Despre scris și alte nevoi. Meseria de romancier de Haruki Murakami

Despre Haruki Murakami am tot auzit și nu am înțeles, până nu l-am citit, de ce se bucură de atât de multe aprecieri și critici. Despre literatura japoneză nu am știut, încă nu știu – fără vreo falsă modestie – prea multe, prin urmare aveam destul de multe prejudecăți legate de ea, în sensul de orizont de așteptări. Asta s-a datorat micului meu bagaj de cunoștințe legate de cultura japoneză, mai mult despre teatrul japonez, în mod special NO și kabuki. Așa că, primul roman scris de el pe care l-am citit, a fost pus în paralel cu aceste noțiuni de teatru NO și alte elemente specifice culturii nipone. Lucru ce nu a fost cu adevărat greșit, având în vedere că Murakami folosește anumite tehnici teatrale în romanul Cronica Păsării-Arc, despre care am scris aici și aici. Este genul de autor care te surprinde prin profunzimea și lejeritatea scriiturii sale, reușind să fie cumva accesibil, aș spune mainstream. Personal, sunt pusă pe colecționat cărțile lui, fără să vreau, lună de lună includ cel puțin o carte scrisă de el în TBR. Și atunci cred că e cât se poate de firesc să mă întreb cum reușește.

Are o modalitate prin care poate să (mă) captiveze. Mă surprinde prin diversitatea romanelor sale, fără să piardă nucleul central al viziunii personale, uneori am impresia că în mod voit s-a folosit de aceeași idee pentru a prezenta toate posibilitățile rezolvării celei mai mari probleme ale lumii: singurătatea. Faptul că mare parte din protagoniștii săi (nu i-am citit toată opera) sunt mereu în căutarea cuiva, că trebuie mereu să găsească o rezolvare a unei probleme existențial(ist)e în interior, oferă o paletă nesfârșită de nuanțe și de posibilități. Fie că prezintă o perspectivă realistă (Pădurea norvegiană) sau o perspectivă care amintește de genul SF sau maniera realist magică (Cronica păsării-arc, Iubita mea Sputnik, Kafka pe malul mării, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor), are capacitatea să te lase mereu cu un anumit sentiment de nostalgie și împăcare totodată. Are instrumentele potrivite pentru a conferi noutatea necesară fiecărei opere. Cărțile lui au originalitatea dobândită prin implicare și muncă, care îl face mereu recognoscibil. Te face să te întrebi cum poate, cum de este atât de profund și comprehensibil în același timp? Întrebări care, după părerea mea, își au răspunsul în cartea Meseria de romancier. Eu am citit-o în paralel cu Autoportretul scriitorului ca alergator de cursă lungă. Ambele te motivează și îți spun că nu e prea târziu, totul este să începi să faci ce ți-ai propus.

În Meseria de romancier (Polirom, 2016, traducere de Andreea Sion) începe cu un ton relaxat, primele 50 de pagini sunt destul de lipsite de sevă , în aparență desigur. Și, după ce ți-ai făcut încălzirea începe să ofere informații care sunt demne de urmat, subliniind că există mai multe căi de a ajunge la același rezultat. Vorbește despre nevoia de a ne găsi propria rutină, de a ne stabili o anumită conduită de lucru, vorbește de mitul scriitorului bohem și despre faptul că arta nu trebuie să ne lipsească de posibilitatea asigurării nevoilor esențiale. Capitolul 4 (Despre originalitate) cuprinde unele dintre cele mai importante elemente necesare romanelor, oferă și 3 principii ale originalității. Discursul asupra originalității debutează cu o scurtă trecere în revistă a posibilității sau a contextului în care ai putea să devii romancier. Dacă ai nevoie de un anumit „organ invizibil” care să te ajute să scrii.

