Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”

Haruki Murakami a reușit să mă impresioneze poate cel mai mult prin romanul ăsta, în mare parte pentru empatia simțită față de personaje. Mă fascinează și prin faptul că a transmis atât de mult prin atât de puține pagini. Iubita mea, Sputnik (traducere de Andreea Sion, Polirom, 2004, a fost publicată în japoneză prima dată în 1999) nu a părut să fie un roman atât de bun pe cât aveam să aflu până la urmă. Am citit destul de dezinteresată prima jumătate, pe parcursul a două zile, apoi a urmat din nou jocul ăsta specific lui, prin care reușește să farmece, a doua parte am citit-o dintr-o suflare, aproape că nu mi-am dat seama că am ajuns la ultima pagină.

Drumul se înfundă și nimeni nu se mai poate îndrepta nicăieri. (Haruki Murakami)

Romanul urmează linia specifică poveștilor lui Murakami cu fete tinere și frumoase care se pierd undeva, într-un colț de lume și nu le mai poți vedea niciodată. Sumire, prietena personajului-narator K, se îndrăgostește pentru prima oară de o femeie căsătorită, mai mare cu 17 ani decât ea, pe nume Miū. K este un tânăr profesor, care are o relație cu mama unui elev de-al său dar este îndrăgostit de Sumire, în ciuda faptului că iubita lui este îndrăgostită de el. Și cam așa plotul aduce puțin cu acțiunea din piesa de teatru a lui Sartre, Cu ușile închise. Cel puțin tind să cred că la asta face referire Murakami, atunci când prin K spune că toți trăiesc într-o piesă de teatru existențialistă, în care fiecare în parte iubește pe cineva și se simte atras de altcineva, care nu simte la fel pentru el/ea.

„Sunt în Grecia, pe o insulă mică, și iau micul dejun împreună cu o femeie frumoasă și mai în vârstă ca mine, pe care am cunoscut-o abia ieri. Această femeie o iubește pe Sumire, dar nu simte dorință sexuală pentru ea. Sumire o iubește la rândul ei, dar în același timp o și dorește. Eu o iubesc și o doresc pe Sumire. Sumire mă place, dar nu mă iubește și nu e atrasă sexual de mine. Eu sunt atras sexual de o femeie pe care n-am s-o numesc, dar n-o iubesc. Totul e foarte încâlcit, ca o piesă existențialistă. Drumul se înfundă și nimeni nu se mai poate îndrepta nicăieri. Nu mai există opțiuni. Iar Sumire a ieșit din scenă”.

p. 128

Ce mă impresionează foarte mult la Iubita mea, Sputnik este și dispunerea straturilor de adevăr. Romanul pare să fie despre fascinația bărbatului tânăr în fața eternului feminin, apoi despre o relație atipică dintre două femei, apoi despre căutarea marii iubiri, ca într-un final să fie un discurs despre singurătate. Șocul pe care îl resimte K este faptul că se simte singur într-o lumea prea mare și suprapopulată, un paradox existențialist. Suntem prea mulți pe planetă și totuși atât de singuri. Tema căutării unei femei tinere dispărute este folosită și în Cronica păsării-arc, Pădurea norvegiană și chiar în Kafka pe malul mării și În căutarea oii pierdute, este interesant de urmărit rezolvările poveștilor în funcție de genul abordat. Dacă vorbim despre realism știm că femeia părăsește definitiv lumea noastră, moare, dacă abordează un realism magic, femeia are acces la o altă parte a lumii sau pătrunde în altă emisferă, oricum ar fi, personajul principal masculin trăiește cu convingerea că va veni un timp în care se pot întâlni din nou. Abordarea în cazul de față pare să fie în cheie realist magică, despre Sumire nu se spune niciodată că a murit. Pare că există o poartă către altă dimensiune în care ea și naratorul reușesc să pătrundă. Cu toate acestea meditația lui, la condiția omului și singurătate, care închide experiența căutării lui Sumire, pare să spună că niciodată nu o va mai întâlni.

