Despre scris și alte nevoi. Meseria de romancier de Haruki Murakami

Despre Haruki Murakami am tot auzit și nu am înțeles, până nu l-am citit, de ce se bucură de atât de multe aprecieri și critici. Despre literatura japoneză nu am știut, încă nu știu – fără vreo falsă modestie – prea multe, prin urmare aveam destul de multe prejudecăți legate de ea, în sensul de orizont de așteptări. Asta s-a datorat micului meu bagaj de cunoștințe legate de cultura japoneză, mai mult despre teatrul japonez, în mod special NO și kabuki. Așa că, primul roman scris de el pe care l-am citit, a fost pus în paralel cu aceste noțiuni de teatru NO și alte elemente specifice culturii nipone. Lucru ce nu a fost cu adevărat greșit, având în vedere că Murakami folosește anumite tehnici teatrale în romanul Cronica Păsării-Arc, despre care am scris aici și aici. Este genul de autor care te surprinde prin profunzimea și lejeritatea scriiturii sale, reușind să fie cumva accesibil, aș spune mainstream. Personal, sunt pusă pe colecționat cărțile lui, fără să vreau, lună de lună includ cel puțin o carte scrisă de el în TBR. Și atunci cred că e cât se poate de firesc să mă întreb cum reușește.

Are o modalitate prin care poate să (mă) captiveze. Mă surprinde prin diversitatea romanelor sale, fără să piardă nucleul central al viziunii personale, uneori am impresia că în mod voit s-a folosit de aceeași idee pentru a prezenta toate posibilitățile rezolvării celei mai mari probleme ale lumii: singurătatea. Faptul că mare parte din protagoniștii săi (nu i-am citit toată opera) sunt mereu în căutarea cuiva, că trebuie mereu să găsească o rezolvare a unei probleme existențial(ist)e în interior, oferă o paletă nesfârșită de nuanțe și de posibilități. Fie că prezintă o perspectivă realistă (Pădurea norvegiană) sau o perspectivă care amintește de genul SF sau maniera realist magică (Cronica păsării-arc, Iubita mea Sputnik, Kafka pe malul mării, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor), are capacitatea să te lase mereu cu un anumit sentiment de nostalgie și împăcare totodată. Are instrumentele potrivite pentru a conferi noutatea necesară fiecărei opere. Cărțile lui au originalitatea dobândită prin implicare și muncă, care îl face mereu recognoscibil. Te face să te întrebi cum poate, cum de este atât de profund și comprehensibil în același timp? Întrebări care, după părerea mea, își au răspunsul în cartea Meseria de romancier. Eu am citit-o în paralel cu Autoportretul scriitorului ca alergator de cursă lungă. Ambele te motivează și îți spun că nu e prea târziu, totul este să începi să faci ce ți-ai propus.

În Meseria de romancier (Polirom, 2016, traducere de Andreea Sion) începe cu un ton relaxat, primele 50 de pagini sunt destul de lipsite de sevă , în aparență desigur. Și, după ce ți-ai făcut încălzirea începe să ofere informații care sunt demne de urmat, subliniind că există mai multe căi de a ajunge la același rezultat. Vorbește despre nevoia de a ne găsi propria rutină, de a ne stabili o anumită conduită de lucru, vorbește de mitul scriitorului bohem și despre faptul că arta nu trebuie să ne lipsească de posibilitatea asigurării nevoilor esențiale. Capitolul 4 (Despre originalitate) cuprinde unele dintre cele mai importante elemente necesare romanelor, oferă și 3 principii ale originalității. Discursul asupra originalității debutează cu o scurtă trecere în revistă a posibilității sau a contextului în care ai putea să devii romancier. Dacă ai nevoie de un anumit „organ invizibil” care să te ajute să scrii.

Originalitatea, sau dezbaterea asupra ei, mi se pare cel mai bun pretext pentru a pune în evidență importanța de a munci la posibilele tale romane, fapt ce poate să fie extrapolat și aplicat în multe alte activități. De exemplu, la un momen dat, când aduce în discuție importanța stilului, spune că mai important este să te întrebi ce anume ar trebui să reduci din cartea ta și nu ce anume ar trebui adăugat. O regulă a ponderabilității care este importantă în multe alte aspecte ale vieții. Ochiul critic este foarte important atunci când vrei să îți evaluezi propriile cărți. Ceea ce este mult mai bine evidențiat atunci când vorbește despre critici. Afirmând că orice critici, oricât de dure, nu te pot afecta atât de mult încât să te facă să renunți la scris, dacă tu îți cunoști adevărata valoare.

Condițiile de bază ale unui creator de expresie „original” în viziunea lui Haruki Murakami:

(1) Se deosebește clar de alți creatori de expresie (de sunet, cuvânt, formă sau culoare) printr-un stil personal. Expresia lui trebuie să fie înțeleasă de receptori în momentul în care o văd (sau o ascultă).
(2) Trebuie să-și poată îmbunătăți, prin mijloace proprii stilul. Acesta se dezvoltă odată cu trecerea timpului. Nu poate rămâne mereu în același stadiu. Trebuie să se poată transforma și reconstrui.
(3) Odată cu trecerea timpului, stilul personal trebuie să devină un standard de referință, să fie absorbit de oameni și integrat în sistemul acestora de evaluare. Să devină o bogată sursă de inspirație pentru creatorii de expresie din generațiile următoare.

Haruki Murakami: Meseria de romancier (Polirom, 2016, traducere Andreea Sion), pp. 82-84

Folosindu-se de același pretext al originalității începe se vorbească despre legătura dintre dedicare, plăcerea de a scrie și libertatea care îți conferă originalitate. În opinia lui atât timp cât scrii pentru că vrei, pentru că îți face plăcere, nu ar trebui să simți nicio presiune. De aici reiese și importanța de a persevera prin „insistență”. În ideea că nu o să îți iasă totul atât de bine de la bun început. Iar iluzia de geniu creator nu se aplică tuturor. Un alt punct de vedere este că scriitorul trebuie să aștepte. Explică asta prin comparația între deschizătorii de drumuri, precum Rimbaud, a căror viață (de scurtă durată de cele mai multe ori) nu cunoaște o tihnă dar care prin munca lor reușesc să creeze noi portițe, noi curente sau mișcări artistice, și oamenii „obișnuiți” care trebuie să aștepte mai mult timp succesul.

Importanța de a munci este adusă de mai multe ori în discuție. Spune că, în ciuda faptului că la vârsta de 29 de ani publică primul lui roman și că apoi renunță la localul pe care îl ținea deschis cu multă trudă, fapt ce i-a oferit posibilitatea de a nu mai munci până la epuizare, asta nu înseamnă că la scutit de efort. Orice lucru făcut necesită efort, oricât de bine sună ideea de a scrie fără a ține cont de „aspectele plicticoase” ale vieții, aceasta nu are aplicabilitate. Pentru el munca s-a dispus diferit de când s-a dedicat scrisului dar, că vă vine sau nu să credeți, a avut locuri de muncă care implicau și munca fizică. Pe lângă asta a spus că a reușit să își asigure strictul necesar și prin intermediul traducerilor.

