Sunt zile în care te miști mai greu prin pâcla cleioasă de oameni, de parcă atunci te-ai trezit dintr-un somn chinuit și greoi pe care îl mai tragi după tine. Și îți spui că ai putea face orice, ai terminat de citit încă o carte, după ce ai terminat și cu o zi în urmă o altă carte, mergi în gol, fără țintă, fără să te bucure libertatea după o săptămână de muncă și căutări, după altă ceartă dintr-o joi prea lungă și prea lipsită de sens. Te uiți fără pic de interes la dunga care a început din ce în ce mai mult să se pronunțe sub ochiul tău stâng. Anii trec, gravitația își face treaba și lasă semne pe chipul tău. Parcă ți s-a rărit și părul, parcă nu te mai încape nimic. Dar ce mai contează, ai cărți, zeci de cărți în care să te adâncești și să uiți de realitate. Au fost și zile mai grele. Au fost și zile în care ai trăit cu iluzia că ai prieteni și că lucrurile urmează să intre în făgașul pe care ți l-ai dorit cu atât de multă ardoare. Dar totul acum se prezintă așa cum este, plat cu mici cute de bătrânețe pe la încheieturi. Parcă ar merge până și o conversație stearpă despre politică, despre democrația fragilă, despre de ce nu au luat românii premiul Nobel. Orice te-ar putea face să crezi că nu ești total izolată de lume. Că mai există acolo o minte câtuși de puțin dispusă să te asculte astăzi și pe tine. Dar știi că nu vei merge la nicio terasă de cartier, în definitiv nu ți-ai permite să te îmbeți pentru un așa discurs. Nimic. Te oprești pe o bancă cu aspect comercial de lângă un mega ticsit de corporatiști cu buzunarele pline și cu agendele golite de timp liber. Poate că și tu tot de asta ai nevoie. Poate că ar trebui să ai banii și să îți lipsească timpul să îi dai pe ieșiri în afară și pe pantofi pe care să nu apuci niciodată să îi porți. Sau poate ai putea să o dai pe hipsetereală și pe vopsele de păr. Pe ieșiri în centrele istorice ale lumii, unde toți se împrăștie în funcție de înclinațiile lor spre casele de modă.
Oricum, îți petreci concediul și timpul pe același fotoliu învechit, o să îți afunzi picioarele într-o apă parfumată artificial, probabil urmărind a 7 oară un episod dintr-un serial vechi de 10 ani, care nici nu te face râzi și nici nu mai are puterea să te plictisească. Ai să mai citești câteva pagini și ai să mai butonezi de câteva ori telecomanda televizorului și ai să dormi, sperând că nu vei observa inutilitatea și lipsa de culoare și căldură a existenței tale plate. Adormi vineri noaptea târziu fără să fi salvat nimic din lume și nimic din tine. Asculți zumzetul bețivilor din părculețul blocului și încet, încet adormi sub lumina verde-albăstruie a unei reclame la J&B, difuzată parcă în buclă după ora 11 noaptea.
Visezi agitat fără noimă, fără nicio cheie autopsihanalitică, fără niciun substrat magic. Te trezești și mănânci o omletă fadă, gâlgâi o cafea lipsită de zvâc și revii pe același fotoliu din fața aceluiași televizor care îți oferă din nou un serial vechi și obosit. Iei laptopul și stai cu el în brațe și speri că va fi o zi în care vei scrie ceva. De citit nu poți să citești, afară nu ieși pentru că nu „ai cu ce să te îmbraci”. Și mai trece o zi și dunga de sub ochi se mai adâncește puțin, imperceptibil aproape, nici nu mai speri să mai prinzi câteva zile de concediu, nici nu ai bani să cumperi câteva articole de vară scoase la reducere de teama finalului de sezon. Înainte parcă mai cumpărai fără sens lumânări parfumate și bețișoare parfumate de la un Jumbo în care te sufocai din cauza oamenilor, acum nici asta nu se poate face. Ai vrea să faci ceva nou sau pur și simplu ai vrea să faci ceva cu viața ta. În fine… Mai trece și sâmbătă și duminica te pui pe pauză pentru că știi că urmează o zi în care trebuie să te trezești de dimineață, trebuie să mai asculți puțin din hărmălaia de afară, poate să mai gătești ceva și să îți faci dușul de seară.
Nici nu mai știi ce ar putea să facă omul rămas undeva în munți, ascultând murmurul pădurii, nici nu poți să îți imaginezi cum se descurcă acum un echipaj undeva în mijlocul unei ape reci și adânci cu o furtună lipsită de sfârșit. Există oameni care o duc mai rău, care trebuie să vandalizeze ceva să primească un „adăpost” pe timpul iernii. Sunt oameni care se plictisesc în lux și nu au somn pentru a-și plăti iahtul de mii de euro. Se mai închide încă o ușă între tine și lumea din afară. Mai construiești încă un zid între tine și ceilalți. Lumea devine din ce în ce mai greu de suportat pe umeri și parcă încet, încet începi să te lași strivit și cel mai rău e că aici totul este real și totul are preț și nu există nicio șansă ca după o noapte cu un somn agitat să te trezești metamorfozat înt-o gânganie hidoasă și enormă. O să te plimbi și mâine prin metrou în aceleași haine spălate și respălate la infinit. Și nimic nu o să mai capete niciun sens. Oricât de multă poezie ai citi, realitatea e aceeași. Cu textele tale scrise și nepublicate, cu toate ideile tale și toate opiniile pe care le păstrezi doar pentru tine. Și știi că oricât de multă amabilitatea ai aduce în relația ta cu ceilalți asta nu seamănă a suflet, nu este bucurie. Nici mângâiatul motanului de lângă Muzeul Bucureștului, nici zâmbetul afișat la ieșirea pe ușa casei. Nimic nu are miros, nimic nu mai are haz. Și poate așa se moare cel mai sigur, fără să fi sesizat nimic de la bun început și așa se ajunge cel mai sigur în iad. Câți n-au ajuns în iad pentru lipsa de haz?
Elefantul de bibliotecă 