Identitate și alteritate națională în contextul împlinirii socio-economice

Factorii economico-comerciali sunt cei care prezintă beneficiile instituirii unei societăți globale. Globalizarea apare pe fondul unei necesități de comunicare transnațională, datorată liberalizării comerțului care vine să sprijine consolidarea unui stat. În contextul actual, al unei comunicări transculturale, suntem tentați să credem că acesta este factorul decisiv în crearea unei comunități globale. Cu toate acestea mai departe de plăcerea explorării culturale pentru desăvârșirea personală se află o tendință exterioară, bazată pe un principiu al consumului și  nu al cultivării. Există o realitate exterioară omului care obligă individul să tolereze și să integreze elementele pe care le consideră străine:

„Internaţionalizarea comerţului şi a investiţiilor a constituit una dintre principalele cauze ale intensificării procesului de globalizare. În epoca globalizării informaţionale, tranzacţiile financiare şi acordurile de cooperare se realizează extrem de rapid de pe un continent pe altul, de pe un meridian pe altul. La nivel local, ca urmare a schimburilor internaţionale, pătrund tot mai frecvent produse şi idei străine comunităţii respective, care de obicei sunt asimilate şi integrate, devenind obişnuite.”[1]

Liberalizarea comerțului pe continentul european în forma cunoscută astăzi își are rădăcinile în acordul din data de 9 mai 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, prezintă un plan de cooperare aprofundată. Mai apoi, la data de 18 aprilie 1951 pe baza acestui plan, se semnează un tratat între șase țări (Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg) pentru colaborarea în modul de organizare a industriei grele, cea a cărbunelui și a oțelului. La data de 25 martie 1957 se înființează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului sau piața comună.[2]

Se ajunge la un acord prin care se dorește eradicarea violenței care a atins proporțiile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe fondul acesta se creează foarte multe tensiuni, formându-se relații de antinomie pe plan socio-cultural, există un conflict continuu între ceea ce am putea numi identitate și alteritate, înțelegând termenul de alteritate cu sensul de „celălalt”, de străin, perceput ca adversar. Se creează conflictul național vs. global, individ vs. societate, identitate vs. diversitate, conflicte care au la bază o mai veche nevoie de unitate. Pe fondul acesta al schimbării modului în care era perceput etosul unei societăți se inituie ideea de națiune și de identitate națională, o nevoie destul recentă. Nașterea națiunilor, a nevoii de identitate națională, este și ea destul de recentă.

Începând cu secolul al XIX- lea modul în care este percepută prioritatea oamenilor, făcându-se trecerea de la elitism la o societate a celor mulți[3], se nasc fenomene sociale care se bazează pe un nou ideal uman. Perioada romantică acest nou ideal uman, romantismul este cel care pune accent pe simțul național, pe identitatea națională. Noul om este unul

„multitudinar, căruia secolul al XlX-lea îi dă naştere într-o proporţie tot mai mare? … facilitate materială absolută, în toate privinţele. Niciodată omul mediu n-a putut să-şi rezolve cu atâta înlesnire problemele sale economice. În vreme ce, proporţional, marile averi descreşteau, iar existenţa muncitorului din industrie devenea tot mai dură, omul mediu — din oricare clasă socială — îşi vedea orizontul tot mai liber cu fiecare zi. în fiecare zi, la repertoriul standardului său de viaţă se adăuga un nou lux.”[4]

Pe fondul acestui sentiment puternic de unitate în simț național apare pe scena istoriei dihotomia dintre ceea ce Ortega y Gasset numea om-masă (pe care îl asimilează cu omul științific) și elita. Cel dintâi ajunge să prindă amploare în contextul creat de Revoluția Franceză (1789), elita este percepută în sens peiorativ:

„Când se vorbeşte despre <<minorităţi de elită>>, oamenii de rea-credinţă au obiceiul de a denatura înţelesul acestei expresii, făcându-se că nu ştiu că individul de elită nu este pretenţiosul care se crede superior celorlalţi, ci acela care este mai exigent cu sine decât cu alţii, chiar dacă aceste aspiraţii superioare nu ajung să se realizeze în el.”[5]

Monarhia devine răul care trebuie îndepărtat, orice urmă de împărțire a societății în termeni feudali devine un impediment în realizarea omului. Un om nou care este dornic de libertate și de unitate, se pune accentul foarte mult pe egalitate. Unitatea aceasta creează impresia de libertate absolută, tocmai prin faptul că se pornește de la premisa că așa se elimină orice risc de revenire la vechea societate. De aici se creează  aversitatea față de un altul.

