Problema abordării filosofiei la Aristotel

Problema majoră a filosofiei aristoteliene este Ființa, pe deoparte întâlnim o abordare în cheie ontologică a acesteia, abordare regăsită în tratatul despre categorii. Aici prezintă o schemă urmând firul logosului (ordonare și clasificare). De unde putem înțelege care sunt modalitățile de exprimare ale Ființei. O abordare a ființei ca  ființă[1]  în Metafizica, unde Ființa este prezentată  în sine. Premisa de la care pornește Constantin Noica,  conduce spre o abordare dihotomică a statutului ființei aristotelice, face o primă departajare între ce ar trebui să înțelegem despre semnificarea ființei în cazul raportării sale la logos, caz în care Ființa este prezentată prin intermediul categoriilor, aceasta având proprietatea atribuirii. Ființa avută în vedere de ontologie poate fi divizată în toate cele zece categorii, este clasificabilă,

„este vorba de văzut care sunt clasele de cuvinte-gânduri-lucruri, adică este vorba nu de ființă ca ființă, cum va încerca să trateze lucrurile Metafizica, ci de Ființă în exprimarea logosului; de ontologie.”[2]

Filosofia începe să prindă formă teoretică într-un moment al istoriei când limitele dintre religie și filosofie (sau mai bine spus a ceea ce avea să devină și să se numească filosofie) nu erau încă delimitate. Aristotel va aduce o critică pentru fiecare în parte, prin prisma filosofilor naturii   își va  prezenta propria teorie cu privire la natura Ființei. Presocraticii fac pașii necesari pentru „a conferi unei realităţi empirice, date hic et nunc, raţiunea ei de a fi”[3].  În cazul acestora vorbim despre un proces de resemnificare a realității. Fiecare teorie presocratică încearcă să identifice și să explice temeiul vieții. După modelul naturii gânditorii identifică o mișcare eternă a lucrurilor, totul se naște și dispare, există lucruri finite care se transformă în alte lucruri finite, principiul primordial este singurul care rămâne etern neschimbat. Thales este primul care identifică un substrat fondator al lumii pe care-l denumește cu termenul de arche, pentru el principiul unic al lumii este apa.[4] Identificarea principiului lumii în apă nu-l face filosof, demersul de a descoperi o natură eternă a lumii:

„Thales însă îşi închipuie principiul ca pe o natură comună din care toate îşi trag fiinţa şi de aceea i-o şiîntorc. Lucrurile lumii nu se depărtează de început şi doar se individualizează înlăuntrul acestuia.”[5]

Discipolul său, Anaximandru, va continua demersul abstractizării, va spune că principiul  lumii  este Infinitul(principiu divin), el preia toate elementele (apă, pământ, aer, foc) și formează un nou principiu al lumii pe care-l denumește apeiron, reprezintă primul pas către principiu ca principiu:

„va fi admis ápeiron-ul ca principiu, iar nu principiul ca apeiron. Accentul cade pe ápeiron, iar nu pe arkhé,adică pe un atribut trecut în condiţie de principiu şi nu pe principiu ca principiu.”[6]

Anaximene, elevul lui Anaximandru, va ridica aerul la rangul de principiu, susține că sufletul este aer, pământul și corpurile cerești fiind susținute la rândul lor de acesta.[7] Focul este și el ridicat mai târziu, de Heraclit din Efes, fiind resemnificat drept principiu fondator al lumii, pentru el reprezintă Logosul, rațiunea și gândirea.[8] Asemenea aerului lui Anaximene, focul heraclitian este regăsit în tot: „se stinge şi prin stingere trece în aer, în apă şi în pământ, dar nu se pierde ca început al lumii, căci cheamă apoi la sine tot ce a produs şi le mistuie într-o conflagraţie regeneratoare.”[9]

Parmenide din Elea este cel dintâi care susține că nu există o mișcare primordială, este amintit de Platon ca unul dintre primii care au făcut ontologie.”[10]  Pentru eleat Fiinţa (Unul) este, iar Devenirea (mişcarea) este o iluzie: „Pentru că dacă ceva ia fiinţă. atunci provine fie din fiinţă, fie din nefiinţă. Dacă avem în vedere primul caz, atunci acel ceva deja este – şi arunci nu mai este cazul să ia fiinţă; dacă avem în vedere celălalt caz, atunci acel ceva este nimic, de vreme ce din nimic se naşte doar nimic. Prin urmare, devenirea este iluzie. Fiinţa pur şi simplu este, şi este Una, de vreme ce pluralitatea este iluzie”.[11]  Până la Parmenide nu se trece limita a ceea ce se poate cunoaște propriu-zis, desigur fiecare element în parte este investit cu semnificații care depășesc simțul comun, dar ei consideră că anumite elemente regăsite în natură pot îndeplini rolul de principiu.