„După ce-am pierdut-o pe Sumire, am descoperit că multe lucruri s-au stins în sufletul meu, lăsându-l gol ca o plajă la reflux. Fusesem aruncat într-o lume pustie și confuză, mohorâtă și rece, unde n-aveam să mai cunosc niciodată ceea ce împărtășisem cu Sumire. Pentru că fiecare dintre noi există unele lucruri pe care le putem avea numai într-o anumită perioadă a vieții. (…) Dar flacăra, o dată stinsă, nu mai poate fi aprinsă din nou. Eu n-am pierdut-o numai pe Sumire. O dată cu ea, am pierdut și această flăcără atât de prețioasă. (…) De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulți oameni pe lumea asta, toți avem nevoie de altcineva și totuși ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se rotește numai pentru a ne alimenta singurătatea?”

pp. 184-185

Cu toate acestea am putea deduce că nu a rămas total inaccesibilă. Mi se pare un joc atât de bine gestionat, cu sfârșitul poveștii nici închis dar nici deschis, cu dispariția aparent definitivă și totuși sugerând posibilitatea reîntâlnirii cu Sumire. Parcă simți o oarecare nostalgie, un oarecare timp care pare să se fi pierdut undeva în eter. Așa cum Miū a pierdut și ea undeva o parte din ființa ei, sufletul său rămas suspendat undeva, într-o lume în care Miū, cea cu părul încărunțit pentru totdeauna nu poate ajunge. Scena decorporalizării sale reușește să marcheze realismul magic în care urmează să pătrundem cel mai bine în pădurea fermecată accesată mai apoi de K. Echilibrul dintre real și magic este atât de bine menținut încât nu ai cum să nu o crezi pe Miū când spune că a murit ceva important din ea și de atunci nu a mai putut să trăiască viața cu pasiune. Poate să fie scindarea de natură fantastică despre care i-a povestit lui Sumire sau poate să fie blazarea omului trecut prin viață.

„M-am gândit la lumea «de dincolo». Sumire era acolo și probabil că tot acolo era și jumătatea pierdută a lui Miū, cea cu păr negru și cu un apetit sexual sănătos. Poate că s-au întâlnit și se completează reciproc și se iubesc.”

p.184

Romanul îmi pare și o variație pe același timp și cale, de parcă ar aduce noi valențe pentru romanele sale de o mai mare întindere. Cu toate astea, versatilitatea scrierii întrece toate romanele citite de la Haruki Murakami. Tocmai ce am scris cu greu despre La capătul lumii și în țara aspră a minunilor și cartea asta a vindecat toată distanța dintre mine și Murakami, creată de „ariciozitatea” romanului. Modul în care reușește să te captiveze și să creeze personaje atât de bine diferențiate cu trecuturi atât de bine conturate în (mă repet) câteva pagini, mi se pare aproape de necrezut. Analiza stărilor afective reușește să te facă să meditezi la propriile tale „lumi pierdute” și să te întrebi, exact ca personajul K, pentru ce se învârte pământul. Titlul atât de bine ales, trecând de mica glumă dintre cele două femei, Miū și Sumire, exprimă atât de bine condiția umană analizată de scriitor. Sputnik se traduce din rusă fie prin „tovarăș de călătorie” fie prin „satelit”. Sumire este tovarășa de călătorie a lui Miū, însă adevărata semnificație este referirea la contextul satelitului Sputnik lansat de ruși în 1957, la ironia trimiterii obiectului în singurătatea spațiului sub denumirea de „tovarăș de drum”, exprimă relația dintre Sumire și K, care rămâne într-un final singur și astfel Sputnik devine un alt termen pentru singurătate.

Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”

Cartea poate fi împrumutată de la Biblioteca Matropolitană de aici.

Yukio Mishima despre o existență și moarte inutile în romanul „Viață de vânzare”

