Adevărul pentru Nietzsche și Dostoievski. Întâlnirea dintre Raskolnikov și Supraom

În ciuda faptului că Nietzsche și Dostoievski erau convinși că există un fond tragic al existenței umane, aceștia aveau viziuni destul de diferite în ce privește soarta omului. Atitudinea nihilistă a lui Nietzsche diferă de cea a lui Dostoievski care, spre deosebire de majoritatea nihiliștilor și existențialiștilor, se sustrage logicii absurdului. Acesta crede că există ceva mai departe de ce poate experimenta omul în decursul vieții lui pe pământ. Nu se mulțumește cu adevărul pământesc.

Stern îi numea gemenii secolului al XIX – lea pentru similaritatea viziunii lor legată de modernitate. Șestov era de părere că amândoi sunt doi mari moraliști, a spus că sunt frați intelectuali. Chiar dacă cei doi nu s-au putut întâlni niciodată față în față concepțiile lor filosofice erau puternic legate pentru că în ambele cazuri întâlnim sisteme morale construite în perspectiva unei lumi în care „Dumnezeu a murit”. Ambii au prezentat urmările unui astfel de fenomen moral.

Nietzsche față în față cu Dostoievski

În cazul lui Dostoievski impactul unei astfel de schimbări a nucleului existențial dărâmă toate valorile morale. Din moment ce Dumnezeu a murit, totul este permis. Și, chiar dacă această teză a fost exprimată înaintea celebrei sintagme „Dumnezeu a murit”, Nietzsche este recunoscut la un nivel mai mare pentru această propunere. Scriitorul rus explorează consecințele psihologice ale acestui „nou adevăr”. Suferința despre care scrie în cartea Însemnări din subterană¹ (scrisă în anul 1864) îl face pe Nietzsche să simtă că s-a întâlnit cu un frate. Chinul acela interior descris cu atât de multă exactitate îl determină pe filosoful german să spună că este singurul om de la care a învățat ceva despre psihologie.

Cei doi au dezbătut asupra moralității, sentimentului de vinovăție, fricii și despre Dumnezeu. Iar viziunea lui Dostoievski îl influențează profund pe Nietzsche. Însă nu preia și ideea de căință. Reușita din punctul de vedere al filosofului vine din voința de putere, pe când la Dostoievski este vorba despre o reașezare a omului printre ceilalți. Scriitorul spera la bunătate, altruismul este de fapt cel ce urmează fiecărui păcat sau fiecărei greșeli. Omul se căiește și apoi alege să fie bun față de cei din jurul său, iar asta se numește libertate.

Nietzsche credea că libertatea constă în puterea de a gândi liber. O capacitate ce poate fi dobândită prin două elemente, esența și educația. Cea de-a doua fiind cale ce te poate conduce către esență. Credea că esența poate fi dobândită, fiind undeva deasupra omului inaccesibilă fără efort. În opinia lui este greu să devii ceea ce ești cu adevărat. Dar putem face un salt imens către noi înșine prin intermediul educației.

Nietzsche și Dostoievski au avut o viziune tragică asupra destinului ființei umane. Idealiști striviți sub greutatea nesiguranței și nedreptății ce caracterizau societatea și lumea contemporană lor. Incapabili să se împace cu o realitate nedreaptă, se închid în idealismul prin care emiteau idei radicale cu privire la natura umană. Cu toate acestea, idealul uman al scriitorului rus este ceva mai realist și mai puțin pesimist. Dostoievski spera la un om care să își dorească mereu să facă bine, care în ciuda greșelilor să tindă mereu spre el. Dar și în cazul lui Nietzsche există ceva monumental, o vigoare și un curaj fără seamăn, o explozie epică de energie și credință în potențialul omului în ipostaza de creator. O viziune pe care nu o regăsim la niciun alt scriitor modern.

Supraomul – Așa grăit-a Zarathustra

Nihilismul era răspândit în Rusia secolului al XIX -lea, prin care se prezenta sfârșitul credinței în Dumnezeu. O idee ce nu trebuie considerată o iterare a necesității morții lui Dumnezeu. Atât nihilismul rus cât și ideea lui Nietzsche anunță sfârșitul cu regret a dispariției încrederii în moralitate. Prin ele se sesizează tragismul existenței omului. Cu toate acestea, Nietzsche, era de părere că omul poate să trăiască și fără religie.

O idee pe care o dezvoltă și prezintă din toate perspectivele în cartea Așa grăit-a Zarathustra, o carte foarte frumos scrisă din punct de vedere literar. Cu o formă asemănătoare unui roman, în care „personajul principal” este profetul Zarathustra. Acesta după o lungă perioadă petrecută departe de lume, în speranța că Dumnezeu i se va releva, ajunge la concluzia că Dumnezeu a murit. Zarathustra iubește omul, un altfel de om care va stăpâni lumea în viitor. Așa că pornește într-o călătorie de propovăduire a Supraomului.

Sursa: last.fm

Înțelepciunea dobândită prin meditație, izolare și credință, constă în faptul că înțelege adevărata natură a ființei umane. Ajuns în punctul din care este capabil să împărtășească din cunoștințele sale. Zarathustra merge, după 10 ani de stat în pustie, printre oameni și le spune ce a învățat despre om. Acesta, spune profetul filosof, este la întâlnirea dintre fiară și Supraom. Este o punte spre perfecțiune. Supraomul trebuie să se ridice deasupra mediocrității și să treci peste toate dificultățile.

Supraomul lui Nietzsche este în mod clar legat de idealul la care aspiră personajul lui Dostoievski. Pe care îl concretizează prin intermediul imaginii lui Napoleon. Dar prin el nu se exemplifică idealul omenirii la care visau neapărat cei doi gânditori. Prin incapacitatea lui Raskolnikov de a depăși poziția lui nihilistă se exprimă concepție proprie a scriitorului rus. Aceea potrivit căreia căutarea sensului în orice altceva decât în ​​Dumnezeu este zadarnică.

Raskolnikov – Crimă și pedeapsă

Mișcarea rusească din secolul al XIX-lea a renunțării la Dumnezeu este în opinia lui Dostoievski periculoasă. Din această convingere creează și personajul Raskolnikov. Ne prezintă prin intermediul personajului său ce poate face un om dacă are impresia că este superior și că i se poate permite orice. Ne demonstrează că „deținerea puterii” nu responsabilizează pe toți oamenii. Iar că Supraomul autointitulat nu poate avea mereu capacitatea de a fi altruist.

Îl urmărim pe Raskolnikov, un autointitulat Supraom, care ucide două persoane pentru că are impresia că i se cuvine. Dar nu este așa. Treptat îl cuprinde groaza faptei comise, trece printr-un chin, cuprins de angoasă nu reușește să ducă la bun sfârșit ce și-a propus. Cum Dostoievski a fost un mare scriitor a reușit să creeze un personaj realist. Raskolnikov are toate motivele să comită crimă: din punct de vedere filosofic, practic și etic.

Un student orfan de tată, provenit dintr-o familie modestă ajunge să fie convins că trebuie să facă tot ce îi stă în putere să reușească. Cum bătrâna la care amaneta diverse obiecte era un om rău și nefolositor în opinia lui, nu avea de ce să aibă remușcări. Plănuiește crima mereu cu ideea în minte că el este superior și că are capacitatea de a face bine celorlalți. Meditează asupra problemei moralei care ar trebui să nu fie aceeași pentru toți. Pendulează mereu între bine și rău. Dar, sub influența convingerii că este superior celorlalți ajunge să creadă că i se cuvine totul.

