Critici și aprecieri ale literaturii clasice japoneze. Daisaku Ikeda în dialog cu Makoto Nemoto

Daisaku Ikeda este un reputat filosof budist pacifist, susținător al demersului antinuclear, scriitor și profesor de origine japoneză. De la vârsta de 19 ani face parte din Soka Gakkai, devine președintele organizației în anul 1960. În cartea On the Japanese Classics (tradusă de Burton Watson) poartă o serie de conversații cu Makoto Nemoto prin intermediul cărora sunt dezbătute unele dintre cele mai importante opere japoneze clasice. Acesta din urmă fiind un important specialist în istoria chineză. Era profesor la Universitatea Sōka pe când purta conversațiile din carte. Mai jos vă invit într-o scurtă călătorie printre unele din elementele de bază ale culturii japoneze. Fiecare în parte văzut din perspectiva celor doi.

Subiectele abordate de cei doi sunt Man’yō-shū (o colecție de sute de poezii ce datează din perioada târzie a secolului VIII), Kojiki (o veritabilă culegere de mituri japoneze a perioadei antice, alcătuită în anul 712), Genji monogatari (Povestea lui Genji, ce datează de la începutul secolului al XI- lea). Ultima parte din carte este dedicată pentru Konjaku Monogatarishū (Antologia aventurilor din trecut și prezent  o colecție de peste o mie de povești – monogatari – scrise în perioada Heian târzie – 794-1185).

Interlocutorii dezbat asupra acestor opere din dorința de a oferi un cadrul mai larg asupra literaturii și culturii japoneze în general. Nu și-au propus să impună nicio interpretare  asupra acestor lucrări sau să ajungă la vreo concluzie cu privire la valoarea lor literară sau de altă natură. Prin intermediul dialogurilor lor reușim să descoperim o parte din înțelepciunea japoneză. Cum niciunul dintre ei nu este specialist în literatura japoneză, înțelegem din start că nu este vorba de un tratat de istoria sau teoria literaturii.Sursa: tallerigitur.com

În ciuda „ne specializării” celor doi, cartea ne invită să descoperim mai multe detalii legate de istoria și literatura japoneză și valori ale culturii chineze, cât și despre Budism. Putem descoperi influențele culturii chineze reflectate în operele literare menționate mai sus. Se pune accentul în mod special pe înțelepciunea care se regăsește în ele. Despre carte s-a spus că ar conține idei ce sunt adevărate revelații.

Lumea din Man’yō-shū și spiritul perioadei în care a fost scrisă

Discuția legată de colecția de poezie pornește de la un citat din Takashi Inukai, care spune despre Man’yō-shū că în toate locurile menționate în carte nu se regăsesc referiri la opere de artă, sanctuare, temple sau orice alte obiecte făcute de om. Tot ceea ce putem găsi sunt munți, râuri, copaci și tot felul de alte plante. Iar Takashi justifică asta prin faptul că nu există rămășițe vizibile ale oamenilor din acele vremuri. Ceea ce ne poate face să credem că este mai ușor să „readucem la viață” spiritul acelor oameni.

Nemoto spune că în mare parte este adevărat, dat fiind că prin cuvinte putem să păstrăm ceva din emoțiile lor. Iar ei erau mai legați de cuvinte decât de obiectele materiale. Cu toate acestea, în colecția de poezii, spune profesorul de istorie, sunt precizate foarte multe locuri. Prin intermediul cărora putem înțelege foarte multe despre perioada în care a fost concepută.

Cei doi admit că fiecare epocă în parte are propriile opere de artă reprezentative. Acestea devin simboluri ale perioadei în care au fost concepute și din care fac parte. Ikeda dă exemplul statuii zeiței Venus din Milo care este o capodoperă a Renașterii, tot așa sunt și piesele de teatru scrise de Shakespeare. În fiecare dintre ele se pot intui multe din convingerile, spiritul și filosofia acestei perioade. La fel și Man’yō-shū este inima perioadei antice japoneze.