Și să pot încheia, mai scriu puțin despre opinia lui față de școală. Am apreciat faptul că nu pune accent pe notare, dacă aș fi fost de cealaltă parte a baricadei, cel mai sigur este că aș fi fost de altă părere. Însă, așa cum probabil ne-am așteptat, și în acest punct dă dovadă de echilibru. Spune că, atât timp cât poți să studiezi ce te pasionează și să preiei din școală ce anume te poate ajuta, lucrurile sunt unde trebuie să fie. Nu susține importanța învățării pe de rost sau rigiditatea. Legat de asta vorbește puțin și în Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lungă, unde insistă pe cunoașterea propriilor limite și adaptarea noastră la un program care ni se potrivește. Atât timp cât vrei să faci ceva la un moment dat, tu singur vei înțelege care sunt instrumentele necesare și te vei dedica, mai mult ca sigur, învățării noțiunilor necesare.

Influența lui „Don Quijote” în cultura globală

În urmă cu 400 de ani, lumea și-a pierdut primul romancier modern: scriitorul spaniol Miguel de Cervantes, care s-a stins din viață în data de 22 aprilie 1616 la Madrid. Printre colecțiile de poezii, piese de teatru și romane pe care ni le-a lăsat, o operă de-a lui se află cu siguranță la înălțime. Ingeniosul Hidalgo Don Quijote de la Mancha, cunoscut și sub numele de Don Quijote, este considerat primul roman din literatura europeană, precum și una dintre cele mai admirate și bine structurate cărți care a fost scrisă de-a lungul istoriei. Mii de pagini tot nu ar fi suficiente pentru a descrie și exprima cât de inovator este stilul sau creativitatea, complexitatea situațiilor și personajelor prezente în Don Quijote. Totuși, pentru a transmite și a celebra măreția romanului și a autorului său, putem analiza care a fost influența romanului scris de Cervantes.

Istoria lui Cardenio – William Shakespeare

Se spune că William Shakespeare și Miguel de Cervantes ar fi decedat amândoi în data de 22 aprilie în 1616. Marii iubitori de mistere îndrăznesc să spună că dramaturgul englez și romancierul spaniol erau de fapt una și aceeași persoană. Cu toate acestea, teoria pare mai aproape de o intrigă a uneia dintre teoriile conspiraționiste, ceva mult mai plauzibil. Din punct de vedere artistic, se spune că cei doi erau pasionați unul de munca celuilalt. De exemplu, admirația lui Shakespeare pentru Don Quijote l-a determinat să scrie o piesă despre povestea lui Cardenio – un personaj prezent în prima parte a capodoperei spaniole. Chiar dacă este o piesă care nu a rezistat timpului, se știe că Istoria lui Cardenio a fost jucată la Londra în anul 1613, având un mare succes.

Madame Bovary – Gustave Flaubert

Gustave Flaubert nu și-a ascuns niciodată admirația pentru Don Quijote al lui Miguel de Cervantes. Care spunea, într-o scrisoare din 1852, că originea tuturor oprelor sale se află în Don Quijote, cartea pe care o știa pe de rost. De-a lungul anilor, s-au făcut multe studii asupra relațiilor stilistice și tematice dintre romanele cleor doi autori. Potrivit experților, un exemplu clar este lucrarea principală a lui Flaubert, Madame Bovary. Emma Bovary, eroina pasională și tulburată din punct de vedere sentimental, în căutarea constantă a unei evadari din plictiseala vieții sale, ar fi o transpunere feminină a lui Don Quijote. Ambii eroi își găsesc un refugiu în literatură și imaginație în timp ce se străduiesc să transpună eroismul și poveștile excesiv de romantice ale lecturilor lor în propriile vieți.

Idiotul – Fiodor Dostoievski

Idiotul este considerat unul dintre cele mai importante romane ale literaturii ruse. Rezumând, romanul prezintă povestea prințului Mișkin, un bărbat pur și simplu, poate prea bun pentru a fi real. Chiar dacă a reușit să înfățișeze un om a cărui bunătate l-a condus la un comportament ridicol și stupid, Dostoievski a avut probleme în a crea un astfel de personaj. După cum a explicat într-una dintre scrisorile sale către nepoata sa, ideea principală a romanului este să prezinte un bărbat frumos. Acesta este cel mai dificil subiect din lume, mai ales așa cum este acum.

Potrivit lui Dostoievski, au fost doar două exemple de urmat în acest proces: Iisus Hristos și corespondentul literar al lui Iisus, Don Quijote. Autorul rus a folosit eroul lui Cervantes ca bază pentru personajul său și pentru romanul său. Dostoievski l-a considerat arhetipul eroului literar, datorită bunătății, absurdității și capacității sale de a stimula compasiunea și simpatia cititorului.

Adevărul despre Sancho Panza – Franz Kafka

Fotografie de Sena pe Pexels.com

Adevărul despre Sancho Panza este o nuvelă a scriitorului ceh Franz Kafka, publicată postum în anul 1931. După cum sugerează și numele, povestea este axată pe personajul Sancho Panza, scutierul naiv al nobilului Don Quijote. Cu toate acestea, Kafka nu s-a rezumat doar viața sau secretele scutierului. Acesta schimbat toată intriga romanului. Sancho Panza este descris aici ca un om creativ, plin de povești și aventuri de spus. Însă poveștile par a fi rezultatele propriei sale imaginații, ba mai mult, slujitorul pare nevoit să le povestească pentru a lupta cu demonii vieții sale: plictiseala și depresia. Don Quijote, de-a lungul poveștii, are un rol secundar – este considerat singurul auditoriu al poveștilor lui Sancho. Au fost critici care au sugerat că nobilul hidalgo ar putea fi doar un alter ego al protagonistului, care l-a inventat doar pentru a-și hrăni imaginația.

Articol preluat de pe Culturetrip.

Cărți care au fost interzise – pe care trebuie să le citim

Dacă ar fi să facem o listă cu toate cărțile interzise, am descoperi că ne-ar lua mult mai mult timp, decât ne-am așteptat. Motivele excluderii lor din piața de carte sau din programele școlare și universitare variază. Ce putem spune este că romanele care au un conținut sexual explicit, care fac referire la consumul de droguri sau au imagini violente, sunt cel mai des interzise, fără să se țină cont de valoarea lor literar-artistică. Mulți oameni au găsit motive pentru a interzice unele dintre cele mai bune și mai celebre cărți din lume de la momentul actual. S-au dus lupte în justiție, au fost arse cărți și date pedepse pentru autorii lor. Dacă vă preocupă acest subiect, cercetând veți descoperi o istorie fascinantă a unora dintre cele mai interesante și frumoase cărți. Mai jos regăsiți un număr de 5 din aceste opere prigonite.