Sursa: forbes.ro

După înfăptuirea crimei tânărul se trezește din vraja creată de propria lui gândire. Își dă seama că o crimă nu poate să fie numită sau considerată altfel decât ceea ce este. Prin moartea bătrânei și a surorii ei nevinovate a murit și ceva din el. Prin incapacitatea lui Raskolnikov de a se înțelege cu adevărat pe sine Dostoievski demonstrează că nu este un Supraom. Deasupra lui se află morala, întruchipată prin Dumnezeu.

Chiar dacă Dostoievski a formulat un mesaj implicit împotriva convingerilor lui Nietzsche, scriitorul a înțeles cel mai probabil limitările lor. Precum și imposibilitatea de a crea un sistem filosofic bazat pe Eterna Întoarcere. Acest lucru a contribuit la întărirea bazei concepției lui Nietzsche despre puterea adevărată și viața autentică. Fiind posibile doar atunci când sunt afirmate atât frumusețea, cât și suferința. Soarta tragică a personajelor lui Dostoievski, dintr-o viziune nietzscheană, urmează o cale a adevărului ce pare să fi supărat pe mulți oameni ai secolului lor.

Note de subsol

¹ Considerată atât nuvelă cât și micro-roman, cel mai des este amintit ca primul roman existențialist din lume. Cartea se concentrează pe un singur personaj care alege să se izoleze de toată lumea. Urmărim atent un antierou care, prin intermediul izolării, speră să scape de posibila alienare provocată de societatea în care trăiește.

Surse: 

• anthologiablog.com;
• medium.com;
• museumstudiesabroad.org;
• scholarlypublishingcollective.org.

Publicitate

Jorge Luis Borges și cărțile care l-au inspirat. Titluri descoperite în biblioteca lui personală

„Fericirea se află între paginile unei cărți” spunea Jorge Luis Borges, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX- lea. Impresionanta lui operă literară ne face să ne întrebăm ce lecturi l-au format, mai jos sunt prezentate o parte dintre cărțilepreferate și autorii preferați.

Contribuția lui în materie de literatură și perspectivă filosofică este comparabilă cu a lui G.G. Marquez și a lui Umberto Eco. Opera sa este de factură fantastică, în cadrul povestirilor sale a integrat excepțional idei filosofice complexe, tematica metafizică punând în evidență problemele spirituale ale omului modern. Dintre care putem aminti: dublul, realitatea paralelă a visului, cărțile misterioase etc.. Cea mai cunoscută scriere de-a sa este Aleph, în care dezbate asupra relativității credinței omului:

„Am închis ochii și apoi i-am deschis. Atunci am văzut Aleph-ul. […] Cum să transmiți altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? […] Pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbește despre o pasăre care este la fel ca toate păsările. Alanus de Insulis vorbește despre o sferă al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferința nu se află nicăieri. Iezechiel vorbește despre un înger cu patru fețe care se îndreaptă în același timp spre Răsărit, Apus, Miazănoapte și Miazăzi. […] Cum poate fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit?” Jorge Luis Borges – Aleph.

citat preluat de pe alephnews.ro

Scriitorul a fost foarte legat de părinții săi, a purtat mereu în suflet ultimele lor cuvinte și momentul în care aceștia, pe rând, au părăsit lumea noastră. Despre tatăl său, într-un interviu din anul 1976, spunea că a murit zâmbind: „Era orb și zâmbea atunci când a murit”. Moartea mamei a fost devastatoare pentru scriitor, spunea despre ea că a trăit „O viață de sacrificii, fără să ceară nimic la schimb”.

Borges devine celebru la vârsta de 60 de ani, pe când orbise deja, știm că în această perioadă angajații scriitorului deveniseră ochii lui, îi citeau cărțile, toate devenite simple obiecte pe care le putea doar atinge. Și totuși, pe când nu mai avea acces la cuvântul scris în mod direct, este timpul în care literatura lui devine un adevărat reper în literatura latino-americană, pe când, din punctul pesonal de vedere, atinsese apogeul său creator. Cu o erudiție greu de atins,  reușește ca în fiecare pagină pe care o scrie să facă referire la cele mai importante aspecte ale culturii occidentale. Mai jos descoperim titlurile și autorii care l-au inspirat.

F.M. Dostoievski: Demonii (1872)

Demonii este unul dintre cele mai complexe romane scrise de Dostoievski, acțiunea urmărește destinul unor personaje prin intermediul cărora se prezintă problema moralității omenirii. Se spune despre el că depășește cu mult cauzalitatea pe care o putem întâlni în romanele Idiotul, Frații Karamazov sau Crimă și pedeapsă. Le depășește și prin complexitatea acțiunii, apar foarte multe personaje, pe care, dacă nu ești atent, le poți foarte ușor încurca.

În romanul Demonii, Dostoievski, a prezentat mai multe metehne ale omului, romanul este o operă în care, așa cum spunea Harold Bloom, „denunță  egoismul, cruzimea, ipocriziile noastre și, mai presus de orice, această infirmitate pe care o numim conștiința de sine”. Criticul literar îl considera un „Shakespeare al romancierilor” care „își înzestrează personajele cu o intensitate a trăirii pe care doar operele Marelui Will au atins-o și, în plus, le face să poarte povara rușinii, un lucru pe care Shakespeare nu a fost capabil sa-l realizeze”.

Acestea sunt cuvintele sale despre scriitorul rus, din care deducem profunzimea și acuratețea prezentării comportamentului uman, de care dispunea. Prin intermediul prezentării  frescei micii burghezii rusești, Dostoievski, de fapt descrie oamenii așa cum sunt, cu toți „demonii” pe care îi au, indiferent de statutul financiar sau de nivelul de educație primit. Un roman ce sigur se află alături de marii clasici ai literaturii universale.

Dramaturgie: Henrik Ibsen,  „Peer Gynt” și „Hedda Gabler”

Henrik Ibsen (1828-19o6) este considerat fondatorul teatrului modern, încă din timpul vieții sale a fost foarte apreciat la nivel internațional. Scriitori, dramaturgi și critici literari scriau despre Ibsen ca despre un dramaturg de seamă, a cărui operă oferea perspective noi în domeniu. Printre cele mai importante opere de-ale sale se numără: Stâlpii societății, Casa de păpuși, Peer Gynt, Hedda Gabler, Strigoii, Brand, Constructorul Solness etc.

În Germania are parte de o recunoaștere mai mare decât în țara sa de origine, Norvegia, a exercitat o mare influență asupra scriitorilor și dramaturgilor germani, spre exemplu, Gerhart Hauptmann scrie În zori datorită impactului emoțional puternic pe care o avusese citirea piesei Strigoii, iar Clopotul scufundat este inspirat din Brand și Constructorul Solness. În Rusia este apreciat foarte mult de Cehov și Maxim Gorki, dramaturgi foarte inspirați și apreciați și în zilele noastre. Impresionant rămâne faptul că Ibsen a fost mereu apreciat și omagiat, pe baza a diverse motive, în funcție de epoci. Acesta reușind să fie relevant prin complexitatea operei sale.

Sursa: photos.ro

Hedda Gabler este o dramă în patru acte, una dintre cele mai importante opere de-ale sale. În cadrul piesei de teatru o urmărim pe Hedda Gabler, un personaj feminin foarte controversat. Femeia va eșua în afara umanismului din cauza ambiției sale de a deveni liberă și independentă, ajunge să fie mistuită de egoism, ură și gelozie.

