Gânditorii lumii grecești antice care au format lumea modernă

Gânditorii lumii grecești antice au meditat asupra unora dintre cele mai complexe concepte considerate specifice gândirii moderne. Aceștia au elaborat teorii ale căror subiect angrenează filosofii moderni în ample lucrări hermeneutice. Cert este că ideile fundamentale legate de lumea noastră elaborate de filosofi precum Socrate, Platon și Aristotel reprezintă un punct de plecare pentru lumea în care trăim. Personalitățile care au folosit rațiunea și logica pentru a oferi o explicație legată de cum funcționează lumea, au explorat astrele și comportamentul uman sau au oferit principii care să explice complexitatea moralei umane. Să aflăm care au fost unele dintre mințile fondatoare ale Occidentului și care au fost ideile lor. În cele ce urmează vor fi enumerate unele din cele mai importante școli de filosofie din Grecia Antică și influența lor asupra formării gândirii occidentale.

Gânditorii lumii grecești antice

Thales din Milet: a trăit în secolul VII a. Chr. și a fost preocupat mai mult de principiile descoperite în natură și mai puțin de problemele care țineau în mod deosebit de morală. Istoricii susțin că s-a născut în anul 624 a. Chr. în Milet, situat în Asia Mică, a făcut parte din al doilea val de gânditori care au încercat să descopere cum s-a format Universul și au fost primii care au dezbătut asupra unor probleme specifice metafizicii. Thales era monist, crezând că la baza întregului Univers se află o singură particulă, introduce pentru prima dată noțiunea de element material primordial aflat la baza tuturor lucrurilor. Principiul descoperit de el era apa, care reprezenta atât o formă a începutului cât și nașterea Universului în sine.

Ipoteza lui Thales dezbătea și asupra felului în care ar fi trebuit să arate această particulă. Ideea lui a pornit de la reprezentarea Universului sub formă de bloc cosmologic, care ar fi avut posibilitatea să se schimbe și să se miște. Thales din Milet a fost și primul filosof care nu a crezut că lumea a fost făcută de zei. Acesta a avut o influență foarte mare asupra contemporanilor săi și a înființat și o școală de filosofie, Școala Milesiană.

Pentru mai multe informații consultă: „Fragmentele presocraticilor”, Editura Junimea, iași, 1974; Presocraticii. Apariția Gândirii Raționale – un podcast disponibil pe youtube. Istorii ale filosofiei precum cea scrisă de Jacqueline Russ sunt o bună introducere în filosofia presocraticilor.

Pitagora – părintele matematicii

Pitagora a fost parte din cel de-al doilea val de gânditori, fiind unul dintre cei mai importanți presocratici. S-a născut în Samos în jurul anului 570 a. Chr. Acesta era de părere că matematica este calea spre deslușirea misterului vieții, credea că doar matematica poate să ofere o explicație armonioasă și rațională asupra modului în care funcționează lucrurile în Univers. Considera că totul este guvernat de principiul matematic și că matematica este una dintre disciplinele pe care se putea forma filosofia. A descoperit relațiile complexe dintre numere, cele mai importante fiind considerate proporțiile și raporturile posibile dintre ele.

Pitagora a studiat geometria și a făcut unele dintre cele mai importante descoperiri din acest domeniu. Descoperirile sale sunt luate în considerare până în zilele noastre, se află la baza arhitecturii și matematicii de mii de ani. A fost primul dintre gânditorii antici greci care s-a folosit de raționamentul deductiv și a revoluționat modul în care se formau teoriile de la acea vreme.

Socrate – adevăratul părinte al gândirii occidentale

Socrate este fără îndoială cel mai cunoscut filosof antic grec din istoria omenirii. Munca lui a schimbat fundamental cursul filosofiei occidentale. S-a născut în anul 469 a. Chr. și a luat parte la Războiul Peloponesiac (431-404 a. Chr.). Credea în reîncarnare și considera că binele suprem constă în deprinderea înțelepciunii. Doar ea ne poate ajuta să ducem o viață mai bună. Credea într-o diferență absolută între bine și rău și că cele două pot fi recunoscute de om doar prin intermediul cunoașterii și ignoranța reprezenta cel mai mare rău.

De la el ne parvine „metoda socratică”, ceea ce implică pornirea într-o amplă serie de întrebări pornind de la ideea unui om, iar rezultatul dorit era lipsa tuturor contradicțiilor sau defectelor. Se ajungea la concluzia dorită atunci când orice scăpare dispărea. Acesta prefera ca omul să greșească decât să nu își pună deloc întrebări sau să nu încerce să găsească răspunsuri legate de lucrurile din lume. Era de părere că o viață lipsită de interogații își pierde sensul.

