Contextul Războiului Rece și Cortina de Fier

În ciuda faptului că pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost aliate împotriva puterilor Axei, după sfârșitul războiului relația dintre cele două națiuni a fost tensionată. Americanii nu au privit cu ochi buni comunismul sovietic sau modul în care liderul rus, Iosif Stalin, și-a manifestat influența și puterea asupra propriei sale țări. Sovieticii, la rândul lor, criticau refuzul americanilor de a considera URSS-ul o parte legitimă a comunității internaționale. Pe lângă asta păstrau o anume reticență față de americani din cauza intrării lor întârziate în cel de-al Doilea Război Mondial, gest ce a condus la moartea a zeci de milioane de ruși. După încheierea războiului, „micile” nemulțumiri s-au transformat într-o neîncredere reciprocă și în reale sentimente de ură.

Neîncrederea americanilor a fost influențată și de expansionismul sovietic postbelic din Europa de Est, aceștia crezând că există un plan rusesc prin care se încerca obținerea unui control asupra întregii lumi. Între timp, URSS-ul se implică în tergiversarea avansării americanilor în diverse domenii, ce era percepută, de mai marii conducători ruși, drept una dintre faptele specifice unei retorici belicoase a oficialilor americani. Se axau pe stagnarea creării unui posibil fond mare de arme. Se opuneau abordării lor intervenționiste în tot ce ține de relațiile internaționale. Contextul acesta era, consideră unii istorici, îndeajuns de ostil cât să declanșeze Războiul Rece, iar în realitate niciun partid nu a fost în întregime de vină.

Până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o mare parte dintre oficialii americani a fost de acord că cea mai bună metodă de apărare în fața amenințării sovietice era abordarea unei strategii oferite de  diplomatul George Kennan (1904-2005) în „Telegrama cea lungă”, prezentată în cadrul Congresului din 1947. Unde a explicat politica ce ar fi trebui abordată. Uniunea Sovietică, scria el, este o putere politică care are o credință fanatică în faptul că în SUA nu poate exista un modus vivendi permanent (un acord între părțile care nu sunt de acord). Prin urmare, unica posibilitate a Americii era o poziție din care să poată combate, pe termen lung, printr-o manieră calmă, dar fermă și vigilentă, tendințele de expansiune ale rușilor. Iar ceea ce ar fi putut face americanii, era să sprinjine popoarele libere care opun rezistență tentativelor de subjugare. Acest tip de gândire modelează politica externă americană pentru următoarele patru decenii. Astfel, retorica Războiului Rece și propaganda anticomunistă influențează întreaga sferă politică internațională care era aliată cu SUA.

Contextul Războiului Rece și Cortina de Fier

America este instruită sub conducerea lui Truman să trăiască într-o fervoare anticomunistă, ce ajunge să fie parte din viața americană, modificând relațiile existente cu lumea exterioară. Aliații americanilor își puteau susține cauzele, să își confirme intențiile doar prin poziția lor față de comunism. Un criteriu ce stă și la baza politicii interne și nu numai. Războiul Rece afectează politica internă din punct de vedere social și economic. Pe plan social, îndoctrinarea intensivă a poporului american duce la o regresie a reformelor sociale. Din punct de vedere economic, creșterea enormă, stimulată de industriile legate de război, este influențată de expansiunea puternică a guvernului. În anii 1950, reformele New Deal erau adesea asociate cu sfera politicilor de stânga. Avocații erau atacați dacă optau pentru promovarea unor programe care erau sau păreau apropiate de sfera socialismului. Președințiile lui Truman și Eisenhower au păstrat o distanță mare față de idealurile lui Roosevelt în ce privește reformele sale sociale și economice. Pentru veterani, viața începe să fie bună din punct de vedere economic pe măsură ce guvernul investește nenumărate resurse prin împrumuturile GI Bill, VA și FHA. Fapt ce avea menirea de a-i ajuta să cumpere case noi sau să primească o educație. Reformele sociale în domeniile drepturilor civile, sindicatelor, condițiilor de muncă și problemelor femeilor au fost minime.

Frica de comunism se impune și în comportamentul uman, consensul față de idealurile anticomuniste devine lege pentru toată lumea, în special pentru angajații guvernamentali, un fapt așteptat mai ales din partea celor din guvern. Devin o obișnuință campaniile duse pentru a scăpa guvernul de așa-zișii comuniști. Unul a fost Comitetul Casei pentru Activități Neamericane (HUAC), care a folosit Legea Smith din 1940 pentru a urmări penal pe oricine susținea comunismul. Într-o perioadaă atât de ferventă a anticomunismului, senatorul junior pentru Wisconsin, Joseph McCarthy, se folosește de această isterie pentru a urmări nenumărați oficiali guvernamentali. Pentru a promova ideile liberale, progresele drepturilor civile sau o posibilă cooperare cu statele comuniste era suficient să critici sau să pedepsești o persoană. Schimbările în „conformitatea” Americii, însă, nu au avut loc până la sfârșitul anilor 1950, care s-au impus printr-un crescendo.

Cortina de fier

Până la începutul anului 1946, procesul de „sovietizare” era în curs de desfășurare în țările din estul european, care, în mod colectiv, au devenit cunoscute sub numele de Blocul de Est sau Blocul Sovietic. Accesul în Blocul de Est a fost restricționat cu multă strictețe.  Nu era permis accesul niciunui jurnalist din afara sa, inclusiv accesul diplomatic era foarte redus . În ciuda acestui fapt, guvernele aliate aveau câteva informații despre ceea ce se întâmpla acolo. Tensiunile dintre URSS și Occident încep să capete o voce publică. Într-un discurs din februarie 1946, Stalin a subliniat superioritatea comunismului asupra capitalismului, avertizând rușii să rămână în garda împotriva Occidentului. Între timp, Winston Churchill, care nu mai era prim-ministru britanic după o înfrângere a alegerilor din iulie 1945, l-a acuzat pe Stalin că a încălcat promisiunile făcute la Ialta.

