei. Adevărul ființei se află în mod firesc într-o stare de ascundere. Pentru Heidegger metafizica va fi adevărul. Leagă condiția adevărului de metafizică, de conceptul de „ascundere” sau „acoperire”:

„Faptul-de-a-fi-adevărat propriu λόγος ca ἀληθείᾳ vrea să spună că λέγειν ca αποφαινεσθαι fiinţarea despre care este vorba e scoasă în afară din ascunderea ei şi e făcută să se vadă ca un neascuns (αληθεζ) este des-coperită.”

Martin Heidegger, Ființă și Timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003, p. 44;

Adevărul, spune Heidegger, este istoric, profund legat de contextul epocii, de aceea va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor. Starea aceasta de ascundere a adevărului ființării este un fenomen care survine și în mod natural. Metafizica lui Nietzsche este redimensionată de Heidegger ca stare de „des-coperire a adevărului” se face în funcție de sensul pe care dorește să-l ofere Heidegger, același pe care-l oferă prin problematizarea esenței metafizicii.

„Acoperirea însăşi, fie că este concepută în sensul de ascundere, de obturare sau de disimulare, are la rîndul ei o îndoită posibilitate. Există acoperiri întîmplătoare aşa cum există altele necesare, adică cele întemeiate în felul de a subzista al lucrului des-coperit. Orice concept sau orice propoziţie fenomenologică extrase originar sînt pîndite, în măsura în care sînt comunicate sub forma unui enunţ, de posibilitatea denaturării. Ele sînt transmise mai departe pierzîndu-şi înţelesul şi înrădăcinarea lor şi devin o simplă teză fără acoperire.”

Idem, pp. 47-48;

Oferă o interpretare care se pliază pe necesitățile dimensiunilor filosofiei pentru „întrebarea fundamentală a metafizicii”: „De ce este de fapt ființare, și nu, mai curând, nimic?” Heidegger spune că este o problematică ontologică, este și esenţa metafizică fundamentală a modernităţii, în mod special a nihilismul. Întrebarea privitoare la sensul fiinţei o interogație a filosofiei lui Heidegger, formulată încă de la prima sa operă importantă, Fiinţă şi timp, devine importantă tocmai pentru că Niezsche a formulat-o pentru prima dată. Întrebarea formulată de Nietzsche este esenţa nihilistă a metafizicii occidentale. De aceea este important pentru bazele sitemului filosofic heideggerian. Din această cauză sarcina de a-l interpreta pe Nietzsche, pentru a demonstra că se poate vorbi despre o metafizică a lui Nietzsche, este foarte importantă reluarea întrebării privitoare la sensul fiinţei. Redimensionarea filosofiei lui Nietzsche este importantă și pentru sistemul lui Heidegger. Se poate vorbi despre metafizica lui Nietzsche atât timp cât poate fi și o onto-logie.

Conceptele pe care își construiește metafizica, ne spune Heidegger, sunt: voința de putere, nihlismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea (ca esența adevărului ființării). Cele cinci articulări ale esenței metafizicii (Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, traducere de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p.121). Cuvântul pentru Heidegger este calea spre adevăr. Esența lucrurilor poate fi găsită prin intermediul semnificațiilor lucrului numit. Din păcate această denumire a esenței are o condiție efemeră, semnificația reală are tendința de a se ascunde. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală. Pornind de la această premisă, Heidegger, va oferi și semnificațiile elementelor de bază a metafizicii nihilismului. Prin nihilism înțelege istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin natura/esența lui este destinat să se ascundă. Nihilismul și problema ființei heideggeriene sunt interconectate.

Nihilismul este trăsătura fundamentală a istoriei europene prin care se face la răstimpuri răsturnarea tutror valorilor.(Idem, p. 14) Nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axilologică a lumii. Iar importanța acestuia, în interpretarea lui Heidegger este esențială și pentru exegeza propriei sale viziuni asupra rolului metafizicii. Morala reprezintă cauza nihlismului. Prin intermediul lui se instituie idealurile suprasensibile, care sunt inaccesibile

„viața apare astfel ca fiind inaptă și nepotrivită în cel mai înalt grad pentru transpunerea în realitate a acestor valori.”

Idem, p. 47

Pentru a deveni accesibile, spune Heidegger, valorile trebuie luate din mediul acesta inaccesibil:„Odată cu devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie înlăturat, înainte de toat e, locul în care se află aceste valori, adică suprasensibilul subzistent în sine.” (Idem, p. 49) Prin nihilism se ajunge la o interogație fundamentală:

„Ce valoare are întregul ființării?” Prin nihilismul activ se trece mai departe de modul în care se prezenta viața până în prezent. Adevărul este starea de neascundere, în esență reprezintă scoaterea din starea de ascundere. Acesta pornește de la ființarea căreia adevărul îi permite să iasă din starea de ascundere, aceasta este determinată potrivit cu esența adevărului. De aceea va lua forme diferite. Adevărul este întotdeauna istoric iar umanitatea trebuie de fiecare dată să-l redimensioneze, fiind modul prin care îl păstrează. Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”. (Idem, p. 10)