Revoluția franceză începută în 1789 oferă o altă lume, omul este trasat cu alt contur, capabil să decidă asupra sa, nemaifiind nevoie de intervenția lui Dumnezeu, dar mai ales de cea a bisericii, idee promulgată deja în Iluminism prin deism- Marea Teorie admite existența unei divinități și a nemuririi sufletului, dar respinge implicarea zeului în acțiunile omului, acesta fiind singurul care poate decide pentru sine. Romantismul își are existența sub sfera încheierii erei religioase. Astfel nevoia de exprimare a eului și mai târziu de inventare a propriei persoane este pregnantă, individul trebuie să-și facă simțită prezența cu orice chip, reușita vieții sale devine una terestră. Se poate spune că destinul său nu mai este apărat de un Dumnezeu, la care secole de-a rândul omenirea se închinase.

Cultul religios este înlocuit de cultul omului, se întocmesc lucrări care să vorbească despre fabulosul existent în lume și în interiorul omului.[6] Există un puls al specificității care este pasionant și pasionat, un mit modern care fascinează și pe care omul este gata să-l mărească oricând, deoarece acesta contribuie la definirea propriei identități, fapt ce măgulește interesul pe care și-l intuiește sau dorește individul romantic. Acesta convins de importanța sa nu se teme să simtă și să se dedice cu toată ființa în sfera lui a plăcea. Miraculosul, de origine religioasă, cum îl găsește François-René de Chateaubriand în lucrarea sa Geniul Creștinismului, religia fiind ea însăși o pasiune: „Asemeni tuturor sentimentelor puternice, are ceva grav și trist; ne atrage în umbra mânăstirilor și pe vârfuri de munte. Frumusețea pe care o adoră creștinul nu este o frumusețe pieritoare; este acea frumusețe veșnică pentru care discipolii lui Platon se grăbeau să părăsească lumea.”[7]

Creștinismul este o religie care cere dăruire sinceră, profundă, avântul pe care-l au martirii lui nu vorbesc de nicio cumsecădenie, sau o anume cenzură pusă ființei. Exaltarea pe care o cere acesta este tocmai tresărirea eului pe care o regăsim în arta romantică, adânc implementată în viscerele sale. Vocea revoluționară romantică trezește spiritul și găsește miracolul ascuns imediat după colț, reveria însoțind realitatea, exact aici este punctul în care se întâlnește cu sentimentul religios faptul de a considera supranaturalul, miraculosul, inerente existenței.  Natura misterului este fascinația, religia are întotdeauna taine pe care omul nu le poate pătrunde, dar tocmai asta, în viziunea lui René este esența amândurora, pentru că noi nu putem pătrunde niciuna din naturile acestea.[8]

Pe scurt în ambele cazuri (Romantism și Sentimentul religios) sunt puse în discuție probleme de ordin metafizic, lumea efectivă fiind o mică parte a întregii existențe. În literatură nu trebuie să constituie religia în sine, miraculosul, subiecte, ci trebuie să se insinueze un substrat care să fie din sfera acestora: miraculosul trebuie să constituie motorul lucrării.[9]

Un alt factor pe care René găsește important în Creștinism este faptul că în el Dumnezeu este pus în legătură directă cu omul, există o relație cu individul, nu cu creația, astfel acesta reprezintă un background hotărâtor aproape în cultul pe care îl are Romantismul pentru om ca individ, acesta având acces personal la miracolul lumii: divinitatea. Pe care cultura europeană o resimte până secolul nostru. Naționalismul este profund legat de statul național care se afirmă încă de la jumătatea secolului al XVIII- lea. Societatea franceză este prima care se afirmă în fond ca unitate socială, fiind un fapt descoperit și de Madame de Staël. Aceasta face o remarcă foarte importantă cu privire la diferența dintre afirmarea individului și a masei.

Despre Germania este un studiu publicat la începutul secolului al XIX- lea, care tratează asupra modului de afirmare a unei națiuni. Autoarea stipulează faptul că  germanii sunt superiori prin indivizi, pe când francezii tind să se impună mai mult ca masă. Madame Staël reușește foarte bine să surprindă etosul societății romantice, unde se subliniază posibilitatea afirmării individuale în vederea consolidării națiunilor. Aceaste fiind mărețe prin contribuția personală a fiecăruia.[10] Madame de Staël încercând să surprindă specificul german în literatură face distincția între două tipuri de literatură, una de natură păgână- de inspirație antică și una spiritualistă- inspirată din Evul Mediu. Și în accepția acesteia regăsim o urmă vagă a unui miraculos ce este insinuat în domeniul literar.[11]

Pornește de la ideea că niciodată popoarele germanice nu au fost în totalitate integrate de către Imperiul Roman, astfel fiind numai parțial romanizate există un impediment major pentru francezi în înțelegerea literaturii germanice. În completarea acesteia Wagner precizează că există două tipuri de drame: una care își are sevele în roman regăsită în piesele lui Shakespeare- care a reușit să condenseze romanul în dramele sale și cealaltă drama greacă, alcătuită după indicațiile prost înțelese ale lui Aristotel, iar scriitori germani nu se pot identifica cu ei.[12] O altă voce care se duce spre trecutul din Evul Mediu și Renaștere, refuzând să fie subjugată doctrinei  antice promulgată până în prezentul său de câteva secole.