Contextul Războiului Rece și Cortina de Fier
 O nouă promoţie de ofiţeri NKVD (1939-1940). Credit: www.reddit.com
Sursa:romania-actualitati.ro

Între timp, în spatele acestei „cortine de fier”, sovieticii foloseau materiile prime și resursele industriale ale națiunilor pe care le eliberaseră de sub naziști sau de guvernul pro-nazist. Cereale, alimente, mașini, oțel, cărbune și alte articole au fost confiscate și transportate în est, în Uniunea Sovietică. România și Ungaria, care s-au aliat cu Germania nazistă în timpul războiului, motiv pentru care au avut cel mai mult de suferit. Ca state inamice învinse, ambele au fost obligate să semneze documente de armistițiu cu clauze umilitoare, care atestau că se supun conducerii sovietice, fiind de acord să plătească despăgubiri poporului rus.

Anunțul din 1947 al Planului Marshall, a fost o ofertă majoră de ajutor extern, care se axa pe reconstrucția postbelică, a dezvăluit modul în care aceste națiuni se aflau sub controlul lui Stalin. Toate cele șase state ale Blocului de Est au refuzat invitațiile la conferința de negocieri de la Paris, în ciuda faptului că Polonia și Cehoslovacia și-au exprimat anterior un anumit interes față de ajutorul oferit de SUA. Controlul Moscovei asupra guvernelor Blocului de Est a devenit mai puțin secret după acest incident.

În septembrie 1947, URSS a înființat Cominform (Biroul Comuniste de Informații) care a creat un liant între guvernele comuniste din Europa de Est și se asigura că acestea adoptă politici aprobate de Moscova. Câțiva comuniști cehoslovaci, români, maghiari și bulgari. Cei care nu au reușit să respecte această „uniune” au fost raportați de Cominform, arestați, trecuți prin „procesele spectacol” staliniste, apoi executați.

Fiecare guvern din Blocul de Est și-a format propria poliție secretă bazată pe NKVD-ul sovietic (НКВД, Народный комиссариат внутренних дел; Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), inclusiv Stasi (Germania de Est), Securitatea (România), StB (Cehoslovacia), Sigurnost (Bulgaria) și AVH (Ungaria). Orice iluzie că aceste țări ar fi independente sau că ar avea secrete față de URSS dispare la începutul anilor 1950.

Se trage cortina

Pentru cei care trăiesc în țările blocului sovietic, devine din ce în ce mai dificil să se mute sau să călătorească în alte țări. Frontierele odată ce sunt aproximativ deschise, ajung să fie păzite și controlate cu foarte multă strictețe. Controalele de frontieră ale Europei ajung să fie cele mai dure din toată istoria continentului, pe timp de pace. Această divizare a Europei fost cel mai puternic simțită în Germania, care a fost divizată în zone de ocupație sovietică și zone ale puterilor aliate. Orașele germane Sonneberg și Neustadt au fost împărțite înt zona forțelor sovietice și, respectiv, zona puterilor aliate, fiind separate prin Cortina de Fier.

În iulie 1949, cele două orașe au participat la un meci de fotbal, jucat pe un teren cu o linie de delimitare formată de granița est-vest (permițând celor două părți să urmărească meciul fără pase). Au participat peste 25.000 de spectatori, unii ținând în sus pancarte cerând reunificarea celor două orașe – și a întregii națiuni germane. După meci, oficialii sovietici au deschis granița după-amiază, permițând miilor de rezidenți din Sonnerberg să-și viziteze familia și prietenii și să facă cumpărături la magazinele mai bine aprovizionate din Neustadt.

Surse

https://www.history.com/topics/cold-war/cold-war-history?fbclid=IwAR0UB0S2S-geQy0NsncTZ62mRsmjLt5n28uAtwg0j4wu7EpuYo6p3N0jsCk
https://ehistory.osu.edu/articles/historical-analysis-cold-war?fbclid=IwAR3qaT8XumYdS0r02i_eFHzvbQyFXXDZ9Ts2WEV8FQaxK1hI3YeiMcXyAPQ
https://alphahistory.com/coldwar/iron-curtain/

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

Am citit Insuportabila ușurătate a ființei destul de greu, pe parcursul a aproape o săptămână, asta după ce aproape am încheiat seria Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante, al cărei ultim volum l-am abandonat, citind cel de-al treilea volum în aproape două zile, mi-au rămas câteva zeci de pagini pentru a treia zi. M-a epuizat și parcă am simțit frustrarea personajului-narator, din a cărei mărturisire te dezamăgește lipsa ei de verticalitate în ce privește interacțiunea cu sexul opus. Trecând peste, Milan Kundera (n. 1929), m-a cucerit prin orientarea lui spre discursul filosofic, reușind să propună o realitate palpabilă pentru fiecare schemă filosofică prezentată sau am putea spune că a oferit o explicație filosofică pentru fiecare trăire sau acțiune umană, parcă încercând să găsească logica și rațiunea din spatele existenței omului.

Dacă citești descrierea acțiunii vei crede că este o carte ușurică, asupra căreia nu te vei opri să meditezi prea mult. Crezând că este vorba despre câteva intrigi amoroase fără nicio profunzime a trăirii. Pe mine m-a frapat contrastul dintre renumele cărții, o carte la care țineam să ajung de câțiva ani, și descrirea acțiunii sale, în care se spune că romanul urmărește parcursul a două cupluri, a căror viață se intersectează la un moment dat. Nimic mai frivol m-am gândit. După ce am citit cartea am început să sondez ceva mai mult, prin urmare am aflat că această stupoare au avut-o și alți iubitori de literatură, atunci când au comparat valoarea romanului cu anumite interpretări simpliste, ba chiar autorul a fost dezamăgit de modul în care a fost interpretat romanul în ecranizarea lui din anul 1988.

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

Miza lui Kundera, cred eu, a fost de a crea un concept, pe care l-a format folosindu-se de conceptele care au stat la baza înființării metafizicii occidentale, plecând de la eterna reîntoarcere a aceluiași a lui Nietzsche, oprindu-se de mai multe ori asupra dihotomiei parmenidiene originare a metafizicii dintre Adevăr și Aparență, extrapolând până la mitul biblic dintre bine și rău, reinterpretând mitul lui Adam și Eva, până la felul în care se raportează Sfinții Părinți la modul în care omul a pierdut Paradisul, și chiar tema muzicala beethoveniană, ess muss sein (vezi paginile 36-40), totul pentru a înțelege ce este fericirea sau viața în sine.

„Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negație, că viața care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănăcu o umbră, e lipsită de greutate, e dianinte moartă și dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumusețe nu înseamnă nimic. Nu trebuie să ținem seama de ele mai mult decât un război între țări africane din secolul al paisprezecelea, care n-a schimbat cu nimic fața lumii, în ciuda faptului că în el și-au găsit moartea , în chinuri de nedescris, trei sute de mii de negri”.

Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, trad. din cehă de Jean Grosu, Humanitas, București, 2018, p. 7.

Acțiunea romanului este plasată în Cehia comunistă, al cărei parcurs istoric este afectat de dominația rusă, viața la nivel istoric și personal fiind influențată de normele impuse de ruși. Astfel, reușim să înțelegem chinul prin care au trecut cehii, prin urmărirea cuplurilor Tomas și Tereza și al Sabinei și al lui Franz. Pornind de la caracterul fiecăruia în parte, autorul prezintă diverse paradigme existențiale, desfășurând personajele sale pe un plan istoric tumultos. De exemplu, despre Sabina știm că privește trădarea ca pe cel mai important aspect al vieții, prin intermediul ei reușind să nu se supună legilor căpătate în familie. Prin natura ei de a fi cea care trădează, este pe rând amanta lui Tomas și a lui Franz, nereușind să i se dedice într-un final lui Franz care se hotărăște să se despartă de soția lui, care nu-l mai iubește.

„Drama unei vieți poate fi oricând exprimată prin metafora greutății apăsătoare (…) Dar, la drept vorbind, ce i se întâmplase Sabinei? Nimic. Părăsise un bărbat, fiindcă a vrut ea să-l părăsească. A urmărit-o el după aceea? I-a făcut mizerii? A încercat să se răzbune? Nicidecum. Drama ei nu era drama greutății, ci a ușurătății. Peste Sabina nu căzuse povara greutății, ci insuportabila ușurătate a ființei. Până aici, clipele trădării o exaltau și o umpleau de bucurie, la gândul că în fața ei se deschidea un nou drum și la capătul acestuia o nouă aventură a trădării. Dar dacă, într-o bună zi, acest drum se va sfârși? (…) Sabina simțea un vid în jurul ei”.

p. 135

Milan Kundera se folosește foarte bine de modul în care cele două femei, Sabina și Marie-Claude, soția lui Franz, interpretează iubirea. Sabina preferând simpla ideea de trădare, pe când cealaltă speculând ideea de pasiune, aruncând în stânga și în dreapta cuvinte din lexicul iubirii și devotamentului, fără să simtă cu adevărat. Franz reinterpretează declarația fatală de iubire pe care soția lui i-o făcuse în tinerețe, spunându-i că se va sinucide dacă o părăsește.

Pornind de la condiția femeilor căsătorite, de data aceasta Marie-Claude și Tereza, soția lui Tomas, Milan Kundera vorbește despre Destin, despre ceea ce numește el ușurătate a ființei și greutate a ființei. De-o parte fiind vorba despre ușurătatea ființei, unde Tomas meditează asupra relației sale cu Tereza, al cărei rol îl identifică prea puțin important în primă instanță, dat fiind că întâlnirea cu ea a fost cumulul a mai multor evenimente întâmplătoare. Aici identificând ușurătatea ființei, posibilitatea de a te îndrăgosti iremediabil de cineva pe care l-ai cunoscut într-un mod absolut întâmplător. Fiind convins de faptul că același sentiment profund de iubire l-ar fi putut simți pentru oricine altcineva i-ar fi ieșit în cale într-un moment oportun. Iar ceea ce se întâmplă întâmplător se transformă în acel Trebuie al lui Beethoven, acel necesar existențial, Destinul.

Ușurătatea ființei reieșind cu atât mai mult din modul în care se raportează Marie-Claude la iubire, fiind superficială, aruncând peste tot, pentru tot felul de lucruri, declarații de iubire, atașându-se în mod superficial de oameni și de evenimente, în ciuda fidelității sale exemplare față de soțul ei. Contrastând cu devotamentul demonstrat de mai multe ori de Tomas față de soția lui, în ciuda faptului că o înșela cu două-trei femei zilnic. Nereușind să ascundă asta de Tereza, știind că o rănește, dorindu-și să nu o supere absolut deloc, și totuși lăsând-o să afle de toate infidelitățile sale, pentru că era mult prea preocupat de propria lui împlinire, erotismul în cazul său fiind un alt mod de a explora lumea.

Relația dintre Tomas și Tereza surprinde cel mai bine diferența dintre ușurătatea și greutatea ființei. Tomas își dă seama de faptul că singura femeie care reușește să își imprime trăirea poetică în sufletul lui este Tereza, interacțiunea cu celelalte femei fiind o simplă explorare fizică, un altfel de cunoaștere a lumii. Dovada supremă de iubire față de Tereza este cuprinsă în episodul întoarcerii sale în Cehia, chiar dacă și-a pierdut meseria sa de medic chirurg, știe că doar aici, alături de ea, poate să fie fericit. Un alt prilej prin care se subliniază stranietatea ușurătății ființei, faptul de a-și fi sacrificat întreaga viață Terezei nu îl face să se oprească din aventurile sale cu tot felul de femei.

Sunt foarte multe aspecte ce merită menționate, cu toate acestea, nu aș vrea să ofer mai mult decât este necesar, altfel aș dezvălui prea multe din esența romanului. Am să închei spunând că romanul este scris echilibrat, nu te emoționează mai mult decât este cazul. Cel puțin în 90% din el, nu am empatizat foarte mult cu personajele, nu ai destul timp să cunoști vreun personaj, „oamenii” par să fie mai mult pretexte pentru filosofare și filosofie. Cu toate acestea, Tereza și Tomas sunt ceva mai umani, iar legătura dintre ei doi te face să visezi puțin și la mitul adroginului, despre care se dezbate în câteva pagini, dar ce te va face, în mod paradoxal să te emoționezi va fi sfârșitul unui necuvântător (nu dau mai multe spoilere decât e cazul). Pasaj în care descarcă mai multe sentimente și înțelesuri decât în aproape tot romanul. Milan Kundera îmbină cred că aproape de perfecțiune cele mai importante coordonate ale unui roman de succes, emoție, filosofie, acțiune și personaje.