Esența unitară a metafizicii, care este socotită adevăr, este strâns legată de întregul ființării, particularitatea pe care o deține esența adevărului, istoria pe care o cunoaște adevărul și umanitatea situată în adevăr cu menirea de-al păstra (Idem, p. 12). Pentru Heidegger condiția esențială a unui gânditor este sctrict legată de modul în care, atunci când este invitat să păstreze prin gândire adevărul, reușește să „păstreze prin gândire adevărul, vine să articuleze, să întemeieze să comunice și să păstreze adevărul” (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 12)

Iar acest mod de a prelua și a reda adevărul este de fapt modul prin care pregătește locul unei umanități în istorie (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 13). Pentru Heidegger orice gândire metafizică trebuie să fie onto-logie, trebuie să trimită către condiția ființei, gândind ființa o putem găsi. Doar ruptura dintre cuvânt și realitate ne îndepărtează de ființă, singurul subiect demn pentru căutările noastre. Prin eterna reîntoarecere a aceluiași Heidegger înțelege modul în care ființarea este în întregul ei. Eterna reîntoarcere a aceluiași reprezintă ajungerea la prezență printr-o mișcare în circuit. Scopul acesteia este să asigure „posibilitatea permanentă a exercitării puterii ca putere” (Idem, p. 58). Supraomul este un nihilist, prin el se neagă întreaga tradiție.

Voința de putere ca viață este foarte simplu de urmărit pentru Nietzsche cel mai slab va dori mereu să fie precum cel puternic. Pentru el este foarte ușor de distins dintre cel puternic, cel care va prefera mereu diversitatea, și cel slab care va prefera mereu unitatea. Superioroitatea constă în independență, fapt ce conferă și libertatea alegerilor variate:

„Cu cât este mai mare impulsul spre unitate, cu atât mai mult putem conchide cu privire la prezenţa aici a slăbiciunii; cu cât mai mare impulsul spre varietate, diferenţă, descompunere interioară, cu atât mai multă forţă.”

De partea cealaltă, spune Nietzche, „Elementul mai slab se precipită în jurul celui mai puternic datorită hranei deficitare; el vrea să se adăpostească, să devină pe cât posibil una cu acesta.” Este un mod de a se confirma natura lui inferioară, acestuia prin intermediul dorinței devenirii ca cel superior lui. Pe când „Elementul mai puternic, dimpotrivă, îl respinge, el nu vrea să dispară în acest mod; mai degrabă, în cursul creşterii el se scindează în două şi în mai multe părţi.” Voința de putere reprezintă. Prin voință de putere nu trebuie să înțelegem o sete de putere.

„Noi, cititorii lui Nietzsche, trebuie să evităm patru contrasensuri posibile : (…) referitor la voinţa de putere (să credem că voinţa de putere înseamnă «dorinţă de a domina» sau «a vrea puterea»).”

Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999, p. 412

Pentru Nietzsche voința de putere este importantă pentru împlinirea unei epoci. Dar voința de putere se poate aplica devenirii particularului. Prin această voință omul va fi mereu în căutarea a ceva ce este mai bun decât el. Reprezintă modul prin care își face mereu un ideal, fiind mereu într-o continuă devenire. Heidegger extinde această arie a acțiunii voinței de putere, aceasta este motorul a tot ce ființează pentru devenire: toată fiinţarea nu este altceva decît voinţă de putere.” (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 56). Voința de putere trebuie înțeleasă prin raportare la ființarea ca atare, Caracterul nelimitat al voinței de putere stă tocmai în faptul că nu reprezintă setea de putere:

„voinţa de putere instituie condiţiile conservării şi intensificării sale sub forma punctelor de vedere, în speţă instituie valori.”

Idem

Este un mod de a determina evoluția. Dacă ar fi fost o simplă dorință de a avea puterea ar fi trebuit ca până la ea se vrei ceva anume, ar fi avut ceva prestablit. Prin voința de putere se înțelege „aspirație către posibilitatea exercitării forței”, este esența cea mai intimă a ființării ființei”. Prin ea înțelegem mai întâi „aspirația către posibilitatea exercitării forței” care este o aspirație către posedarea puterii. Caracterul voinței de putere de a institui valori a fost cel care i-a atras atenția lui Heidegger, reușind astfel să discearnă între nihilismul negativ și cel pozitiv:

„Heidegger remarcase deja faptul că „voinţa de putere a devenit origine şi măsură a unei noi instituiri a valorilor”, făcând diferenţa dintre un nihilism negativ, înţeles ca „devalorizare a valorilor supreme” şi unul pozitiv, ce vizează depăşirea nihilismului.” Nihilismul este cel care conduce către voințța de putere prin care se instituie valori, prin care subiectul se poate afla în starea de deschidere: „nihilismul reprezintă logica gândită până la capăt a marilor noastre valori şi idealuri.”