În poemul dramatic Peer Gynt (1867), dramaturgul îmbină fantezia cu drama și realismul, la bază se folosește de personajul legendar scandinav dintr-un basm popular, denumit Per Gynt. Dramaturgul s-a inspirat, potrivit Wikipedia, dintr-o culegere de povestiri a lui Peter Christen Asbjørnsen, Huldre-Eventyr og Folkesagn din 1845. Prin intermediul acestui poem dramatic, Ibsen, va face referire la mai multe aspecte negative ale societății contemporane lui. Este o altă operă de-a sa care l-a determinat pe Bernard Shaw să spună, în lucrarea sa critică  Chintesența ibsenismului, că este un „scriitor reprezentativ, cu vederi socialiste”.

Fiosofie: William James, Giovanni Papini,  Søren Kierkegaard

Abordările sale filosofie au la bază o vastă cunoaștere a filosofiei moderne, inclusiv a celei existențiale, unde fac referire la Søren Kierkegaard (1813-1855), a cărui operă filosofică a creat drumul către existențialism, alături de opera lui Nietzsche. Cel mai important concept, din punct de vedere existențialist, al lui Kierkegaard, este disperarea. Pe care o întâlnim și în filosofia absurdului a lui Camus, interpretată ușor diferit. Influența lui a fost exercitată asupra altor filosofi, dintre care amintesc pe:  Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre și Karl Jaspers. În rândul scriitorilor se numără în mod evident Franz Kafk.

Wiliam James (1842-1910) este considerat părintele psihologiei americane, este un reputat filosof și psiholog american, recunoscut pentru viziunea lui pragmatică. A creat o adevărată vâlvă la vremea sa fiind primul filosof care a folosit termeni ca profit și care dezbătea asupra valorii banilor. Publică prima dată Principiile psihologiei și în 1907 Pragmatismul. 

Filosoful nega existența unui Dumnezeu omniscient și omnipotent. Considera că Dumnezeu este o entitate determinată din punctul de vedere al puterii deținute, putând doar să sculpteze lumea într-o oarecare măsură. Dacă Dumnezeu ar avea puterea absolută asupra a tot ce este, inclusiv asupra oamenilor, ar reduce importanța ființei umane, iar noi am fi niște piese ale unui puzzle.

Giovanni Papini (1881-1956) este o figură marcantă, acesta a avut diverse preocupări de-a lungul vieții sale. În anul 1900 înființează împreună cu  Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, o asociație a „liberilor cugetători”, ale cărei principii erau de factură idealistă și cu tendințe anarhiste.  Filosofia lui era de orientare existențială, va scrie programul revistei „Il Leonardo” în 1903, al cărei tematică cuprinde mai multe referințe la filosofia lui Friedrich Nietzsche și antropozofia lui Rudolf Steiner (potrivit Wikipedia).

Cea mai importantă lucrare filosofică este „Amurgul filosofilor” publicată în 1906, în care critică mai multe sisteme filosofice ale celor mai importanți filosofi: Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer și Friedrich Nietzsche.

Era de părere că gândirea poate aspira doar la un studiu particular al omului asupra lumii. Spunea despre fiecare sistem filosofic că ucide pe cel care îl precedă și care îi este părinte (relația maestru discipol, de exemplu Aristotel își creează filosofia pornind de la viziunea lui Platon, dar își contrazice maestrul, viziunea lui fiind mai mult materialistă decât idealistă), ceea ce înseamnă că filosofia este un patricid. Este un text foarte puternic în care Papini combate virulent toți filosofii menționați mai sus.

Operele lui Jorge Luis Borges: Cartea ființelor imaginare, Evaristo Carriego, Istoria universală a infamiei,
Istoria eternității și Ficțiuni, Aleph, Făuritorul, Relatarea lui Brodie, Cartea de nisip etc..

Sursa foto: /holistic-magazine.ro

Semnificația afirmației filosofului Nietzsche – „Dumnezeu a murit”

Ce anume stă la baza afirmației lui Nietzsche în care pretinde că Dumnezeu este o ficțiune? Răspunsul constă în funcția ideii de Dumnezeu. Potrivit lui Nietzsche, ideea de Dumnezeu a fost creată pentru a-i ajuta pe oameni să facă față suferinței atât de larg răspândită, care, cel puțin în aparență, este total lipsită de sens. Vechii israeliți, care l-au adus în istorie pe Dumnezeul iudeo-creștin, au trăit în condiții oribile: timp de multe generații, au fost înrobiți, bătuți și uciși fără puterea de a schimba paradigma vieții lor. Într-o astfel de viață plină de o suferință atât de mare, devine absolut rezonabil pentru ei să caute un motiv pentru a explica suferința dar și speranța că responsabilii suferinței lor vor fi pedepsiți.

Ideea de Dumnezeu joacă acest rol, zeul acesta apare pentru a oferi lumină într-o lume atât de întunecată. Din antichitate și până în zilele noastre, cei mai mulți oameni se îndreaptă către Dumnezeu atunci când au nevoie de ajutor, atunci când se petrec tragediile. Credința în Dumnezeu oferă, de asemenea, speranța că, atunci când cei dragi vor muri, vom putea trăi din nou cu ei pentru veșnicie. Credința în Dumnezeu ne asigură că nicio pierdere nu este de neconsolat, nicio nedreptate neîmpărtășită și că în sfârșit putem avea pace veșnică, indiferent de mizeria prin care a trecut pentru a ajunge acolo.

Pentru Nietzsche, deci, există o explicație firească pentru credința în Dumnezeu. Dumnezeu este o fabricație psihologică creată pentru a calma suferința, a ușura traumele și pentru a oferi companie în fața suferinței. Un metafizician naturalist hotărât, Nietzsche a văzut totuși că, așa cum era de bântuit în educația sa religioasă strictă, incapabil să se scape cu ușurință de „consecințele” zeului creștin, tot așa era bântuită și civilizația europeană, în special societatea burgheză germană. Spune că Dumnezeu este mort dar că oamenii încă se lasă conduși de „umbra”, noi trebuie să să-I învingem umbra.  

Nihilismul instituie valori prin denunțarea „morții lui Dumnezeu”

Nihilismul poate fi considerat o filosofie în măsura în care poate să fie o metafizică. Filozoful german Friedrich Nietzsche a împărtășit convingerea lui Kierkegaard că filosofia ar trebui să reflecte profund preocupările personale ale ființelor umane individuale. Dar pentru Nietzsche, aceasta a implicat respingerea valorilor tradiționale, inclusiv a religiei creștine. Metafizica este una dintre cele mai importante ramuri ale filosofie. Prin intermediul ei se poate ajunge la esența reală a lucrurilor. Pentru că prin intermediul ei se poate accede la Adevăr. Pentru filosofia de secol al XIX- lea și al XX-lea cuvântul este cel care aduce la suprafață, la lumină, adevărul. Miza filosofiei trebuie să fie, prin urmare de a pune în lumină adevăratele nuclee tari ale lucrurilor în sine.  Cuvântul pentru filozof este singura cale spre adevăr. Omul a denumit totul la începutul întemeierii limbii în funcție de esența descoperită în lucrul numit.

Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”.