Nevoia de accesare a propriei identități a individului se face în contextul unei societăți care se bazează pe unitate, în această perioadă a supremației maselor, se dorește egalitatea morală a indivizilor. Nobilii nu își pot demonstra calitatea umană prin apel la titluri și moșteniri. Se face apel la prezent și la lucrul în sine. Se cere o renunțare la o tradiției care s-a întins pe secole, tocmai acest demers de tip nihilist reprezintă resortul constituirii noii ordini mundane. Îndepărtarea de simțul religios naște simțul social. Un sentiment și o pasiune care nu ajută efectiv la impunerea unei societăți de tip comunist, astfel ruperea francezului de religia instituționalizată în perioada iluministă creează o punte spre mișcările din secolul al XIX-lea. Națiunea aduce mereu contrastul acesta dintre împlinirea individuală și cea socială, o relație ce poate părea antagonică, dar care se îmbină foarte bine. Omul mediu fiind interesat de împlinirea proprie, astfel noile mișcări sociale se vor face cu scopul de atingere al binelui propriu.

Constanta moralității este omul, care este investit cu responasiblitatea față de propriul destin, dar și de cel al semenilor săi, al națiunii sale. Individul trebuie să protejeze societatea pentru a se proteja pe sine. Se ajunge foarte ușor astfel la comportamente maligne, precum rasismul sau antisemitismul[13]. În cazul celui de-al doilea tip de conflict unitatea socială și străinul perceput ca alteritate, ideea de națiune în națiune, se reflectă foarte bine tendința mișcărilor sociale specifice contextului nașterii ideii de națiune. Se poate distinge foarte clar premisa promulgată de Ortega y Gasset referitoare la distincția om-masă și omul de elită:

„Masa nimiceşte tot ceea ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat. Şi este cât se poate fle limpede că acest „toată lumea ” nu mai înseamnă „toată lumea”. „Toată lumea” însemna de obicei unitatea complexă a masei şi a minorităţilor disidente, specializate. Acum toată lumea înseamnă numai masa.”[14]

Elitismul are la bază sa ideea că trebuie să te sacrifici pentru cineva sau ceva. Există o nevoie de a te dedica unei cauze. În concepția lui José Ortega y Gasset puterea de sacrificiu presupune distanțarea de propria persoană, pe când, hiperindividualismul specific omului-masă scoate o posibilitate de a renunța la propria ta împlinire: „Contrar a ceea ce se crede de obicei, făptura de elită, şi nu masa, este cea care trăieşte într-o servitute esenţială. Viaţa i se pare fără rost dacă n-o pune în servi­ciul unei obligaţii superioare.” [15]

Chiar dacă masele sunt mânate de același scop, membrii săi, luptă pentru împlinirea propriei nevoi. Dacă liberatea de exprimare devine o cale spre împlinirea individuală, este o cauză pentru care aleg să lupte. Problema noii societăți este lipsa unui ideal anume, fiind nevoie de afirmarea propriilor nevoi astfel: „Odată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, devenise limpede că niciuna dintre stările sau clasele din diferitele ţări nu dorea sau nu era în stare să devină noua clasă conducătoare, adică să se identifice cu guvernul, aşa cum făcuse nobilimea de secole. Eşecul monarhiei absolute în a găsi un substitut în cadrul societăţii a dus la dezvoltarea deplină a statului naţional şi la pretenţiile sale de a se situa deasupra tuturor claselor, complet independent de societate şi de interesele ei specifice, ca adevărat şi singur reprezentant al naţiunii ca întreg. A contribuit, pe de altă parte, la adâncirea sciziunii dintre stat şi societatea pe care se întemeia corpul politic al naţiunii.[16]

Oamenii la începutul secolului al XX-lea aveau nevoie de un rău împotriva căruia să lupte. Proaspăt formate națiunile nu defineau foarte bine specificitatea unei națiuni. Contribuția schimbării sociale totale, în propagarea antisemitisumului este una aproape hătărâtoare. Lupta împotriva „răului evreiesc” are trei paliere de dezvoltare. Un punct foarte important, atins de Hannah Arendt, este faptul că ura trebuia îndreptată asupra unei comunități de pe urma căreia se puteau obține anumite beneficii. Evreii sunt cel mai bun țap ispășitor pentru demararea unui fenomen de violență extremă. „Un antisemit pretindea că evreii provocaseră războiul. Cineva i-ar fi replicat: „Da, evreii şi bicicliştii.” „De ce bicicliştii?” întreabă primul. „De ce evreii?” răspunde celălalt.”[17]

Era nevoie de capital pentru pornirea unui război. Antisemitismul are la bază teoria țapului ispășitor, acesta fiind asimilat în perioada impunerii noului ideal de om al societății egalității indivizilor cu monarhia absolută, cea care se îndepărta de noua realitate a tuturor posibilităților:

„Teoria că evreii sunt întotdeauna ţapul ispăşitor implică de fapt că ţapul ispăşitor ar putea fi, la fel de bine, şi altcineva. Ea susţine inocenţa perfectă a victimei; o inocenţă care insinuează nu numai că nu s-a făcut niciun rău, dar şi că nu s-a făcut nimic care să poată fi pus în vreo legătură posibilă cu problema în discuţie.”[18] Apariția antisemitismului așa cum va fi perceput și la început de secol al XX-lea, se face concomitent cu instituirea statului național.

