Lupta pentru identitate și libertate: „Manuscrisul fanariot” de Doina Ruști

„Manuscrisul fanariot” al Doinei Ruști (publicat inițial în 2015) este de departe cel mai dens roman pe care l-am citit anul acesta. Cu o scriitură echilibrată și cu o viziune de ansamblu asupra epocii fanariote foarte bine documentată, romanul te poartă într-un București desprins dintr-o lume și ea aglomerată, dar cu multe alte reguli decât cele ale lumii în care trăim. Nu sunt o mare cunoscătoare a societății fanariote, prin urmare a fost o încântare să descopăr atât de multe aspecte legate de ea.

Printre cele mai interesante și întristătoare fenomene antropologice și sociale, numite în roman, se numără furatul de nume și sclavia. Spre pildă, dacă voiai să faci o călătorie lungă spre București trebuia să fii atent la tâlhari, la hoții care nu numai că te lăsau fără haine, dar te lăsau și fără identitate. Erai în pericol cu atât mai mult când își puteau însuși un act prin care se atesta identitatea ta. Sclavia era de asemenea un pericol iminent, puteai fi răpit și vândut cu foarte mare ușurință (cel puțin asta aflăm de la boierul Doicescu). Pe lângă asta, dacă aveai (ne)norocul să te îndrăgostești de o persoană subjugată (sclava sau sclavul cuiva) și voiai să te căsătorești cu ea, erai obligat să renunți la libertate.

Două aspecte absolut cruciale, pe baza cărora este construită acțiunea romanului, care, așa cum anunță și titlul său, are la bază un manuscris fanariot, despre care Doina Ruști, vorbește de mai multe ori. Am avut ocazia să aflu povestea descoperirii lui în cadrul unui podcast de la omiedesemne și în cadrul unui alt podcast din cadrul canalului Zaiafet (pe care vă invit să le urmăriți pe youtube).

Complexitatea romanului: straturile narative, stratul stilistic, stratul istoric și social

Spuneam că este un roman dens, fapt ce se susține și prin intermediul straturilor narative, urmărim cel puțin 3 fire narative, pe care le putem considera principale. Prin intermediul lor înțelegem cum funcționa lumea fanariotă. Îl avem în prim-plan pe Leun (pe numele său adevărat Ioanis Milikopu, rebotezat așa de către Tranca, o bucureșteancă mai puțin atentă la detalii ce îl confundă cu un valet dispărut), un tânăr despre care aflăm la începutul romanului că este îndrăgostit de libertate, terorizat de acest vis al deplinătății libertății este fermecat de București, o destinație cu un nume perfid ca un brici.

Hotărât să-și trăiască visul de a deveni mare croitor într-un oraș complicat și aglomerat, a cărui viață clocotea în toate venele sale și în toate păturile sociale. Leun uită de oroarea călătoriilor în vremurile sale atât de periculoase. În drumul său spre București își pierde identitatea, un pas ce îl va apropia, așa cum se va vedea la finele romanului, de pierderea mult adoratei sale libertăți.

„Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și, ascultându-i doar muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil, toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l interesează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome.”

Manuscrisul fanariot, Doina Ruști, Polirom, București, 2016, p. 9.

Prins în mrejele lumii bucureștene pestrițe, Leun se va contopi în acest algoritm unde orice cuvânt ajunge să fie integrat, unde orice secret se metamorfozează și devine mamutul ce captează atenția întregii populații bucureștene, vom vedea că în Bucureștiu fanariot nimic nu scapă exagerării și fanteziei. Celelalte trei fire narative centrale se învârt în jurul boierului Dan Brașoveanu Doicescu și al țigăncii Tranca, mama Maiorcăi, femeia de care se va îndrăgosti Leun. Doicescu pare să fie un fel de figură demiurgică, este boierul în a cărui proprietate intră cele două femei, menționate mai devreme.