Yukio Mishima a rămas în conștiința națională japoneză în mare parte pentru gestul prin intermediul căruia și-a încheiat existența, despre sacrificiul său am scris cu puțin timp în urmă și aici. Importanța scriitorului japonez nu rezidă doar în sfârșitul său, Yukio Mishima a fost un „personaj” important prin viziunea sa asupra vieții crezând într-un cult al auto-creației și-a impus un ritm atipic propriei sale existențe și, așa cum spunea Marguerite Yourcenar în Mishima, Ou, La Vision Du Vide, realitatea centrală (a scriitorului) rămâne cea a operei sale. Opera lui Mishima constă în 40 de romane, 18 piese de teatru 20 de antologii de povestiri, și aproximativ 20 de cărți de eseuri și un libret muzical. Personal am ajuns la scriitorul Yukio Mishima prin intermediul poveștii sale de viață, am fost fascinată de decizia extremă luată în numele unui ideal. Am citit mai multe critici și recenzii ale scrierilor sale și mi-a atras atenția romanul Viață de vânzare (Life for sale) apărut pentru prima dată în anul 1968, cu doi ani înainte de moartea sa, în care se spunea că urmează o logică a absurdului care îl apropie de Kafka. Literatura existențialistă mă fascinează cel mai mult, nu aș fi putut să dau greș cu romanul apărut la Humanitas în 2018, traducerea din japoneză și note de Andreea Sion, în colecția Raftul Denisei.

Romanul lui Yukio Mishima prezintă câteva cadre din exitența lui Hanio, un tânăr care ne este prezentat încă din primele trei pagini ca un sinucigaș care și-a ratat șansa la moarte. Se trezește pe patul de spital și realizează că, din păcate, nu a reușit să își pună capăt zilelor. Un mod abrupt de a intra în acțiune dar nimic bizar, stratul kafkian de absurd se insinuează încă de la a doua pagină, unde aflăm ce a stat la baza deciziei sale de a se sinucide:

„Dacă vă întrebați cum de i-a venit dintr-o dată ideea sinuciderii, așa cum te-ai gândi să ieși la iarbă verde, ei bine, explicația este următoarea: s-a hotărât să se sinucidă tocmai pentru că nu avea absolut nici un motiv s-o facă (…) Pentru că frunzărea ziarul de seară cu multă nepăsare, la un moment dat paginile interioare au alunecat și au căzut sub masă (…) S-a gândit să le ridice de pe jos (…) Chiar atunci, a văzut ceva de neînchipuit: un gândac mare de bucătărie stătea nemișcat pe ziar. Hanio a întins mâna , iar gândacul cu corpul lucios, de culoarea mahonului, a țâșnit cu mare sprinteneală și s-a pierdut printre caracterele tiprăite de pe pagină. Hanio a ridicat foile și și-a aruncat privirea asupra lor. Sub ochii lui, toate semnele tipărite s-au transformat în gândaci. Oricât se străduia să le urmărească , ele fugeau în toate părțile , arătându-și spinările lucioase , maroniu-roșcate.”

Viață de vânzare, Yukio Mishima, traducere Andreea Sion, Humanitas, 2018, pp. 6-8.
Yukio Mishima despre o existență și moarte inutile în „Viață de vânzare”

Întâlnirea dintre el și un gândac este o subtemă la care revine de-a lungul romanului, Hanio va publica un anunț în ziar prin care își scoate viața la vânzare, crezând că așa va reuși să își atingă scopul. Modul în care integrează moartea în viață, făcând dintr-un sfârșit inerent un scop, este adevărata teză absurdă a lui Yukio Mishima. Se simte din plin faptul că a vrut să spună ceva despre o Japonie care și-a pierdut centrul nucleic al tradiției, este o carte despre lipsa conexiunii cu sine a omului, un roman scurt plin de metafore care exprimă lipsa de originalitate a lumii și fuga de autenticitatea umană. O lume în care dezumanizarea atinge punctul în care viața unui om ajunge să fie estimată în bani. Faptul că viața ajunge să fie transpusă într-o sumă, trimite la marea problemă a viziunii sale filosofice asupra destinului omului (în mod special asupra condiției japonezilor care se îndepărtează de propriile lor tradiții). Situațiile absurde prin care trece personajul principal, în mod paradoxal, subliniază totuși faptul că lipsa de prețuire a lui Hanio față de propria lui existență nu are de a face cu importanța existenței sale în sine. Este paradoxal și faptul că cei care îi cumpără viața ajung să își sacrifice propria lor existență pentru a o salva pe a lui.

Absurdul existenței sale constă în primul rând în faptul că este conștient tot timpul de caitatea umană a celui care e dispus să cumpere o viață. Dar asta nu îl împiedică să aducă alți oameni în punctul de a recurge la un asemenea târg și nici să accepte banii primiți. O trimitere la societatea de consum și la sistemul de angajare al marilor companii occidentale. Când Reiko (iubita lui care crede că va muri curând din cauza unei boli cu transmitere sexuală, moștenită de la tatăl ei, asupra căreia nu are nici cel mai mic indiciu care să o facă să creadă că ar fi infectată), îi va cere să cumpere la rândul lui o viață, va spune că nu poate face un gest meschin, punând în balanță actul de a pune la bătaie propria lui viață cu cel de-a cumpăra una.