„Prăbușirea ordinii feudale dăduse naștere noului concept revoluționar al egalității, potrivit căruia o „națiune în cadrul națiunii” nu mai putea fi tolerată.”[19] Egalitatea spre care se îndreaptă omul modern, nu putea fi încetinită de evreii care-și formaseră propria națiune în marea națiune, o societate care trebuia să aducă pentru toți cu șanse egale. Din nou, evreul joacă, rolul de țap ispășitor. Dacă în Evul Mediu, otrăvea râuri și aducea ciumă, acum devenea o piedică în calea instituirii „cetății ideale”. Evreii erau deja imunizați față de un comportament care-i exclude din ordinea societății. Astfel marile acuze aduse acestora sunt primite fără nicio reacție din partea acestora. Un gânditor progresist, liberal, recunoștea în evrei comportamentul de tip feudal al „națiunii evreiești”. Din această idee de națiune în națiune va prinde contur ideea de parazit al societății pentru care societatea era sacrificată:

„În timpul Revoluției Franceze și după aceea, clerul francez și aristrocrații francezi și-au adăugat vocile la sentimentele generale antievreiești, chiar dacă nu pentru alte motive sau pentru motive mai materiale. Ei au acuzat guvernul revoluționar de a fi ordonat vânzarea proprietăților cleicale pentru a-i plăti <<pe evreii și pe negustorii cărora le este îndatorat guvernul.>>”[20]

Dezvoltarea francezilor, după Revoluție, se face prin intermediul negustorilor, care aveau nevoie de capital. Atunci evreul bancher joacă un rol foarte important, se crede că el este figura centrală a devoltării economice post revoluție.[21]

O comunitate căreia i se spune să-și păstreze propriul teritoriu, care este învățată să stea la marginea societăților, învățată să se departajeze clar de restul comunității, va fi pedepsit de-a se fi restras prin propria alegere. Ura îndreptată împotriva elitelor va lovi fără să analizeze faptele, neînțelegând foarte bine ce presupune o comunitate restrânsă. Idealul acesta al națiunii pretinde și disprețul față de popoarele care nu au reușit să își creeze propria națiunea, poporul fără stat devine un parazit, o alteritate a corpului social egalitar. Masele prind amploare în secolul al XIX-lea, iar elitele trebuie dizolvate, orice comunitate restrânsă devine un impediment în formarea societății ideale a egalitarismului. În secolul al XVII-lea, evreii care primeau un regim special, trezesc semne de întrebare. În secolul al XVIII-lea, Christian Wilhelm Dohm, susținător al abilitării evreilor, deja ridica problema favoritismului pentru evreii bogați. Persoane favorizate chiar și în detrimentul „fraților de sânge”.[22]

Lupta de clasă nu face distincția dintre rasă și statutul social, în acest caz antisemitismul devenind egal cu naționalismul. Să spui că lupți împotriva evreilor este egal cu a spune că lupți împotriva societății feudale. Marea problemă a societății naționaliste este lipsa de toleranță cu privire la cei care nu urmează idealul propus de majoritari. Individul pus față în față cu cel care nu este dispus să-i urmeze calea, în care se încredere în chip absolut, va face tot posibilul ca societatea să își găsească o singură voce, una care să susțină demersul tău.

Naționalismul va crea mereu un context conflictual bazat pe pretexte care țin de o realitate abstractă, vorbind fie despre un sentiment profund și inexplicabil, fie de anumite valori cu un puternic caracter sacru. Individul pus în fața comunicării interculturale va fi reticent sau obtuz în orizontul propriei sale împlinirii. Atât timp cât scopul rearanjării sociale are caracterul de a distruge propria împlinire în cadrul social va fi asimilat ca un element străin nociv.  O societate creată pe o falsă simțiere națională va purta o luptă cu o falsă societate globală.  Factorii de tip socio-economic sunt cei care angrenează oamenii în luarea unor măsuri. Împlinirea socio-economică este factorul decisiv în modul de reacție în fața noului social.


