Mitul energiei negative a feminității – Medeea în viziunea lui Euripide


Medeea este în mitologia greacă o prințesă din Colchida, fiica regelui Colchidei și nepoata zeului Soarelui, Helios, care se îndrăgostește de aventurierul Iason. Numele său derivă din termenul care se folosea pentru a numi ideea de istețime, planificare sau viclenie. În mitologia greacă este amintită ca o vrăjitoare și preoteasă a zeiței Hecate, prin faptul că se folosește de puterile sale supranaturale pentru a face rău unui bărbat este pusă în legătură directă cu mătușa ei, Circe. În orice caz, cel mai des este amintită pentru două din evenimentele care au marcat conștiința vechilor greci, primul este pentru contribuția sa în ce privește mitul Lânii de aur, în al doilea rând pentru răzbunarea sa teribilă în fața lui Iason, care o părăsește pentru o femeie mai tânără.

Versiunea mitului său de la care s-a construit în ansamblu imaginea sa este cea oferită de poetul grec Hesiod, un contemporan de-al lui Homer. Medeea este amintită în lucrarea lui Hesiod care a fost dedicată argonauților, Teogonia (aprox. 700 a. Chr.). Oricât am încerca să trasăm o linie între mitologie (fosta istorie, considerată înainte adevărul) și realitatea alternativă, poetică, în privința Medeei nu se poate vorbi decât despre o biografie mitopoetică.

Medeea în viziunea lui Euripide

Medeea lui Euripede începe cu o stare de conflict, Iason și-a abandonat soția, pe Medeea, împreună cu cei doi copii ai lor. Speră să avanseze pe scara socială, recăsătorindu-se cu Glauce, fiica lui Creon, regele Corintului – orașul grec în care este pusă acțiunea tragediei. Toate evenimentele care se succend de-a lungul tragediei i-au naștere din acest conflict inițial, iar părțile implicate devin personajele sale centrale. După o lungă serie de încercări și aventuri, care în cele din urmă i-au obligat pe Iason și Meedea să caute exilul în Corint, perechea își stabilise familia, obținând un grad de faimă și respectabilitate. Renunțarea recentă a lui Iason a acelei familii a zdrobit emoțional tot ce era în Meedea, în măsura în care își regretă propria existență, precum și cea a celor doi copii ai săi.

Medeea este prezentată ca o femeie lipsită de toate laturile necesare structurii omului arhaic, este într-un pământ străin, nu are un ax moral. Sufletul se-nduioșază cu mult mai puțin în fața a ceea ce aude decât a ceea ce vede. De aici putem înțelege caracterul cu mult mai tăios al eroinei lui Euripide. În viziunea lui, Medeea, trebuie să fie reprezentanta răului. Asta fiind și motivația exemplificării tot mai explicite a scenelor de cruzime a omului față de om. Flagelarea în plan concret  se datorează şi unei depărtări de sfera divinităţii a acţiunii tragediilor. Teatrul a luat naştere din cultul religios şi este în acelaşi timp oglinda societăţii. Societatea antică greacă, ca orice altă societate arhaică, este una  religioasă.

„Omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spaţiul (locuit de omul religios) va fi consacrat… Dorinţa omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorinţa lui de a se situa în realitatea obiectivă… Acest comportament se verifică pe toate planurile existeţei sale, fiind mai evident în dorinţa omului religios de a se mişca într-o lume sanctificată, adică într-un spaţiu sacru.”

Mircea Eliade, Sacrul şi profanul,  traducere Brânduşa Prelipceanu, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 22.
Mitul energiei negative a feminității - Medeea în viziunea lui Euripide
Medea, Antonio Frederic Augustus Sands

Precursorul teatrului realist

În operele Lui Euripide eroii sunt prezentaţi ca un întreg, în care sunt înglobate toate neajunsuruile acestora, toate infirmităţile, calitățile și aspirațiile. Prezintă clar pasiunile lor, nu se mizează pe o  dorinţă de-a lor de a se vindeca sau de a ieși din mrejele cine știe cărui blestem al zeilor. Omul alege, omul trăiește. Iar asta este o perspectivă cât se poate de modernă, de parcă de aici se va extrage seva teatrului realist al lui Ibsen, O`Neill sau Strindberg. Medeea este acel viitor personaj cu un trecut care vine să clarifice, stricând prezentul, viața protagonistei noastre, care este în fapt o antagonistă. Iubirea ei pasională se transformă într-o dorinţă maniacală de răzbunare. Părăsită de Iason ucide proprii săi copiii şi pe logodnica soțului ei.