Apoi romanul este dens (și fermecător) datorită limbajului utilizat de autoare. Textul pare să te hipnotizeze cu descrierile contrastante, aproape grotești uneori. Doina Ruști atingând performanța de a surprinde prin cuvinte spiritul epocii. Etosul fanariot este redat printr-o atentă întrepătrundere a cuvintelor specifice epocii cu a celora cunoscute și des uzitate de noi, contemporanii. Ești cu precădere fascinat de modalitățile de expresie diverse, folosind multe comparații, epitete și metafore prin care exprimă starea de fapt a tensiunilor și evenimentelor sociale ale acelei perioade, dar mai ales senzualitatea aparte, intimitatea care, paradoxal, pare să se confunde cu a noastră, dar asta numai în măsura de a te purta spre alte tărâmuri ale senzualității

Din fabuloasele descrieri, extrag: „Leun se trezise cu noaptea în cap, după un vis lung din care nu-și amintea decât ochii înzăpeziți ai Maiorcăi și chiotul ei, devenit în vis un mârâit de lighioană scăpată din lanț” (p. 141); „întâlnirea cu Maiorca fusese ca o mână înfiptă în c*aie” (p. 150); „A doua zi Bucureștiul răsuna de voci, iar cuvintele ca niște pene de sticlă transformă orașul în harfă” (p. 165).

Doina Ruști ne oferă multe aspecte legate de vremurile acelea, modul în care oamenii putea să-și piardă inclusiv numele sau cât de ușor ajungeai să fii vândut și să devii proprietatea cuiva. „Manuscrisul fanariot” este poate singura astfel de operă ce ne ajută să înțelegem raporturile de putere din Epoca Fanariotă, înțelegem cât din românescul nostru contemporan este de natură balcanică, orientală sau occidentală. Dar cel mai fascinant aspect mi se pare cel legat de raportarea conducătorilor la religia Imperiului Otoman, la portul specific, există un mic zvon ce pătrunde printre rândurile Doinei Ruști din care deducem superficialitate și ipocrizia de care suferea boierimea bucureșteană sau românească (pe care va trebui să îl descoperiți singuri). Un zvon legat de moartea unui înalt boier ajuns în Istanbul.

Legat de stratul istoric și social am să încerc să ofer, pe cât posibil, cât mai puține spoilere, să spunem doar că are la bază o întâmplare adevărată. Doina Ruști a predat literatură română veche, astfel a studiat mai multe aspecte legate de perioada fanariotă, lucru ce a condus-o către diverse documente. Astfel, a reușit să descopere și acest plot atât de complex și de emoționant. De asemenea, absolut toate marile evenimente numite în carte și toate detaliile referitoare la societatea fanariotă sunt veridice și mai ales reprezentative epocii.

A fost un roman care m-a determinat să-l lecturez în mult mai multe zile decât o fac în mod normal, un roman complex, un roman interesant, dar înainte de toate un roman foarte bine și frumos scris. Uneori lucrurile frumoase trebuie savurate cu simț de răspundere, trebuie să fim dispuși să le oferim timp, din fericire am făcut asta cu „Manuscrisul fanariot”.

Număr de pagini, variază în funcție de format, dar are în jur de 300 de pagini (sau mai puțin);

Personaje centrale: Dan și Manda Doicescu, Leun, Maiorca, Tranca…

Aspecte de urmărit: stilistica, atmosfera fanariotă, fenomenele sociale specifice epocii (sclavia în primul rând), raporturile de putere (din care înțelegem valoarea umană), corupția din epocă, romantismul și senzualitatea, prețul libertății și al iubirii, ironia sorții lui Leun, josnicia lui Doicescu, lipsa de simț al realității și empatie a Mandei Docescu dar și a soțului ei, tragismul relației de iubire și moștenirea celor doi îndrăgostiți…

Spuneți în comentarii ce vreți să mai știți legat de roman sau ce anume este la fel de important de menționat. Elefantul de bibliotecă vă roagă să citiți romanul acesta. ❤