Ulise de James Joyce

Ulise de James Joyce a trecut printr-un val de catalogări, a fost numit când obscen, când genial, încă de la publicarea sa din perioada 1918–20. Romanul – care prezintă acțiunea dintr-o zi singură (16 iunie 1904), urmărindu-l pe Stephen Dedalus (personajul lui Joyce din Portret al artistului la tinerețe), a unui colportor publicitar evreu, Leopold Bloom și a soției lui, Molly Bloom, romanul calchiază povestea mitului Războiului Troian, respectiv acțiunea din epopeea Odiseea a lui Homer – a fost primit cu multă căldură, având aprobarea mai multor intelectuali, recunoașterea a venit din partea contemporanilor săi moderniști, precum Ernest Hemingway, T.S. Eliot și Ezra Pound. Pe de altă parte, a fost tratat cu dispreț de intelectualii ceva mai tradiționaliști și pudici ai țărilor vorbitoare de limbă engleză. Comitete din Statele Unite, precum Societatea pentru Suprimarea Viciului din New York, au reușit să obțină interzicerea romanului Ulise după ce a fost publicat doar un fragment în care personajul principal se masturba.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim
Sursa: publimix.ro

Astfel, publicarea și comercializarea romanului era deja considerată contrabandă în America, fapt ce a durat timp de peste un deceniu, până când, prin intermediul unui proces intentat pentru obscenitate în Statele Unite ale Americii în 1933, se schimbă paradigma, valoarea sa literară primează și se ridică interdicția. Marea Britanie, la rândul ei, a interzis romanul până la mijlocul anilor 1930 pentru sexualitatea sa explicită și reprezentarea grafică a funcțiilor corporale. Australia, în schimb, a impus suprimarea romanului cu întreruperi de la publicarea sa până la mijlocul anilor 1950.

În ciuda faptului că mai există destule persoane care ar putea considera și în prezent romanul obscen și nepotrivit pentru o lectură publică, universitățile de pe tot globul îl consideră revoluționar pentru tehnica de narațiune care urmează fluxul de conștiință, precum și pentru intriga sa meticulos structurată care îmbină mai multe teme despre lupta omului modern.

Minunata lume nouă, Aldous Huxley

Romanul Minunata lume nouă (1932) a lui Aldous Huxley este o poveste a unei lumi distopice, a fost scris pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la direcția în care se duce(a) lumea. Oamenii construind un paradis artificial. Critică umanitatea pentru confortul său artificial, care a fost construit pe exploatare. Cartea a fost interzisă pentru subiectul său inconfortabil, deranjând oamenii care se aflau la putere în acel timp. În Irlanda a fost interzis pentru ceea ce a fost considerat un discurs îndreptat împotriva religiei și a familiei tradiționale, precum și pentru utilizarea unui limbaj dur. În India s-a mers până în punctul în care Huxley a fost numit „pornograf” pentru faptul că descria o lume alternativă în care sexul recreațional era încurajat de la o vârstă fragedă.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim

Versetele satanice (1988) de Salman Rushdie

Puțini autori s-au confruntat cu un val de ură la fel de mare precum cel al lui Salman Rushdie. Iar toată această ură s-a datorat romanului său Versurile satanice, care prezintă povestea a doi bărbați ahtiați de cultura islamică și a (in)abilități lor de a face față influențelor occidentale. Publicarea romanului a creat un sentiment de dezgust aproape în unanimitate în rândul comunității musulmane, ce a constat în presupusa atitudine blasfemică redată prin intermediul unui personaj modelat după profetul Mahomed dar și pentru reinterpretarea Coranului. Odată ce cartea a ajuns pe rafturi, Rushdie s-a ales cu o răcumpărare oferită oricui l-ar fi dus fostului lider spiritual al Iranului Ayatollah Ruhollah, forțându-l pe Rushdie să-și limiteze drastic aparițiile publice și să se mute frecvent din reședință în reședință, tot timpul fiind însoțit de gărzi de corp. Versurile satanice a fost o carte interzisă în multe țări predominant musulmane, unde preferința de a păstra armonia civilă, a fost aleasă în detrimentul dorinței de a permite libertatea de exprimare. Printre țările în care romanul a fost sau este în prezent interzis se numără: India (locul nașterii lui Rushdie), Bangladesh, Egipt, Iran, Pakistan și Africa de Sud.

„Marele Gatsby”, F. Scott Fitzgerald

Marele Gatsby” (1925), marele roman clasic al literaturii americane, scris de Fitzgerald, imortalizează Jazz Age-ul, fapt des întâlnit în acea perioadă. Este una dintre cele mai interzise cărți din toate timpurile. Povestea unui „dandy” pe nume Jay Gatsby și femeia de care se îndrăgostește, Daisy Buchanan, a fost mult mai des de când am crede propusă interzicerii. Un asemenea episod a avut loc chiar în  anul 1987, propunere făcută de către Colegiul Baptist din Charleston, din cauza cuvintelor obscene și a referințelor sale sexuale.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim

Lolita (1955), Vladimir Nabokov

Nu e de mirare că romanul lui Nabokov din 1955 care prezintă o poveste stranie, despre relația lui Humbert Humbert, un bărbat de vârstă mijlocie, cu adolescenta Dolores, pe care o numește Lolita, a creat vâlvă și a făcut ca mulți oameni să privească cu suspiciune opera lui. A fost interzis pentru că a fost catalgat drept „obscen” în mai multe țări, inclusiv Franța, Anglia și Argentina, încă de la lansarea lui până în anul 1959, în Noua Zeelandă a fost interzis până în anul 1960.

Surse: theculturetrip.com, britannica.com, thoughtco.com

Umberto Eco și drumul său până la profesia de scriitor

Notorietatea lui Umberto Eco a fost asigurată în cea mai mare măsură de ocupația lui de scriitor. Romanele sale sunt complexe, scrise cu minuțiozitate, subiectele abordate în ele fiind varate, de la religie, literatură, istorie, politică și filosofie. Cea mai recunoscută lucrare a lui Umberto rămâne romanul său publicat în 1980, Numele trandafirului, care este în esență un roman polițist, plin de mister. Însă, și aici intervine marca sa personală, acțiunea romanului implică aspecte din sfera semioticii, teoriei literare, istoriei medievale și a exegezei biblice. Pe lângă scrisul romanelor, Umberto a contribuit în mare măsură și în știința semioticii prin studiile, cercetările sale și alte lucrări academice. Talentul său scriitoricesc l-a pus și în postura de filosof, eseist și critic literar.

Eco s-a născut în nordul Italiei în anul 1932, fapt ce face firească implicarea lui în mișcarea de tineret fascistă. Abia în anul 1943, atunci când fascismul a început să intre în declin în Italia, Eco a devenit conștient de adevărata dimensiune a acestei orientări politice. Bunicii au fost cei care i-au insuflat iubirea față de cărți, în ciuda faptului că în familia lui, mama și tatăl, citeau oricum din plăcere. Bunica maternă îi aducea acasă de la biblioteca municipală săptămânal câte două-trei cărți. Bunicul din partea tatălui său se ocupa de legatoria de cărți ca un hobby, deprins la pensie. Eco își amintea de grămezile de cărți vechi și frumoase dinn casa bunicului său.