Eroii lui Euripide nu sunt prezentați în raport cu divinitatea, nu se urmăreşte prezentarea omului în luptă cu supranaturalul, aici acțiunea se desfășoară pe orizontală, fiind o luptă a oamenilor cu ceilalți oameni. Este prezentată relaţia omului cu trăirile sale interioare, eroii lui îşi prezintă singuri chinul şi justificările acţiunilor lor. Sofocle prezintă puterea de sacrificiu a omului, Antigona este capabilă de eroism cu riscul sacrificiului. Pentru Euripide omul îşi alege destinul, nu se mai simte faptul că omul este legat de divinitate. El deschide o poartă spre lumea în care sunt prezente în cotidian trăirile puternice ale omului. Loc în care e nevoie de imagini puternice, pe măsura sentimentelor și a pasiunilor eroilor săi. Pentru echilibrul tragediei, Medeea se angajează într-un vicleșug. Pretinde că simpatizează cu alegerile lui Iason (câștigându-i încrederea ) și îi oferă soției sale „cadouri”.  O coroniță și o rochie. În mod evident, darurile sunt menite să o convingă pe Glauce să ceară tatălui ei să permită copiilor să rămână în Corint. Coroana și rochia sunt de fapt otrăvite, ele provoacă moartea lui Glauce. Văzând că fiica lui a murit, Creon alege să moară cu ea, scena se încheie cu el îmbrățișând-o dramatic, astfel absorbind otrava din rochie.

Faptul că Euripide transferă vina Medeei și propune o mamă criminală, al cărei statut de înstrăinată și vrăjitoare, este de fapt un răspuns cu privire la nevoia omului de a-și asuma vina. În primele versiuni ale mitului, copiii lui Iason și ai Medeei sunt uciși de o mulțime de corinteni, care sunt revoltați de comportamentul Medeei. Tragedianul grec preferă să redimensioneze miturile mai vechi pentru a evidenția cele mai urâte aspecte ale relațiilor umane, în special pe cele din cadrul familiei. Euripide face un gest curajos, abordând unul dintre cele mai sacre aspecte al vieții grecilor (și nu numai ), prin reprezentrea mitului Medeei abordează un tabu fundamental: legătura dintre mamă și copil și pe cel al asumării iubirii materne necondiționate.

În foto principală: Medea de Anselm Feuerbach.

Afrodita: zeița care ar fi trebuit să nu facă nimic

Citisem de curând un articol legat de Zeus, autorul articolului susținea că Zeus era în definitiv un mare egoist insensibil, mai pe englezește bine spus Zeus is a Jerk, o afirmație care se baza pe multe dintre miturile legate de viața și acțiunile figurii mitologice păstrate în timp. Despre el se știe că ar fi transformat-o pe prima lui soție într-o muscă și apoi a înghițit-o sau că l-a legat pe Prometeu de o stâncă pentru ca vulturii să-i poată devora ficatul sau toate miturile legate de puzderia progeniturilor sale, relații sau legături din care nimeni nu scăpa cu bine din fața furiei zeiței Hera. Iar cea din urmă este de fapt cel mai nedreptățită pentru că lista amantelor sau aventurilor lui Zeus este una foarte mare.

Pornind de la premisa aceasta, a zeității grecești care făcea mai mult rău decât bine, urmând propriul său interes, mi-am amintit de marile mituri grecești care au la bază intervenția zeiței Afrodita, intervenții al căror rezultat lasă cu mult de dorit. Așadar despre Afrodita (Αφροδιτη) preluată de romani ca zeița Venus, a fost una dintre marile zeițe din Olimp, fiind considerată zeița iubirii, frumuseții, procreării și a plăcerii.

Legenda spune că s-a născut în Cipru, loc care este cunoscut sub denumirea de „Stâncile Afroditei”, undeva în sudul insulei, este locul în care se spune că a căzut organul sexual al lui Uranus, care fusese tăiat de fiul său Cronos. Acesta s-a transformat în spuma mării iar din ea A luat naștere mai apoi zeița Afrodita. Destinul acesteia a fost unul destul de nefast pentru ea, fiind o zeiță frumoasă întruchiparea însăși a conceptului de frumusețe antic grec dar căsătorită cu unul dintre cei mai ciudați zei, Hefaistos. Despre el se știe că era fierarul zeilor, că avea o înfățișare hidoasă și că era șchiop. Cu o așa achiziție acasă Afrodita nu s-a sfiit să îl înșele de fiecare dată când i se ivea oportunitatea.

Legat de infidelitatea zeiței este cunoscut episodul în care vrea să-l seducă pe Anchises, un lucru pe care reușește să îl facă pentru că își ascunde aspectul său divin, preluând înfățișarea unei frumoase și seducătoare femei. Desigur nu asta ar trebui să ne pună pe gânduri, având în vedere că la capitolul infidelitate Zeus o întrece cu mult. Deciziile sale sau intervențiile „tactice” sunt cele care creează cel mai mare haos cu putință.

Medeea, Iason lâna de aur și cea mai înfiorătoare crimă

Medeea este amintită în mitul legat de lâna de aur pe care Iason pentru că datorită ei acesta reușește să o obțină. Medeea se îndrăgostește de Iason pentru că Afrodita o farmecă la cererea zeiței Hera. Iason este observat pentru prima dată de Medeea atunci când ajunge la palatul regelui pentru a-i cere Lâna de Aur, moment în care fiica regelui Colchidei se îndrăgostește de el. Faptul că se îndrăgostește de Iason este în avantajul lui, dat fiind că era și nepoata lui Helios și a vrăjitoarei Circe și putea crea mai multe scurtături pentru el.