Parmenide este primul care se interesează de natura ființei, pe care o găsește complet diferită de tot ce poate fi regăsit în lumea sensibilă[12],reușind să o prezinte folosind dihotomia logică ființă/neființă. Aristotel este de părere că Parmenide este singurul filosof al naturii care admite ca principiu un concept, admițând că Ființa este de domeniul rațiunii și pluralitățile sunt de domeniul sensibilului (percepției sensibile). Cu toate acestea nici în cazul teoriei parmenidiene nu se explică niciunul dintre cele două principii: materia și forma.[13] : „Ontologia este analitică, separând. Parmenides, cu acele două căi şi deci două concepte: a Convingerii (şi fiinţa în sine) şi a Opiniei muritorilor (fiinţa determinată)[14]

Vorbind despre Ființă în Metafizica, Aristotel, prezintă principiile acesteia, merge direct către temeiul Ființei. Principiul (arhé), în viziunea aristotelică pentru acest termen există cinci accepțiuni: „1. punctul de la care, un lucru, începe mișcarea; 2. acel ceva de la care pornind, un lucru e săvârșit cât mai potrivit scopului său; 3. acea primă parte inerentă din care ia naștere un lucru; 4. ceea ce fără să fie o parte integrantă din lucrul în chestiune, joacă primul rol la nașterea lui și, totodată, acel ceva de la care, potrivit firii lucrului, a început mai întâi mișcarea și schimbarea și 5. acela potrivit intenției căruia se produce o mișcare sau schimbare.”

Ca în cazul presocraticilor, principiul (arhé) numește elementul care determină începutul unui lucru. Pentru a putea înțelege caracteristile constitutive trebuie avute în vedere două dintre principiile comune tuturor lucrurilor: forma (ființa în act) și materia (ființă în potență),acestea fiind și cele care conferă schimbările substanței (ființa în sine). Aristotel numește șase principii, dintre care singurele imanente sunt materia, care își găsește semnificație prin intermediului termenului de natură (gr. physis) și  forma  (gr. eidos).[15]

Semnificațiile termenului materie, trebuie avută în vedere semnificația termenului de natură, physis, de la care, Aristotel, explică semnificația cuvântului materie. Physis cu „y” lung, numește ceva ce are în sine creșterea, cuvântul  însemnând propriu-zis „a crește”. Se pot numi natură toate lucrurile care au principiul mișcării, pentru că lucrurilor naturale, acest principiu le este imanent. Elementul originar inerent și originea primei mișcări a oricărui lucru natural se  poate numi natură. Substanța, atât timp cât se admite că  orice substanță poate fi materia primă (cum este lemnul pentru scândură) este la rândul său o natură. Pornind de la principiul mișcării și elementul originar inerent din care se dezvoltă ceea ce presupune o creștere, poate fi numit natură.[16] Materia este natura primă a lucrurilor, aceasta este inseparabilă de formă, forma și materia fiind principiile inerente care caracterizează lucrurile naturale.[17]

Miza aristotelică este de a prezenta ființa sub întregul determinărilor sale. Va prezenta ființa în toate posibilitățile sale. Prima dintre toate este substanța, care reprezintă ființa în sine, identică cu sine. De aici va face și diferința dintre substanța de tip universal și cea secundă, individualul. Bretano atrage atenția asupra modului în care s-a raportat la ființă, multe din datele ajunse la noi fiind prelucrate de comentatorii acestuia:

„Aristotel nu a pornit, așa cum sugerează ordinea adoptată de Brentano, de la hotărârea de a distinge multiplele sensuri ale fiinţei, ci a fost treptat constrâns să admită că ființă nu este univocă. Aristotel nu a plecat de la opoziția dintre act şi potenţă sau dintre materie şi formă, pentru a utiliza apoi aceste perechi de concepte la soluţionarea anumitor probleme. Procesul s-a desfăsurat invers: reflecția asupra unei probleme sau alteia a generat în timp principiul de rezolvare sau măcar reformularea mai elaborată a problemei, chiar dacă Aristotel este foarte discret în ce privește demersurile sale efective.”[18]

Problema științelor este tratată la Platon prin intermediul raportării la posibilitatea de a ne face accesibilă fericirea. Dialogul Charmides aduce o disecare a tuturor semnificațiilor pe care poate avea înțelepciunea. Pe Platon îl interesează care anume sunt științele prime, ce ne pot aduce viața bună. Aristotel va continua în aceeași linie, când oferă, în Etica Nicomahică, un excurs asupra problemei întâietății unei dintre științe:

„Dar aceste scopuri nu sunt oare divergente, iar aceste tehnici doar juxtapuse? Nu, răspunde Aristotel, căci orice scop este mijloc prin raportare la un scop mai înalt, iar tehnicile se subordonează altor tehnici, de exemplu tehnicile de fabricare se subordonează tehnicilor de folosire, care nu sunt la rândul lor decât instrumentele științei unui bine mai înalt: astfel, arta șelarului se subordonează artei călăreţului, iar aceasta din urmă artei strategului.”[19]

Dar asta nu îl exonerează din a interoga asupra primei științe ca importanță. Ordinea celor din jurul său este cea care-l trimite către nevoia de a identifica ordinea primordial a științelor: „ Dar care este scopul suprem, scopul care nu este decât scop şi nu mijloc, şi care încheie şirul scopurilor pentru a-i asigura desăvârşirea şi, prin această, unitatea? Aşa cum mişcarea presupune un prim motor, aşa cum demonstraţia presupune o primă premisă nededusă, tot astfel șirul scopurilor presupune un scop care să nu mai aibă rol de mediere: scop fără de care am fi condamnaţi la o regresiune la infinit. Tot astfel, care va fi știință primă, diriguitoare sau, cum spune Aristotel, „arhitectonică”: cea căreia în Euthydemos i se descria deja funcția sub numele de „artă regală”?”[20]

Deși în aparență, Aristotel, pare să ofere două direcții de asumare, se va vedea că pentru fiecare din problematicile expuse în Metafizica și în Etica Nicomahică, va oferi același tip de răsouns. Prin intermediul „rezolvării lor” se poate accesa legătura lor inerentă:

„A fost adesea observată divergenţa dintre acest pasaj al Eticii Nicomahice și cel aflat la începutul Metafizicii, unde intâietatea este acordată nu politicii, ci înțelepciunii, definite în prealabil că ştiinţă a principiilor şi a cauzelor.« Vom vedea mai departe că divergenţa nu este decât aparentă şi că, în realitate, Aristotel propune în ambele cazuri același tip de răspuns. Dar este important să notăm aici că în textul din Metafizică precum şi în textul din Etică Nicomahică avem de-a face cu aceeași problemă, pusă aproape în aceiași termeni, și că această problemă nu ‘este altă decât cea din Euthyddnos, din Charmides şi din Philebos.”[21]

Pierre Aubenque va porni un parcurs al semificării filosofiei, a științei ce ar trebui să fie considerată prima din toate, de la dialogul presupus platonician Rivalii (Despre filosofie). Dialog în care descoperă trei răspunsuri cu privire științele care trebuiesc desăvârșite de cel care este preocupat de filosofie:

„ filosofia este ştiinţa tuturor lucrurilor sau, ceea ce înseamnă același lucru, se confundă cu totalitatea științelor; la polul opus, răspunsul pe care îl va da însuși Socrate: filo­sofia este știință unui lucru unic, dar privilegiat, care es’te omul însuși, sau cel puțin care are legătură cu perfecțiunea omului, anume cu binele şi cu răul său; între cele două răspunsuri, o soluţie de mijloc: filosofia nu ar fi nici știință științelor, nici știință a sinelui, ci o anumită cultură, intermediară între competență universală și specializare, care ar permite omului cultivat să poată urmări totuşi „explicațiile omului de profesie (…) mai bine decât toți cei care-I ascultă şi să fie capabil să-şi expună părerea astfel încât să pară (…) cel mai fin cunoscător.”[22]