În adolescență, Eco, a citit foarte multe benzi desenate și chiar a scris unele. Într-un interviu pentru The Paris Review, a declarat că a petrecut ore întregi făcând „benzile” sale să arate ca și cum ar fi fost tipărite, munca a fost atât de intensă încât nu a terminat niciodată niciuna dintre ele. Eco a ales să studieze filosofia și literatura medievală în timpul anilor de studiu universitar. A fost atât de îndrăgostit de Evul Mediu încât, în două călătorii de cercetare la Paris a mers doar pe străzile care existau în acea perioadă medievală a continentului.

Anii de studenție l-au ajutat să se îndrepte spre lumea jurnalismului. Anii pe care i-a dedicat acestei profesii l-au ajutat să câștige experiență și să învețe multe despre cultura și jurnalismul modern. În anul 1956 a publicat prima sa carte, Estetica lui Toma d’Aquino, este o extensie a tezei sale de doctorat. Tot în anul 1956, Eco, și-a început cariera de lector la Universitatea din Torino. După o scurtă perioadă de serviciu în armată a apărut în tipar cu a doua sa publicație, Artă și frumusețe în Evul Mediu. Cartea bazată pe cercetări sale ce i-a conferit reputația de important medievalist. Apoi, a început să lucreze ca editor pentru o publicație binecunoscută din Milano numită Casa Editrice Bompiani. Următoarea sa carte legată de arta modernă, Opera deschică, a apărut în anul 1962.

Umberto Eco a continuat să scrie mai multe lucrări academice de-a lungul anilor ’60, concentrându-se pe semiotică, contribuind, de asemenea, la o serie de publicații academice. Pe lângă aceasta, Eco a urmat și predarea la diferite universități din Florența și Milano. A devenit primul profesor de semiotică la Universitatea din Bologna în 1971 și a publicat O teorie a semioticii în 1976.

Anul 1978 a fost cel care a venit cu o întorsătură semnificativă în cariera sa, atunci când s-a decis să scrie un roman, urmând recomandarea unui prieten. O decizie foarte bună, Numele Trandafirului a devenit un bestseller internațional, stabilind o nouă identitate a lui Umberto Eco. În anul 1986, romanul a fost ecranizat cu o distribuție impresionantă, personajele sale fiind aduse la viața de actori ca Sean Connery și Christian Slater. Pentru Eco, nu a mai fost cale de întoarcere, reușind să scrie alte romane, dacă nu mai bune, cel puțin la fel de bune ca primul, merită menționate Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri,  Misterioasa flacara a reginei Loana și Cimitirul din Praga.

Surse:famousauthors,blog.bookstellyouwhy.com, britannica.com

Limitele realității. Elena Ferrante – „Povestea noului nume”

În al doilea roman din „Tetralogia Napolitană”, Povestea noului nume, Elena Ferrante mi-a părut că acordă prea multă atenție intrigilor amoroase, cred că o mare parte din carte m-a obosit, parcă a avut și puterea de-a mă enerva pe ici-colo. A trebuit să citesc întregul volum să înțeleg adevăratele mesaje și semnificații. Există, așa cum se spune în final despre reușita literară a Elenei Greco, un anume magnetism și o anume forță în cărțile ei, hazardată afirmația asta, având în vedere că am citit doar două cărți de-ale autoarei, cel puțin până acum. Nu știu de unde vine forța aceasta dar important e ca cititorii să fie capabili să o poată descoperi, altfel ți se poate părea că citești o carte ușurică, cumva ca o telenovelă.

Adevărata carte se ascunde în spatele acestui păienjeniș de intrigi de suburbie, din care reușești să faci diferența între potrivit și nepotrivit, între șansă și neșansă, mai pe scurt este un roman care vorbește foarte mult despre inegalitățile sociale și despre puterea noastră (sau lipsa acesteia) de a putea trece peste. Contrastul dintre Lila și Elena se vede cel mai bine în evoluția lor diferită. Mediul degradant reușește să o distrugă pe Lila, care, dorind să fie bogată, uită de propria ei persoană. Astfel își suspendă evoluția umană, până când se îndrăgostește cu adevărat și umanitatea și dorința de împlinire personală se nasc în ea. Degradarea umană la care este supusă Lila (devenită doamna Carracci) nu ține neapărat doar de mediul în care a crescut, ține și de alegerile sale. Cel puțin asta tinzi să crezi de-a lungul unei părți destul mare din carte.

După ce Lila pierde prima sarcină familia și cunoscuții săi o trimit la medic, unde nu se va duce până ce nu îi va cere asta și Elena Greco. Un lucru care nu vine de la sine pentru că Lila o jignise foarte mult după ce merseseră împreună la o petrecere acasă la profesoara Elenei, doamna Galiani. Petrecere la care Lila îl reîntâlnește pe Nino Sarratore. Medicul îi recomandă Lilei să meargă la băi, refuză acest lucru și spune că nu se duce dacă nu este însoțită de Elena. Cea din urmă este orbită de admirația și iubirea fața de tânărul Sarratore și nu are capacitatea să înțeleagă faptul că se simte atras de Lila. Află de la el că se va reîntoarce la Ischia și atunci ia hotărârea de a merge la băi cu Lila, cu o singură condiție, aceea de a merge la Ischia. Loc în care tânărul Sarratore începe o relație cu Lila, în ciuda eforturilor depuse de Elena pentru a-l cuceri. Aici e un joc în care Elena, vocea narativă, spune că Lila i l-a furat, deși se simte că băiatul încearcă tot timpul să ajungă la Lila prin intermediul Elenei. Proaspăta doamnă Carracci intră în jocul ăsta adulterin din dorința de a-i readuce aminte Elenei că îi este superioară.

„— Tata, ne-a spus dezgustat, personifică pe deplin negarea interesului
general.
Și atunci, fără întrerupere, a făcut ceva neprevăzut. Cu o mișcare
neașteptată, care m-a făcut să tresar, s-a aplecat și m-a pupat pe obraz,
un sărut puternic, zgomotos, apoi a spus:
— Sunt foarte bucuros să te
văd.
Apoi, cu o ușoară stânjeneală, ca și cum și-ar fi dat seama că
expansivitatea aceea putea fi nepoliticoasă față de Lila, a spus:
— Pot să te pup și pe tine?
— Desigur, a răspuns Lila, consimțind, și el (Nino Sarratore) a pupat-o ușor, fără zgomot,
un contact abia perceptibil”.

