Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

            Hannah Arendt este recunoscută pentru contribuția ei colosală adusă în înțelegerea problemei evreiești. Oferă o explicație care deranjează o mare parte din oamenii comunității din care făcea, la rândul ei, parte. Este remarcabilă analiza sa cerebrală, a reușit să facă abstracție de faptul că la rândul să avea origini evreiești. Prezintă o serie de fapte și de trăsături inerente omului ce pot duce la înfăptuirea unora din cele mai mari acte de răutate ale lumii. Perspectiva acesteia este unică în lumea filosofiei istoriei dar și a biopoliticii. Două dintre cele mai importante lucrări ale sale sunt: „Originile totalitarismului” și „Condiția umană”. Prima dezbate o întreagă istorie a poporului evreu, dar și a culturii occidentale, pentru a înțelege deplinătatea antisemitismului, identificând mai multe tipuri și surse ale lui. Dar a reușit cel mai bine să descrie mecanismul care a dus la înfăptuirea holocaustului.

Problema răului la Hannah Arendt

Din cartea ei Condiția umană înțelegem esența celor trei principii active ale existenței noastre. Hannah Arendt ne oferă, după două capitole introductive și un scurt prolog în care denunță pierderea sensului legat de evoluțiile tehnologice prin două exemple: cucerirea spațiul și automatizarea muncii, cea mai profundă reflecție socială și politică legată de problema acestuia. Omul pierde noțiunile de bază ale existenței sale, coordonatele inerente ale elementelor care îl să fie uman, sunt distruse fundamentele umanității prin erodare empatiei, lăsând în urmă de cele mai multe ori un plan optim desfășurării teoriilor antiumanitare.

Problema răului, intens dezbătută și abordată, din cele mai vechi timpuri, este foarte bine surprinsă și concret dezbătută de această minte stăpână de sine. Pornește de la conceptul kantian de rău absolut, asupra căruia aduce o viziune cu mult mai conformă cu realitatea. În perspectiva ei există o anumită „banalitate a răului”. Prin acest concept surprinde foarte bine consecințele îndepărtării de obiect prin intermediul tehnologiei.

Banalizarea răului este cea care face oroarea secolului trecut posibilă. Aceasta spune că cei care au ucis mii de evrei, de oameni în general, erau mai mult funcționari decât criminali cu sânge rece. Pentru ei era un alt job, unde trebuia să execute sarcinile primite. Dacă asta consta în exterminarea unui popor, asta făceau.

Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

Cu alte cuvinte atât timp cât un act de răutate este bagatelizat, i se minimalizează implicit importanța și i se ascunde adevărata natură, consecințele acestuia devin mai puțin importante pentru cel care comite răul. Una este să fi pus să ucizi mii de oameni pe rând privindu-i în ochi, alta este să apeși pe un buton și să obții rezultatele de la Hiroshima sau Nagasaki. Aceste două evenimente, holocaustul, multe alte acte de acest tip, fac parte din industria morții.

Moartea este practicată la nivel industrial, prin intermediul unor metode tehnologizate. Prin evoluție omul s-a îndepărtat de obiecte, iar primul lucru făcut a fost să folosească semne. De aici dezvoltarea unui limbaj complex, pentru că statura bipedă îl îndepărtează de obiecte, nu le mai poate atinge oricând sau oricum, de aici nevoia de invocare a acestora. Acest fapt se poate observa și în evoluția copilului. Acesta învață să vorbească după ce a reușit să meargă. Atunci când tot ce se află jos nu-i mai este atât de accesibil.

Tehnologia lasă urme adânci în istorie. Prin tehnologie se revoluționează arta militară, cu alte cuvinte omul obține performanțe în materie de autodistrugere. Hannah vorbește despre această îndepărtare de lucrurile concrete prin referire la faptul că pierd din empatie. Călăul este gata să facă gesturi mult mai mari de violență dacă nu sesizează faptul că este vorba despre un om. Este mai simplu să împuști de la distanță, decât să ai parte de o confruntare corp la corp. Violența în istorie este direct proporțională cu această evoluție din domeniul științelor și al tehnologiei. Răul poate fi iertat, exonerarea față de faptele noastre ne face mai cruzi, spune ea.