Cei doi reușesc prin intermediul farmecelor Medeei să ia lâna, însă tatăl acesteia îi urmărea iar Medeea pentru a-l încetini își ucide propriul frate aruncând în urma ei corpul fratelui său, Absirt, dezmembrat, în mare. Atunci tatăl ei adună corpul fiului său pentru a-i putea oferi o înmormântare așa cum se cuvenea tradiției lor strămoșești. Cei doi ajung în Corint moment în care Iason vrea să scape de Medeea, un punct în care dacă mergem pe filiera lui Euripide în care aceștia ajung să aibă doi copii împreună, deci trece ceva timp, legenda spune că își ucide cei doi copii pentru a-i da o lecție soțului său necredincios. Mai apoi îi trimite și o rochie otrăvită logodnicei soțului ei, Glauce, iar viitorul socru, Creon este la rândul lui de aceeași otravă în timp ce încerca să își salveze fiica de la moarte.

Sursa foto: John William Waterhouse

Medeea pierde absolut totul pentru Iason, chiar și ultima picătură de umanitate, din dorința de răzbunare își anulează și instinctul matern. Deși trebuie luat în calcul că în tragedia scrisă de Euripide se precizează că Medeea este izgonită din cetate împreună cu cei doi fii, dat fiind că își trădase familia nu avea unde să se întoarcă. Tragedia spune că reușește să găsească o portiță să scape cu viață pe porțile cetății. Mitologia spune că este ucisă de Creon. Putem spune că intervenția Afroditei lasă de dorit, scurtătura folosită de zei nu este cea mai bună variantă…

Afrodita în lupta premiului la concursul de frumusețe

Mărul Discordiei este unul dintre cele mai cunoscut, este deja o expresie care a fost adânc înrădăcinată în limba română, mulți dintre noi o folosim și ne referim la ceva care produce gâlceavă, certuri de toate felurile. La baza ei stă unul dintre cele mai mari mituri ale lumii vechi grecești. Discordia apare neinvitată la nunta lui Thetis cu Pileus, regele Phthiei. Nunta are loc în Pelion și toți zeii și toate zeițele au fost invitate, mai puțin Discordia sau Eris. Aceasta se duce foarte nervoasă la nuntă ducând cu ea un măr de aur din Grădina Hesperidelor, pe care l-a rostogolit pe masa unde stăteau zeii din Olimp și a spus că este pentru cea mai frumoasă dintre zeițe. Mărul s-a oprit între Hera, Afrodita și Atena, fiecare în parte crezând că este vorba despre ea.

Pentru a se putea ajunge la un consens zeițele decid să urmeze sfatul lui Zeus și să-l lase pe un om să aleagă, așadar Paris trebuie să aleagă care dintre ele este cea mai frumoasă. Mesagerul zeilor, Hermes, le-a îndrumat pe cele trei concurente la concursul de frumusețe către Idi și a apărut în fața  lui Paris. După ce l-a informat de însărcinarea lui Zeus, Paris s-a uitat la cele trei zeițe, dar nu a putut decide.

Judecata lui Paris (1638-1639) - Pictură de Peter Paul Rubens
Judecata lui Paris (1638-1639) – Pictură de Peter Paul Rubens

Nereușind să îi câștige votul, cele trei zeițe s-au dezbrăcat pentru a-l convinge pe prințul muritor de frumusețea lor. În timp ce Paris le inspecta, fiecare dintre ele i-a oferit un cadou, încercând să-l atragă de partea lor prin intermediul puterile lor.  Hera i-a promis că îl va face rege al Europei și Asiei. Apoi, Atena i-a oferit înțelepciune și pricepere în război. În cele din urmă, Afrodita i-a promis cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. Alegerea lui Paris nu ar trebui să ne surprindă. Problema este că Elena din Troia era căsătorită.

După ce a reușit să ăși obțină dreptul său de prinț al Troiei, Paris se duce în Sparta la palatul lui Menelau cu mai multe daruri. Și aici, cu ajutorul Afroditei, o convinge pe Elena să-l urmeze în Troia. Deși este mult spus pentru că Elena este vrăjită precum Medeea, și în falsa ei iubire pentru Paris nu se opune atunci când Paris o răpește. O întâmplare simplă care a stârnit cel mai mare război din toate timpurile, Războiul Troian, care a durat zece ani și care a dus la moartea mai multor eroi greci. Din care a luat naștere Odiseea și legenda Câmpiei Latium- Aeneida în care se spune Aeneas împreună cu alți greci troieni care s-au salvat formează o nouă cetate.

Putem spune fără regret că Afrodita putea foarte bine să se odihnească undeva în Olimp decât să își folosească puterile sale „în folosul” oamenilor.