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

Mihail Roller și mutilarea istoriei românești în „istoriografia comunistă”

Atunci când ne avântăm în ițele istoriei omenești, ne angrenăm într-o muncă ce poate, cu foarte multă ușurință, să complice și mai mult crearea unei imagini de ansamblu obiective despre o lume care ne este în fond inaccesibilă. Se poate să mă hazardez când spun, fără să aduc o sursă sau un argument care să fie susținut de dovezi științifice, că istoria ne întinde multe capcane, istoria ne apare ca o știință exactă, nu există nimic mai greșit decât să avem convingerea că este absolut în regulă să scriem un articol legat de un eveniment istoric în care să emitem propriile opinii sau chiar convingeri, care sunt iterate la nivelul de simple păreri, legate de unele dintre cele mai profunde aspecte ale istoriei națiunii noastre. România, așa cum spune Cioran, țara aceea mică, țara ce putea să aibă populația Chinei și istoria Franței, rămâne un subiect, sau mai bine spus un simplu subiect de dezbătut în contraste, pentru mulți dintre jurnaliștii noștri, fără prea multe baze care să le confere acest drept.

Oricât ar părea de ireal sau de mercantil cuvintele pot fi simple instrumente în mâinile sau degetele unui om care urmărește un succes de scurtă durată. Tonul familiar creează impresia de apropiere, e de parcă te invită cineva să-ți spună povești undeva în jurul unui foc de tabără. Se creează o anume intimitate unde ai vaga impresie că urmează să afli detalii dintre cele mai „savuroase” (parafrazând mai mult cititele articole contemporane), ai impresia că se deschide o atare cutie a Pandorei sau se mușcă dintr-un delicios măr al cunoașterii. E simplu să atragi oamenii în jocul tău despre istorie, despre adevărul acela care este al tău și vrei să se mărească sub influența ta. Cel care vehiculează istoria trebuie să resimtă o anumită satisfacție atunci când poate convinge că realitatea a fost alta decât știu ceilalți. Iar la bază de află nu o nevoie de adevăr, cât o nevoie de afirmare sau de epatare, sau, poate cel mai trist, de a obține mai multe vizualizări, articolele fiind de cele mai multe ori renumerate cu sume de 5-7 lei. Chiar eu, din nevoia de a dezbate pe subiectul literatură, am scris pe un alt site, un articol dintr-o perspectivă contaminată de lipsa aprofundării subiectului abordat, în care am formulat un mesaj cu o miză eronată (referitoare la un aticol scris pe Libertatea, legat de starea de sănătate a poetei Gabriela Melinescu).

Există puterea cuvântului de a fermeca. Aici, aproape de focul ăsta anemic din tabăra noastră virtuală, nu vom arunca sursele sau bibliografiile printre vreascurile luminate delicat de lumina albăstruie (de data asta) a flăcării intimității încropite în paragrafele de mai sus. Desigur, orice „demonstrație științifică” necesită argumente, necesită dovezi. Și un articol scris despre istorie este mai mult un act de rememorare sau de evocare a trecutului și mai puțin un act jurnalistic. Limbajul bombastic sau diferitele elemente catchy, nu au ce căuta în el. Istoria nu trebuie să fie prezentată într-un mod captivant, realitatea nu a fost nicicând iertătoare, nu are nevoie de prea multe stilizări.

Mihail Roller și măsluirea istoriei românești

Istoria este palpabilă doar atunci când este prezentată prin prisma celor care au trăit-o, atunci când poți să empatizezi cu cei care au fost prigoniți, torturați, nedreptățiți, când mergi mai departe de cifre, când Primul Război Mondial nu este doar un simplu război soldat cu 275.000 de morți în România, este o tragedie care a distrus familii și a afectat natura umană. Este suferința oamenilor, nu o cifră.

Mihail Roller scrie undeva la 49 de volume legate de istoria României. Practic a depus o muncă titanică de a rescrie întreaga noastră istorie, o nouă istorie care să se încadreze în anumite norme convenabile contemporaneității sale. Dar poate cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne Istoria RPR, manual pentru învățămîntul mediu, sub red. Mihail Roller, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1952, 1956. Un manual din care elevii în anul 1960 învățau că: 

„Regele avea moşii întinse, multe fabrici, mulţi bani în bănci. El ţinea strânse legături cu foştii moşieri şi cu marii fabricanţi, pe care îi ocrotea cu grijă. Împreună cu aceştia şi cu alţi duşmani de peste graniţă, regele punea la cale diferite acţiuni potrivnice poporului nostru”.

Mihail Roller, un mare comunist și antisionist, care a ținut să ofere adevărul care credea că a rămas nespus, era convins de faptul că Holocaustul nu fusese destul de menționat pentru ca o asemenea tragedie să nu se mai repete (probabil o meteahnă a istoriei scrisă chiar și în zilele noastre). Care a vrut să prezinte mișcarea legionară și actele crude ale membrilor săi, dar care, din păcate, s-a axat și pe detalii care nu consider că îi fac cinste și nu i-au făcut vreodată, punând mai mult accent pe influența slavă asupra istoriei noastre. Nu sunt în măsură să pot oferi un verdict cu privire la calitatea acestei lucrări, aș pretinde că sunt din breasla istoricilor sau cel puțin a celor pasionați de acest aspect al existenței noastre, ceea ce nu sunt cu adevărat. Cu toate acestea pot spune că, orice istorie închinată unei ideologii, cu siguranță are mai multe metehne decât cele scrise pe cât posibil pornind de la dorința de a prezenta acțiunile într-un mod obiectiv, asta dacă se poate face în adevăratul sens al cuvântului.