În opinia lui Ikeda poezia a fost mereu expresia celor mai subtile sentimente ale inimii și gânduri ale minții. În colecție se poate regăsi acel spirit aparte japonez pe care în istoria recentă japonezii par să-l fi pierdut, concluzionează Daisaku. O idee pe care o îmbrățișează și Nemoto. Spune că în cultura chineză se crede la fel, poezia este expresia dorințelor inimii. Așa cum la ei nu se poate ajunge la puritatea sufletului chinez cuprins în Cartea de Ode (ce datează cu aproximație din anul 1000). În care se poate regăsi mare parte din înțelepciunea Confucianismului. Ba chiar învățații adepți ai Confucianismului au avut tendința de a-i atribui colecției de ode chinezești o interpretare morală și filosofică.Sursa: caçadoresdelendas

Îndepărtarea oamenilor în general de autenticitatea trăirii este pusă pe seama evoluției tehnologice și a schimbărilor politice. Dacă japonezii nu mai păstrează viu spiritul specific al celor 4, 516 poeme se datorează și schimbării importanței cuvintelor. Acestea nu mai au aceeași putere ca atunci, nu mai sunt simboluri ale trăirii oamenilor din acele timpuri. Prin intermediul lor nu se mai transmit ideile cu putere la fel de mare ca în trecut. Cuvintele în sine par să își fi pierdut din semnificație, le folosim atât de mult și totuși nu pare să comunicăm ceva propriu-zis.

Nemoto duce mai departe această idee și spune că din toate poemele scrise într-o perioadă de 150 de ani putem observa rapiditatea oamenilor de adaptare la schimbările dramatice. Sunt poeme prin care se exprimă sentimentul profund de inadaptare, de însingurare. Două din probleme profunde ale oamenilor contemporani. Poeziile sunt importante prin stilul folosit, simplitatea cuvintelor și a metaforelor ne demonstrează faptul că oamenii de-atunci aveau un ritm de dezvoltare crescut.

Ultimul poem din Man’yō-shū, scris de Ōtomo no Yakamochi este mai mult o „rugăciune” rostită din dorința de a urma un an nou mai bun. Poezia lui Yakamochi păstrează și exprimă nostalgia și regretul în fața unei perioade care apune. Perioada ce a urmat Epocii Heian (794-1185) a fost dominată de gustul artistic și literar aristocratic. Literatura ce a urmat, spre deosebire de poezia din Man’yō-shū, nu are aceeași putere expresivă. Poeții încep să fie preocupați mai mult de tehnicile literare complexe sau de jocurile de cuvinte. Ceea ce le fura din naturalețe cuvintelor.

Perspectiva budistă a lui Yamanoe no Okura

Budismul a cunoscut o etapă înfloritoare în perioada Nara (646-794), pe când culegerea de poezii Man’yō-shū era în curs de definitivare. Motiv pentru care putem regăsi puține reflexii budiste în ea. În perioada Nara a fost construit templul Tōdai-ji și multe alte temple splendide. De asemenea au fost create multe sculpturi budiste, picturi și arhitectura în sine era influențată de Budism. Este destul de curios faptul că nu se reflectă mai multe valori budiste în poezia cuprinsă în culegere. O explicație ar fi, în opinia profesorului Nemoto, aceea că Budismul a pătruns în Japonia prin intermediul aristocrației.

De asemenea, se mai poate ca religia indigenă să fi fost atât de puternică încât să fi absorbit treptat valorile budiste. Iar după acest proces să fi fost asimilate la scală mai mare. Într-un final Budismul a putut pătrunde foarte profund în viețile oamenilor. Un raționament ce poate fi dedus din faptul că în prezent, spune Ikeda, japonezii par să se identifice foarte mult cu valorile budiste. Chiar dacă nu se regăsesc în mod evident influențe budiste în lirica culegerii de poezii se pot distinge o parte din ideile specifice.Ōtomo no Tabito Sursa: wikipedia

De exemplu, în multe dintre poeziile lui Ōtomo no Tabito există meditații asupra sentimentului de golire sufletească sau asupra indiferenței oamenilor față de suferința noastră. El a scris poezie datorită morții soției sale. Iar asta l-a determinat să scrie și despre o posibilă viață ce urmează morții. Ideea de viață tranzitorie către o altă viață reală este regăsită în multe alte poezii. Mai sunt poezii în care mulți dintre autorii lor spun că este de preferat o trăire religioasă. Iar exemplele mai pot continua. Dar ideea este că dintre toți poeții din Man’yō-shū, Yamanoe no Okura, pare că, prin gândire, este cel mai „budist” dintre ei. De foarte multe ori pare să facă referire la Sākyamuni ca la fondatorul Budismului.

Mit și universalitate

Utilizarea florilor în cadrul poeziei japoneze vechi are scopul de a trimite către anumite sentimente. Uneori prin intermediul lor se evocă o stare de a fi a omului. Cei doi gânditori spun că trifoiul japonez simbolizează tristețea, sentimentul de nostalgie. Numirea florii în poezie a devenit aproape un procedeu artistic. Floarea de trifoi ajungând un motiv literar. Inclusiv în Kojiki (Cartea lucrurilor vechi) cea mai veche lucrare de istorie are în paginile sale un poem în care se face referire la o anumită stare de spirit prin intermediul unui element decorativ. Deducem că există o anumită universalitate în ce privește motivele literare.