Fiecare trăsătură în parte trimite către miza filosofiei ca știință primordială. Aristotel propune în aceeași linie o filosofie care să integreze întreaga semnificație a lumii. Filosoful trebuie să trăiască într-un fel anume, propune o „viaţa dusă în conformitate cu spiritul.”[23] Pentru el fericirea este „ identică perfecţiunii şi virtuţii celei mai înalte, corespunzătoare părţii celei mai elevate a omului, spiritul, şi sustrasă neajunsurilor vieţii active. Ea nu e supusă discontinuităţilor acţiunii, nici nu duce la plictiseală. Suscită plăceri minunate, ce nu sînt amestecate cu durere sau impuritate, ci sînt stabile şi trainice.”[24] Filosoful trebuie să se elibereze de nevoia de-a deține lucruri.practică virtuțile morale care îl aduc în echilibrul care te deschide către cercetarea de tip filosofic. Pentru el aceasta era forma cea mai înaltă a vieții:

„Viata conformă spiritului aduce şi lipsa tulburării. Practicînd virtutile morale, ne aflăm implicati în lupta împotriva pasiunilor şi a nenumăratelor griji materiale: pentru a fi activ în cetate, este necesară aderarea la luptele politice; pentru ajutarea celorlalti, este nevoie de bani; pentru practicarea curajului, trebuie mers în război. Din contră, viata filosofică nu poate fi trăită decît în repaos, prin detaşarea de grijile materiale.”[25]


[1] Constantin Noica, Pentru o interpretare a categoriilor lui Aristotel în  Categoriile, Aristotel,  Humanitas, 1994, p. 64;

[2] Idem, p. 55;

[3] Jacqueline Russ (coord.), Istoria Filosofiei 1. Gândirile  fondatoare, trad. Dan-Cristian Cârciumaru, Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 4;

[4] J.-P. Dumont, Presocraticii în Jacqueline Russ (coord.), Op. Cit., p. 19;

[5] Gheorghe Vlăduțescu, Ontologie și metafizică la greci. Presocraticii, Paideia, București, 1998, p. 44;

[6] Idem, p. 48;

[7]  J.-P. Dumont în op. Cit., p. 20;

[8] Ibidem;

[9] Gheorghe Vlăduțescu, în op. Cit., p. 27;

[10] Gheorghe Vlăduțescu în op. Cit., p. 5;

[11] Frederick Copleston, Istoria Filosofiei vol. I: Grecia și Roma, trad. Ştefan Dominic Georgescu şi Dragoş Roşea, ALL, Bucureşti, 2008, pp. 43-44;

[12]Dan Bădărău în note la Aristotel,  Metafizica, (traducere, note și indice alfabetic) Șt. Bezdechi, D. Bădărău, Editura IRI, București, 1996, p. 27;

[13]Aristotel, op. Cit. 986 b și 987 a, pp. 36-37;

[14] Gheorghe Vlăduțescu, în op. Cit., p. 7;

[15]Aristotel,op. Cit., V, I, 1013 a, pp. 165-166;

[16]Aristotel, 1014 b – 1015 a, în Op. Cit. pp.172-175;

[17] Dan Bădărău, note în Op. Cit., p. 174;

[18] Pierre Aubenque, Problema ființei la Aristotel, traducere Daniela Gheorghe, Editura Teora, 1998, p. 25;

[19] Idem, p. 211;

[20] Idem, pp. 211-212;

[21] Idem, p. 212;

[22] Idem, p. 213;

[23] Aristotel citat în Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, traducere George Bondor și Cladiu Tipuriță, Polirom, Iași, 1997, p. 105;

[24] Pierre Hadot în op. Cit., p. 105;

[25] Idem, p. 106;  