Povestea noului nume, trad. Cerasela Barbone

Pe fundalul acestor întâmplări se desfășoară jocul mental al Elenei care pare să ducă o luptă continuă cu Lila, rămasă captivă lumii ei nu reușește să își traseze certitudini sau idealuri care să vorbească despre propria ei identitate. Cu toate acestea are vie în minte faptul că există un duo în care fiecare în parte are ceva de învățat de cealaltă. Faptul că anumite decizii au fost luate de fiecare în parte doar pentru a-i demonstra celeilalte că poate face ceva ce pentru ea este imposibil. Iar acest vals sau tango feminin m-a făcut fie să mă plictisesc, fie, în cel mai bun caz, să mă enervez. Faptul că reduce lumea personajului său principal la strict două coordonate devine cât se poate de obositor. Iar tendința aceasta de a esențializa și de a face ca fiecare în parte, atât Elena cât și Lila, să fie când doar bune, când doar rele, face să pălească realismul întâmplărilor. Ori tonul confesiv (și autoironic) din punctul meu de vedere are nevoie de credibilitate. Pregătirea clasicistă (pe care o intuiesc la autoare) cu siguranță nu o face pe Elena Ferrante străină de principiul verosimilității.

Poate m-am raportat la romanul acesta extra-literar și asta m-a făcut să nu înțeleg lipsa Elenei Greco de reacție. În orice caz, după ce am citit și cel de-al treilea volum al tetralogiei, și chiar răsfoit și ultimul volum, pot să spun că nu se ridică la valoarea primului și celui de-al treilea volum al acestei serii. Admit că este nevoie să citești volumul ăsta pentru a putea înțelege ce se întâmplă în Cei care pleacă și cei ce rămân. Admit că ai multe nuanțe care vorbesc despre fața societății europene din acele vremuri dar nu pot să trec peste schematism, tendința de a trage o linie dreaptă între alb și negru.

Maestrul și Margareta despre nebunia care merită trăită

Romanul Maestrul și Margareta are, fără îndoială, cei mai fericiți eroi ai literaturii ruse, beneficiind de un happy end. Romanul este un tot unitar în care regăsești tot ce are nevoie o operă literară. Este plin de înțelesuri și de acțiune. Reușește să fie amuzant, profund și toate recenziile bune de care se bucură, pot fi confirmate atunci când ajungi să-l citești. Romanul are reputația de unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX și una dintre capodoperele realismului magic. În Rusia este atât de cunoscut încât trebuie doar să menționezi o pisică de mărimea unui porc și un suc de caise care te face să sughiți și toată lumea va ști despre ce vorbești. Este un roman care te face să nu te iei prea în serios, indiferent de cât de rău stau lucrurile.

Te-ai întrebat cum ar arăta o vizită a diavolului, care ar fi prima activitate făcută de el pe pământ? Mihail Bulgakov oferă un răspuns cutremurător. Acțiunea romanului, personajele, conceptele, imaginarul, totul este straniu dar fascinant, îmbătător. Procesul de creație al romanului este, la rândul său, destul de bizar. Apariția acestei lumi fantastice s-a făcut în timpuri foarte grele. A fost scris în perioada dictaturii staliniste, apoi interzis și ars. Scriitorul a reușit să-l reproducă integral pentru că îl știa pe de rost. Poate părea ireal, însă, cartea a fost scrisă pe parcursul a 10 ani. Puțini dintre noi am reuși să ne păstrăm mintea întreagă după o asemenea întâmplare. Oricât de remarcabile sunt detaliile contextului creator al operei, valoarea artistică este mult mai mare. Un fir logic, o expunere și o  siguranță care te cuceresc. Care te fac să crezi că faci parte din poveste.

Prima întâlnire a diavolului cu noul om se face prin intermediul unui poet ateu înfocat, Ivan Potîrev. Diavolul, deghizat în profesorul Woland este un magician străin, care-i prezice moartea editorului Berlioz, prietenul poetului. Convins că este nebun, Berlioz, se duce să  anunțe prezența unui om nebun pe străzi.

„— Aşa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui niciodată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. În ce mă priveşte, vă asigur că ea nu vă ameninţă în nici un caz. Dumneavoastră o să muriţi de altă moarte.
— Ştiţi, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenându-se într-o discuţie într-adevăr stupidă. N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie?
— Cu plăcere, se grăbi să încuviinţeze străinul. Îl măsură pe Berlioz cu privirea, ca şi când s-ar fi pregătit să-i coasă un costum de haine. Mormăi printre dinţi: „Unu, doi… Mercur se află în a doua casă… luna s-a dus… şase — nenorocire… seara — şapte…” — după care declară cu glas tare, plin de voioşie: O să vi se taie capul!”

O întâlnire bizară ajunge să fie una fatală pentru editorul nostru, care se grăbește să dea un telefon pentru a anunța o prezență stranie în Uniunea Sovietică. Ia în derâdere spusele unui turist nebun, care era și indiscret, doar ce a îndrăznit să se așeze lângă ei fără să îi cunoască, și la plecare l-a rugat să creadă cel puțin în diavol, dacă nu în Dumnezeu.

„Şi, numai decât, veni în goană tramvaiul care cotea de pe Ermolaevski pe Bronnaia, pe o linie nouă, trasă curând.(…) Dar, deodată, mâna îi lunecă şi scăpă aripa portiţei de metal, un picior, ca pe gheţuş. (… ) celălalt picior i se săltă în sus, şi Berlioz fu proiectat drept pe şine. Încercând să se agaţe de ceva, căzu pe spate, lovindu-se nu prea tare de caldarâm. (…) În mintea lui Berlioz cineva striga cu groază: „E cu putinţă?” Din nou, pentru ultima oară, sclipi discul lunii, dar de astă dată destrămându-se bucăţi-bucăţi, apoi se lăsă noaptea. Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz şi, lângă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Rostogolindu-se, porni în salturi pe caldarâm. Era capul retezat al lui Berlioz”.

Așa își face intrarea bizarul personaj. Acompaniat de o suită pe măsură. Azazelo, înalt și subțire, îmbrăcat ponosit cu un zâmbet straniu. Motanul Berlioz, gras, vorbitor, mergând pe două membre  din spate, impertinent și foarte supus. Profesorul Woland va ocupa apartamentul răposatului. În paralel cu acest fir narativ se desfășoară alte două. Al doilea este legat de judecarea lui Pontiu Pilat cu privire la soarta lui Yeshua Ha-Nozri. Și a treia, poate cea mai tristă poveste de iubire, legătura dintre Maestru și Margareta.

O poveste de iubire – Maestrul și Margareta

Avem parte de încă o întâlnire unică în viață. Relația dintre Margareta și Maestru este una de o încărcătură complexă care pare să fi esențializat toate miturile marilor cupluri tragice, de la Dido până la Margareta lui Goethe, dar cea mai impresionantă sursă de inspirație rămâne tot realitatea, viața scriitorului însuși. Ultima iubită a scriitorului a fost rusoaica Elena Sergheevna Şilovschi și, exact ca în roman a fost dragoste la prima vedere. Și, tot ca în roman, Elena era căsătorită. După doi ani de relație, cea pe care o alinta „Mîsea“, „Liusenka“, îi devine soție. Contribuția acesteia în crearea romanului a fost una imensă.

