Alfabetul ratării – supraviețuirea

Frigul a ajuns la picioare, agitația pescărușilor, apa care se aglomerează în cada vecinului de la etajul 3. Parterul blocului luminat albastru de un cer adormit. Pașii mei nesiguri, ca mai mereu, autobuzul care încă mai stă o secundă la semafor. O să ajung mai târziu cu 2 minute. Aproape de punctualitate. Aproape de zi, aproape de pierderea timpului. Încă o rotație lipsită de sens a acelor de ceasornic, încă o veioză care luminează fruntea lipsită de perspectivă a unei feminități stângace. Petrec timpul în gol, între oglindă și lumea ochilor mei se află un aer stătut. Nici azi nu am ieșit la liman, supraviețuiesc pe o planetă supraaglomerată de suflete care nu-și mai comunică.

Mâinile mele păstrează forma unor ecrane, aici, simt durerea unei neșanse. Firul de pe șira spinării când îmi amintesc că suntem doi în nefericirea asta. Nu ne asumăm eșecul ăsta atât de vechi, pe care l-am îmblânzit și l-am denumit viață casnică. Domesticirea lui Don Quijote, alfabetul ratărilor noastre. Nefericirea și ratarea nu au un gen anume, chiar dacă limba ne poate induce asta. Ai atâtea șanse de reușită ca oricare alt suflet, al oricărui alt trup, împăcat sau nu cu propria lui sexualitate.

Privim cerul de la o distanță de numai câțiva centimetri diferență. Egalitatea transformărilor noastre, purtăm, fiecare în parte, elementele descompunerii mușchilor care ne fac să fim mai urâți, mai frumoși, adevărul este că avem nevoie de odihnă. În patul ăsta incert, care nu ne oferă destul somn. Ceasul care ne trezește dimineața, șansa și neșansa de a ne trezi sub un cer slab luminat e tot ce mai putem avea în comun, iubirea asta este mult prea veche, nu ne mai ține de cald, nu mai ne dă fluturași în stomac. Declarațiile și-au pierdut importanța, acum ne interesează care duce primul gunoiul, cine spală vasele și cine hrănește pisica, ne consolăm, de fapt iubirea se vede în cele mai mici gesturi și în detalii. Dar am obosit să mai visez, vrea un somn bun, energie și să scap de câteva kilograme în plus.

Algoritmul supraviețuirii despre care am învățat tacit, ratarea se insinuează pe nesimțite, de la alegarea în gol spre un autobuz care să te poarte în toate micile evenimente cotidiene care te învață să urăști oamenii mai mult. Plătesc un abonament prea scump dintr-un salariu prea mic, mă înghesui în mașini prea mici, pline cu oameni prea adormiți. Undeva, într-un colț de internet 20 000 de oameni au citit ce am scris, s-ar spune că sunt celebră, dar nimeni nu știe că sunt, nimeni nu știe cum arăt, faptul că trăiesc într-un oraș prea mic, într-o garsonieră care nu îmi aparține, în care ascund o pisică pe care nu am voie să o păstrez.

Străinul de la telefon încheie dezamăgit conversația: „mâine mă trezesc devreme, credeam că ești amuzantă”.