Introducere în „Poetica” de Aristotel. Ghidul tânărului teatrolog

Natura şi evoluţia teatrului au fost comentate încă din Antichitate, primii critici de seamă sunt consideraţi Aristotel şi Horatius. Lucrările lor sunt acum cărţile de referinţă ale Teatrologiei din zilele noastre. Fenomenul teatral atinge multe aspecte ale vieţii, astfel că are nevoie de multe elemente pentru a fi un întreg perceput de oameni. Textul lui Aristotel (Poetica, redactată în timpul celei de a doua şederi la Atena, 355- 323 a. Chr.) s-a impus ca text fundamental de referinţă pentru teatrologi şi filologi. În această lucrare sunt teoretizate principalele teorii şi tehnici teatrale. Conceptul fundamental teoretizat în Poetica este mimesisul, acesta reprezintă baza modului în care percepem tragedia şi celelalte forme de teatru. Prin misesis se înţelege imitarea realităţii în limitele impuse de verosimilitate. Aristotel spune că nu trebuie redate faptele întocmai cu realitate, ci trebuie să pară că sunt reale. Să fie percepute ca realităţi posibile. O minciună credibilă. Nivelul de credibilitate este impus de societate și de spiritul epocilor. În zilele noastre să spui că un personaj a plecat de pe scenă pe un şarpe zburător nu este credibil (Medeea, Euripide), credibil este să spui că a folosit tehnologia.

„[…] poezia tragică, ca şi comedia şi poezia ditirambică, apoi cea mai mare parte din meşteşugul cântatului cu flautul şi cithara sînt toate, privite laolaltă, nişte imitaţii.”(Aristotel,1965:p.53).

 Fenomenul de imitaţie presupune două componente modelul ( după care se face imitaţia) şi rezultatutul imitaţiei (produsul rezultat). În cazul unei picturi în care sunt reprezentate fructe, modelul este constituit din fructele (alese de artist) întâlnite în realitate, iar pictura constituie produsul obţinut. Imitaţia se poate face şi după o reprezentare a realităţii, artistul se poate inspira din alte opere, îşi poate lua modele din produsele deja rezultate (de exemplu: Enigma Otiliei, este considerat un roman balzacian, George Călinescu a calchiat modul în care Balzac reprezenta viaţa).

Introducere în „Poetica” de Aristotel. Ghidul tânărului teatrolog

Aristotel spune că arta nu reproduce în tocmai realitatea, aceasta este idealizată, motiv pentru care este universalizată. Pentru exemplificarea acestui lucru face o comparaţie între poezie şi istorie. Astfel teoretizează în esenţă conceptul de mimesis:

„poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul. A înfăţişa universalul înseamnă a pune în seama unui personaj înzestrat cu o anumită fire vorbe şi fapte cerute de aceasta, după legile verosimilului şi ale necesarului”( op.Cit., p. 65).

Legile verosimilului şi ale necesarului în tragedia Medeea în viziunea lui Aristotel

O scenă verosimilă este când Medeea îi cere ajutorul lui Egeu, având în vedere faptul că a fost alungată, scena îşi câştigă verosimilitatea, iar necesarul reiese din faptul că Euripide trebuia să prezinte adevărata faţă a eroului (personajului) său. Era necesar să se înţeleagă că  Medeea nu este femeia prezentată în dialogul cu Iason, acest fapt este un intro pentru faptele ei viitoare.

Aristotel spune că imitaţia cunoaşte trei deosebiri, trei criterii de diferenţiere ale artelor mimetice: „de mijloace, de obiect, de procedare” (op. Cit., p.55) – intrumentul/ mijlocul, obiectul imitat şi modul în care este reprezentat. Prin faptul că obiectul imitat de teatru este acţiunea oamenilor în mişcare, pe scenă este prezentată o ficţiune drept realitate, acesta reprezintă arta mimetică prin excelenţă. În teatru este cel mai bine impus pactul ficţional   (Umberto Eco).

Un alt concept teoretic asupra teatrului din Poetica este cel potrivit căruia piesa de teatru are şase părţi constituente:

„În chip necesar, fiece tragedie va avea deci şase părţi, ce slujesc să-i determine felul, şi acestea sînt: subiectul, caracterele, limba, judecata, elementul spectaculos şi muzica. Două din ele sînt mijloace prin care se realizează imitaţia, unul e chipul cum acesta are loc, trei sunt obiecte ale ei; afară de ele, altele nu mai sînt.”    ( op.Cit., p. 60). Conceptul de personaj este definit prin termenii „caracter” şi „limbă”, judecata este „ceea ce îngăduie vorbitorilor să […] enunţe vreo părere”( op.Cit., p. 60) personajele sunt subordonate subiectului, tipologia personajelor este dictată de subiectul piesei de teatru.