„Dacă nu am fi iertaţi, eliberaţi de consecinţele faptelor noastre, capacitatea noastră de a acţiona s-ar restrânge, aşa zicând, la o singură faptă din care nu ne-am putea nicicând reveni; am rămâne pentru totdeauna victimele urmărilor ei, la fel ca ucenicul vrăjitor căruia îi lipsea formula magică cu care să rupă vraja. Dacă nu am fi legaţi de îndeplinirea promisiunilor, nu am fi niciodată în stare să ne păstrăm identitatea; am fi condamnaţi să rătăcim neajutoraţi şi dezorientaţi, fiecare prin întunericul inimii sale solitare, prinşi în contradicţiile şi în echivocurile ei – un întuneric pe care numai lumina revărsată asupra domeniului public de prezenţa altora, care confirmă identitatea dintre cel ce face promisiunea şi cel ce o îndeplineşte, îl poate risipi. Ambele facultăţi depind, aşadar, de pluralitate, de prezenţa şi de acţiunea altora, căci nimeni nu se poate ierta pe sine însuşi şi nimeni nu se poate simţi legat de o promisiune făcută doar sieşi; iertarea şi promisiunea puse în scenă în singurătate sau în izolare rămân lipsite de realitate şi nu au altă semnificaţie decât aceea de rol pe care individul îl joacă pentru sine.” Hannah Arendt în Condiția umană, traducere de Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea, Editura Idea Design&Print Casa Cărții de Știință, p. 306.

Hannah Arendt pentru o analiză biopolitică a antisemitismului

În vizunea kantiniană omul are un scop anume. Pentru el omul trebuie să fie scopul, nu modalitatea, calea care ne ajută să atingem ce ne dorim. Viziunea acestuia a fost dublată de Lock. Însă problema aceasta a scopului, a semnificației actelor noastre rămâne ceva insolvabil. Pentru că omul percepe lumea în funcție de ceea ce face, dar asta se face în ideea de a afla ce poate face x lucru pentru noi. Altfel nu ne putem raporta la existență.

„Omul, în măsura în care este homo faber, instrumentalizează, iar instrumentalizarea sa atrage după sine degradarea tuturor obiectelor la rangul de mijloace, pierderea valorii lor intrinseci şi independente, astfel încât, în cele din urmă, nu numai obiectele fabricării, ci şi „pământul în general şi toate forţele naturii”, care, în chip evident, au luat fiinţă fără ajutorul omului şi care există independent de lumea umană, îşi pierd „valoarea pentru că (ele) nu au parte de reificarea care provine din lucru”. Tocmai această atitudine a lui homo faber faţă de lume a constituit motivul pentru care, în perioada lor clasică, grecii au declarat întregul domeniu al artelor şi al meşteşugurilor, cel în care oamenii lucrează cu ajutorul instrumentelor şi în care fac ceea ce fac nu din plăcere, ci cu scopul de a produce ceva diferit, drept banausic, termen care s-ar traduce poate cel mai bine prin „filistin”, indicând vulgaritatea de a gândi şi de a acţiona în termeni de utilitate. Vehemenţa acestui dispreţ nu va înceta nicicând să ne uimească dacă ne dăm seama că marii maeştri ai sculpturii şi ai arhitecturii greceşti nu erau exceptaţi câtuşi de puţin de la un asemenea verdict.” Condiția umană, pp. 204-205

Analiza biopolitică a antisemitismului

Originile totalitarismului este o lucrare foarte complexă, care oferă o analiză biopolitică a acestui fenomen. O lucrarea serioasă care se întinde pe sute de pagini, o atentă sintetizare prin care se înțelege adevărata gravitate a situației. Miza lucrării lui Arendt este să explice de ce s-a ajuns în acest punct și, poate cel mai dureros aspect, faptul că se putea evita un asemenea episod tragic. Un punct foarte important, atins de Hannah Arendt, este faptul că ura trebuia îndreptată asupra unei comunități de pe urma căreia se puteau obține anumite beneficii.

„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. Ea a fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopurile omeneşti. Lipsa de rezistenţă, abandonarea în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai poate rezista, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a „necesităţii istorice”, ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii a început să apară lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără niciun înţeles şi ireal.” Originile totalitarismului, p. 4

Să spunem că antisemitismului are la baza sa strict principiul rasismului înseamnă să minimalizăm cu siguranță acest fenomen tragic. Ura îndreptată împotriva evreilor are la baza ei necesitatea biopolitică. Cu alte cuvinte, există ceva în importanța antisemitismului, miza asupririi evreilor este una enormă. Adevărata față a antisemitismului poate fi descoperită doar prin analiza biopolitică a acestui fenomen.

Hannah Arendt este prima care propune o analiză biopolitică. Politica rasială a Germaniei naziste se baza pe principiul unui țap ispășitor. Pentru a pune în mișcare un război, un mare proces de violență în mișcare este nevoie de capital. Iar marele păcat al comunității evreiești a fost faptul că au dispus de acest capital. Evreii au fost o comunitate care putea să ofere acest capital.