Martin Heidegger, Ființă și Timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003, p. 12

O filosofie reală trebuie să încurajeze adoptarea unor valori prin intermediul descoperirii „secretelor lumii”. Dacă avem proprietatea semnificațiilor atunci putem distinge între ce este bun sau nu. Dar semnificațiile se pierd în timp. Asta pentru că natura acestui Adevăr este de a se ascunde. Pe de altă parte, mai spune Nietzsche, Adevărul are proprietatea de a fi istoric. Motiv pentru care mereu este necesară o reconsidere a semnificațiilor, pentru că fiecărei epoci în parte îi corespund anumite valori. Declarația lui Nietzsche despre „moartea lui Dumnezeu” atrage atenția asupra abandonării generale a culturii noastre de orice angajament autentic față de credința creștină. Prin această moarte a lui Dumnezeu se marchează o moarte a unui set de valori. Miza nihilismului în perspectiva lui Nietzsche, ne spune Heidegger, este că valorile pot muri. Potrivit cu exegeza făcută de Heidegger.

„Valorile, odată ce au fost epuizate, generează nihilismul. Valorile sunt privite organicist; ele trăiesc şi mor. Atunci când mor, ele primesc o trăsătură spectrală, care le permite să supravieţuiască, în ciuda extincţiei lor actuale.” Ștefan Bolea, Introducere în nihilismul nietzschean, Editura Aius Printed, Craiova,  2012, p. 13

Propunerea lui Nietzsche despre crearea de valori provoacă un sens comun filozofic. Este obișnuit, dacă nu cu totul standard, să explici valorile contrastându-le cu simple dorințe. Ambele sunt atitudini pozitive față de un obiect sau stare de fapt („pro-atitudini”), dar aprecierea pare să implice un element de obiectivitate absent în dorință. Iar în urma acestei debarasări definitive, totale de vechile valori urmează anarhia, nihilismul. De aceea se crede că nihilismul este negare pură și atât. Este greșit! Nihilismul este o negare care așteaptă o nouă instituire de valori. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală. Cartea are în vedere prezentarea conceptelor fondatoare ale metafizicii lui Nietzsche. Acest demers poate părea firesc sau banal, însă până în momentul scrierii acestei cărți, nimeni nu credea că se poate vorbi despre o metafizică a nihilismului filosofului considerat nebun.

Conceptele metafizicii lui Nietzsche în interpretarea lui Heidegger

Conceptele cu care operează Nietzsche, prin care își construiește metafizica, ne spune Heidegger sunt: voința de putere, nihilismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea. Despre metafizică suntem lămuriți că înseamnă adevărul ființării ca atare în întregul ei. Adică metafizica prezintă tot ceea ce este (ființare în întregul ei) exact așa cum este (adevărul- care se află într-o stare de neascundere). Adevărul, spune el, este istoric, adică profund legat de contextul epocii, cu alte cuvinte va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor, motiv pentru care opera lui Heidegger are foarte multe sisteme de numire a conceptelor filosofice, de aici dificultatea traducerii și a înțelegerii sale. Pentru Heidegger metafizica va fi chiar adevărul în întregul lui. Leagă condiția adevărului de metafizică, de conceptul de „ascundere” sau „acoperire”.

„Faptul-de-a-fi-adevărat propriu λόγος ca ἀληθείᾳ vrea să spună că λέγειν ca αποφαινεσθαι fiinţarea despre care este vorba e scoasă în afară din ascunderea ei şi e făcută să se vadă ca un neascuns (αληθεζ) este des-coperită.” Martin Heidegger, Ființă și Timp, p. 44

Heidegger regăsește următoarele concepte în filosofia lui Nietzsche:

• Voința de putere: Caracterul voinței de putere de a institui valori a fost cel care i-a atras atenția lui Heidegger, reușind astfel să discearnă între nihilismul negativ și cel pozitiv: „Heidegger remarcase deja faptul că „voinţa de putere a devenit origine şi măsură a unei noi instituiri a valorilor”, făcând diferenţa dintre un nihilism negativ, înţeles ca „devalorizare a valorilor supreme” şi unul pozitiv, ce vizează depăşirea nihilismului.”voință= actul de a voi înseamnă aspirare către ceva. Putere= exercitarea forței îmi doresc să am putere, adică, ce astăzi ne spune psihologia motivațională, într-un mod ceva mai pragmatic: că trebuie să vrei un lucru să-l poți avea: să te depășești pe tine însuți. Să îți înfrângi condiția și să devii cine ești tu cu adevărat.
• Nihilismul: istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin esența lui este destinat să se ascundă. Ori nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axiologică a lumii.
• Eterna reîntoarcere a aceluiași: numește felul în care ființarea (existența) este în întregul ei, prin ea se creează întreg adevărul, prin ea puterea de voință reușește să fie
• Supraomul– este un nou purtător de dreptate, are în vedere esența/ ființa nihilist-istorică a umanității ce se gândește, este și ce se vrea într-un mod reînnoit.
• Dreptatea/ Adevărul: esența adevărului ființării/existenței/tot ceea ce este, ca voință de putere. Adică dreptatea este urmărită în tot procesul acesta. Să reînnoim mereu adevărul pentru că așa ajungem să-l trăim (în dreptate).

Prin nihilism ajungem să înțelegem că lumea așa cum este ea nu atinge punctul maxim al existenței. Tot prin ea înțelegem cât de buni suntem sau cât mai avem de lucrat.

„Elementul mai slab se precipită în jurul celui mai puternic datorită hranei deficitare; el vrea să se adăpostească, să devină pe cât posibil una cu acesta.” Este un mod de a se confirma natura lui inferioară, acestuia prin intermediul dorinței devenirii ca cel superior lui. Pe când „Elementul mai puternic, dimpotrivă, îl respinge, el nu vrea să dispară în acest mod; mai degrabă, în cursul creşterii el se scindează în două şi în mai multe părţi.” Voința de putere reprezintă. Prin voință de putere nu trebuie să înțelegem o sete de putere. „Noi, cititorii lui Nietzsche, trebuie să evităm patru contrasensuri posibile : (…) referitor la voinţa de putere (să credem că voinţa de putere înseamnă «dorinţă de a domina» sau «a vrea puterea»).”

Filosofia istoriei și concluzia

În afară de problemele legate de crearea de valori în primul rând, mulți cititori se simt încurcați de ceea ce înseamnă „pozitive” pe care Nietzsche înseamnă să le promoveze. O explicație plauzibilă pentru sentimentul persistent de unclaritate al cititorilor este faptul că Nietzsche dezamăgește așteptarea că filosofia ar trebui să ofere o relatare reductivă (sau cel puțin extrem de sistematizată) a binelui, pe linia „Plăcerea este binele”; „Singurul lucru care este cu adevărat bun este voia bună”; „Cea mai bună viață este caracterizată de liniște”. Nietzsche laudă multe valori diferite și, în principal, nu urmărește strategia stereotipic filosofică de a-și deduce judecățile evaluative de la unul sau câteva principii fundamentale.

Nu este de mirare că prea mult nihilism poate duce la sentimente de depresie și izolare. Dacă ne petrecem mult timp cu gândul la cât de inutile sunt viețile noastre. Această neconformare a realității poate să ne creeze un dezgust profund care ne aruncă într-o lume care nu vorbește aceeași limbă cu a noastră. În ciuda acestui fapt, a vă permite să cădeați sănătos (și pe scurt) să cadă în groapa disperării, care nihilismul poate părea a fi un lucru bun. Vă poate ajuta să stabiliți perspectiva și să gestionați stresul. Muncește zece ore în plus în fiecare săptămână pentru a-ți impresiona șeful dacă merită dacă nu are rost? Ar trebui să te înnebuni în fața unei competiții? Răspunsurile probabile sunt nu, iar nihilismul te poate ajuta să elimini din viață acești factori mici de stres.