 Comedia şi tragedia au aceleaşi componente, dar se diferă prin modul în care le folosesc şi prin obiectul imitat „comedia e imitaţia unor oameni neciopliţi; nu însă a totalităţii aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor ce fac din ridicol o parte a urîtului.”( op. Cit., p. 58). Aristotel spune că cea mai importantă este „îmbinarea faptelor”, acţiunea, pentru că prin ea se poate dezlănţui emoţia. În Poetica sunt formulate definiţia tragediei şi a comediei.

Tragedia este „imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care stîrnind mila şi frica săvîrşeşte curăţirea acestor patimi.”

  Subiectul este cel care oferă nota în care trebuie să fie percepută tragedia „subiectul e începutul şi, oarecum, sufletul tragediei”.

Gânditorii lumii grecești antice care au format lumea modernă

Gânditorii lumii grecești antice au meditat asupra unora dintre cele mai complexe concepte considerate specifice gândirii moderne. Aceștia au elaborat teorii ale căror subiect angrenează filosofii moderni în ample lucrări hermeneutice. Cert este că ideile fundamentale legate de lumea noastră elaborate de filosofi precum Socrate, Platon și Aristotel reprezintă un punct de plecare pentru lumea în care trăim. Personalitățile care au folosit rațiunea și logica pentru a oferi o explicație legată de cum funcționează lumea, au explorat astrele și comportamentul uman sau au oferit principii care să explice complexitatea moralei umane. Să aflăm care au fost unele dintre mințile fondatoare ale Occidentului și care au fost ideile lor. În cele ce urmează vor fi enumerate unele din cele mai importante școli de filosofie din Grecia Antică și influența lor asupra formării gândirii occidentale.

Gânditorii lumii grecești antice

Thales din Milet: a trăit în secolul VII a. Chr. și a fost preocupat mai mult de principiile descoperite în natură și mai puțin de problemele care țineau în mod deosebit de morală. Istoricii susțin că s-a născut în anul 624 a. Chr. în Milet, situat în Asia Mică, a făcut parte din al doilea val de gânditori care au încercat să descopere cum s-a format Universul și au fost primii care au dezbătut asupra unor probleme specifice metafizicii. Thales era monist, crezând că la baza întregului Univers se află o singură particulă, introduce pentru prima dată noțiunea de element material primordial aflat la baza tuturor lucrurilor. Principiul descoperit de el era apa, care reprezenta atât o formă a începutului cât și nașterea Universului în sine.

Ipoteza lui Thales dezbătea și asupra felului în care ar fi trebuit să arate această particulă. Ideea lui a pornit de la reprezentarea Universului sub formă de bloc cosmologic, care ar fi avut posibilitatea să se schimbe și să se miște. Thales din Milet a fost și primul filosof care nu a crezut că lumea a fost făcută de zei. Acesta a avut o influență foarte mare asupra contemporanilor săi și a înființat și o școală de filosofie, Școala Milesiană.

Pentru mai multe informații consultă: „Fragmentele presocraticilor”, Editura Junimea, iași, 1974; Presocraticii. Apariția Gândirii Raționale – un podcast disponibil pe youtube. Istorii ale filosofiei precum cea scrisă de Jacqueline Russ sunt o bună introducere în filosofia presocraticilor.

Pitagora – părintele matematicii

Pitagora a fost parte din cel de-al doilea val de gânditori, fiind unul dintre cei mai importanți presocratici. S-a născut în Samos în jurul anului 570 a. Chr. Acesta era de părere că matematica este calea spre deslușirea misterului vieții, credea că doar matematica poate să ofere o explicație armonioasă și rațională asupra modului în care funcționează lucrurile în Univers. Considera că totul este guvernat de principiul matematic și că matematica este una dintre disciplinele pe care se putea forma filosofia. A descoperit relațiile complexe dintre numere, cele mai importante fiind considerate proporțiile și raporturile posibile dintre ele.

Pitagora a studiat geometria și a făcut unele dintre cele mai importante descoperiri din acest domeniu. Descoperirile sale sunt luate în considerare până în zilele noastre, se află la baza arhitecturii și matematicii de mii de ani. A fost primul dintre gânditorii antici greci care s-a folosit de raționamentul deductiv și a revoluționat modul în care se formau teoriile de la acea vreme.