A depus o muncă enormă, pe lângă faptul că și-a anulat personalitatea și așteptările și a jucat rolul de muză pentru personajul Margareta din roman, iubirea ei pentru Bulgakov a făcut din ea (așa cum spunea autorul): „prietena, forţa şi vigoarea inimii (sale) slăbite“. Relația din închipuirea autorului capătă proporții fantastice, personajul feminin ajunge să facă un pact cu diavolul pentru a-l recâștiga pe marele său iubit. Un scriitor amărât, închis la ospiciu pentru un text scris despre viața lui Iisus. Unde regăsim firul narativ care se desfășoară în al doilea  plan al romanului.

„Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înţeles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, când ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lângă zidul Kremlinului, pe chei. Stăteam de vorbă, ca şi cum nu ne-am fi despărţit decât ieri, parcă ne cunoşteam de ani şi ani. Ne înţeleseserăm să ne întâlnim a doua zi tot acolo, pe malul râului Moscova, şi ne-am întâlnit. Soarele de mai ne zâmbea. Şi în scurt timp femeia aceasta a devenit soţia mea de taină. Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aştept de cum se iveau zorile. Cum o aşteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe masă. Cu zece minute înainte de ora stabilită, mă aşezam la fereastră şi pândeam să aud trântindu-se portiţa veche”.

Margareta rămâne singură într-o lume în care nu s-a simțit niciodată iubită până la venirea Maestrului. Câte poate sacrifica o femeie îndrăgostită? Apariția acestui personaj este destul de bizară pe scena literaturii universale. Mitul pactului cu diavolul se clădește pe structura surprinsă în „Divina Comedie” și în „Faust”. Ambele vorbesc despre două personaje masculine care sacrifică totul pentru o femeie. Printre cei închiși în iad îi descoperim pe Paolo și Francesca, soția unui măcelar. Aceștia sunt uciși într-un acces de furie și gelozie. Iubirea celor doi trece dincolo de moarte. Faust își dorește încă o șansă la viață. Atins de tinerețe, în el, se trezesc nevoia de iubire și fascinația pentru femei. Margareta lui îl fascinează, moment în care se pornește toată întâmplarea nefastă. În care Margareta va fi blestemată de fratele ei ucis de Mefisto, trimisul diavolului.

Manuscrisul interzis despre întâlnirea lui Ha-Nozri și Pilat din Pont

Pilat este foarte fascinat de evreul plin de haz și compasiune și înțelege că are în față un pacifist. Un om care îi spune „om bun” pentru că toți oamenii, în viziunea lui, sunt buni. Cu toate acestea îl torturează pentru a-l face să înțeleagă cum trebuie să i se adreseze, cu termenul de „hegemon”. Pilat este chinuit de o durere de cap chinuitoare (poate să fie cea a lui Bulgakov).

„În roman este explicat foarte detaliat cum se manifestă un atac de migrenă şi se pune mare accent pe osmofobie (n.r. – frica de mirosuri; de regulă persoanele afectate de migrene au şi osmofobie)”. Potrivit declarațiilor unor oameni de știință.

Profesorul Woland reușește să fenteze autoritățile sovietice, demonstrând esența alterată a acestora. Se folosește de mai multe jocuri, de la jonglerii la oferirea unei ploi de bani. Totul este posibil pentru străinul atât de bizar ajuns pe scena Teatrului de Varietăți, care oferă un spectacol de neuitat locuitorilor din Uniunea Sovietică. Woland creează o scenă în care sunt puse mai multe obiecte vestimentare foarte scumpe. Tot ce trebuie să faci este să renunți la hainele tale și să rămâi cu ce apuci din magazinul enorm, unde totul este gratuit. Dar ce se întâmplă cu hainele magice oferite de Woland?

„La lumina vie a puternicelor felinare de pe stradă, văzu jos pe trotuar o doamnă numai în cămaşă şi chiloţi liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o pălăriuţă, şi în mână ţinea o umbrelă. Era cuprinsă de panică, se lăsa ba la pământ, ba dădea să fugă cine ştie unde, şi mulţimea din jurul ei fremăta hohotind. Directorul financiar simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Lângă doamna cu pricina se agita un cetăţean care voia săşi lepede pardesiul de vară şi, de emoţie, nu reuşea să-i vină de hac mânecii în care i se încurcase braţul. La intrarea din stânga se auziră alte chiote şi hohote turbate de râs; întorcându-şi ochii într-acolo, Grigori Danilovici zări o altă doamnă, în desu-uri roz.”

În romanul lui Bulgakov, femeia este singură în fața obstacolelor pentru împlinirea iubirii celor doi. Ea singură reușește, printr-un pact cu diavolul, să salveze relația sa cu Maestrul. O femeie curajoasă, unică în Uniunea Sovietică. Demnă de-a fi regina balului lui Satan. Pentru a face acest lucru posibil, Margareta, își vinde sufletul și devine vrăjitoare. Aceasta acceptă să folosească o cremă magică pentru o schimbare totală.

„Depilate la margini cu penseta, sprâncenele ei se făcură acum mai dese, aşternându-se în două arcade egale deasupra ochilor, deveniţi fără veste mai verzi şi mai vii. Brazda verticală, subţire, care-i tăia rădăcina nasului, apărută atunci, în octombrie, când dispăruse maestrul, pierise acum cu desăvârşire. Pieriseră, de asemenea, şi umbrele gălbui de la tâmple, precum şi zbârciturile abia vizibile, de la colţul ochilor. Pielea obrajilor prinse o culoare egală, trandafirie, fruntea era albă şi pură, iar părul coafat i se despletise. Din oglindă, pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de douăzeci, cu părul negru, cârlionţat. După ce râse pe săturate, se săltă făcând să-i alunece de pe umeri halatul şi, luând o mână de cremă grasă şi uşoară, începu să-şi ungă cu ea trupul, care căpătă deodată o tentă roză şi arămie”.

Balul și încheierea vizitei neașteptate

Așadar, magicianul bizar reușește să își găsească o altă regină pentru balul său. Această Regină Margot în suferință, gata să sacrifice totul pentru iubitul ei. Dar Margareta este o femeie atipică. Finalul nu este cel așteptat de Woland care rămâne surprins la auzul unei asemenea decizii. Chinul suportat la bal trebuia răsplătit, asta se întâmpla de secole.

„Acum de jos lumea venea ca un zid, luând cu asalt parcă rampa pe care stătea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre bărbaţi îmbrăcaţi în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe şi oacheşe, de culoarea bobului de cafea şi chiar negre de tot. În părul roşcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumină jucau şi dănţuiau împrăştiind, risipind scântei pietrele preţioase. Şi parcă cineva a împroşcat cu picături de lumină coloana de bărbaţi ce lua cu asalt scara, de pe piepturile lor ţâşnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta simţea în fiece secundă buze atingându-i genunchiul, în fiece secundă îşi întindea mâna pentru sărut, chipul i se strânse într-o mască nemişcată de salut.”