Originalitatea, sau dezbaterea asupra ei, mi se pare cel mai bun pretext pentru a pune în evidență importanța de a munci la posibilele tale romane, fapt ce poate să fie extrapolat și aplicat în multe alte activități. De exemplu, la un momen dat, când aduce în discuție importanța stilului, spune că mai important este să te întrebi ce anume ar trebui să reduci din cartea ta și nu ce anume ar trebui adăugat. O regulă a ponderabilității care este importantă în multe alte aspecte ale vieții. Ochiul critic este foarte important atunci când vrei să îți evaluezi propriile cărți. Ceea ce este mult mai bine evidențiat atunci când vorbește despre critici. Afirmând că orice critici, oricât de dure, nu te pot afecta atât de mult încât să te facă să renunți la scris, dacă tu îți cunoști adevărata valoare.

Condițiile de bază ale unui creator de expresie „original” în viziunea lui Haruki Murakami:

(1) Se deosebește clar de alți creatori de expresie (de sunet, cuvânt, formă sau culoare) printr-un stil personal. Expresia lui trebuie să fie înțeleasă de receptori în momentul în care o văd (sau o ascultă).
(2) Trebuie să-și poată îmbunătăți, prin mijloace proprii stilul. Acesta se dezvoltă odată cu trecerea timpului. Nu poate rămâne mereu în același stadiu. Trebuie să se poată transforma și reconstrui.
(3) Odată cu trecerea timpului, stilul personal trebuie să devină un standard de referință, să fie absorbit de oameni și integrat în sistemul acestora de evaluare. Să devină o bogată sursă de inspirație pentru creatorii de expresie din generațiile următoare.

Haruki Murakami: Meseria de romancier (Polirom, 2016, traducere Andreea Sion), pp. 82-84

Folosindu-se de același pretext al originalității începe se vorbească despre legătura dintre dedicare, plăcerea de a scrie și libertatea care îți conferă originalitate. În opinia lui atât timp cât scrii pentru că vrei, pentru că îți face plăcere, nu ar trebui să simți nicio presiune. De aici reiese și importanța de a persevera prin „insistență”. În ideea că nu o să îți iasă totul atât de bine de la bun început. Iar iluzia de geniu creator nu se aplică tuturor. Un alt punct de vedere este că scriitorul trebuie să aștepte. Explică asta prin comparația între deschizătorii de drumuri, precum Rimbaud, a căror viață (de scurtă durată de cele mai multe ori) nu cunoaște o tihnă dar care prin munca lor reușesc să creeze noi portițe, noi curente sau mișcări artistice, și oamenii „obișnuiți” care trebuie să aștepte mai mult timp succesul.

Importanța de a munci este adusă de mai multe ori în discuție. Spune că, în ciuda faptului că la vârsta de 29 de ani publică primul lui roman și că apoi renunță la localul pe care îl ținea deschis cu multă trudă, fapt ce i-a oferit posibilitatea de a nu mai munci până la epuizare, asta nu înseamnă că la scutit de efort. Orice lucru făcut necesită efort, oricât de bine sună ideea de a scrie fără a ține cont de „aspectele plicticoase” ale vieții, aceasta nu are aplicabilitate. Pentru el munca s-a dispus diferit de când s-a dedicat scrisului dar, că vă vine sau nu să credeți, a avut locuri de muncă care implicau și munca fizică. Pe lângă asta a spus că a reușit să își asigure strictul necesar și prin intermediul traducerilor.

Și să pot încheia, mai scriu puțin despre opinia lui față de școală. Am apreciat faptul că nu pune accent pe notare, dacă aș fi fost de cealaltă parte a baricadei, cel mai sigur este că aș fi fost de altă părere. Însă, așa cum probabil ne-am așteptat, și în acest punct dă dovadă de echilibru. Spune că, atât timp cât poți să studiezi ce te pasionează și să preiei din școală ce anume te poate ajuta, lucrurile sunt unde trebuie să fie. Nu susține importanța învățării pe de rost sau rigiditatea. Legat de asta vorbește puțin și în Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lungă, unde insistă pe cunoașterea propriilor limite și adaptarea noastră la un program care ni se potrivește. Atât timp cât vrei să faci ceva la un moment dat, tu singur vei înțelege care sunt instrumentele necesare și te vei dedica, mai mult ca sigur, învățării noțiunilor necesare.

Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”

Haruki Murakami a reușit să mă impresioneze poate cel mai mult prin romanul ăsta, în mare parte pentru empatia simțită față de personaje. Mă fascinează și prin faptul că a transmis atât de mult prin atât de puține pagini. Iubita mea, Sputnik (traducere de Andreea Sion, Polirom, 2004, a fost publicată în japoneză prima dată în 1999) nu a părut să fie un roman atât de bun pe cât aveam să aflu până la urmă. Am citit destul de dezinteresată prima jumătate, pe parcursul a două zile, apoi a urmat din nou jocul ăsta specific lui, prin care reușește să farmece, a doua parte am citit-o dintr-o suflare, aproape că nu mi-am dat seama că am ajuns la ultima pagină.

Drumul se înfundă și nimeni nu se mai poate îndrepta nicăieri. (Haruki Murakami)

Romanul urmează linia specifică poveștilor lui Murakami cu fete tinere și frumoase care se pierd undeva, într-un colț de lume și nu le mai poți vedea niciodată. Sumire, prietena personajului-narator K, se îndrăgostește pentru prima oară de o femeie căsătorită, mai mare cu 17 ani decât ea, pe nume Miū. K este un tânăr profesor, care are o relație cu mama unui elev de-al său dar este îndrăgostit de Sumire, în ciuda faptului că iubita lui este îndrăgostită de el. Și cam așa plotul aduce puțin cu acțiunea din piesa de teatru a lui Sartre, Cu ușile închise. Cel puțin tind să cred că la asta face referire Murakami, atunci când prin K spune că toți trăiesc într-o piesă de teatru existențialistă, în care fiecare în parte iubește pe cineva și se simte atras de altcineva, care nu simte la fel pentru el/ea.

„Sunt în Grecia, pe o insulă mică, și iau micul dejun împreună cu o femeie frumoasă și mai în vârstă ca mine, pe care am cunoscut-o abia ieri. Această femeie o iubește pe Sumire, dar nu simte dorință sexuală pentru ea. Sumire o iubește la rândul ei, dar în același timp o și dorește. Eu o iubesc și o doresc pe Sumire. Sumire mă place, dar nu mă iubește și nu e atrasă sexual de mine. Eu sunt atras sexual de o femeie pe care n-am s-o numesc, dar n-o iubesc. Totul e foarte încâlcit, ca o piesă existențialistă. Drumul se înfundă și nimeni nu se mai poate îndrepta nicăieri. Nu mai există opțiuni. Iar Sumire a ieșit din scenă”.

p. 128

Ce mă impresionează foarte mult la Iubita mea, Sputnik este și dispunerea straturilor de adevăr. Romanul pare să fie despre fascinația bărbatului tânăr în fața eternului feminin, apoi despre o relație atipică dintre două femei, apoi despre căutarea marii iubiri, ca într-un final să fie un discurs despre singurătate. Șocul pe care îl resimte K este faptul că se simte singur într-o lumea prea mare și suprapopulată, un paradox existențialist. Suntem prea mulți pe planetă și totuși atât de singuri. Tema căutării unei femei tinere dispărute este folosită și în Cronica păsării-arc, Pădurea norvegiană și chiar în Kafka pe malul mării și În căutarea oii pierdute, este interesant de urmărit rezolvările poveștilor în funcție de genul abordat. Dacă vorbim despre realism știm că femeia părăsește definitiv lumea noastră, moare, dacă abordează un realism magic, femeia are acces la o altă parte a lumii sau pătrunde în altă emisferă, oricum ar fi, personajul principal masculin trăiește cu convingerea că va veni un timp în care se pot întâlni din nou. Abordarea în cazul de față pare să fie în cheie realist magică, despre Sumire nu se spune niciodată că a murit. Pare că există o poartă către altă dimensiune în care ea și naratorul reușesc să pătrundă. Cu toate acestea meditația lui, la condiția omului și singurătate, care închide experiența căutării lui Sumire, pare să spună că niciodată nu o va mai întâlni.