Iar faptul că un procedeu artistic modern are originea într-o operă străveche de istorie, considerată în prezent mitologică, nu face nimic altceva decât să demonstreze cât este de importantă. Kojiki este o lucrare foarte importantă pentru că prin intermediul acesteia putem înțelege foarte multe despre oamenii perioadei în care a fost concepută. Miturile în sine sunt importante pentru că păstrează în ele ethosul epocilor. Universalitatea miturilor este demonstrată de reflecțiile filosofice integrate în ele. Faptul că oamenii din zilele noastre tind să le disprețuiască nu face nimic altceva decât să arate îngustimea gândirii lor.

Influența Lotus Sutra și Vimalakīrti Sutra

Cei doi dezbat asupra influenței pe care a avut-o cultura indiană asupra celei japoneze. În linii mari se înțelege faptul că datorită Budismului valori specifice culturii indiene se infiltrează și în cea japoneză. Așa cum s-a întâmplat și cu elementele preluate din cultura chineză, un fenomen ce poate să fie observat și prin lectura cărții Kojiki. Influența budistă a marcat profund gândirea japoneză, multe din conceptele sale sunt menționate în această carte străveche.  Prin intermediul scrierilor lui Ō no Yasumaro au fost introduse mult din specificul budist. Acesta s-a ocupat și de traducerea lucrării Lotus Sutra  și a textului Vimalakīrti Sutra.

Profesorul Kanda spune în studiul său legat de Kojiki faptul că se pot observa influențele atât din Lotus Sutra cât și din Vimalakīrti Sutra. De exemplu, structura întrebărilor urmate de răspunsuri ar imita structura din Vimalakīrti Sutra. Sau că folosirea verbului onorific po sau haku este de fapt specifică traducerilor din limba chineză a textelor budiste. De asemenea, există și multe influențe din Lotus Sutra fiind folosiți mulți termeni regăsiți în paginile sale. Cum ar fi fuza care descrie poziția de a sta cu picioarele încrucișate – poziție luată de Buddha când meditează.  Sau termeni precum shitto (gelozie), hinkyū (sărăcie), yūgyō (a se întreba) etc.

Articolul a putut fi scris în totalitate datorită cărții On the Japanese Classics. Conversations and Appreciations, un dialog purtat de Daisaku Ikeda și Makoto Nemoto în traducerea lui Burton Watson.

Articol publicat inițial pe monden.ro: Claudia Nițu la data de 12 aprilie 2022, 22:30

Publicitate

Japonia neînțeleasă: seppuku („hara-kiri”) între tradiția niponă și dizgrația Occidentală

Japonia a fascinat Occidentul prin diversitatea și stranietatea culturii sale, recunoscută în prezent drept Occidentul Asiei, primul contact cu lumea occidentală a fost o reală revelație pentru noi. În anul 1542 portughezii se abat întâmplător pe meleagurile nipone, descoperind mai multe din tradițiile japonezilor, multe dintre ele fiind atât de specifice încât au fost interpretate greșit. Când descoperă ritul de seppuku („autoeviscerare” ) portughezii privesc totul prin prisma Occidentului care are o tradiție creștină pentru care actul suicidal este demn de dispreț. motiv pentru care îl denumesc într-un mod ofensator hara-kiri , termenul face referire la acțiunea de tăiere a burții și se traduce prin „burtă-taie”. Traducerea ritualului printr-o astfel expresie este o mare ofensă adusă sacrificiului seppuku, pe atunci considerat un act nobil, permis doar samurailor. A luat naștere din vechea clasă de războinici samurai din Japonia. Consta în tăierea abdomenului cu o sabie scurtă prin care se credea că sufletul samuraiului este trimis direct în viața de apoi.

Portughezii au avut șansa să descopere Japonia în secolul al XVI-lea, moment în care, insula asiatică decide să deschidă porțile străinilor pentru o scurtă perioadă de timp. Interacțiunea cu Occidentul are o influență negativă asupra acestora, de aceea decid să își reînchidă porțile vreme de 200 de ani. Astfel sunt două secole în care Japonia trebuie să se folosească doar de propriile resurse și să se organizeze numai după principiile interne și, poate surprinzător, prosperă doar prin intermediul propriilor forțe. Ruptura sa față de Occident este cea care i-a imprimat dezvoltarea atipică și fascinantă totodată. Japonia are un impact mare asupra occidentalilor în secolul al XIX- lea, insula păstrând încă o oarecare strictețe față de cei care intrau în Japonia.