Chiar și în prezent e greu să delimită minciuna de adevăr, realitatea de ficțiune, și acest lucru este real cu atât mai mult când vine vorba despre trecut. Să ne uităm în mitologia greco-romană, câte variante sunt legate numai de începutul lumii sau mai simplu, legate de întemeierea Romei, trebuie să fie măgulitoare oricare dintre aceste variante. Dar cât de departe de adevăr trebuie să fie toate.  Ar fi prea mult să folosesc cuvinte tăioase, dat fiind că nu am trecut prin teroarea din timpul regimului comunist. Dar pot să fiu cel puțin dezgustată de faptul că un popor a putut să-și extermine cele mai importante personalități ale sale. Indiferent dacă vorbim de așa-numita facțiune „nazistă” de la noi din țară, care l-au ucis la o margine de pădure pe Iorga, sau că vorbim de închisorile comuniste sau „obsedantul deceniu”, de acele lăcașuri ale ororii în care oameni mari precum Mircea Vulcănescu au pierit în condiții mai rele decât cel mai probabil marii infractorii ai vremii.

Săpați puțin câte puțin în trecutul omenirii și cu siguranță ororile care stau la baza omului modern vă vor îngrozi. Nu e nevoie de prea mult efort să anulezi un om, nu e nevoie de arme sau de „pumni dați în locurile esențiale”, e nevoie de lipsa de empatie – asta ne face oricând criminali. Dar cât de pervertită trebuie să fie o societate care efectiv își „programează” copiii să fie într-un fel anume, să vadă lumea dintr-o anumită perspectivă. Orbiți de prezent se poate să nu putem vedea neregulile existente, dar cum, omului, trebuie să îi fie greu să nu despartă restul în buni și răi, înțelegem și această etapă a istoriei românești și pentru că monarhia fusese abandonată sau înlăturată, trebuia să fie ceva negativ, e firesc ca binele să fie de partea comuniștilor, cei care vin și reabilitează discrepanțele sociale.

În anii 1960 se delimitează modul în care se scrie despre instaurarea monarhiei. Există un manual conceput de Dumitru Almaş, G. Georgescu-Buzău şi Aron Petric, unde se oferă o analiză detaliată a modului prin care este detronat Cuza iar Carol și cei care îi erau alături sunt ponegriți preț de jumătate de pagină. Iar prințul devine un simplu pion al lui Bismarck, prin intermediul lui germanii puteau să își împlinească scopurile sau știm despre Carol că avea idealul de a schimba în bine strict viața burghezo-moşierilor prin exploatarea țării. În mare, iubirea față de monarhie era și rămâne în relație antonimică cu manualele de istorie din perioada comunistă.

În manualul coordonat de Mihail Roller regele Mihai nu este numit propriu-zis în niciuna dintre realtările cu privire la anumite momente cheie ale istoriei din prioada interbelică, unde fusese implicat. Dar, de crearea prostului renume, se ocupă  autorii V. Anescu și M. Popa, în capitolul Jefuirea poporului de către monarhie, a cărui portretizare are miza de a prezenta un rege prea tânăr pentru a înțelege importanța rolului său de monarh, lipsit de aptitudinile și competențele necesare cârmuirii unei monarhii. Și cum „românii erau rusofili”, autorii aveau grijă să facă referire la regele Mihai cu numele de  „Mihai de Hohenzollern” sau „Mihai von Hohenzollern und Sigmaringen”, tocmai pentru a se pune accentul pe originile sale germane. Despre abdicarea regelui Mihai, în anul 1947, Mihail Roller va spune că a condus către distrugerea uneia dintre:

„cele mai puternice citadele reacţionare, care constituia o mare piedică în calea dezvoltării democratice a României.”

Propaganda comunistă a mers până în punctul în care monarhia era de fapt o propagare a celei mai întunecate epoci a omenirii, Evul Mediu.

„Rămăşiţă întunecată a evului mediu, monarhia constituia o piedică serioasă în drumul dezvoltării ţării noastre spre socialism. Prin actul istoric de la 30 decembrie 1947, această piedică a fost lichidată, înlăturându-se pentru totdeauna ultimul stâlp al reacţiunii interne şi internaţionale. Clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare a luat în întregime puterea în mâinile ei, locul regatului luându-l în ţara noastră o formă de stat nouă, înaintată – republica populară.”

(V. Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Bucureşti, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., 1958, p.5)

Dar nici acum nu pot spune că am cum să demonstrez că este întru totul greșit pentru că „sunt interese mari la mijloc”, pentru că „există un aranjament de undeva de sus”, unul care poate să existe și azi, de fiecare dată istoria poate să fie pervertită, devine o monedă de schimb pentru te miri ce interese. Pentru că oricât de obiectivă se anunță o lucrare care tratează istoria unui popor trebuie să rămână ceva, un mic element, oricât de mic, prin care autorul își va pune în relief propriile sale convingeri.

Citatele și alte date istorice au fost preluate și din articolele:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/discursuri-antimonarhiste-regele-mihai-in-istoriografia-comunista
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoriografia-comunista-despre-monarhie#_ftnref1

Rolul ateismului în comunism. De ce religia și comunismul nu pot coexista

Ura intrinsecă a comunismului modern față de religie a fost cel mai abitir demonstrată prin modul în care China s-a comportat față de uigurii musulmani. De pe vremea lui Marx, scopul comunist a fost întotdeauna de a crea un „om nou”. Și acesta este și singurul scop al așa-numitelor tabere de reeducare din provincia Xinjiang. Până la trei milioane de uiguri – mai mult de un sfert din populație – au fost supuși spălărilor politice pe creier în cadrul taberelor. Scopul fiind de a-i rupe de credința și cultura lor, făcându-i „potriviți” în sistemul socialist chinez. După cum remarcă cercetătorul Adrian Zenz, cei care sunt eliberați din lagărele de „reeducare” erau de cele mai multe ori încadrați mai apoi în lagăre de muncă forțată, care continuau, de asemenea, să mențină o pregătire ideologică continuă conformă cu gândirea marxistă.