Scriitorul ucrainian păstrează un șir logic, al modului de construcție a unui personaj feminin. Margareta se aseamănă puțin cu Dido, fiecare în parte păstrând ceva din mitul Evei. Ambele personaje sunt foarte mândre. Dido, cum ne spune epopeea „Eneida”, nu uită marea greșeală a lui Aeneas, pe care nu-l iartă nici după moarte. Margareta este mândră și nu spune ce dorește la schimb pentru serviciul făcut. Profesorul Woland aștepta să ceară întâlnirea cu Maestrul iubit. Dar ea cere ca suferința unui suflet din iad să fie curmată, o femeie întâlnită la teribilul bal.

„Noi te-am pus la încercare, zise Woland. Nu ceri niciodată nimic! Niciodată! Mai ales de la cei mai puternici ca dumneata, îi laşi să-ţi ofere ei singuri, şi ei îţi vor oferi totul. Ia loc, femeie mândră ce eşti! Woland smulse halatul său de pe umerii Margaretei, şi ea se pomeni din nou lângă el, pe pat. Aşadar, Margot, urmă Woland, căutând să dea o rezonanţă mai blândă glasului său, ce vrei drept răsplată pentru că astă-seară, la balul meu, ai făcut onorurile casei? Ce doreşti pentru faptul că acest bal l-ai petrecut goală? Cum preţuieşti genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spânzuraţi? Spune! Acum vorbeşte fără sfială, pentru că eu sunt cel care a oferit.”

Mihail Bulgakov vrea să ne gândim la bine și la rău, la lumină și întuneric. Ca să nu fie un predicator despre lucruri, el face acest lucru amestecând mesajul profund cu umorul absurd. Alegeți să fiți genul de persoană care este pregătită să meargă la un azil de nebuni pentru a scrie poezie? La un nivel mai profund, el se întreabă dacă merităm să susținem ceea ce credem noi, chiar dacă consecințele sunt îngrozitoare. Și ne provoacă să trăim o viață în care să ne putem privi în ochi și să fim fericiți cu tot ce suntem. Întotdeauna este lumină în întuneric. Dar mai întâi, trebuie să fii genul de persoană potrivit, pentru a putea vedea cu adevărat.

Abecedarul unei prietenii reale. „Prietena mea genială” de E. Ferrante

Am terminat de curând primul volum din tetralogia Elenei Ferrante, L’amica geniale (Prietena mea genială), o lectură cât se poate de plăcută, un stil lin și poetic într-o traducere exemplară a Ceraselei Barbone din limba italiană, Pandora M, 2015, București. De mult nu am găsit atât de multă lejeritate în exprimare, atât de multă sinceritate și împletire perfectă a implicării și detașării unui autor sau autoare față de textul său. Elena Ferrante pare să spună cititorului cum a reușit să ajungă ceea ce este prin intermediul unei prietenii. Ești tentat(ă) să crezi că este vorba despre ceva pur autobiografic, nu știi dacă ai în fața ta o carte confesivă, ca un fel de jurnal care pare să fie scris pentru scriitoare ei și atât, sau este vorba despre o carte de ficțiune, un roman scris pentru ochii analitici străini. Pare să fie un prim pas spre elucidarea unei enigme. O descifrare a propriei persoane prin intermediul rememorării vieții sale mai degrabă. Alteori pare să fie un fel de împărțire a aceleiași persoane, iar personajele principale (Elena și Lila): fata bună care urmează totul ca la carte și fata rea care preferă să exploreze lumea cu toate riscurile posibile apărute în cale, par să fie una și aceeași persoană văzută din perspective diferite, urmând firul a două vieți posibile. Contemplarea și acțiunea. Elena Greco este un copil crescut într-o suburbie din Napoli în cadrul unei familii modeste. Mediul în care se dezvoltă este unul cât se poate dur. Familiile depun eforturi mari pentru a-și asigura subzistența.

Primii pași în viață alături de Prietena mea genială

Pe scurt școala nu e tocmai prioritatea numărul unu a fetelor, de fapt nici pentru băieți nu este atât de importantă. Scopul universal al familiilor din cartier este să scape de sărăcie și studiile necesită sprijinul financiar al întregii familii, urmând studiile rezultatul este că ajungi doar să pierzi bani. Fetele pot cel mult să găsească oportunitatea îmbogățirii prin căsătorie, un mai bun scop în viață… Învățătoarea este cea care îi asigură Elenei Greco posibilitatea de a ajunge la liceu (iar de aici chiar să facă studii superioare, probabil rămâne de văzut în celelalte trei volume ale tetralogiei: Povestea noului meu nume, Cei care pleacă și cei care rămân și Povestea fetiței dispărute). Diferența dintre Elena Greco și Lila (Raffaella Cerullo) este făcută tocmai de implicarea diferită a familiei și mai puțin de capacitatea și ambiția celor două fete luate în parte. Mediul în care cresc este unul cât se poate de dur și poate doar inconștiența sau mai bine spus inocența specifică vârstei salvează ceva din ele, mai mult din Elena. Sunt la vârsta la care încă mai pot lua lucrurile strict așa cum sunt, fără să caute semnificații mai profunde.

„Când ești pe lume de puțin timp, e dificil să înțelegi care sunt dezastrele de la originea sentimentului nostru de dezastru, poate că nici nu simțeam această nevoie. (…) Cei mici nu știu semnificația lui ieri, a lui alaltăieri și nici a lui mâine, totul e asta, acum: strada e asta, scările sunt astea, asta e mama, ăsta e tata, asta e ziua, asta e noaptea”.

Fragment din roman, p. 23

Încă din primele pagini suntem anunțați de faptul că Lila este ambițioasă și perfecționistă, două trăsături care sunt pentru Elena (solitara rămasă în mare neînțeleasă de cei fin jurul ei) un fel de catalizatori. Și aici intervine un minunat aspect al legăturii dintre cele două, un aspect fiarte simplu și onest prezentat care reflectă foarte bine prieteniile care se leagă între fete și mai ales între femei. Este vorba despre competiția care în anumite cazuri începe să fie toxică. Aici pare să fie benefică mai degrabă pentru Elena în măsura în care se dedică studiului doar pentru a concura cu Lila, partea toxică se manifestă în ce o privește pe Lila până la vârsta adolescenței, la Elena la vârsta adolescenței are un efect negativ. Competiția pentru bărbați este un subiect delicat în principiu, un subiect tabu poate… Îmi place că Elena Ferrante nu iartă pe nimeni și prezintă o realitate ne cosmetizată, un aspect pentru care trebuie să îi acorzi meritele în ce privește sinceritatea, cu atât mai mult pentru faptul că are un stil poetic, dedicat esteticii, reușește să integreze foarte bine trăsăturile relației dintre cele două fete, femei în devenire.