Platon- unul dintre cei mai cunoscuți gânditori greci antici

Platon este alături de Socrate pe lista celor mai cunoscute personalități ale lumii antice occidentale. Considerat un al doilea părinte al gândirii filosofice occidentale. S-a născut în anul 427 a. Chr. iar până să se apuce de filosofie a fost un important scriitor, se știe că scrisul tragediilor a influențat modul în care și-a construit discursul filosofic. Ideile regăsite în dialoguri precum Republica, Cratylos sau Phaidros au influențat generații la rând de filosofi.

Acesta credea că există o lume perfectă (Lumea Ideilor), lumea spre care omul trebuie să tindă întreaga lui viață. De exemplu putem considera că de fiecare dată când vedem o masă trebuie să ne gândim că este doar o copie a mesei reale, pe care o putem găsi în Lumea Ideilor. O viziune care a fost teoretizată prin „Alegoria Peșterii”.

Teoria lui privind lumea noastră, ca o replică a Lumii Ideilor făcea referire și la lucruri mai abstracte precum Bunătatea sau Adevărul. Iar rolul filosofiei este de cale prin care putem descoperi formele ideale, adevărate, ale tuturor lucrurilor și conceptelor cu care omul intră în contact de-a lungul existenței sale.

Aristotel- marele filosof care l-a format pe Alexandru cel Mare

De la vârsta de 17 ani Aristotel studiază în Academia înființată de Platon, mai apoi ideile sale nu se mai potrivesc cu cele ale mentorului său, așa că după două decenii părăsește Academia (unde este o perioadă de timp și profesor) și decide să-și înființeze propria lui școală de filosofie, Lyceum. De asemenea, importanța lui istorică constă și în faptul că l-a educat și format pe Alexandru cel Mare și este primul filosof care și-a tradus lucrările în limba arabă.

Aristotel a vrut să descopere cum ajunge omul să cunoască lumea din jurul lui, urmând idealul mentorului său, Platon. Spre deosebire de el însă, respinge ideea unei lumi ideale, abordarea lui a fost empirică. Era de părere că ajungem să cunoaștem lumea din jurul nostru prin intermediul interacțiunii directe cu tot ce ne înconjoară.

Pentru el experiența era singura care ne poate edifica cu privire la elementele realității în care trăim. A dezvoltat silogismul, care contă în analiza mai multor idei care pot genera o concluzie. Ceea ce, în opinia lui, reprezenta un produs inerent al omului, puterea de a ne folosi rațiunea fiind aspectul care ne diferențiază de animale. De asemenea, a fost preocupat de procesul gândirii, de scopul lucrurilor și de cum am putea să ducem o viață mai bună. Soluția lui era recunoașterea calităților noastre și exploatarea lor în virtutea obținerii virtuții și atingere potențialului nostru maxim. În opinia lui așa arată fericirea.

Contribuția adusă de Aristotel este aproape de necrezut, pune bazele aproape tuturor disciplinelor lumii moderne. Printre cele mai importante lucrări se numără: Metafizica, Fizica, Poetica ș.m.d.

Publicitate

Sufletul în Grecia Antica și viziunea asupra vieții de după moarte

Sufletul este, mai departe de viziunea centrală a credințelor noastre contemporane, un concept care a stat în primul rând la formarea societăților contemporane, marile civilizații ale lumii antice pornind de la relația dintre suflet și trup, stabilind un raport ierarhic între cele două. Sufletul fiind considerat de toate civilizațiile antice mai important. Omul era obligat să își trăiască viața în așa fel încât să poată ajunge la o lume suprasensibilă. O lume considerată prioritară, omul era atent la ceea ce avea să urmeze mai degrabă după moarte. Un fapt cel mai bine observat în civilizații antice precum Egiptul Antic sau chiar în cazul geto-dacilor, aceștia practicând și sacrificiul uman, cel ales fiind considerat un mare privilegiat.

Credința grecilor în nemurirea sufletului este foarte bine expusă și în epopeea Odiseea a lui Homer, unde ni se prezintă un dialog dintre Ulise și Ahile – cel care murise ca un erou dar care se căise de asta spunând că orice greutate pământească nu se compară cu ce are de îndurat în lumea lui Hades. Personal am fost mereu tentată să fac o paralelă cu viziunea creștină asupra vieții de după moarte, în care se face o departajare netă între cei buni și cei răi. Am căutat semne care să ateste faptul că ar fi existat un Infern și un Paradis. Dar nu se poate vorbi în adevăratul sens al cuvântului despre așa ceva.