Majoritatea religiilor își cheamă adepții să caute adevărul dincolo de lucrurile acestei lumi. În comunism, lumea efectivă, în care trăim, este tot ceea ce există – o lume a productivității și a bunurilor materiale și nimic altceva. Astfel, regimurile care conduc lumea strict în numele idealului lor caută să distrugă sufletul și să renege orice libertate de conștiință. Credința, speranța, caritatea și răbdarea sunt idei periculoase pentru un sistem care se bazează pe frică și competivitate cultivată prin invidie. Și cum ceea ce este periculos trebuie distrus, comuniștii reeducă toți indivizii care „gândesc periculos”. Pentru a crea edenul comunist pe pământ, credincioșii trebuie să-și abandoneze religia sau, dacă refuză să se dezică de convingerea lor religioasă, să trăiască într-un real infern.

Omul și libertatea

Raportarea omului la realitate sau la viață, are la bază un temei banal în aparență, dar cât se poate de profund, complicat și de straniu, în realitate. Trimite către un paradox ce nu poate fi deslușit niciodată. Filosofia a luat naștere dintr-o întrebare asupra căreia orice om cu simț de răspundere meditează cel puțin o singură dată în viață. „De ce existăm?” Cu siguranță ne-am întrebat care este scopul existenței noastre. Iar nevoia de a ne răspunde la această întrebare este una esențială, una care ne face să ne întrebăm ce este existența sau care sunt originile existenței. Există o nevoie în noi de a trece mai departe de existența în sine, deși metafizica pune altfel în balanță ființa, ființarea, existența etc. Libertatea este văzută la Heidegger ca o cale spre atingerea propriei noastre esențe, prin ea este posibilă lumea:

„Doar acolo unde există libertate, doar acolo există un a-fi-în-vederea-a, doar acolo există o lume. Pe scurt spus: transcendenţa Dasein-ului şi libertatea sunt identice! Libertatea îşi dă singură posibilitatea internă; o fiinţare care e liberă este în sine însăşi în chip necesar una care transcende.”
De cele mai multe ori transcendența este o abordare cât se poate de firească a omului. Cel care privește spre cer și începe să se întrebe care este locul și scopul său în imensitatea Universului. Când te încarci de minunăția diversității și a dimensiunii lumii din jurul tău și a celei din interiorul tău începi să crezi că există ceva anume pentru tine creat. Și, de cele mai multe ori, atribuim importanța existenței noastre prin intermediul divinității.
Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”.

Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche

Omul trebuie să aibă mereu siguranța unei alte alternative, a unei existențe care se ridică deasupra a tot ce este în jurul său. Nevoia de mântuire, de visare, de empatie. Omul are nevoie de iubire față de sine și de aproapele său, iubirea față de frumos și de artă. De aceea condamnații care au luat parte la Fenomenul Pitești sau cei din lagărele de concentrare erau însingurați, pierzând legătura cu cel de lângă, cu cel care trece prin aceeași suferință, comuniștii se asigurau că aveau confirmarea unei lumi lipsite de Dumnezeu și de iubirea, nu exista nicio realitate care să aline și, prin urmare, nimic care să ofere un sens suferințelor îndurate. Răutatea asupritorilor era zidul care se interpunea între oamenii, deveniți victime, și lumea ideală spre care fiecare în parte tindea.

Erodarea empatiei era un element cheie în cadrul experimentelor și a torturilor de la Pitești. Tocmai pentru că așa obțineau persoane lipsite de rădăcini gata să facă tot ce era necesar pentru a supraviețui. Să îți asiguri încă o zi de existență, acesta era unicul orizont al deținuților din astfel de temnițe ale suferinței.
După încetarea celui de-al Doilea Război Mondial oamenii au avut parte de o trezire dintr-un coșmar. Întrebarea căreia oamenii de știință au încercat să-i găsească un răspuns, să afle cum de un om este capabil să pună în mișcare o cruzime precum cea practicată în lagărele de concentrarea sau cum de este posibil să ștergi orașe de pe fața Pământului (bomba atomică). Prin intermediul unui experiment s-a încercat studierea obedienței și a rezistenței în fața autorităților, mai ales atunci când individul este obligat să încalce principiile morale.

Despre Experimentul Milgram

Stanley Milgram de la Yale a fost cel care a inițiat experimentul care avea menirea să evalueze capacitatea de supunere a omului în fața unei amenințări. Cât de multe este dispus individul doar pentru siguranța propriei sale siguranțe. Planul experimentului era unul cât se poate de simplu. Voluntarii care participau în schimbul unei sume de bani la un test de memorie în care erau implicați un profesor (adică voluntarul) și un elev (era de fapt un actor). Profesorul trebuia să aplice un curent electric elevului de fiecare dată când greșea.

Elevul era pus să stea într-o altă încăpere, din care putea comunica cu experimentatorul (unul dintre cercetătorii care erau parte din adevăratul experiment) și cu profesorul. Primul pas era ca profesorul să primească o doză din ce urma să administreze ele, un electroșoc, ca un exemplu al electroșocurilor care urmau să îi fie administrate elevului de-a lungul experimentului. Profesorul primea o listă cu perechi de cuvinte. Acesta urma să îi citească elevului primul cuvânt din pereche, urmat de patru opțiuni posibile, din care acesta să ghicească perechea potrivită. La fiecare alegere greșită, elevului i se administra un electroșoc de către profesor, a cărui intensitate devenea, gradual, tot mai puternică (creștea, la fiecare răspuns greșit, cu valoarea de 15 Volți).

Realitate era alta. Actorul care interpreta rolul de elev dădea drumul unei benzi care reda sunete de suferință. Iar, în tot acest timp, de fiecare dată cercetătorul care se afla în aceeași încăpere cu profesorul îl încuraja să apese în continuare, indiferent de sunetele care se auzeau de cealaltă parte. Cel mai dureros este că au fost oameni care au apăsat chiar și după ce nu se mai auzea absolut nimic de cealaltă parte. În prima fază a experimentului de acest tip, făcute de Milgram, procentul celor care au continuat să apese până la capăt, atingând valoare de până la 450 de Volți, a fost de 65% din subiecți.