„După ce-am pierdut-o pe Sumire, am descoperit că multe lucruri s-au stins în sufletul meu, lăsându-l gol ca o plajă la reflux. Fusesem aruncat într-o lume pustie și confuză, mohorâtă și rece, unde n-aveam să mai cunosc niciodată ceea ce împărtășisem cu Sumire. Pentru că fiecare dintre noi există unele lucruri pe care le putem avea numai într-o anumită perioadă a vieții. (…) Dar flacăra, o dată stinsă, nu mai poate fi aprinsă din nou. Eu n-am pierdut-o numai pe Sumire. O dată cu ea, am pierdut și această flăcără atât de prețioasă. (…) De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulți oameni pe lumea asta, toți avem nevoie de altcineva și totuși ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se rotește numai pentru a ne alimenta singurătatea?”

pp. 184-185

Cu toate acestea am putea deduce că nu a rămas total inaccesibilă. Mi se pare un joc atât de bine gestionat, cu sfârșitul poveștii nici închis dar nici deschis, cu dispariția aparent definitivă și totuși sugerând posibilitatea reîntâlnirii cu Sumire. Parcă simți o oarecare nostalgie, un oarecare timp care pare să se fi pierdut undeva în eter. Așa cum Miū a pierdut și ea undeva o parte din ființa ei, sufletul său rămas suspendat undeva, într-o lume în care Miū, cea cu părul încărunțit pentru totdeauna nu poate ajunge. Scena decorporalizării sale reușește să marcheze realismul magic în care urmează să pătrundem cel mai bine în pădurea fermecată accesată mai apoi de K. Echilibrul dintre real și magic este atât de bine menținut încât nu ai cum să nu o crezi pe Miū când spune că a murit ceva important din ea și de atunci nu a mai putut să trăiască viața cu pasiune. Poate să fie scindarea de natură fantastică despre care i-a povestit lui Sumire sau poate să fie blazarea omului trecut prin viață.

„M-am gândit la lumea «de dincolo». Sumire era acolo și probabil că tot acolo era și jumătatea pierdută a lui Miū, cea cu păr negru și cu un apetit sexual sănătos. Poate că s-au întâlnit și se completează reciproc și se iubesc.”

p.184

Romanul îmi pare și o variație pe același timp și cale, de parcă ar aduce noi valențe pentru romanele sale de o mai mare întindere. Cu toate astea, versatilitatea scrierii întrece toate romanele citite de la Haruki Murakami. Tocmai ce am scris cu greu despre La capătul lumii și în țara aspră a minunilor și cartea asta a vindecat toată distanța dintre mine și Murakami, creată de „ariciozitatea” romanului. Modul în care reușește să te captiveze și să creeze personaje atât de bine diferențiate cu trecuturi atât de bine conturate în (mă repet) câteva pagini, mi se pare aproape de necrezut. Analiza stărilor afective reușește să te facă să meditezi la propriile tale „lumi pierdute” și să te întrebi, exact ca personajul K, pentru ce se învârte pământul. Titlul atât de bine ales, trecând de mica glumă dintre cele două femei, Miū și Sumire, exprimă atât de bine condiția umană analizată de scriitor. Sputnik se traduce din rusă fie prin „tovarăș de călătorie” fie prin „satelit”. Sumire este tovarășa de călătorie a lui Miū, însă adevărata semnificație este referirea la contextul satelitului Sputnik lansat de ruși în 1957, la ironia trimiterii obiectului în singurătatea spațiului sub denumirea de „tovarăș de drum”, exprimă relația dintre Sumire și K, care rămâne într-un final singur și astfel Sputnik devine un alt termen pentru singurătate.

Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”

Cartea poate fi împrumutată de la Biblioteca Matropolitană de aici.

La capătul lumii cu Haruki Murakami, excurs în lumea modernă a minunilor

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (traducere Angela Hondru, Polirom, 2012) mi-a oferit o experiență diferită, față de celelalte scrieri ale lui Murakami, chiar dacă am întâlnit o serie de elemente specifice lumilor construite de el, am simțit că am de a face cu un roman cât se poate de „aricios”. În ideea că stranietatea pe care am regăsit-o în „compoziția organică” a personajelor-naratori nu m-a făcut să empatizez cu ele atât de mult cum mi s-a întâmplat cu alte personaje ale romanelor sale.