Socrate – adevăratul părinte al gândirii occidentale

Socrate este fără îndoială cel mai cunoscut filosof antic grec din istoria omenirii. Munca lui a schimbat fundamental cursul filosofiei occidentale. S-a născut în anul 469 a. Chr. și a luat parte la Războiul Peloponesiac (431-404 a. Chr.). Credea în reîncarnare și considera că binele suprem constă în deprinderea înțelepciunii. Doar ea ne poate ajuta să ducem o viață mai bună. Credea într-o diferență absolută între bine și rău și că cele două pot fi recunoscute de om doar prin intermediul cunoașterii și ignoranța reprezenta cel mai mare rău.

De la el ne parvine „metoda socratică”, ceea ce implică pornirea într-o amplă serie de întrebări pornind de la ideea unui om, iar rezultatul dorit era lipsa tuturor contradicțiilor sau defectelor. Se ajungea la concluzia dorită atunci când orice scăpare dispărea. Acesta prefera ca omul să greșească decât să nu își pună deloc întrebări sau să nu încerce să găsească răspunsuri legate de lucrurile din lume. Era de părere că o viață lipsită de interogații își pierde sensul.

Platon- unul dintre cei mai cunoscuți gânditori greci antici

Platon este alături de Socrate pe lista celor mai cunoscute personalități ale lumii antice occidentale. Considerat un al doilea părinte al gândirii filosofice occidentale. S-a născut în anul 427 a. Chr. iar până să se apuce de filosofie a fost un important scriitor, se știe că scrisul tragediilor a influențat modul în care și-a construit discursul filosofic. Ideile regăsite în dialoguri precum Republica, Cratylos sau Phaidros au influențat generații la rând de filosofi.

Acesta credea că există o lume perfectă (Lumea Ideilor), lumea spre care omul trebuie să tindă întreaga lui viață. De exemplu putem considera că de fiecare dată când vedem o masă trebuie să ne gândim că este doar o copie a mesei reale, pe care o putem găsi în Lumea Ideilor. O viziune care a fost teoretizată prin „Alegoria Peșterii”.

Teoria lui privind lumea noastră, ca o replică a Lumii Ideilor făcea referire și la lucruri mai abstracte precum Bunătatea sau Adevărul. Iar rolul filosofiei este de cale prin care putem descoperi formele ideale, adevărate, ale tuturor lucrurilor și conceptelor cu care omul intră în contact de-a lungul existenței sale.

Aristotel- marele filosof care l-a format pe Alexandru cel Mare

De la vârsta de 17 ani Aristotel studiază în Academia înființată de Platon, mai apoi ideile sale nu se mai potrivesc cu cele ale mentorului său, așa că după două decenii părăsește Academia (unde este o perioadă de timp și profesor) și decide să-și înființeze propria lui școală de filosofie, Lyceum. De asemenea, importanța lui istorică constă și în faptul că l-a educat și format pe Alexandru cel Mare și este primul filosof care și-a tradus lucrările în limba arabă.

Aristotel a vrut să descopere cum ajunge omul să cunoască lumea din jurul lui, urmând idealul mentorului său, Platon. Spre deosebire de el însă, respinge ideea unei lumi ideale, abordarea lui a fost empirică. Era de părere că ajungem să cunoaștem lumea din jurul nostru prin intermediul interacțiunii directe cu tot ce ne înconjoară.

Pentru el experiența era singura care ne poate edifica cu privire la elementele realității în care trăim. A dezvoltat silogismul, care contă în analiza mai multor idei care pot genera o concluzie. Ceea ce, în opinia lui, reprezenta un produs inerent al omului, puterea de a ne folosi rațiunea fiind aspectul care ne diferențiază de animale. De asemenea, a fost preocupat de procesul gândirii, de scopul lucrurilor și de cum am putea să ducem o viață mai bună. Soluția lui era recunoașterea calităților noastre și exploatarea lor în virtutea obținerii virtuții și atingere potențialului nostru maxim. În opinia lui așa arată fericirea.

Contribuția adusă de Aristotel este aproape de necrezut, pune bazele aproape tuturor disciplinelor lumii moderne. Printre cele mai importante lucrări se numără: Metafizica, Fizica, Poetica ș.m.d.