„În timpul Revoluției Franceze și după aceea, clerul francez și aristrocrații francezi și-au adăugat vocile la sentimentele generale antievreiești, chiar dacă nu pentru alte motive sau pentru motive mai materiale. Ei au acuzat guvernul revoluționar de a fi ordonat vânzarea proprietăților clericale pentru a-i plăti <<pe evreii și pe negustorii cărora le este îndatorat guvernul.>>” Originile totalitarismului

Doar privind asupra contextului în care i-a naștere antisemitismul putem înțelege de ce este creată această imagine în jurul poporului evreu. Dacă nu exista o miză politică, socială care să trimită către investirea evreilor cu „rangul de inamic”, probabil se găsea altă comunitate.

Pretextele antisemitismului se împart în: religios, economic și manipularea maselor prin intermediul cuvântului, opresiunea efectivă va fi mai puțin necesară, frica oamenilor este mai puțin puternică decât loialitatea credinței. Susceptibilitatea oamenilor convinși de posibilitatea atingerii egalității de șanse este ea mai bună armă. Pentru început contează foarte mult condiția evreului în Evul Mediu, cel investit cu povara zeicidului în spatele căruia se pune nevoia excluderii lor din metabolismul noi societăți a egalității.

Afacerea Dreyfus -antisemitismul social născut în Franța

Afacerea Dreyfus  este un scandal de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în urma căruia Franța a fost zguduită din temelii. O vină a fost atribuită în mod eronat unui căpitan de artilerie de sorginte evreiască, Alfred Dreyfus (1859-1935), în urma căreia a fost condamnat pe nedrept pentru că ar fi compromis secretele militare germanilor. În anul 1894, după ce un spion francez de la Ambasada Germaniei la Paris, a descoperit o scrisoare ruptă într-un coș de deșeuri cu scris de mână care seamănă cu cea a lui Dreyfus, a fost trimis în judecată în luna martie și apoi a fost găsit vinovat de trădare și condamnat să stea toata viața după gratii pe Insula Diavolului din Guiana Franceză. Înainte de a fi trimis în spatele gratiilor fost plimbat în fața unei mulțimi care striga: „Moarte lui Iuda, moarte evreului”. Stranietatea acestui eveniment a luat naștere pe planșa unei tradiții antisemite europene cultivată de la începutul primelor decenii de după Hristos.

Secolul al XIX-lea este recunoscut pentru schimbările dramatice a unei paradigme socio-politice care se întinde pe multe secole. Biserica este înlocuită de lucruri cu mult mai concrete decât se aștepta oricine până atunci. Economia conduce către o globalizare forțată. Oamenii sunt obligați să comunice pe baza schimburilor de marfă. Astfel, pentru a te putea distinge în mare de lume trebuie să te definești ca singularitate. De aici se naște falsa valoare de națiune și de naționalitate. Popoarele încep să transforme o istorie plină de valențe în lucruri mari și unitare. Este o primă schimbare de la societățile medievale în care exista un sistem feudal. Adică existat un fel de micro-societăți în care regulile erau foarte punctuale. Dar, când oamenii pot merge să comercializeze bunuri mai departe de zidurile cetăților lor, devin mai puțin dependenți de seniorul căruia îi plătesc feudă pentru hrană și protecție. După dezvoltarea statelor se creează o populație a maselor, a oamenilor numeroși. Este vorba despre viitoarea clasă muncitoare. Pentru care naționalismul înseamnă toți suntem egali în cadrul aceleiași societăți. Nobilii devin inamici. Rămâne să vedem cum evreii din Franța acestei perioade încep să fie considerați un impediment în calea libertății clasei muncitoare. Și cum afacerea Dreyfus este cea care indică falsa credință într-un ideal artificial.

Toți cei care păstrează legăturile cu ei devin inamicii acestui nou sistem. Revoluția franceză distruge barierele sociale, nobiliare, le aduce pe cele de statut economic. Masele încep să preia puterea prin intermediul libertății conferite de puterea banului. Iar politica devine a celor mulți, elitele sunt înlocuite de un bine comun. Masele funcționează ca un corp. Astfel, se creează două corpuri, de stânga și de dreapta. Liberalii dau tonul antisemitismului. Nașterea antisemitismului așa cum va fi perceput și la început de secol al XX-lea, se face în același timp cu formarea statului național.

Elitele trebuie înlăturate cu orice preț. Cine nu este cu masa este împotriva ei. Astfel orice comunitate restrânsă devine un impediment în formarea societății ideale a egalitarismului. În secolul al XVII-lea, evreii care aveau parte un regim special, încep să ridice multe semne de întrebare. În secolul al XVIII-lea, Christian Wilhelm Dohm, susținător al abilitării evreilor, deja punea în discuție problema favoritismului pentru evreii bogați. Persoane favorizate chiar și în detrimentul „fraților de sânge”. Era nevoie de un evreu care să se ocupe de josnica povară a finanțelor, fie era împins spre marginea societății. Imaginea evreului din păturile de sus rămâne reprezentativă pentru referințele partidelor de stânga de la începutul secolului al XIX- lea.