Din punctul meu de vedere, în cazul de față, valoarea cărții constă în primul rând în premisa ei. Faptul că Murakami reușește să creeze o ficțiune pe baza unor premise specifice unei cărți de tip S.F. și totuși să redea un discurs existențialist și umanist mi se pare o mare reușită. Cumva l-am apropiat de stilul lui Saramago, aici mă refer la romanul Dublul, așa cum am făcut și cu romanul Reply. În toate trei romanele fiind vorba de fapt despre lupta pentru identitate și umanitate și nu despre o luptă pentru recunoașterea istorică.

Avem poveștile a doi protagoniști care pătrund în două lumi diferite (care în esență se vor dovedi a fi una singură). La început am încercat pe cât posibil să trag o linie între lumea reală, (partea nevăzută a orașului Tokyo, suburbiile în care se ascund mai multe ființe cu apucături ciudate, cu note de canibalism, despre care mai marii țării știu dar nu iau măsuri în privința lor, a cărui personaj-narator este Watashi), o lume în care protagonistul este un fel de cyborg, un om care are implantat un computer, care are posibilitatea să atingă niște puncte inaccesibile oamenilor normali.

Cealaltă este o lume a subconștientului, văzută prin ochii personajului-narator Boku. Este un capăt al lumii conștiinței omului (la intarea în orașul de la capătul lumii, protagonistul trebuie să se despartă de umbra lui, care este din cât am dedus și sufletul lui. Partea emoțională prin care poate să iubească și să se bucure de viață).

„- Nimănui nu-i este uşor să se despartă de umbră, continuă bătrânul. Poate că lucrurile nu sunt chiar atât de complicate în cazul unui copil mic, care n-a apucat să se ataşeze de ea. Eu aveam şaizeci şi cinci de ani când m-am despărţit de umbră. Apucasem să trăim multă vreme împreună”
(…)
„- O să urmeze o perioadă destul de dificilă pentru tine. A-ţi pierde umbra e ca şi când ţi-ai pierde dantura. Nu creşte alta în loc. Înţelegi ce vreau să spun?
– Da, vreţi să spuneţi că-mi va fi greu până moare Umbra.
– Am trecut şi eu prin asta, spuse Colonelul încuviinţând. Îmi amintesc foarte bine ce simţeam. E foarte dificil să stabileşti un echilibru între ce-a fost şi ceea ce urmează. Eşti în mare cumpănă. Când apare însă dantura cea nouă, uiţi cum a fost cea veche.
– Adică atunci când nu o să mai am suflet?
Colonelul nu mi-a răspuns la întrebare.”

„La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, Haruki Murakami în traducerea Angelei Hondru

Acțiunea este destul de alambicată și poate mai greu de urmărit. Watashi (din „Țara aspră a minunilor” aka Japonia cvasi-contemporană) este un Computator (jumătate om, jumătate computer) și asistentul (care a trecut printr-un proces de reformare, după care în mod normal ar fi trebuit să moară, cum s-a întâmplat cu alți oameni asemenea lui) unui savant bătrân deținătorul unui laborator din subteranele orașului, care este pândit de întunegrii.

Savantul are și o nepoată corpolentă care se îmbracă numai și numai în roz, tânăra este înzestrată cu tot felul de apucături, unele mai ciudate decât altele. Cei doi protagoniști sunt străini față de realitățile în care trăiesc, fiecare în parte nereușind să înțeleagă profunzimile acestora, în definitiv nu ajung să înțeleagă profunzimea propriei lor vieți.

Problema metafizică a cărții rezidă în capacitatea personajelor de a-și accepta soarta sau de-a o depăși. Poate pentru că unul este computator și cumva detașat de propriile trăiri este destul de greu de înțeles (ca de la om la om) iar celălalt trăiește într-o lume în care oamenii și-au pierdut sufletul și tot ce pot oferi este un loc călduț și nu pasiunea vieții, și în care face compasiunea să se estompeze de la sine. Meritul lui Haruki Murakami este că reușește să te țină pe o anume linie de trezire, să urmărești firul logic (atât cât poți) și să vezi cum ar fi lumea așa sau așa.