Nihilismul este cel care conduce către voințța de putere prin care se instituie valori, prin care subiectul se poate afla în starea de deschidere: „nihilismul reprezintă logica gândită până la capăt a marilor noastre valori şi idealuri.”Voința de putere poate fi considerată o împlinire a subiectului (omul)  atât timp cât prin intermediul ei se poate deschide către transcendent. Voința de putere nu ridică miza condiționării omului. Cât timp voința de putere te face să părăsești de fiecare dată tot ce nu te mai poate împlini este un mod de împlinire.

Voința de putere spre o metafizică a subiectului modern

Exegeza făcută de Martin Heidegger filosofiei lui Nietzsche are miza de-a demonstra faptul că se poate vorbi despre o metafizică a filosofului în cauză. Chiar în ciuda nihilismului schemei sale filsofice. Premisa de la care pornește Heidegger este că metafizica se fundamentează pe valori. Miza nihilismului în perspectiva lui Nietzsche, ne spune Heidegger, este că valorile pot muri. Valorile sunt profund legate de contextul istoric care le generează. Evoluția omului condiționează instituirea de valori. Fiecare epocă își are propriile sale valori prin care, individul epocii respective, se raportează la viață. Contemporaneitatea are propria axă existențială pe care trebuie să o urmeze omul.

„Valorile, odată ce au fost epuizate, generează nihilismul. Valorile sunt privite organicist; ele trăiesc şi mor. Atunci când mor, ele primesc o trăsătură spectrală, care le permite să supravieţuiască, în ciuda extincţiei lor actuale.”

Ștefan Bolea, Introducere în nihilismul nietzschean, Editura Aius Printed, Craiova,  2012, p. 13;

Se raportează la valorile ca la organisme vii cu propria lor durată existențială. Pentru Nietzsche, spune Heidegger, sistemul de valori al societății pornește de la principiul organicist, societatea umană funcționează ca un organism. Răspunsul lui Heidegger nu este sincer în totalitate. Explicarea conceptelor fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche se face în funcție de modul în care răspunde întrebării fundamentale a metafizicii heideggeriene:

„De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?”, care, în vizunea lui Heidegger reprezintă, potrivit rangului ei, prima dintre întrebări, deoarece ea este cea mai vastă, cea mai adîncă şi întrebarea originară prin excelenţă.”

Martin Heidegger, Întrebarea fundamentală a metafizicii în Introducere în metafizică, traducere de Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger, Humanitas, București, 1999, p. 9;

Heidegger face ordine în opera filosofului nihlist printr-un amplu proces de redimensionare. Acesta fiind convins de faptul că sensul cuvintelor care numește realitățile, al conceptele fundamentale ale metafizicii au capacitatea de-a se ascunde. Desemnificarea cuvintelor este un proces cu extindere nelimitată. Filosoful are menirea de a scoate la iveală adevărul ființei pentru a înțelege cât mai bine ființa în întregul ei. Este nevoie de fiecare dată pentru fiecare epocă să fie oferită o nouă răstălmăcire a sensurilor ființei. Adevărul ființei se află în mod firesc într-o stare de ascundere. Pentru Heidegger metafizica va fi adevărul. Leagă condiția adevărului de metafizică, de conceptul de „ascundere” sau „acoperire”:

„Faptul-de-a-fi-adevărat propriu λόγος ca ἀληθείᾳ vrea să spună că λέγειν ca αποφαινεσθαι fiinţarea despre care este vorba e scoasă în afară din ascunderea ei şi e făcută să se vadă ca un neascuns (αληθεζ) este des-coperită.”

Martin Heidegger, Ființă și Timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003, p. 44;

Adevărul, spune Heidegger, este istoric, profund legat de contextul epocii, de aceea va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor. Starea aceasta de ascundere a adevărului ființării este un fenomen care survine și în mod natural. Metafizica lui Nietzsche este redimensionată de Heidegger ca stare de „des-coperire a adevărului” se face în funcție de sensul pe care dorește să-l ofere Heidegger, același pe care-l oferă prin problematizarea esenței metafizicii.

„Acoperirea însăşi, fie că este concepută în sensul de ascundere, de obturare sau de disimulare, are la rîndul ei o îndoită posibilitate. Există acoperiri întîmplătoare aşa cum există altele necesare, adică cele întemeiate în felul de a subzista al lucrului des-coperit. Orice concept sau orice propoziţie fenomenologică extrase originar sînt pîndite, în măsura în care sînt comunicate sub forma unui enunţ, de posibilitatea denaturării. Ele sînt transmise mai departe pierzîndu-şi înţelesul şi înrădăcinarea lor şi devin o simplă teză fără acoperire.”

Idem, pp. 47-48;

Oferă o interpretare care se pliază pe necesitățile dimensiunilor filosofiei pentru „întrebarea fundamentală a metafizicii”: „De ce este de fapt ființare, și nu, mai curând, nimic?” Heidegger spune că este o problematică ontologică, este și esenţa metafizică fundamentală a modernităţii, în mod special a nihilismul. Întrebarea privitoare la sensul fiinţei o interogație a filosofiei lui Heidegger, formulată încă de la prima sa operă importantă, Fiinţă şi timp, devine importantă tocmai pentru că Niezsche a formulat-o pentru prima dată. Întrebarea formulată de Nietzsche este esenţa nihilistă a metafizicii occidentale. De aceea este important pentru bazele sitemului filosofic heideggerian. Din această cauză sarcina de a-l interpreta pe Nietzsche, pentru a demonstra că se poate vorbi despre o metafizică a lui Nietzsche, este foarte importantă reluarea întrebării privitoare la sensul fiinţei. Redimensionarea filosofiei lui Nietzsche este importantă și pentru sistemul lui Heidegger. Se poate vorbi despre metafizica lui Nietzsche atât timp cât poate fi și o onto-logie.

Conceptele pe care își construiește metafizica, ne spune Heidegger, sunt: voința de putere, nihlismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea (ca esența adevărului ființării). Cele cinci articulări ale esenței metafizicii (Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, traducere de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p.121). Cuvântul pentru Heidegger este calea spre adevăr. Esența lucrurilor poate fi găsită prin intermediul semnificațiilor lucrului numit. Din păcate această denumire a esenței are o condiție efemeră, semnificația reală are tendința de a se ascunde. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală. Pornind de la această premisă, Heidegger, va oferi și semnificațiile elementelor de bază a metafizicii nihilismului. Prin nihilism înțelege istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin natura/esența lui este destinat să se ascundă. Nihilismul și problema ființei heideggeriene sunt interconectate.

Nihilismul este trăsătura fundamentală a istoriei europene prin care se face la răstimpuri răsturnarea tutror valorilor.(Idem, p. 14) Nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axilologică a lumii. Iar importanța acestuia, în interpretarea lui Heidegger este esențială și pentru exegeza propriei sale viziuni asupra rolului metafizicii. Morala reprezintă cauza nihlismului. Prin intermediul lui se instituie idealurile suprasensibile, care sunt inaccesibile

„viața apare astfel ca fiind inaptă și nepotrivită în cel mai înalt grad pentru transpunerea în realitate a acestor valori.”