Miza acestui experiment este aceea că omul când se îndepărtează de victimă este lipsit de empatie. Astfel grozăvia sau cruzimea actului său de exterminare este diminuată. Este tocmai acea banalitate a răului despre care vorbea și Hannah Arendt. Pentru că privirea în ochi a celui căruia ești dispus să-i faci rău pentru asigurarea propriei tale securități te responsabilizează mai mult. Față de apăsarea unui buton care trimite o bombă atomică și extermină un oraș întreg, curmând sute sau poate chiar mii de vieți în câteva minute. Fapt ce ne face să ne întrebăm cum anume se raportează omul față de celălalt atunci când alegi să torturezi, cum ești atunci când ai victima în fața ochilor tăi și preferi să sufere ea și nu tu. De ce erau comuniștii atei și preferau să elimine tot ce se poate din sufletul omului? De ce marile forme de guvernare din secolul trecut îndoctrinau și nu educau? Doar așa putem anula rațiunea. Doar așa putem să devenim fiare, atunci când tot ce ai de salvat ești tu, când tot ce ai de făcut este să supraviețuiești.

Fenomenul Pitești și alteritatea umană

Iar puterea noastră vine din străfundul acesta, unde ne întâlnim cu propriul nostru Dumnezeu. Un om cu o structură spirituală puternică este foarte greu de înrobit. Atât timp cât ai nucleul tău (cel mai ascuns) tare, când te ghidezi după valori, principii și empatie este mai greu să fii manipulat. Însă, de cele mai multe ori, această „reeducare” ținea mai mult de anihilarea esenței umane. Orice mic element care te trimite undeva mai departe de lumea contingentă este libertate și eliberare. Iar comunismul nu avea nevoie de oameni liberi care gândesc și care sunt gata de sacrificiu. Aveau nevoie de instrumente de tortură, de oameni alienați care sunt gata să plece capul atunci când este nevoie.

„Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil, evoluţia acestei reeducări diabolic gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului”.

Fragment din cartea Fenomenul Pitești.

Cu atât mai mult era necesar ca mare parte din condamnați să ajungă la rândul lor persecutori. Acest traseu care se făcea prin intermediul violenței și a umilinței reușea să facă din victime călăi. Era un exercițiu de alterare a identității umane prin punerea oamenilor în situații limită. Nevoia de a rupe tot ce ține de resortul interior al omului are în vedere dezumanizarea. Prin distrugerea orizontului se poate cel mai bine să ucizi tot ce este uman într-o persoană. Omul care se dedică acestei cauze comuniste trebuie să fie lipsit de familie, trebuie să fie lipsit de Dumnezeu, de miză existențială pentru el totul este finit, totul este aici și acum. Nu există mântuire, împlinire personală sau conduită.

Deși termenul de „comunism” se poate referi la anumite partide politice, în esența sa, comunismul este o ideologie a egalității economice prin eliminarea proprietății private. Este vorba despre o comunitate care se vrea cât mai unitară, pornind de la principiul egalității. De la începuturile sale, de acum un secol, comunismul, o ideologie politică și economică care impune o societate fără clase, controlată de guvern, în care totul este împărțit în mod egal, a cunoscut o serie de creșteri și declinuri. Ceea ce a început în anul 1917 în Rusia, a devenit o revoluție globală, devenind o realitate unitară în țări îndepărtate precum China și Coreea până în Kenya și Sudan sau în Cuba și Nicaragua.

Comunismul s-a declanșat de la Revoluția din octombrie a lui Lenin și s-a răspândit în China odată cu ascensiunea lui Mao Zedong la putere și în Cuba, odată cu preluarea lui Fidel Castro. A fost ideologia din spatele unei părți a Războiului Rece și a văzut un declin simbolic odată cu căderea Zidului Berlinului. Astăzi doar o mână de țări rămân sub conducerea comunistă. Mai jos este o cronologie a evenimentelor notabile care au modelat arcul comunismului în istorie

Legile comunismului, exprimate de Karl Marx, se concentrează pe ideea că inegalitatea și suferința rezultă din capitalism. Sub capitalism, oamenii de afaceri și corporațiile private dețin toate fabricile, echipamentele și alte resurse numite „mijloacele de producție”. Acești proprietari, conform doctrinei comuniste, pot exploata apoi muncitorii, care sunt obligați să-și „vândă” munca contra salariilor.

Clasa muncitoare – sau „proletariatul” – trebuie să se ridice împotriva proprietarilor capitaliști sau „burgheziei”, conform cu idealurile comunismului, și să instituie o nouă societate fără proprietate privată, fără clase economice și fără profit. Comunismul diferă de socialism, deși cele două au asemănări. Ambele filozofii pledează pentru egalitatea economică și proprietatea statului asupra diferitelor bunuri și servicii. Cu toate acestea, socialismul funcționează de obicei prin structurile democratice existente ale țărilor capitaliste.

Socialismul și comunismul sunt în esență filosofii economice care susțin mai degrabă proprietatea publică decât cea privată, în special a mijloacelor de producție, distribuție și schimb de bunuri (adică de a face bani) într-o societate. Ambele își propun să rezolve problemele pe care le consideră create de un sistem capitalist de piață liberă, inclusiv exploatarea muncitorilor și o prăpastie în creștere între bogați și săraci. Dar, în timp ce socialismul și comunismul împărtășesc unele asemănări de bază, există și diferențe importante între ele. Karl Marx și originile comunismului. Socialismul a apărut ca răspuns la schimbările economice și sociale extreme cauzate de Revoluția Industrială, și în special luptele muncitorilor. Mulți muncitori au devenit din ce în ce mai săraci, chiar dacă proprietarii de fabrici și alți industriași au acumulat bogăție masivă.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, primii gânditori socialiști precum Henri de Saint-Simon, Robert Owen și Charles Fourier și-au prezentat propriile modele de reorganizare a societății pe linii de cooperare și comunitate, și nu pe competiția inerentă capitalismului, unde piața a controlat oferta și cererea de bunuri. Apoi a venit Karl Marx, filosoful și economistul politic german care avea să devină unul dintre cei mai influenți gânditori socialiști din istorie. Cu colaboratorul său Friedrich Engels, Marx, a publicat Manifestul comunist în anul 1848, care a inclus un capitol care critica acele modele socialiste anterioare lor drept realități „utopice” complet nerealiste.