Un elefant de bibliotecă încântat de ce a citit

Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”

Haruki Murakami a reușit să mă impresioneze poate cel mai mult prin romanul ăsta, în mare parte pentru empatia simțită față de personaje. Mă fascinează și prin faptul că a transmis atât de mult prin atât de puține pagini. Iubita mea, Sputnik (traducere de Andreea Sion, Polirom, 2004, a fost publicată în japoneză prima dată în 1999) nu a părut să fie un roman atât de bun pe cât aveam să aflu până la urmă. Am citit destul de dezinteresată prima jumătate, pe parcursul a două zile, apoi a urmat din nou jocul ăsta specific lui, prin care reușește să farmece, a doua parte am citit-o dintr-o suflare, aproape că nu mi-am dat seama că am ajuns la ultima pagină.

Drumul se înfundă și nimeni nu se mai poate îndrepta nicăieri. (Haruki Murakami)

Romanul urmează linia specifică poveștilor lui Murakami cu fete tinere și frumoase care se pierd undeva, într-un colț de lume și nu le mai poți vedea niciodată. Sumire, prietena personajului-narator K, se îndrăgostește pentru prima oară de o femeie căsătorită, mai mare cu 17 ani decât ea, pe nume Miū. K este un tânăr profesor, care are o relație cu mama unui elev de-al său dar este îndrăgostit de Sumire, în ciuda faptului că iubita lui este îndrăgostită de el. Și cam așa plotul aduce puțin cu acțiunea din piesa de teatru a lui Sartre, Cu ușile închise. Cel puțin tind să cred că la asta face referire Murakami, atunci când prin K spune că toți trăiesc într-o piesă de teatru existențialistă, în care fiecare în parte iubește pe cineva și se simte atras de altcineva, care nu simte la fel pentru el/ea.

„Sunt în Grecia, pe o insulă mică, și iau micul dejun împreună cu o femeie frumoasă și mai în vârstă ca mine, pe care am cunoscut-o abia ieri. Această femeie o iubește pe Sumire, dar nu simte dorință sexuală pentru ea. Sumire o iubește la rândul ei, dar în același timp o și dorește. Eu o iubesc și o doresc pe Sumire. Sumire mă place, dar nu mă iubește și nu e atrasă sexual de mine. Eu sunt atras sexual de o femeie pe care n-am s-o numesc, dar n-o iubesc. Totul e foarte încâlcit, ca o piesă existențialistă. Drumul se înfundă și nimeni nu se mai poate îndrepta nicăieri. Nu mai există opțiuni. Iar Sumire a ieșit din scenă”.

p. 128

Ce mă impresionează foarte mult la Iubita mea, Sputnik este și dispunerea straturilor de adevăr. Romanul pare să fie despre fascinația bărbatului tânăr în fața eternului feminin, apoi despre o relație atipică dintre două femei, apoi despre căutarea marii iubiri, ca într-un final să fie un discurs despre singurătate. Șocul pe care îl resimte K este faptul că se simte singur într-o lumea prea mare și suprapopulată, un paradox existențialist. Suntem prea mulți pe planetă și totuși atât de singuri. Tema căutării unei femei tinere dispărute este folosită și în Cronica păsării-arc, Pădurea norvegiană și chiar în Kafka pe malul mării și În căutarea oii pierdute, este interesant de urmărit rezolvările poveștilor în funcție de genul abordat. Dacă vorbim despre realism știm că femeia părăsește definitiv lumea noastră, moare, dacă abordează un realism magic, femeia are acces la o altă parte a lumii sau pătrunde în altă emisferă, oricum ar fi, personajul principal masculin trăiește cu convingerea că va veni un timp în care se pot întâlni din nou. Abordarea în cazul de față pare să fie în cheie realist magică, despre Sumire nu se spune niciodată că a murit. Pare că există o poartă către altă dimensiune în care ea și naratorul reușesc să pătrundă. Cu toate acestea meditația lui, la condiția omului și singurătate, care închide experiența căutării lui Sumire, pare să spună că niciodată nu o va mai întâlni.