Idem, p. 47

Pentru a deveni accesibile, spune Heidegger, valorile trebuie luate din mediul acesta inaccesibil:„Odată cu devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie înlăturat, înainte de toat e, locul în care se află aceste valori, adică suprasensibilul subzistent în sine.” (Idem, p. 49) Prin nihilism se ajunge la o interogație fundamentală:

„Ce valoare are întregul ființării?” Prin nihilismul activ se trece mai departe de modul în care se prezenta viața până în prezent. Adevărul este starea de neascundere, în esență reprezintă scoaterea din starea de ascundere. Acesta pornește de la ființarea căreia adevărul îi permite să iasă din starea de ascundere, aceasta este determinată potrivit cu esența adevărului. De aceea va lua forme diferite. Adevărul este întotdeauna istoric iar umanitatea trebuie de fiecare dată să-l redimensioneze, fiind modul prin care îl păstrează. Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”. (Idem, p. 10)

Esența unitară a metafizicii, care este socotită adevăr, este strâns legată de întregul ființării, particularitatea pe care o deține esența adevărului, istoria pe care o cunoaște adevărul și umanitatea situată în adevăr cu menirea de-al păstra (Idem, p. 12). Pentru Heidegger condiția esențială a unui gânditor este sctrict legată de modul în care, atunci când este invitat să păstreze prin gândire adevărul, reușește să „păstreze prin gândire adevărul, vine să articuleze, să întemeieze să comunice și să păstreze adevărul” (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 12)

Iar acest mod de a prelua și a reda adevărul este de fapt modul prin care pregătește locul unei umanități în istorie (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 13). Pentru Heidegger orice gândire metafizică trebuie să fie onto-logie, trebuie să trimită către condiția ființei, gândind ființa o putem găsi. Doar ruptura dintre cuvânt și realitate ne îndepărtează de ființă, singurul subiect demn pentru căutările noastre. Prin eterna reîntoarecere a aceluiași Heidegger înțelege modul în care ființarea este în întregul ei. Eterna reîntoarcere a aceluiași reprezintă ajungerea la prezență printr-o mișcare în circuit. Scopul acesteia este să asigure „posibilitatea permanentă a exercitării puterii ca putere” (Idem, p. 58). Supraomul este un nihilist, prin el se neagă întreaga tradiție.

Voința de putere ca viață este foarte simplu de urmărit pentru Nietzsche cel mai slab va dori mereu să fie precum cel puternic. Pentru el este foarte ușor de distins dintre cel puternic, cel care va prefera mereu diversitatea, și cel slab care va prefera mereu unitatea. Superioroitatea constă în independență, fapt ce conferă și libertatea alegerilor variate:

„Cu cât este mai mare impulsul spre unitate, cu atât mai mult putem conchide cu privire la prezenţa aici a slăbiciunii; cu cât mai mare impulsul spre varietate, diferenţă, descompunere interioară, cu atât mai multă forţă.”

De partea cealaltă, spune Nietzche, „Elementul mai slab se precipită în jurul celui mai puternic datorită hranei deficitare; el vrea să se adăpostească, să devină pe cât posibil una cu acesta.” Este un mod de a se confirma natura lui inferioară, acestuia prin intermediul dorinței devenirii ca cel superior lui. Pe când „Elementul mai puternic, dimpotrivă, îl respinge, el nu vrea să dispară în acest mod; mai degrabă, în cursul creşterii el se scindează în două şi în mai multe părţi.” Voința de putere reprezintă. Prin voință de putere nu trebuie să înțelegem o sete de putere.

„Noi, cititorii lui Nietzsche, trebuie să evităm patru contrasensuri posibile : (…) referitor la voinţa de putere (să credem că voinţa de putere înseamnă «dorinţă de a domina» sau «a vrea puterea»).”

Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999, p. 412

Pentru Nietzsche voința de putere este importantă pentru împlinirea unei epoci. Dar voința de putere se poate aplica devenirii particularului. Prin această voință omul va fi mereu în căutarea a ceva ce este mai bun decât el. Reprezintă modul prin care își face mereu un ideal, fiind mereu într-o continuă devenire. Heidegger extinde această arie a acțiunii voinței de putere, aceasta este motorul a tot ce ființează pentru devenire: toată fiinţarea nu este altceva decît voinţă de putere.” (Martin Heidegger, Metafizica…, p. 56). Voința de putere trebuie înțeleasă prin raportare la ființarea ca atare, Caracterul nelimitat al voinței de putere stă tocmai în faptul că nu reprezintă setea de putere:

„voinţa de putere instituie condiţiile conservării şi intensificării sale sub forma punctelor de vedere, în speţă instituie valori.”

Idem

Este un mod de a determina evoluția. Dacă ar fi fost o simplă dorință de a avea puterea ar fi trebuit ca până la ea se vrei ceva anume, ar fi avut ceva prestablit. Prin voința de putere se înțelege „aspirație către posibilitatea exercitării forței”, este esența cea mai intimă a ființării ființei”. Prin ea înțelegem mai întâi „aspirația către posibilitatea exercitării forței” care este o aspirație către posedarea puterii. Caracterul voinței de putere de a institui valori a fost cel care i-a atras atenția lui Heidegger, reușind astfel să discearnă între nihilismul negativ și cel pozitiv:

„Heidegger remarcase deja faptul că „voinţa de putere a devenit origine şi măsură a unei noi instituiri a valorilor”, făcând diferenţa dintre un nihilism negativ, înţeles ca „devalorizare a valorilor supreme” şi unul pozitiv, ce vizează depăşirea nihilismului.” Nihilismul este cel care conduce către voințța de putere prin care se instituie valori, prin care subiectul se poate afla în starea de deschidere: „nihilismul reprezintă logica gândită până la capăt a marilor noastre valori şi idealuri.”

Voința de putere poate fi considerată o împlinire a subiectului (omul) atât timp cât prin intermediul ei se poate deschide către transcendent. Voința de putere nu ridică miza condiționării omului. Cât timp voința de putere te face să părăsești de fiecare dată tot ce nu te mai poate împlini este un mod de împlinire.

Dasein-ul reușește de a ieși din griul cotidian, prin care devine conștient de sine, reușește să iasă din starea de a fi cu ceilalți spre deschiderea spre ființă. Prin intermediul voinței de putere se deschide către ființă, iar asta oferă omului modalitatea situării în condiția specifică lui, atinge autenticitatea condiției sale. Esența omului va fi atinsă, prin intermediul voinței de putere, pentru că trimite către valori, către nevoia de a regăsi și institui ordinea axiologică autentică. Voința de putere, în concepția lui Heidegger poate să ofere libertatea necesară pentru subiect (omul) de a se deschide către universal. Iar universalul va fi cel care îi redă condiția lui umană. Acționează ca „voința-de-a-avea-conștiință” prin care Dasein-ul este chemat să lase să acţioneze în el „sinele cel mai propriu”. Reconsiderarea valorilor este în strânsă legătură cu necesitatea instituirii discernământului.