Problema sufletului se insinuează în ambele povești de viață. Pentru că nimic nu poate să fie mai bine folosit ca plan pentru una dintre cele mai vechi probleme metafizice ale lumii, dacă nu expunerea existenței unui hibrid uman și pe de altă parte renunțarea omului normal în fața suferinței, acea tendință a noastră de a ne abține în a ne implica. Aș numi-o sterilitatea lumii moderne, dispoziția autoimpusă a omului, tendința de a nu te lăsa afectat sau impresionat de acțiunile sau suferințele celorlalți.

Și cel mai bine se conturează acest aspect la capătul lumii, unde Boku trebuie să se resemneze, pentru că așa s-ar adapta în orașul acela straniu fără umbre. Un loc în care mâncarea nu are gust, în care nu se poate iubi și unde nu poți să fii fericit și doar mulțumit. Dar el încă viu în interior tot încearcă să afle dacă bibliotecara (vă las pe voi să descoperiți cine este) are sau nu suflet. Partea asta este totuși înduioșătoare, căutarea unei ieșiri unei inimi bătând de iubire te face să meditezi mai mult asupra problemei expusă de Murakami.

Gândeşte-te bine! E foarte important. Dacă poţi crede, indiferent despre ce e vorba, înseamnă că ai o părticică de suflet care lucrează în sensul ăsta. Înţelegi? Când spui că poţi crede, înseamnă că eşti capabilă să laşi loc dezamăgirilor. De la dezamăgiri se ajunge la trădare şi de acolo la disperare. Cam aşa ceva îţi oferă sufletul. Ai suflet?

Cronica păsării-arc – roman structurat după rațiunea teatrului NO

Când am început să citesc Cronica păsării-arc am pornit la drum cu ceva prejudecăți, cumva îmi setasem nivelul de stranietate la care trebuia să mă aștept. Mare parte dintre punctele întrevăzute de mine au avut un fundament cât se poate de clar. A fost surprinzător să citesc și să descopăr că îmi pare structura romanului cât se poate de firească. Relația dintre personaje mi se părea incredibil de familiară, cumva știam ce urmează sau cum urmează să evolueze acțiunea. După vreo 50-100 de pagini mi-am dat seama că familiaritatea era teatralitatea pe care o resimțeam din fiecare pagină a romanului.

Există trăsături specifice teatrului occidental cât și ale teatrului japonez. Cel mai bine se conturează structura specifică spectacolului de teatru No. În primul rând nu ai cum să treci peste faptul că personajul principal Toru Okada și soția sa (Kumiko Okada) formează o relație tipică pentru teatrul No, soția este shite și el tsure. Sau Toru Okada este shite și May Kashara și celelalte personaje își joacă pe rând rolul de tsure, de intermediari între noi „spectatorii” (cititorii) și personajul principal shite. În relația shite- tsure înțelegem că sunt două forțe, una activă, adică shite, elementul mobil, cel care caută o rezolvare, care pune lucrurile în mișcare, cel care duce la bun sfârșit ce a lăsat în urmă neterminat într-o viață anterioară, este o fantomă în prezent. Pentru că elementul al doilea, cel pasiv, reprezintă de cele mai multe ori o simplă prezență, apare de-a lungul spectacolului ca intermediar între noi și shite.

Kumiko este shite dacă plecăm de la premisa că ea este cea care pune toată acțiunea în mișcare, plecarea și trecutul său plin de evenimente neterminate sunt cele două elemente care îl fac pe Toru să o explice pentru noi, să caute pentru ea o rezolvare, în ciuda faptului că este tot timpul prezent în acțiunea romanului singurul lui scop este să o aducă în față pe Kumiko, să pună în dezbatere fiecare lucru spus și făcut de ea. Totul pentru a o dezlega de o lume din care nu face parte (locul în care se retrage aproape de fratele ei). Pentru că ea este captivă precum shite într-o lume căreia nu îi aparține.

Dacă reducem prezența lui Kumiko la o idee, la un concept, o problemă de rezolvat, putem spune că Toru Okada este cel care joacă rolul lui shite. Iar celelalte personaje care gravitează în jurul lui este o suită de personaje care însumează categoria personajelor teatrului NO, tsure. Pentru că fiecare în parte contribuie la ieșirea din labirint a lui Okada, cel care de la începutul romanului este pus într-o altă dimensiune a existenței sale, o lume prin care are puterea să să ajungă la punctele magice ale existenței umane. Accesează porți care în trecutul său de om ancorat în miezul realității nu îi fuseseră accesibile.