Voința de putere poate fi considerată o împlinire a subiectului (omul) atât timp cât prin intermediul ei se poate deschide către transcendent. Voința de putere nu ridică miza condiționării omului. Cât timp voința de putere te face să părăsești de fiecare dată tot ce nu te mai poate împlini este un mod de împlinire.

Dasein-ul reușește de a ieși din griul cotidian, prin care devine conștient de sine, reușește să iasă din starea de a fi cu ceilalți spre deschiderea spre ființă. Prin intermediul voinței de putere se deschide către ființă, iar asta oferă omului modalitatea situării în condiția specifică lui, atinge autenticitatea condiției sale. Esența omului va fi atinsă, prin intermediul voinței de putere, pentru că trimite către valori, către nevoia de a regăsi și institui ordinea axiologică autentică. Voința de putere, în concepția lui Heidegger poate să ofere libertatea necesară pentru subiect (omul) de a se deschide către universal. Iar universalul va fi cel care îi redă condiția lui umană. Acționează ca „voința-de-a-avea-conștiință” prin care Dasein-ul este chemat să lase să acţioneze în el „sinele cel mai propriu”. Reconsiderarea valorilor este în strânsă legătură cu necesitatea instituirii discernământului.

Este un alt mod de asumare, prin care se face o lepădare a unui fals sine, doar așa fiind posibilă deschiderea către alte valori, pe care le poate accesa prin intermediul apelului la universal (Ființă). Prin intermediul ei omul reușește să situeze în timp, îl trimite către interogarea spre orizontului axiologic al epocii în care există: „[…] ori de cîte ori Dasein-ul înţelege şi explicitează în chip spontan ceva precum faptul-de-a-fi, el o face pornind de la timp. Acesta trebuie adus la lumină şi conceput în chip natural ca orizont al oricărei înţelegeri şi explicitări a fiinţei. Pentru ca acest lucru să ne fie limpede, este nevoie de o explicare originară a timpului ca orizont al înţelegerii fiinţei, şi anume pornind de la temporalitate ca fiinţă a Dasein-ului înţelegător de fiinţă” Interogația asupra esenței Dasein-ului, înțeles ca ființarea anume prentru care modul autentic de a fi este miza existenței sale, deschisă prin intermediul interogației asupra valorilor primite ca dat, oferă libertatea gândirii, nihilismul pozitiv care trimite spre cercetare.

Pentru Heidegger voința de putere are o importanță crucială în modul său de-a prezenta raportarea Dasein-ului la sine. Acesta reușind doar prin intermediul lumii să caute autenticitatea existenței sale:„Tocmai lumea ca proiecţie totalizatoare a Dasein-ului, premergătoare oricărei raportări, dar care totodată face posibilă raportarea constantă a omului la fiinţarea care nu este el însuşi (lucrurile materiale şi vieţuitoarele), precum şi la fiinţarea care este el insuşi (ceilalţi oameni şi el insuşi), determină in primă instanţă existența omului.”

Voința de putere este specifică omului, acesta poate să simtă nevoia unei reactualizări, prin ea se trimite către adevărata ființă. Este modul prin care Daisen-ul este pus în fața interogării metafizice, esențială pentru descoperirea esenței trăirii sale, a originalității sale. Este calea prin care subiectul depășește prejudecata înțelegerii ființării: „Atunci când în epoca modernă, subiectul, spiritul, persoana sunt aduse în planul interogării, înțelegerea ființei lor are ca punct de plecare tot ființarea inerțială în calitatea ei de a fi reprezentată s‐a rămas la prejudecata potrivit căreia gândirea este înțeleasă pornind de la actul vederii iar ființa în genere ca fapt‐de‐a‐fi‐în‐fața‐ ochilor.” Metafizica propusă de Heidegger se face pornind de la subiect, de la Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume. Este plasarea subiectului în centrul lumii, modul prin care poate să interogheze ființa prin prisma existenței sale istorice. Subiectul va trebui să se raporteze la ce-l înconjoară în funcție de posibilitatea descoperirii propriei sale autenticități. Împlinirea subiectului se face printr-un umanism care leagă existența de gândirea care „se abandonează ființei şi se lasă revendicată de ea pentru a rosti adevărul ființei”.

Bibliografie
  1. Bolea, Ștefan, Introducere în nihilismul nietzschean, Editura Aius Printed, Craiova, 2012;
  2. Deleuze, Gilles, Nietzsche, traducere Bogdan Ghiu, note şi prefaţă de Bogdan Ghiu, Editura All Educational, 2002, Bucureşti;
  3. Heidegger, Martin, Ființă și Timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003;
  4. Heidegger, Martin, Introducere în metafizică, traducere de Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger, Humanitas, București, 1999;
  5. Heidegger, Martin, Metafizica lui Nietzsche, traducere de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005;
  6. Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Editura Politică, București, 1988;
  7. Nietzsche, Friedrich, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999;
  8. Pöggeler, Otto, Drumul gândirii lui Heidegger, traducere de Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 1998.