Este un alt mod de asumare, prin care se face o lepădare a unui fals sine, doar așa fiind posibilă deschiderea către alte valori, pe care le poate accesa prin intermediul apelului la universal (Ființă). Prin intermediul ei omul reușește să situeze în timp, îl trimite către interogarea spre orizontului axiologic al epocii în care există: „[…] ori de cîte ori Dasein-ul înţelege şi explicitează în chip spontan ceva precum faptul-de-a-fi, el o face pornind de la timp. Acesta trebuie adus la lumină şi conceput în chip natural ca orizont al oricărei înţelegeri şi explicitări a fiinţei. Pentru ca acest lucru să ne fie limpede, este nevoie de o explicare originară a timpului ca orizont al înţelegerii fiinţei, şi anume pornind de la temporalitate ca fiinţă a Dasein-ului înţelegător de fiinţă” Interogația asupra esenței Dasein-ului, înțeles ca ființarea anume prentru care modul autentic de a fi este miza existenței sale, deschisă prin intermediul interogației asupra valorilor primite ca dat, oferă libertatea gândirii, nihilismul pozitiv care trimite spre cercetare.

Pentru Heidegger voința de putere are o importanță crucială în modul său de-a prezenta raportarea Dasein-ului la sine. Acesta reușind doar prin intermediul lumii să caute autenticitatea existenței sale:„Tocmai lumea ca proiecţie totalizatoare a Dasein-ului, premergătoare oricărei raportări, dar care totodată face posibilă raportarea constantă a omului la fiinţarea care nu este el însuşi (lucrurile materiale şi vieţuitoarele), precum şi la fiinţarea care este el insuşi (ceilalţi oameni şi el insuşi), determină in primă instanţă existența omului.”

Voința de putere este specifică omului, acesta poate să simtă nevoia unei reactualizări, prin ea se trimite către adevărata ființă. Este modul prin care Daisen-ul este pus în fața interogării metafizice, esențială pentru descoperirea esenței trăirii sale, a originalității sale. Este calea prin care subiectul depășește prejudecata înțelegerii ființării: „Atunci când în epoca modernă, subiectul, spiritul, persoana sunt aduse în planul interogării, înțelegerea ființei lor are ca punct de plecare tot ființarea inerțială în calitatea ei de a fi reprezentată s‐a rămas la prejudecata potrivit căreia gândirea este înțeleasă pornind de la actul vederii iar ființa în genere ca fapt‐de‐a‐fi‐în‐fața‐ ochilor.” Metafizica propusă de Heidegger se face pornind de la subiect, de la Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume. Este plasarea subiectului în centrul lumii, modul prin care poate să interogheze ființa prin prisma existenței sale istorice. Subiectul va trebui să se raporteze la ce-l înconjoară în funcție de posibilitatea descoperirii propriei sale autenticități. Împlinirea subiectului se face printr-un umanism care leagă existența de gândirea care „se abandonează ființei şi se lasă revendicată de ea pentru a rosti adevărul ființei”.

Bibliografie

1. Bolea, Ștefan, Introducere în nihilismul nietzschean, Editura Aius Printed, Craiova, 2012;
2. Deleuze, Gilles, Nietzsche, traducere Bogdan Ghiu, note şi prefaţă de Bogdan Ghiu, Editura All Educational, 2002, Bucureşti;
3. Heidegger, Martin, Ființă și Timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003;
4. Heidegger, Martin, Introducere în metafizică, traducere de Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger, Humanitas, București, 1999;
5. Heidegger, Martin, Metafizica lui Nietzsche, traducere de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005;
6. Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Editura Politică, București, 1988;
7. Nietzsche, Friedrich, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999;
8. Pöggeler, Otto, Drumul gândirii lui Heidegger, traducere de Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 1998.

Voința de putere a lui Nietzsche – nucleu metafizic

Operele scrise de Nietzsche (15 octombrie 1844, Röcken – d. 25 august 1900, Weimar) sunt considerate în ziua de azi unele dintre cele mai cunoscute lucrări din domeniul filosofiei. În ciuda realității de azi, a fost un moment în istorie când întreaga lui muncă a căzut, în mod deplorabil, în dizgrație. După ce a înnebunit, în anul 1890, ideile lui Nietzsche au fost asociate cu valul înarmării, aflat în plină creștere, din Europa. Cu toate acestea avântul acesta militarist a murit o dată cu masacrul din timpul Primului Război Mondial (nu pentru mult timp). Într-adevăr idealurile sale erau ușor de integrat cauzei războiului. Faptul că mare parte din veteranii Primului Război Mondial au format apoi fundația nazismului, care a caracterizat cel de-Al Doilea Război Mondial, face ca ideile filosofului german să fi fost din nou asimilate ideologiei naziste. Astfel, ororile care aveau la bază nazismul sau fascismul, au fost în mod, mai mult sau mai puțin, direct asimilate gândirii nihiliste a lui Nietzsche. Ba mai mult, fasciștii din toată Europa au considerat că urmează etica războinică a filosofului german^[1].

Conceptul voinței mai departe de prejudecata nazistă

În lucrarea sa, Voință de putere (der Wille zur Macht Enciclopedie), spune despre socialiști că sunt superficiali, se simte faptul că îi disprețuia, considerând că ei exploatau ceea ce pentru el era reprezentarea neautentică a culturii. Utopia socialistă era pentru el un vid al culturii și nu victoria acesteia în lume. Nietzsche avea un simț foarte fin în detectarea ipocriziei și infatuării, reușea să descopere foarte repede minciuna. În ciuda faptului că mulți adepți ai fascismului și nazismului priveau, aparent, cu interes către „icoanele culturii germane”, atât de apreciate de filosof, la o mai atentă privirea se poate constata că nu era o admirație veritabilă. Iar cel mai ușor de observat este în relația lor cu muzica lui Wagner (considerat de Nietzsche un artist complet, salvatorul artei dionisiace, vezi „Naşterea tragediei”, 1872). Putem deduce faptul că Hitler idolatriza în Wagner chiar ceea ce filosoful ura cel mai mult.^[2]

Voința de putere reprezintă nucleul filosofiei lui Nietzsche, potrivit viziunii filosofului Martin Heidegger, a cărui premisă hermeneutică în nihilismul nietzschean este faptul că se poate vorbi propriu-zis despre o filosofie numai în cazul vorbim despre o metafizică (dacă avem o schema). Hermeneutica și aranjarea făcute de Martin Heidegger filosofiei lui Nietzsche au miza de-a demonstra că putem vorbi despre o metafizică a filosofului. Heidegger susține că nihilismului este de fapt cel mai important sistem filosofic, având în vedere că propune un mod anume prin care societate și omul în sine se raportează la valorile esențiale. Nietzsche este mai mult un moralist, privit din această perspectivă. Are un sistem de valori pe care îl propune omului pentru împlinirea lui ca individ. Susținea că valorile sunt istorice, că fiecare operă își are propriile sale valori, iar, în viziunea lui, mediul conferit de societate este important în ce ține de împlinirea individuală.

Nietzsche a fost foarte important pentru dezvoltarea filosofică a lui Heidegger, mai ales în mijlocul anilor 1930. În această perioadă Heidegger a ținut o prelegere despre Nietzsche și s-a concentrat o mare parte asupra întrebării esențiale a nihilismului. A pus întotdeauna accent mare pe lumea fizică, experiența umană și simțuri, la fel ca Nietzsche. Lucruri ce ar trebui să le avem în vedere când reflectăm asupra conceptului de nihilism.

Potrivit viziunii lui Heidegger metafizica este bazată pe valori. Nihilismul lui Nietzsche, precizează Heidegger, nu ar exista fără de premisa conform căreia valorile pot muri. Valorile sunt inerente contextului istoric, epocile își generează propriul sistem valoric. Iar modul în care se raportează omul la viață condiționează instituirea de valori. Fiecare epocă își are propriile sale valori prin care, individul epocii respective, se raportează la viață. Contemporaneitatea are propria axă existențială pe care trebuie să o urmeze omul.