„nimeni nu ți-a cumpărat viața. E foarte îndrăzneț din partea ta să ceri asta unui profesionist ca mine așa ceva. Eu îmi vând prorpia viață și nu mă încurc să cumpăr altele. N-am de gând să decad într-atât. Înțelegi, Reiko? Eu nu sunt un om atât de nefericit încât să cumpăr viața altcuiva, unde mai pui, s-o folosesc în scopuri personale. E abisul abisului vieții, și toți clienții mei au fost niște oameni cu adevărat demni de milă. De asta le-am și vândut bucuros viața. Însă, tu, o copilă de 30 de ani, care în seara asta și-a pierdut virginitatea, care trăiește în închipuirile ei și a abandonat orice speranță, însă în realitate, n-a ajuns la capătul înfundat al drumului, nu ai calitatea de a-mi cumpăra viața.

Viață de vânzare, traducere Andreea Sion, p. 159.

Mi se pare destul de greu să empatizezi cu Hanio, un personaj ale cărui decizii nu au o motivație care să le justifice. S-a spus despre roman că este ironic și auto-ironic, Mishima însuși crezând că moarte ar trebui să fie o decizie a omului, cumva având mereu scopul unei morți care să fie însoțită de un anumit mesaj. Personajul din roman dezvăluie spre final ce a stat la baza deciziei sale de a se sinucide. Spunând că nu dorește să aibă o viață de gândac, că oferta iubitei sale, Reiko, de a trăi împreună ca o familie tradițională este o invitație la o existență de gândac.

„Pe măsură ce auzea planurile de viitor ale lui Reiko, Hanio era tot mai degustat. Asta era o viață de gândac! Așa făceau miriadele de gândaci pe care-i văzuseforfotind din pagina de ziar! Nu alesese el să se sinucidă tocmai ca să evite asta?

Viață de vânzare, traducere Andreea Sion, pp. 168-169.

Aroganța care însoțește demersul de a se sinucide este bazată pe ce se întâmplă „la nivel de idee”, Hanio urmează conceptul de „moarte prin voință”, urmând calea samurailor și pe cea a Supraomului lui Nietzsche, problema este că la bază nu există un sacrificiu în numele unui ideal, doar un om superior și-ar putea sacrifica existența în numele unui concept abstract, precum dreptatea sau în numele nevoii întoarcerii la autenticitate. Nu este nimic autentic într-o moarte care determină pe ceilalți să ia decizii meschine (cumpărarea unei vieți) și care nu salvează nimic din nimeni, cel mult propria lui persoană. Egoismul lui Hanio nu reușește să facă din moartea lui nimic mai mult decât o altă moarte. Artificialitatea și superficialitatea care stau la baza deciziei lui de a muri prin propria voință sunt umbrite de gândul constat asupra faptului că el nu își dorește să moară cum s-o nimeri. Groaza care îl stăpânește atunci când realizează că iubita lui plănuiește să îi omoare pe amândoi pentru mine este argumentul pentru lipsa intenționalității sale de a muri.

„În orice caz, ceea ce voia el să spună era: „N-am chef să mor cum s-o nimeri”. Dar asta nu însemna oare că se trădase pe sine? Fie că-și vindea viața, fie că era ucis fără să știe, nu era totuna? Moartea tot moarte e. Ținea foarte mult la ideea de „moarte prin voință proprie”, dar asta se întâmpla pentru că tentativa lui de sinucidere eșuase; își scosese viața la vânzare tocmai pentru a găsi alte metode și oportunități de a muri. Nu-și deschisese afacerea pentru că voia să câștige bani; clienții insistaseră să-i primească. Și atunci, o situație ca cea ivită acum, în care ea ucis fără să știe, nu era situația ideală? Iar Reiko, care pusese totul la cale, nu era femeia cea mai blândă, bine intenționată și potrivită lui?”

Viață de vânzare, traducere Andreea Sion, p. 172