Există mai multe motive pentru care samuraii alegeau să recurgă la seppuku, potrivit cu Bushido, codul de conduită al samurailor, li se permitea să se sinucidă ritualic pentru a-și ispăși rușinea față de faptul că au fost lași în luptă sau pentru că au făcut un act necinstit sau pentru că au pierdut sprijinul unui daimyo. A reprezentat și un mijloc de protest dar și o posibilitate prin care un samurai își exprima suferința față de moartea unui lider iubit. Din anii 1400, seppuku, s-a transformat într-o formă comună de pedeapsă capitală pentru samuraii care comiteau crime. În timpul shogunatului Tokugawa în timpul shogunatului Tokugawa, seppuku era folosit ca pedeapsă judiciară. Daimyo puteau cere samurailor lor să se sinucidă.

Samuraii și seppuku

Shogunul putea cere ca un daimyo să comită seppuku. Era mult mai puțin rușinos să comită seppuku decât să fie executat, care era soarta tipică a condamnaților din partea de jos a ierarhiei sociale. Dar de cele mai multe ori li se permitea samurailor care erau învinși în lupte, dar nu uciși, să se sinucidă pentru a-și recâștiga onoarea astfel pierdută. Reputația lui fiind reflectată și în cea a familiei sale. În fiecare dintre cazuri era considerat un act de curaj și de sacrificiu de sine care a stat la baza Bushido. Există chiar și o versiune feminină pentru seppuku numită „jigai”, care consta în tăierea gâtului folosind un cuțit special denumit „tanto”.

Sursa: Profimedia

Chiar dacă în mod obișnuit samuraiul trebuia să își aștepte sfârșitul, acesta putea fi ajutat, solicita ajutorul  unui „kaishakunin” sau un al doilea samuraii. Iar cel din urmă trebuia să îi reteze capul cu o katana imediat după ce samuraiul își sfârtecă abdomenul. Întregul proces era acompaniat de o ceremonie. Printre alte obiceiuri din acest ritual, individul condamnat bea adesea sake și compunea un scurt „poem de moarte” înainte de a se tăia.

Cea mai comună formă de seppuku a fost pur și simplu o singură tăietură orizontală. Odată realizată tăierea, al doilea punct era decapitarea, asta dacă se considera demn de curmarea suferinței. O versiune mai dureroasă, numită jumonji giri, consta dintr-o tăietură orizontală și una verticală. Cel care recurgea la jumonji giri aștepta să sângereze până la moarte. În Japonia cultul sacrificiului de sine era foarte important, de aceea putem descoperi această relație strânsă, bizară pentru noi, dintre etica morții și suicid. Istoria acestui act ritualic este foarte vastă. S-a întins pe o perioadă imensă de timp (1192-1868), istoria lui a fost influențată și de răspândirea budismului, care cultiva ideea efemerității vieții pământești, banalizarea existenței efective contribuie la răspândirea tehnicii seppuku.

Yukio Mishima – viziunea asupra Japoniei imperiale și sinuciderea rituală (seppuku)

Yukio Mishima (1925-1970) rămâne un nume controversat atât în istoria japoneză cât și în cea a literaturii universale, cu o personalitate puternică, înzestrat cu mult talent, a explorat mai multe laturi artistice spre care a simțit că avea înclinație. Înainte să se sinucidă în mod ritualic (sepukku) în data de 25 noiembrie 1970, a ținut un discurs de la un balcon, pe care îl ocupase ajutat de alți 4 membri ai organizației sale: Tatenokai, al  comandamentului din tabăra Ichigaya, secția din Tokio a Comandamentului Estic al Forțelor de apărare japoneze, prin care se pronunța împotriva constituției japoneze semi-pacifiste care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. După ce au pătruns în birou s-au baricadat în interior, legându-l de un scaun pe comandant, apoi, Mishima, a ieșit pe balcon având un manifest și un afiș pe care erau trecute cererile lor. Gestul și discursul său au fost întâmpinate cu ironie de soldați. Moment în care a realizat că este nevoie de un gest mult mai însemnat pentru a fi luat în seamă.

Yukio Mishima revine în birou unde comite sepukku, un alt membru al Tatenokai (Masakatsu Morita) încearcă să-l decapiteze dar nu este capabil să ducă misiunea până la capăt, motiv pentru care Hiroyasu Kogaa, un alt coleg, duce totul la bun sfârșit. După toate astea Morita comite și el sepukku și este decapitat de Koga. Scriitorul nipon a știut de la bun început că puciul său are șanse slabe de reușită, și-a plănuit sinuciderea rituală în detaliu cu mult timp înainte, doar un grup restrâns de persoane, membrii ai Tatenokai , știa de planul său.