Bibliografie
  1. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, trad. Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, București, 2008;
  2. Chateaubriand, René, Geniul Creștinismului, traducere, prefaţă şi note de Marina Vazaca, București, Anastasia, 1998;
  3. Gasset, José Ortega y, Revolta maselor, traducere Coman Lupu, Humanitas, București, 2007;
  4. Madame de Staël, Scrieri alese, Irina Mavrodin, București, Editura De Stat Pentru Literatură Universală, 1967;
  5. Săgeată, Radu, Globalizare culturală şi cultură globală. Global şi local în geografia culturală, Editura Universitară, Bucureşti, 2009;
  6. Tufaru, Marian, Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării, în Historia, sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lupta-dintre-revolutia-franceza-si-biserica-fenomenul-decrestinarii;
  7. Wagner, Richard, Opera și drama, traducere de Liviu Rusu şi Bucur Stănescu, București, Editura Muzicală, 1983;

Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

            Hannah Arendt este recunoscută pentru contribuția ei colosală adusă în înțelegerea problemei evreiești. Oferă o explicație care deranjează o mare parte din oamenii comunității din care făcea, la rândul ei, parte. Este remarcabilă analiza sa cerebrală, a reușit să facă abstracție de faptul că la rândul să avea origini evreiești. Prezintă o serie de fapte și de trăsături inerente omului ce pot duce la înfăptuirea unora din cele mai mari acte de răutate ale lumii. Perspectiva acesteia este unică în lumea filosofiei istoriei dar și a biopoliticii. Două dintre cele mai importante lucrări ale sale sunt: „Originile totalitarismului” și „Condiția umană”. Prima dezbate o întreagă istorie a poporului evreu, dar și a culturii occidentale, pentru a înțelege deplinătatea antisemitismului, identificând mai multe tipuri și surse ale lui. Dar a reușit cel mai bine să descrie mecanismul care a dus la înfăptuirea holocaustului.

Problema răului la Hannah Arendt

Din cartea ei Condiția umană înțelegem esența celor trei principii active ale existenței noastre. Hannah Arendt ne oferă, după două capitole introductive și un scurt prolog în care denunță pierderea sensului legat de evoluțiile tehnologice prin două exemple: cucerirea spațiul și automatizarea muncii, cea mai profundă reflecție socială și politică legată de problema acestuia. Omul pierde noțiunile de bază ale existenței sale, coordonatele inerente ale elementelor care îl să fie uman, sunt distruse fundamentele umanității prin erodare empatiei, lăsând în urmă de cele mai multe ori un plan optim desfășurării teoriilor antiumanitare.

Problema răului, intens dezbătută și abordată, din cele mai vechi timpuri, este foarte bine surprinsă și concret dezbătută de această minte stăpână de sine. Pornește de la conceptul kantian de rău absolut, asupra căruia aduce o viziune cu mult mai conformă cu realitatea. În perspectiva ei există o anumită „banalitate a răului”. Prin acest concept surprinde foarte bine consecințele îndepărtării de obiect prin intermediul tehnologiei.

Banalizarea răului este cea care face oroarea secolului trecut posibilă. Aceasta spune că cei care au ucis mii de evrei, de oameni în general, erau mai mult funcționari decât criminali cu sânge rece. Pentru ei era un alt job, unde trebuia să execute sarcinile primite. Dacă asta consta în exterminarea unui popor, asta făceau.

Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

Cu alte cuvinte atât timp cât un act de răutate este bagatelizat, i se minimalizează implicit importanța și i se ascunde adevărata natură, consecințele acestuia devin mai puțin importante pentru cel care comite răul. Una este să fi pus să ucizi mii de oameni pe rând privindu-i în ochi, alta este să apeși pe un buton și să obții rezultatele de la Hiroshima sau Nagasaki. Aceste două evenimente, holocaustul, multe alte acte de acest tip, fac parte din industria morții.

Moartea este practicată la nivel industrial, prin intermediul unor metode tehnologizate. Prin evoluție omul s-a îndepărtat de obiecte, iar primul lucru făcut a fost să folosească semne. De aici dezvoltarea unui limbaj complex, pentru că statura bipedă îl îndepărtează de obiecte, nu le mai poate atinge oricând sau oricum, de aici nevoia de invocare a acestora. Acest fapt se poate observa și în evoluția copilului. Acesta învață să vorbească după ce a reușit să meargă. Atunci când tot ce se află jos nu-i mai este atât de accesibil.

Tehnologia lasă urme adânci în istorie. Prin tehnologie se revoluționează arta militară, cu alte cuvinte omul obține performanțe în materie de autodistrugere. Hannah vorbește despre această îndepărtare de lucrurile concrete prin referire la faptul că pierd din empatie. Călăul este gata să facă gesturi mult mai mari de violență dacă nu sesizează faptul că este vorba despre un om. Este mai simplu să împuști de la distanță, decât să ai parte de o confruntare corp la corp. Violența în istorie este direct proporțională cu această evoluție din domeniul științelor și al tehnologiei. Răul poate fi iertat, exonerarea față de faptele noastre ne face mai cruzi, spune ea.