Și asta chiar împotriva faptului că mitologia ne spune că Persefona nu voia în ruptul capului să coboare în lumea subterană a lui Hades sau că se vorbea despre această lume a morților cu teamă. Dar cred că cel mai mare argument pentru mine, care susține această teorie a împărțirii celor morți în răi și buni, este înglobat în Oedip la Colonos. Aici la final Oedip este absolvit de „păcatele sale”, zeii îl iartă și îi asigură o viață lipsită de suferință în viața de după moarte, îmi spun că nu poate să fie vorba despre lumea lui Hades, doar că aici regăsim mai mult viziunea subiectivă a lui Sofocle și nu putem generaliza. Cert este doar faptul că pentru greci este important ce faci în lumea materială atât timp cât ai grijă și de sufletul tău pentru că el este nemuritor.

Presocraticii despre suflet: Pitagora

Pitagora și Școala de filosofie înființată de el reprezintă două mari fascinații ale lumii vechi occidentale. Nu se știu foarte multe detalii legate de viața lui Pitagora din păcate, putem spune doar că este din Samos și că a trăit undeva prin secolul al VI- lea a. Chr. și că învățăturile sale au fost atât de puternice încât au existat adepți care i-au urmat sfaturile legate de viață timp de secole. Învățăturile sale priveau atât perspectiva asupra condiției omului cât și modul în care trebuie să trăiască în viața lui de zi cu zi. De exemplu nu consumau hrană de proveniență animală, se spune despre Pitagora că ar fi fost primul vegetarian al lumii. Convingerea lui (insuflată mai apoi și adepților săi) era că mâncarea cărnii (a „ființelor moarte”) contaminează organismul, îl face impur. Recomanda ca încălțatul să înceapă cu piciorul drept sau ca viața sexuală să fie rezervată strict pentru perioada iernii și multe altele.

Imnul pitagoreicilor către soarele ce răsare, Fedor Andreevich Bronnikov, via Google

Prelegerile lui Pitagora care aveau drept subiect nemurirea sufletului uman sau a metempsihozei au fost preluate și elaborate de alți filosofi greci. Xenofan, care prin raportare la viziunea reîncarnării sufletului nostru uman a lui Pitagora, când a văzut odată un cățeluș care era bătut, l-a salvat și le-a spus celor prezenți că era reîntruparea sufletului unui prieten, pe care l-ar fi recunoscut după strigătul său. Alte surse susțin că scena salvării câinelui ar fi fost de fapt una dintre întâmplările lui Pitagora. La fel ca mulți dintre contemporanii lor, pitagoreicii considerau că trupul era de fapt un mormânt în care sufletul este prins. Singura eliberare dintr-un ciclu continuu de renașteri era trăirea unei vieți cuviincioase. Aceștia practicau și o serie de ritualuri de purificare.

Nemurirea sufletului în Grecia Antică

Contribuția lui Platon în răspândirea credinței în sufletul nemuritor în Grecia Antică este de necontestat. De altfel conceptul acesta al sufletului nemuritor ocupă un loc central în filosofia platoniciană, care este construită pornind de la dihotomia dintre suflet și trup, o viziune care va fi preluată și de creștini, fiind încurajați de neoplatonicieni a căror viziune despre lume este cu mult mai asemănătoare cu religia creștinilor din Evul Mediu Timpuriu.

Teoriile asupra sufletului se schimbă în secolul al V-lea a. Chr., pe când Platon prezenta învățăturile primite de la mentorul său, Socrate, în dialogurile sale. Cel mai relevant dialog legat de viziunea platoniciană asupra sufletului este Phaidon (sau Despre suflet). Aici regăsim un Socrate care spune că sufletul uman este nemuritor și trece printr-o serie de reîncarnări. Socrate crede că trupul nostru (soma) este de fapt un mormânt (sēma), care a integrat sufletul, iar moartea reprezintă pur și simplu separarea sufletului uman de trupul său. Socrate din dialog spune că, pe parcursul acestui proces de renașteri, individul va uita tot ceea ce trăiește sau învață în viața precedentă de-a lungul fiecărei reîncarnări în parte. Omul își va putea aminti în cele din urmă – un proces cunoscut sub numele de anamneză- viețile anterioare. Și de aici ne este dezvăluită și viziunea platoniciană asupra scopului existențial al filosofului, acela de a elibera sufletul uman din această buclă de reîncarnări prin purificare și contemplare.