Scriitorul a intuit faptul că japonezii trecuseră deja printr-un amplu proces de redimensionare a realității și că sensibilitatea lor se deteriorase semnificativ, valorile sale și ale organizației pe care o conducea erau considerate depășite. Prevăzuse refuzul de care se va lovi. Motiv pentru care alege să rămână în conștiința oamenilor printr-un gest șocant. Pentru că un eveniment de o asemenea dimensiune impune altfel receptivitatea unei întregi societăți. Imediat după ce a fost decapitat, capul lui Mishima este așezat pe o foaie de ziar, imaginea este preluată de mass media și este consemnată în manualele de istorie, fiind transmisă din generație în generație ca una dintre cele mai tragice imagini ale istoriei recente, împreună cu ciuperca de la Hiroshima.

Impactul gestului lui Yukio Mishima și importanța operei sale

Gestul său de la vârsta de 45 de ani a devenit cel mai cunoscut episod din viața lui, de cele mai multe ori „biografii” uită să menționeze reacția soldaților care l-au ridiculizat. Este foarte probabil ca prolificul scriitor a circa 40 de romane, zeci de piese de teatru și numeroase volume de nuvele, cărți de eseuri, scenarii de film și al unui libret să nu se fi așteptat la această reacție. Cât timp și-a ținut discursul trei elicoptere s-au învârtit deasupra lui, iar printre țipetele publicului și sunetul scos de rotoare nu s-a auzit nimic din ce a avut de spus. Mishima avea o raportare lucidă asupra propriei persoane, era conștient că modul său de a se raporta la realitate era opus epocii sale. A privit mereu înapoi cu nostalgie, indicând în trecutul nipon o țară idealizată. Recunoștea în trecut Japonia modelată de valori eroice și cavalerești. Sinuciderea sa dramatică a fost interpretată – așa cum a dorit să fie – drept un act de sfidare a Japoniei moderne.

Raportarea la propria țară care ar fi pierdut un punct 0 al purității și devotamentului nu se reflectă în viziunea pe care o avea asupra lumii în general și asupra lui însuși, avea o viziune cât se poate de modernă. Opera lui a fost influențată de scriitori ai un romantism târziu sau decadenți, precum Baudelaire sau Oscar Wilde, de unde preia ideea conform căreia viața lui poate fi modelată precum o operă de artă. A preluat din filosofia lui Nietzsche ideea de Supraom (Übermensch), crezând că un astfel de om se creează prin intermediul voinței de putere.

Nihilismul pe care îl identifică Nietzsche în Occident după „moartea lui Dumnezeu” era necunoscut pentru japonezi. Importanța existenței unui Dumnezeu transcendent în culturile și societățile modelate de monoteism este aceea de garant suprem pentru importanța și valorile importante în viața omului. Dacă „Dumnezeul mort” nu este înlocuit cu un surogat – înlocuit poate de credința în umanitate, știință, evoluția cosmică, orice – este urmat de o stare a lipsei de sens. O temă care este explorată de Yukio Mishima, reprezentând tema centrală a romanului său Life for Sale (Viață de vânzare), care este scris cu un simț al umorului negru, fiind scris sub un ton eroic și auto-batjocoritor. Personajul principal dorind să se sinucidă, fiind singurul scop care îi oferă un sens existențial, nereușind niciodată să descopere de ce își dorește să se sinucidă.

Prin intermediul operei sale a reprezentat una dintre cele mai distinctive patologii ale culturii moderne. Individualismul radical și tendințele nihiliste. Cultul auto-creației și încercarea de a lăsa o amprentă asupra lumii prin intermediul unui gest spectaculos au fost elementele care l-au definit ca persoană. Valorile estetice erau apreciate în Japonia acelor vremuri, o societate unde, spre deosebire de Occident care are la baza tradiția creștină a anatemizării actelor suicidale. Motiv pentru actul lui Mishima nu este trat cu dispreț, într-o țară în care suicidul nu a fost condamnat dar a fost onorat ca o datorie – nu a fost practicat ca mod de auto-exprimare. Ideea că cineva ar trebui să-și creeze viața a fost într-adevăr ceva nemaiauzit. În Japonia pre-modernă, cultul personalității lui Mishima ar fi fost respins și trat cu dispreț. Pentru Mishima „nimicul” reprezenta o stare de spirit în care sensul a fost pierdut. Încercarea sa nietzscheană de a depăși nihilismul printr-un cult al voinței individuale a fost modelată mai degrabă de ideile occidentale decât de tradițiile japoneze pe care credea că le readuce la viață.