„Dacă nu am fi iertaţi, eliberaţi de consecinţele faptelor noastre, capacitatea noastră de a acţiona s-ar restrânge, aşa zicând, la o singură faptă din care nu ne-am putea nicicând reveni; am rămâne pentru totdeauna victimele urmărilor ei, la fel ca ucenicul vrăjitor căruia îi lipsea formula magică cu care să rupă vraja. Dacă nu am fi legaţi de îndeplinirea promisiunilor, nu am fi niciodată în stare să ne păstrăm identitatea; am fi condamnaţi să rătăcim neajutoraţi şi dezorientaţi, fiecare prin întunericul inimii sale solitare, prinşi în contradicţiile şi în echivocurile ei – un întuneric pe care numai lumina revărsată asupra domeniului public de prezenţa altora, care confirmă identitatea dintre cel ce face promisiunea şi cel ce o îndeplineşte, îl poate risipi. Ambele facultăţi depind, aşadar, de pluralitate, de prezenţa şi de acţiunea altora, căci nimeni nu se poate ierta pe sine însuşi şi nimeni nu se poate simţi legat de o promisiune făcută doar sieşi; iertarea şi promisiunea puse în scenă în singurătate sau în izolare rămân lipsite de realitate şi nu au altă semnificaţie decât aceea de rol pe care individul îl joacă pentru sine.” Hannah Arendt în Condiția umană, traducere de Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea, Editura Idea Design&Print Casa Cărții de Știință, p. 306.

Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

În vizunea kantiniană omul are un scop anume. Pentru el omul trebuie să fie scopul, nu modalitatea, calea care ne ajută să atingem ce ne dorim. Viziunea acestuia a fost dublată de Lock. Însă problema aceasta a scopului, a semnificației actelor noastre rămâne ceva insolvabil. Pentru că omul percepe lumea în funcție de ceea ce face, dar asta se face în ideea de a afla ce poate face x lucru pentru noi. Altfel nu ne putem raporta la existență.

„Omul, în măsura în care este homo faber, instrumentalizează, iar instrumentalizarea sa atrage după sine degradarea tuturor obiectelor la rangul de mijloace, pierderea valorii lor intrinseci şi independente, astfel încât, în cele din urmă, nu numai obiectele fabricării, ci şi „pământul în general şi toate forţele naturii”, care, în chip evident, au luat fiinţă fără ajutorul omului şi care există independent de lumea umană, îşi pierd „valoarea pentru că (ele) nu au parte de reificarea care provine din lucru”. Tocmai această atitudine a lui homo faber faţă de lume a constituit motivul pentru care, în perioada lor clasică, grecii au declarat întregul domeniu al artelor şi al meşteşugurilor, cel în care oamenii lucrează cu ajutorul instrumentelor şi în care fac ceea ce fac nu din plăcere, ci cu scopul de a produce ceva diferit, drept banausic, termen care s-ar traduce poate cel mai bine prin „filistin”, indicând vulgaritatea de a gândi şi de a acţiona în termeni de utilitate. Vehemenţa acestui dispreţ nu va înceta nicicând să ne uimească dacă ne dăm seama că marii maeştri ai sculpturii şi ai arhitecturii greceşti nu erau exceptaţi câtuşi de puţin de la un asemenea verdict.” Condiția umană, pp. 204-205

Analiza biopolitică a antisemitismului

Originile totalitarismului este o lucrare foarte complexă, care oferă o analiză biopolitică a acestui fenomen. O lucrarea serioasă care se întinde pe sute de pagini, o atentă sintetizare prin care se înțelege adevărata gravitate a situației. Miza lucrării lui Arendt este să explice de ce s-a ajuns în acest punct și, poate cel mai dureros aspect, faptul că se putea evita un asemenea episod tragic. Un punct foarte important, atins de Hannah Arendt, este faptul că ura trebuia îndreptată asupra unei comunități de pe urma căreia se puteau obține anumite beneficii.

„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. Ea a fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopurile omeneşti. Lipsa de rezistenţă, abandonarea în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai poate rezista, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a „necesităţii istorice”, ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii a început să apară lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără niciun înţeles şi ireal.” Originile totalitarismului, p. 4

Să spunem că antisemitismului are la baza sa strict principiul rasismului înseamnă să minimalizăm cu siguranță acest fenomen tragic. Ura îndreptată împotriva evreilor are la baza ei necesitatea biopolitică. Cu alte cuvinte, există ceva în importanța antisemitismului, miza asupririi evreilor este una enormă. Adevărata față a antisemitismului poate fi descoperită doar prin analiza biopolitică a acestui fenomen.

Hannah Arendt este prima care propune o analiză biopolitică. Politica rasială a Germaniei naziste se baza pe principiul unui țap ispășitor. Pentru a pune în mișcare un război, un mare proces de violență în mișcare este nevoie de capital. Iar marele păcat al comunității evreiești a fost faptul că au dispus de acest capital. Evreii au fost o comunitate care putea să ofere acest capital.