Marx a susținut că toată istoria era una a luptelor de clasă și clasa muncitoare (sau proletariatul) ar trebui să aibă parte de întâietate, în mod inevitabil, asupra clasei capitaliste (burghezia) și că va trebui să dețină controlul asupra mijloacelor de producție, ștergând pentru totdeauna toate diferențele sociale, abolind clasele. Comunismul, numit uneori socialism revoluționar, a luat naștere și ca o reacție în fața Revoluției Industriale. Marxiștii fac referire la socialism ca la o primă fază necesară în drumul de trecere de la capitalism la comunism. Marx și Engels nu au ținut să marcheze diferența în mod consecvent sau clar între comunism și socialism, ceea ce a contribuit la asigurarea unei confuzii durabile între cei doi termeni.

Comunismul diferă de socialism, deși cele două au asemănări. Ambele filozofii pledează pentru egalitatea economică și proprietatea statului asupra diferitelor bunuri și servicii. Cu toate acestea, socialismul funcționează de obicei prin structurile democratice existente ale țărilor capitaliste. De fapt, aproape toate țările capitaliste au unele caracteristici socialiste, cum ar fi școlile publice și programul de securitate socială din Statele Unite. În schimb, comuniștii afirmă că sistemele economice și politice capitaliste trebuie să fie complet răsturnate prin revoluție. Din punct de vedere istoric, astfel de revoluții comuniste nu și-au dat niciodată utopiile de egalitate.

Teoria comunistă prezice că, după revoluția proletariatului, liderii trebuie să preia temporar controlul asupra statului, conducându-l spre o „adevărată” societate comunistă. Astfel, guvernele Uniunii Sovietice, China comunistă, Cuba și alte state comuniste au fost la început concepute ca state provizorii. În practică, aceste guverne „temporare” s-au menținut la putere, supunându-și cetățenii adesea controlului autoritar. Ideologia comunistă afirmă, de asemenea, că aceste revoluții ar trebui să se răspândească pe tot globul, să nu fie limitate la țări individuale. Acest lucru explică antagonismul istoric dintre națiunile capitaliste și comuniste – în special lungul război rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Familia ideală în comunism. Educația între „înger și fiară”

Cel mai mare inamic al comunismului, încă de la începuturile sale era familia. Atât timp cât părinții își pot exercita afecțiunea sau „posesiunea” asupra copilului lor, există riscul care el să se creadă un om special. Acest lucru influențează într-un mod negativ evoluția viitorului cetățean comunist.

Familia este o realitate burgheză care contrazice principiul de bază al comunismului, care vorbește despre societate în care toți oamenii sunt egali. Spre deosebire de nazism care urma o regulă egalității rasiale (doar anumite rase au drept de viață), regimul politic născut și crescut în sânul rusesc, are în vedere o aliniere  a tuturor din punct de vedere economic. Organizare prin care se stabilește care este statutul social al unui întreg popor.

Fiecare ins în parte, în comunism, trebuie să muncească cât poate, dar să primească atât cât îi este necesar, indiferent de cât de mult a muncit. Un adevărat comunist este dispus să se sacrifice doar pentru binele comunității, el trebui să creadă doar în legea regimului, trebuie să fie un ateu convins.

În 1917 existau oameni care doreau să creeze această societate perfectă. Se pare că multe din ideile promulgate de Marx existau în anumite mituri și alte lucrări de timpul acesta. Cum ar fi, poate cea mai ciudată idee este cea a unei societăți în care nu există absolut deloc ideea de familie:

„Căsătoria nu este cunoscută, femeile sunt ale tuturor, iar copiii sunt crescuţi împreună. Nu există nici gelozie, nici ambiţie. Oamenii duc o viaţă simplă şi sănătoasă. Totul este rânduit cu grijă, şi funcţiile publice, şi traiul de zi cu zi, chiar şi hrana. Sistemul social, simplu şi precis, seamănă întru câtva cu comunismul.” Lucian Boia în Între înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre

Atât timp cât femeia este necăsătorită și nu are o familie pentru care să se spetescă poate intra în câmpul muncii. Dacă toți copiii sunt crescuți la comun, nu te atașezi de propriii copii și nu există riscul de-al favoriza. Dar cel mai important nu vei pierde timpul cu creșterea lui. Iar toate principiile comuniste îi pot fi inoculate de cei care sunt angajați să facă asta.

Cele mai ciudat mituri de orientare comunistă există din Antichitate, când se spunea că există insule populate doar de femei, în care existau bărbați exploatați de el. Erau folosiți doar pentru reproducere. Devine o chestiune de nevoie. Sau femeia nu trebuia să fie atașată de vreun bărbat.

„Educaţia religioasă şi rigoarea morală sporită au dus, la sfârşitul Evului Mediu, la învestirea goliciunii cu atributele unei alterităţi profunde. Trupurile goale au devenit o adevărată obsesie, legată de promiscuitatea sexuală şi de canibalism: „În acest ţinut” – istoriseşte Mandeville – „căldura este nespus de mare, iar bărbaţii şi femeile obişnuiesc să umble în pielea goală, bătându-şi joc de străinii pe care îi văd îmbrăcaţi[ … ]. Femeile nu se mărită, ci sunt ale tuturor şi nu se împotrivesc nici unui bărbat.” Nu numai femeile, ci şi ogoarele sunt ale tuturor: „Ogoarele sunt puse laolaltă: unul le stăpâneşte vreme de un an, apoi vine rândul altuia şi tot aşa, fiecare luând ceea ce îi face trebuinţă [ … ] . Astfel, toţi sunt la fel de avuţi.” ,,Au însă un obicei rău, pentru că le place să mănânce carne de om mai mult decât orice altă carne[ … ]. Negustorii cutreieră ţinutul să vândă copii, iar oamenii îi cumpără. Dacă sunt dolofani, îi mănâncă repede, iar dacă sunt slabi, îi pun la îngrăşat şi spun că nu se află pe lume carne mai bună şi mai dulce.”