Cred că cel mai reprezentativ eveniment este desfundarea fântânii. Un punct care îl eliberează de labirintul psihanalizei iubitei sale, povara neînțelegerii, a necomunicării este dizolvată. Moment în care personajul nostru creează reverberații în realitate după ce îl confruntă la un nivel mai degrabă oniric, supraontologic sau cel puțin suprasensibil pe fratele soției sale, Noboru Wataya. Un prim pas spre rezolvarea enigmei care o ține departe de el. După ce reușește să creeze această distanță între Noboru și soția lui eliberează și calea prin care se înfiripase fluxul dintre el și Kumiko.

Poate pe fondul unui orizont de așteptare creat după standarde occidentale rezolvarea în adevăratul sens al cuvântului este reîntâlnirea celor doi sau despărțirea definitivă, redată cu subiect și predicat și nu continuarea așteptării lui Kumiko. Dar în fond conflictul este rezolvat, important era ca enigma care o înconjura pe Kumiko să fie înlăturată. Rolul lui Okada este exploatat la maximum, scopul său de intermediar și de eliberator este atins, astfel dorința lui de a se reîntâlni cu soția sa este un aspect ce ține strict de fișa personajului, un detaliu care oferă o explicație asupra efortului depus neobosit sau am putea spune că este doar un pretext pentru întreaga lui aventură în ipostaza de salvator.

Cronica păsării-arc și fuga de realitate

Când am ales să citesc cartea nu mă așteptam să aibă cine știe ce efect asupra mea, spun asta pentru că în ultimul timp am avut un apetit pentru citit foarte mare, motiv pentru care am îngurgitat chiar și câte 2-3 cărți pe zi, de cele mai multe ori erau volume de poezii. Nu știu de ce m-am hotărât dintr-o dată să citesc fix Cronica păsării-arc de la Haruki Murakami, dat fiind că am în bibliotecă alte două cărți scrise de el (cumpărate de ceva timp), pe care nu m-am sinchisit să le deschid nici până în ziua de azi. Este vorba despre Kafka pe malul mării (2002) și La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (1985). Îmi amintesc foarte vag de faptul că citisem pe diferite bloguri mai multe recenzii legate de carte sau ascultasem mai mulți booktuberi vorbind despre ea, însă nimic nu părea să grăbească ștergerea prafului de pe cărțile mai sus numite.

Până când s-a trezit cumva „leneșul din liceu” în mine, în ideea că voiam să îmi limpezesc mintea (?!) cu o lectură ceva mai lungă și mai complexă. Am citit apoi ceva mai multe recenzii despre cărțile sale, Cronica păsării-arc mi s-a părut cel mai promițător roman al său. Motiv pentru care am dat fuga la bibliotecă şi am împrumutat cartea, convinsă că îmi va lua o săptămână să o termin. Din păcate am terminat de citit romanul în numai 3 zile. Spun din păcate pentru că e un roman pe care vrei cu siguranță să îl parcurgi repede, ești ajutat să o faci, dat fiind că e plin de suspans, te ține cu sufletul la gură în fiecare capitol, dar este în același timp o carte în lumea căreia ai vrea să te afunzi la nesfârșit.

fragment din roman

Cred că nu am mai avut o asemenea experinţă cu o carte de ficţiune de când am citit Noaptea de sânziene, Crimă și pedeapsă sau Un veac de singurătate, lista ar fi ceva mai lungă dar în top 10 cărți must read cu siguranță ordinea ar fi cam așa pentru primele trei locuri. A fost o experiență pe care aș putea-o numi edificatoare. A venit ca un fel de cafea caldă cu lapte într-o dimineață rece şi ploioasă. Personajul principal cucereşte prin faptul că este construit urmărind algoritmul unui destin al omului cu o viaţă obişnuită, trezit din griul cotidian de două evenimente, care sunt în sine destul de des întâlnite în viața omului.