„În timpul Revoluției Franceze și după aceea, clerul francez și aristrocrații francezi și-au adăugat vocile la sentimentele generale antievreiești, chiar dacă nu pentru alte motive sau pentru motive mai materiale. Ei au acuzat guvernul revoluționar de a fi ordonat vânzarea proprietăților clericale pentru a-i plăti <<pe evreii și pe negustorii cărora le este îndatorat guvernul.>>” Originile totalitarismului

Doar privind asupra contextului în care i-a naștere antisemitismul putem înțelege de ce este creată această imagine în jurul poporului evreu. Dacă nu exista o miză politică, socială care să trimită către investirea evreilor cu „rangul de inamic”, probabil se găsea altă comunitate.

Pretextele antisemitismului se împart în: religios, economic și manipularea maselor prin intermediul cuvântului, opresiunea efectivă va fi mai puțin necesară, frica oamenilor este mai puțin puternică decât loialitatea credinței. Susceptibilitatea oamenilor convinși de posibilitatea atingerii egalității de șanse este ea mai bună armă. Pentru început contează foarte mult condiția evreului în Evul Mediu, cel investit cu povara zeicidului în spatele căruia se pune nevoia excluderii lor din metabolismul noi societăți a egalității.

Afacerea Dreyfus -antisemitismul social născut în Franța

Afacerea Dreyfus  este un scandal de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în urma căruia Franța a fost zguduită din temelii. O vină a fost atribuită în mod eronat unui căpitan de artilerie de sorginte evreiască, Alfred Dreyfus (1859-1935), în urma căreia a fost condamnat pe nedrept pentru că ar fi compromis secretele militare germanilor. În anul 1894, după ce un spion francez de la Ambasada Germaniei la Paris, a descoperit o scrisoare ruptă într-un coș de deșeuri cu scris de mână care seamănă cu cea a lui Dreyfus, a fost trimis în judecată în luna martie și apoi a fost găsit vinovat de trădare și condamnat să stea toata viața după gratii pe Insula Diavolului din Guiana Franceză. Înainte de a fi trimis în spatele gratiilor fost plimbat în fața unei mulțimi care striga: „Moarte lui Iuda, moarte evreului”. Stranietatea acestui eveniment a luat naștere pe planșa unei tradiții antisemite europene cultivată de la începutul primelor decenii de după Hristos.

Secolul al XIX-lea este recunoscut pentru schimbările dramatice a unei paradigme socio-politice care se întinde pe multe secole. Biserica este înlocuită de lucruri cu mult mai concrete decât se aștepta oricine până atunci. Economia conduce către o globalizare forțată. Oamenii sunt obligați să comunice pe baza schimburilor de marfă. Astfel, pentru a te putea distinge în mare de lume trebuie să te definești ca singularitate. De aici se naște falsa valoare de națiune și de naționalitate. Popoarele încep să transforme o istorie plină de valențe în lucruri mari și unitare. Este o primă schimbare de la societățile medievale în care exista un sistem feudal. Adică existat un fel de micro-societăți în care regulile erau foarte punctuale. Dar, când oamenii pot merge să comercializeze bunuri mai departe de zidurile cetăților lor, devin mai puțin dependenți de seniorul căruia îi plătesc feudă pentru hrană și protecție. După dezvoltarea statelor se creează o populație a maselor, a oamenilor numeroși. Este vorba despre viitoarea clasă muncitoare. Pentru care naționalismul înseamnă toți suntem egali în cadrul aceleiași societăți. Nobilii devin inamici. Rămâne să vedem cum evreii din Franța acestei perioade încep să fie considerați un impediment în calea libertății clasei muncitoare. Și cum afacerea Dreyfus este cea care indică falsa credință într-un ideal artificial.

Toți cei care păstrează legăturile cu ei devin inamicii acestui nou sistem. Revoluția franceză distruge barierele sociale, nobiliare, le aduce pe cele de statut economic. Masele încep să preia puterea prin intermediul libertății conferite de puterea banului. Iar politica devine a celor mulți, elitele sunt înlocuite de un bine comun. Masele funcționează ca un corp. Astfel, se creează două corpuri, de stânga și de dreapta. Liberalii dau tonul antisemitismului. Nașterea antisemitismului așa cum va fi perceput și la început de secol al XX-lea, se face în același timp cu formarea statului național.

Elitele trebuie înlăturate cu orice preț. Cine nu este cu masa este împotriva ei. Astfel orice comunitate restrânsă devine un impediment în formarea societății ideale a egalitarismului. În secolul al XVII-lea, evreii care aveau parte un regim special, încep să ridice multe semne de întrebare. În secolul al XVIII-lea, Christian Wilhelm Dohm, susținător al abilitării evreilor, deja punea în discuție problema favoritismului pentru evreii bogați. Persoane favorizate chiar și în detrimentul „fraților de sânge”. Era nevoie de un evreu care să se ocupe de josnica povară a finanțelor, fie era împins spre marginea societății. Imaginea evreului din păturile de sus rămâne reprezentativă pentru referințele partidelor de stânga de la începutul secolului al XIX- lea.