„Emanciparea politică a evreilor la începutul secolului al XVIII-lea în unele ţări şi discutarea în restul Europei centrale şi occidentale a acestei probleme au avut drept rezultat, înainte de toate, o schimbare decisiva în atitudinea lor faţă de stat, care era oarecum simbolizată prin afirmarea tot mai evidentă a casei Rothschild. Noua politică a acestor evrei de curte, primii care au devenit bancheri de stat cu puteri depline, a ieşit la lumină atunci când ei n-au mai fost mulţumiţi să slujească un anume principe sau guvern prin relaţiile lor internaţionale cu evreii de curte din alte ţări, ci au decis să-şi consolideze ei înşişi o poziţie pe plan internaţional şi să slujească simultan şi eventual la concurenţă guvernele din Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Austria.”

Hannah Arendt în Originile totalitarismului, p. 42

Statutul uman al comunităților evreiești se pierde printre tot felul de clișee antisemite. Dar și miturile unei lumi moderne care se află în devenire. Lupta conservatorilor de dreapta împotriva burgheziei se confunda cu cea împotriva evreilor. Asta pentru că evreii păstrau multe din valorile societăților de tip feudal, Ei fiind înzestrați cu tot ce ținea de contabilizarea averii fostelor elite nobiliare bogate. Acei seniori față de care actuala clasă muncitoare plătea feudă. Resentimentele acestei noi clase de mijloc a societății era formată din foști negustori. Ei nu mai aveau acel principiu al concurenței scoase în afara legii. Concurența distruge echilibrul economic. Iar împrumuturile oferite de evrei celor în nevoie, va schimba statutul evreului. Acesta va fi adesea asimilat burgheziei înstărite. Fix acea clasă sau elită, de sub jugul căreia trebuia să iasă pătura de mijloc a statului francez din secolul al XIX-lea.

„Mulţi dintre aceşti bancheri erau evrei şi, lucru şi mai important, portretul popular al bancherului avea trăsături în mod vădit evreieşti, iar aceasta din motive istorice definite. Astfel, mişcarea de stânga a păturilor mijlocii inferioare şi întreaga propagandă împotriva capitalului bancar au devenit mai mult sau mai puţin antisemite”.

Originile totalitarismului, p. 63

Omul nou al egalității sociale striga moarte evreilor pentru că asta era egal pentru el cu nașterea noului om. Cel care reușește din clasa de jos să se ridice prin propriile puteri. Prin faptul că evreii erau conservaționiști atrag toată atenția negativă supra lor. Iar totul este dublat de frustrarea omului de rând care este subjugat de cei nou îmbogățiți.

Scandalul care a zguduit Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, afacerea Dreyfus, a implicat un căpitan de artilerie evreiască în armata franceză. Alfred Dreyfus (1859-1935), care a fost condamnat în fals pentru a trece secretele militare ale nemților. În 1894, după ce un spion francez de la Ambasada Germaniei de la Paris a descoperit o scrisoare sfâșiată într-un coș de deșeuri. Iar scrierea a fost pusă în legătură cu Dreyfus. A fost judecat în judecată, găsit vinovat de trădare și condamnat pe viață să stea în spatele gratiilor pe Insula Diavolului din Guineea Franceză. Într-o ceremonie făcută publică la Paris în urma condamnării sale, lui Dreyfus i s-au rupt însemnele din uniformă și sabia. Apoi plimbat  în fața unei mulțimi care striga: „Moarte lui Iuda, moarte pentru evreu”.

„Exact opusul îl constituie adevărul în ce priveşte antisemitismul francez. Afacerea Dreyfus scoate la lumină toate celelalte elemente ale antisemitismului secolului al XIX-lea, în aspectele sale pur ideologice şi politice; ea este apogeul antisemitismului care s-a dezvoltat din condiţiile speciale ale statului naţional. Cu toate acestea, forma sa violentă a prefigurat evoluţiile ulterioare, astfel încât actorii principali ai afacerii par, uneori, să organizeze o uriaşă repetiţie generală pentru un spectacol care a trebuit să fie amânat mai bine de trei decenii.”

Hannah Arendt în Originile Totalitarismului.

Mathieu Dreyfus, fratele său, a face publică situația acuzării lui Alfred. În primăvara 1896 noul șef de poliție ajunge la concluzia că vinovatul este un alt soldat. Vicepreședintele senatului, Auguste Scheurer-Kestner a încercat să obțină revizuirea cazului lui Alfred Dreyfus, fără succes din păcate. În anul 1906 Dreyfus  este reabilitat. Afacerea Dreyfus duce la două convingeri. Detractorii îl ponegreau pe Dreyfus dar și pe evrei. Pe de altă parte existau și susținătorii ai cauzei lui Dreyfus, cei care credeau sincer în nevinovăția tânărului. Răul fusese deja făcut.