Un mediu care știrbește din capacitatea celor două fete, chiar dacă Elena este cea care reușește să își continue studiile sunt alte aspecte ale vieții sale care au de suferit. În Lila va descoperi mai târziu Elena manifestarea năzuințelor proletariatului, vede asprimile care străbat orizontul omului simplu, omului mediu care se străduiește să își depășească condiția financiară, precaritatea resimțită la nivelul cel mai de jos al piramidei lui Maslow, cu timpul Lila ajunge să creadă în ce cred părinții ei limitați de munca pentru supraviețuire și atât. Când se pune problema continuării studiilor răspunsul pentru Lila este unul mai mult decât vehement.

„Nu știu ce s-a întâmplat într-o după-amiază. Vara stăteam afară până la ora cinei. De data aceasta Lila nu se arăta, m-am dus s-o strig sub fereastră ei care era la parter. (…) Pe ferestre se auzea o napoletană vulgară și vacarmul de obiecte sparte. Aparent, nu diferea cu nimic de ce se întâmpla acasă la mine. (…) În realitate era o diferență substanțială. Tata se stăpânea chiar și când era nervos, devenea violent în surdină, nelăsându-și vocea să izbucnească chiar dacă i se umflau oricum venele de la gât și îi luau foc ochii. Fernando în schimb, urla, spărgea lucruri și furia i se autoalimenta, nu se putea opri, dimpotrivă, tentativele soției lui de a-l potoli îl făceau și mai furibund și, chiar dacă nu era supărat pe ea, sfârșea prin a o lovi. Așadar, o strigam pe Lila insistent ca să o scot din manifestarea aceea violentă de țipete (…) Brusc țipetele au încetat și, după câteva clipe, prietena mea a zburat pe fereastră, a trecut peste capul meu și a aterizat în spatele meu pe asfalt”.

pp. 76-77

Prin ochii Elenei Greco reușim să privim spre ceilalți, să punem la îndoială și propriile noastre decizii, chestionează foarte mult asupra problemei emancipării femeii dar asta fără să o spună în mod direct. Simți undeva spre finalul romanului că are frustrări cu privire la șansele diferite în viață, o discrepanță creată pe diferența de sex. Faptul că bărbații dau tonul în familie, că soarta fiicelor depinde sprict de tată, că doar capacitatea de înțelegere și blândețea taților pot salva fetele de la o căsătorie prematură spune mai mult decât orice alt eseu filosofico-social sau manifest feminist. Prezintă totul așa cum este sau a fost cu luciditatea omului împăcat cu sine și trecutul său. Cred că romanul rămâne la răspântia dintre literatură clasică și Young Adult, faptul că poate să păstreze o anume simplitate într-un păienjeniș de literatură cu mize serioase și un stil scriitoricesc preponderent poetic este absolut remarcabil, sper să ajung cât mai curând la varianta originală cel puțin a primului volum din tetralogie.

Am achiziționat cartea de la târgul cărții, cu un preț de până în 30 de lei, plănuiesc ca la restul volumelor să ajung prin intermediul Bibliotecii Metropolitane din București. întreaga tetralogie se poate găsi în diverse librării la prețul de maxim 130 de lei.

arhiva personală

Condiția ontologică a omului duplicat

Cum să scrii despre ,,incredibila poveste a doi bărbați duplicați”? Cu miza ca pentru fiecare roman al tău să NU faci decât ,,un gen literar”, și mai degrabă ,,un spațiu literar, ca o mare umplută cu multe rânduri. Romanul [de fapt] primește frânturi ale științei, filosofiei, poeziei, le conține pe toate; nu înseamnă pur și simplu să spui o poveste.” Respectând firul acestor ,,legi”, în romanul scris de tine vei prezenta o lume ,,rotundă”, lumea aceasta va debuta cu un om surprins de asemănarea dintre el și un actor, și se va încheia în aceeași notă. Așa cum Joanne Rowling speculează dorința omului, ca viața să ia o turnură neașteptată peste noapte, aceeași idee va fi speculată și de Saramago.

Cu mintea contaminată de ,,Ion”, circularitatea romanului nu mă surprinde, cumva sunt ,,călită” și cu poeticitatea fiecărei pagini în parte, probabil de la Blecher, probabil de la elfriede jelinek sau Hortensia Papadat-Bengescu, Viriginia Woolf… Mă surprinde totuși tăierea asta a firului în patru, la care, spre deosebire de Holban, asistă mereu ,,bunul simț”, orchestratorul tuturor faptelor verosimile, de parcă ,,fabulosul” intră în atribuțiile personajului principal. Cu atât mai plăcută ideea, când se pune mereu problema lipsei de credibilitate a situației omului duplicat sau a acțiunilor, incredibila întâmplare este denunțată cu fiecare joc propus de Tertuliano sau António Claro.

Vocea bunului simț sună cumva ca un Aristotel supărat sau ca o Academie Franceză din perioada Clasicismului. Finalul îmi amintește de ,,Noaptea de Sânziene”, moartea celor doi pseudo-logodnici are loc din cauze cu mult îndepărtate de cotidian, prin care se împlinește un cuvânt magic. Moartea care aduce ordinea ontologică, care, paradoxal, nedreptățește pe Maria da Paz, suflet nobil, prea bun pentru lumea în care poate exista cineva ca António Claro sau Tertuliano Máximo Afonso, al cărui ethos amintește cumva de eroul tragic. Vina lui Tertuliano, de-a nu trăi cu pathos, lipsă de ,,pasiune” tradusă ca adormire înnăscută care va culmina cu gestul uriaș de lașitate. Punctul în care cred că ne prinde în mrejele sale José Saramago, motorul care aprinde pathosul cititorului, este lipsa pathosului personajului său, aici este vraja, pharmakonul textului.

Omul este născut să-și lungească existența în dezinteres pe cât de mult posibil (?) Din care excepționalul (o ceartă cu încălcarea legilor naturii care îl pune în funcțiune: un duplicat, un virus, violența cu lipsa de măsură- un război) îl poate smulge, dar cum nu îi este un dat, acest climax se poate să-i lipsească toată viața.

Dar ce se întâmplă când omul este imunizat? Când nici excepționalul nu îl mai poate trezi? Când lipsa de măsură devine regulă? Tertuliano cu siguranță se va conforma, va înțelege cum va evolua existența sa după primirea apelului, nu vom afla dacă își va găsi sfârșitul, asemeni lui António Claro, trezit de un apel din ,,liniștea ontologică”, dacă va pune condițiile întâlnirilor, dacă va dori iubita celuilalt, dacă va aduce cu sine un pistol descărcat, dacă va muri în hainele unui străin, conducând mașina altuia etc. Pentru fiecare în parte orgoliul, hybrisul, le va aduce pedeapsa de-a muri sau de a trăi într-o lume care îi ține la marginea existenței. Temeiul filosofic, temeiul științific, temeiul psihologic, nu știu până la urmă care este flagelul acestor două personaje.