Avem în faţa noastră un bărbat care aparţine unui circuit existenţial cât se poate de obişnuit, cumva trăieşte în firul unei vieți anoste (în care trăia şi Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka, amintirea acestui personaj este un hint cu privire la stranietatea întâmplărilor care îl aşteaptă pe Toru Okada al lui Murakami). Rămas şomer de câteva luni se obişnuieşte să ducă o viaţă într-un ritm numai al lui, se creează o distanţă din ce în ce mai mare între el şi soţie, o distanţă ce va deveni defintivă (sau nu?) după dispariţia motanului lor.

Dorinţa de a-și recuceri soţia îl va face să se întâlnească cu tot felul de personaje bizare, fiecare în parte având o poveste de viaţă cât se poate de complexă şi de pilduitoare. Okada ajunge să fie canalul prin care tragedia unor oameni, care par destul simpli în aparenţă, ajunge să fie cunoscută şi redimensionată în planul său existenţial astfel încât să îi servească la descoperirea propriei sale identităţi. Există foarte multe elemente abstracte care ajung să se manifeste în plan real.

Urmărind logica supraontologică a desfăşurării evenimentelor ajungi să percepi totul ca pe un mare plan cât se poate de plauzibil. Viaţa lui este dată peste cap și este obligat să îşi redefinească imaginea pe care o are despre lumea în care trăieşte. Oamenii încep să prindă viaţă, devin unici sub privirea lui critică, acum înţelege că în jurul lui există o lume care freamătă de viaţă şi de mari sau mici probleme care-l privesc şi pe el. Fapt conştientizat din clipa în care descoperă că face parte dintr-un anumit ciclu existenţial.

Toru Okada are intuiţia foarte bine dezvoltată, înţelege că lumea în care trăieşte este diferită faţă de cea a soţiei sale, fapt ce îl va determina să facă anumite eforturi psihice şi fizice pentru a ajunge la ea. Este convins că fratele ei este cel care a creat distanţa acesta între ei, caută în labirintul amintirilor motivaţia care stă la baza deciziei lui Kumiko Okada de a-l părăsi atât brusc.

fragment din roman

Procesul acesta de căutare este cât se poate de fascinant, nu aş spune că ieşirea din labirint este de domeniul fantasticului, în ideea că din realismul magic nu ar trebui să ne oprim doar la magie, există multe experienţe care se desfăşoară la nivelul psihicului, de la rememorări la evocări şi invocări pâna la lupte desfăşurate între el şi cumnatul său, care în realitate se manifestă sub formă cât se poate de concretă. Lupta dintre el şi cumnatul său este cea care îi aduce moartea acestui inamic care-i pervertise soţia amuţită de durere.

Descoperim în personajul Noboru Wataya nucleul unui rău metafizic. Este un fel de canal prin care un zeu subpământean nenumit contaminează viaţa personajului principal şi al celor care gravitează în jurul lui. Cred eu că adevărata identitate a lui Okada se lasă văzută atunci când reuşeşte să accepte faptul că există lucruri care nu îşi au o explicaţie logică, iar asta este cât se poate de firesc. În final, după ce reuşeşte să se adapteze lumii bizare, lupta interioară încetează.

Romanul ne poartă într-o lume populată de clarvăzători, prostituate spiritual, fântâni secate care se dovedesc a fi uşi către lumea interioră a oamenilor, rezolvări ale unor drame personale cu răsunet pozitiv în întreaga lume, conversaţii virutale care dezvăluie mult mai mult decât o poate face o conversaţie purtată faţă în faţă, adolescente cu apucături absurde şi cu o temeinică experienţă de viaţă care le insuflă o gândire morbidă. Iar lista ar mai putea continua, mă opresc la menţionarea faptului că romanul urmează structura unei piese de teatru specifică teatrului No- dar asta este o altă discuţie, la care vă voi invita altădată.

Cartea citită de mine a fost publicată la editura Polirom în anul 2004, este foarte bine tradusă de Angela Hondru și însumează un număr de 688 de pagini.

O puteți împrumuta: Biblioteca metropolitană din București