„Emanciparea politică a evreilor la începutul secolului al XVIII-lea în unele ţări şi discutarea în restul Europei centrale şi occidentale a acestei probleme au avut drept rezultat, înainte de toate, o schimbare decisiva în atitudinea lor faţă de stat, care era oarecum simbolizată prin afirmarea tot mai evidentă a casei Rothschild. Noua politică a acestor evrei de curte, primii care au devenit bancheri de stat cu puteri depline, a ieşit la lumină atunci când ei n-au mai fost mulţumiţi să slujească un anume principe sau guvern prin relaţiile lor internaţionale cu evreii de curte din alte ţări, ci au decis să-şi consolideze ei înşişi o poziţie pe plan internaţional şi să slujească simultan şi eventual la concurenţă guvernele din Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Austria.”

Hannah Arendt în Originile totalitarismului, p. 42

Statutul uman al comunităților evreiești se pierde printre tot felul de clișee antisemite. Dar și miturile unei lumi moderne care se află în devenire. Lupta conservatorilor de dreapta împotriva burgheziei se confunda cu cea împotriva evreilor. Asta pentru că evreii păstrau multe din valorile societăților de tip feudal, Ei fiind înzestrați cu tot ce ținea de contabilizarea averii fostelor elite nobiliare bogate. Acei seniori față de care actuala clasă muncitoare plătea feudă. Resentimentele acestei noi clase de mijloc a societății era formată din foști negustori. Ei nu mai aveau acel principiu al concurenței scoase în afara legii. Concurența distruge echilibrul economic. Iar împrumuturile oferite de evrei celor în nevoie, va schimba statutul evreului. Acesta va fi adesea asimilat burgheziei înstărite. Fix acea clasă sau elită, de sub jugul căreia trebuia să iasă pătura de mijloc a statului francez din secolul al XIX-lea.

„Mulţi dintre aceşti bancheri erau evrei şi, lucru şi mai important, portretul popular al bancherului avea trăsături în mod vădit evreieşti, iar aceasta din motive istorice definite. Astfel, mişcarea de stânga a păturilor mijlocii inferioare şi întreaga propagandă împotriva capitalului bancar au devenit mai mult sau mai puţin antisemite”.

Originile totalitarismului, p. 63

Omul nou al egalității sociale striga moarte evreilor pentru că asta era egal pentru el cu nașterea noului om. Cel care reușește din clasa de jos să se ridice prin propriile puteri. Prin faptul că evreii erau conservaționiști atrag toată atenția negativă supra lor. Iar totul este dublat de frustrarea omului de rând care este subjugat de cei nou îmbogățiți.

Scandalul care a zguduit Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, afacerea Dreyfus, a implicat un căpitan de artilerie evreiască în armata franceză. Alfred Dreyfus (1859-1935), care a fost condamnat în fals pentru a trece secretele militare ale nemților. În 1894, după ce un spion francez de la Ambasada Germaniei de la Paris a descoperit o scrisoare sfâșiată într-un coș de deșeuri. Iar scrierea a fost pusă în legătură cu Dreyfus. A fost judecat în judecată, găsit vinovat de trădare și condamnat pe viață să stea în spatele gratiilor pe Insula Diavolului din Guineea Franceză. Într-o ceremonie făcută publică la Paris în urma condamnării sale, lui Dreyfus i s-au rupt însemnele din uniformă și sabia. Apoi plimbat  în fața unei mulțimi care striga: „Moarte lui Iuda, moarte pentru evreu”.

„Exact opusul îl constituie adevărul în ce priveşte antisemitismul francez. Afacerea Dreyfus scoate la lumină toate celelalte elemente ale antisemitismului secolului al XIX-lea, în aspectele sale pur ideologice şi politice; ea este apogeul antisemitismului care s-a dezvoltat din condiţiile speciale ale statului naţional. Cu toate acestea, forma sa violentă a prefigurat evoluţiile ulterioare, astfel încât actorii principali ai afacerii par, uneori, să organizeze o uriaşă repetiţie generală pentru un spectacol care a trebuit să fie amânat mai bine de trei decenii.”

Hannah Arendt în Originile Totalitarismului.

Mathieu Dreyfus, fratele său, a face publică situația acuzării lui Alfred. În primăvara 1896 noul șef de poliție ajunge la concluzia că vinovatul este un alt soldat. Vicepreședintele senatului, Auguste Scheurer-Kestner a încercat să obțină revizuirea cazului lui Alfred Dreyfus, fără succes din păcate. În anul 1906 Dreyfus  este reabilitat. Afacerea Dreyfus duce la două convingeri. Detractorii îl ponegreau pe Dreyfus dar și pe evrei. Pe de altă parte existau și susținătorii ai cauzei lui Dreyfus, cei care credeau sincer în nevinovăția tânărului. Răul fusese deja făcut.