„După ce-am pierdut-o pe Sumire, am descoperit că multe lucruri s-au stins în sufletul meu, lăsându-l gol ca o plajă la reflux. Fusesem aruncat într-o lume pustie și confuză, mohorâtă și rece, unde n-aveam să mai cunosc niciodată ceea ce împărtășisem cu Sumire. Pentru că fiecare dintre noi există unele lucruri pe care le putem avea numai într-o anumită perioadă a vieții. (…) Dar flacăra, o dată stinsă, nu mai poate fi aprinsă din nou. Eu n-am pierdut-o numai pe Sumire. O dată cu ea, am pierdut și această flăcără atât de prețioasă. (…) De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulți oameni pe lumea asta, toți avem nevoie de altcineva și totuși ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se rotește numai pentru a ne alimenta singurătatea?”

pp. 184-185

Cu toate acestea am putea deduce că nu a rămas total inaccesibilă. Mi se pare un joc atât de bine gestionat, cu sfârșitul poveștii nici închis dar nici deschis, cu dispariția aparent definitivă și totuși sugerând posibilitatea reîntâlnirii cu Sumire. Parcă simți o oarecare nostalgie, un oarecare timp care pare să se fi pierdut undeva în eter. Așa cum Miū a pierdut și ea undeva o parte din ființa ei, sufletul său rămas suspendat undeva, într-o lume în care Miū, cea cu părul încărunțit pentru totdeauna nu poate ajunge. Scena decorporalizării sale reușește să marcheze realismul magic în care urmează să pătrundem cel mai bine în pădurea fermecată accesată mai apoi de K. Echilibrul dintre real și magic este atât de bine menținut încât nu ai cum să nu o crezi pe Miū când spune că a murit ceva important din ea și de atunci nu a mai putut să trăiască viața cu pasiune. Poate să fie scindarea de natură fantastică despre care i-a povestit lui Sumire sau poate să fie blazarea omului trecut prin viață.

„M-am gândit la lumea «de dincolo». Sumire era acolo și probabil că tot acolo era și jumătatea pierdută a lui Miū, cea cu păr negru și cu un apetit sexual sănătos. Poate că s-au întâlnit și se completează reciproc și se iubesc.”

p.184

Romanul îmi pare și o variație pe același timp și cale, de parcă ar aduce noi valențe pentru romanele sale de o mai mare întindere. Cu toate astea, versatilitatea scrierii întrece toate romanele citite de la Haruki Murakami. Tocmai ce am scris cu greu despre La capătul lumii și în țara aspră a minunilor și cartea asta a vindecat toată distanța dintre mine și Murakami, creată de „ariciozitatea” romanului. Modul în care reușește să te captiveze și să creeze personaje atât de bine diferențiate cu trecuturi atât de bine conturate în (mă repet) câteva pagini, mi se pare aproape de necrezut. Analiza stărilor afective reușește să te facă să meditezi la propriile tale „lumi pierdute” și să te întrebi, exact ca personajul K, pentru ce se învârte pământul. Titlul atât de bine ales, trecând de mica glumă dintre cele două femei, Miū și Sumire, exprimă atât de bine condiția umană analizată de scriitor. Sputnik se traduce din rusă fie prin „tovarăș de călătorie” fie prin „satelit”. Sumire este tovarășa de călătorie a lui Miū, însă adevărata semnificație este referirea la contextul satelitului Sputnik lansat de ruși în 1957, la ironia trimiterii obiectului în singurătatea spațiului sub denumirea de „tovarăș de drum”, exprimă relația dintre Sumire și K, care rămâne într-un final singur și astfel Sputnik devine un alt termen pentru singurătate.

Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”

Cartea poate fi împrumutată de la Biblioteca Matropolitană de aici.