Pentru Nietzsche valorile sunt entități vii sisteme organice cu propria lor durată existențială. Pentru Nietzsche, spune Heidegger, sistemul de valori al societății pornește de la principiul organicist, societatea umană funcționează ca un organism.

„Valorile, odată ce au fost epuizate, generează nihilismul. Valorile sunt privite organicist; ele trăiesc şi mor. Atunci când mor, ele primesc o trăsătură spectrală, care le permite să supravieţuiască, în ciuda extincţiei lor actuale.” 

Ștefan Bolea, Introducere în nihilismul nietzschean

„Voința de putere” este un concept central în filosofia lui Friedrich Nietzsche, reprezentativ atât pentru filosofia germană cât și pentru filosofia din secolul al XIX-lea în general. Este considerată o forță irațională, prezentă în toți indivizii, care poate fi direcționată spre diferite scopuri. Filosoful a explorat ideea voinței de putere de-a lungul vieții sale, privită ca din mai multe perspective, ca principiu psihologic, biologic sau metafizic. Voința de putere este, de asemenea, una dintre cele mai neînțelese idei ale lui Nietzsche. Motiv pentru care a reprezentat un punct intens speculat în parcursul

La vârsta de 20 de ani, Nietzsche a citit Lumea ca voință și reprezentare de Arthur Schopenhauer și a căzut sub vraja sa. Schopenhauer a oferit o viziune profund pesimistă asupra vieții, iar în centrul ei a fost ideea că o forță irațională, orbitoare, neîncetată, pe care a numit-o „Voință” constituia esența dinamică a lumii. Această Voință cosmică se manifestă sau se exprimă prin fiecare individ sub forma poftei sexuale și a „voinței de viață” care poate fi văzută în întreaga natură. Este sursa multor nenorociri, deoarece este în esență nesetabilă. Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru a-ți reduce suferința este să găsești modalități de relaxare, de ajungere la acalmie. Aceasta este una dintre funcțiile art.

În prima sa carte, Nașterea tragediei, Nietzsche postează ceea ce el numește un impuls „dionisiac” ca sursă a tragediei grecești. La fel ca și Voința lui Schopenhauer, este o forță irațională care se ridică din originile întunecate și se exprimă în frenezii sălbatice de beție, abandon sexual și festivaluri de cruzime. Noțiunea sa ulterioară despre voința de putere este semnificativ diferită, dar păstrează ceva din această idee a unei forțe profunde, pre-raționale, inconștiente, care poate fi valorificată și transformată pentru a crea ceva frumos.

Voința de putere ca principiu metafizic

Nietzsche se gândea să scrie o carte intitulată „Voința de putere”, dar nu a publicat niciodată o carte sub acest nume. După moartea sa, însă, sora lui Elizabeth a publicat o colecție de note nepublicate, organizate și editate de ea însăși, intitulată „Voința de putere”. Nietzsche își revede filozofia recurenței eterne în „Voința de putere”, idee propusă mai devreme în Știința voioasă. Unele secțiuni ale acestei cărți arată clar că Nietzsche a luat în serios ideea că voința de putere ar putea fi un principiu fundamental care funcționează în întregul cosmos. Secțiunea 1067, ultima secțiune a cărții, rezumă modul de gândire al lui Nietzsche despre lume ca fiind „un monstru de energie, fără început, fără sfârșit… lumea mea dionisiacă a auto-creației veșnice, auto-distrugerii veșnice.”

[1] Informații preluate din Stevenson, Mathew Nietzsche and the Nazis, Antipodes or Ideological Kin?: Articulating Chasms and Connections, ProQ uest LLC, Montana, 1996;
[2] Op. cit.

Metafizica lui Nietzsche, Martin Heidegger

De ce propun cartea de mai jos? Pentru că nu ar fi existat așa cum îl știm azi fără Heidegger.

Am fi avut un posibil bun filosof, întemeietor al nihilismului, dacă Heidegger nu ar fi muncit ca un apucat să pună în ordine opera filosofului controversat, iubit și hulit deopotrivă: Friedrich Wilhelm Nietzsche. Înainte de a citi: Cuvântul pentru filozof este calea spre adevăr. Omul a denumit totul la începutul întemeierii limbii în funcție de esența descoperită în lucrul numit. Din păcate această denumire a esenței are o condiție efemeră, semnificația reală are tendința de a se ascunde. De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală.

Cartea are în vedere prezentarea conceptelor fondatoare ale metafizicii lui Nietzsche. Acest demers poate părea firesc sau banal, însă până în momentul scrierii acestei cărți, nimeni nu credea că se poate vorbi despre o metafizică a nihilismului filosofului considerat nebun.Conceptele cu care operează Nietzsche, prin care își construiește metafizica, ne spune Heidegger sunt: voința de putere, nihlismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea.

Despre metafizică suntem lămuriți că înseamnă adevărul ființării ca atare în întregul ei. Adică metafizica prezintă tot ceea ce este (ființare în întregul ei) exact așa cum este (adevărul- care se află într-o stare de neascundere). De ce stare de neascundere? Pentru că în terminologia heideggeriană nu există minciună, există lucruri nerevelate, ascunse de alte lucruri și semnificații.

Adevărul, spune el, este istoric, adică profund legat de contextul epocii, cu alte cuvinte va trebui ca mereu să existe o împrospătare a lucrurilor, a semnificațiilor, motiv pentru care opera lui Heidegger are foarte multe sisteme de numire a conceptelor filosofice, de aici dificultatea traducerii și a înțelegerii sale.

ființare (Multiplu) și ființă (Unversal) relația 1-Multiplu.

1. Voința de putere: este caracterul fundamental al ființării, de la ea provine orice explicitare a lumii, dat fiind că voința de a avea putere este cea care instituie valori- ea este ființa (esența) ființării (a lucrurilor ce sunt, a existenței în sine, ex.: o cană, un pahar, un ciorap). Ea dă tonul axiologic al lumii: „esența este totodată și scopul”, mergem în spre interior, în spate spre adevărul gol goluț

2. Nihilismul: istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin natura/esența lui este destinat să se ascundă. Ori nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axilologică a lumii. Fiecare epocă cu valorile sale.

3. Eterna reîntoarcere a aceluiași: numește felul în care ființarea (exitența) este în întregul ei, prin ea se creează întreg adevărul, prin ea puterea de voință reușește să fie

4. Supraomul– este un nou purtător de dreptate, are în vedere esența/ ființa nihilist-istorică a umanității ce se gândește, este și ce se vrea într-un mod reînnoit.

5. Dreptatea: esența adevărului ființării/existenței/tot ceea ce este, ca voință de putere. Adică dreptatea este urmărită în tot procesul acesta. Să reînnoim mereu adevărul pentru că așa ajungem să-l trăim (în dreptate).

Câteva completări:

voința de putere:

– voință= actul de a voi înseamnă aspirare către ceva, îți dorești să…

– putere= exercitarea forței––––> îmi doresc să am putere, adică, ce astăzi ne spune psihologia motivațională, într-un mod ceva mai pragmatic: că trebuie să vrei un lucru să-l poți avea: să te depășești pe tine însuți. Să îți înfrângi condiția și să devii cine ești tu cu adevărat.

nihilismul: devalorizarea valorilor supreme este primul pas în instituirea unui nou sistem moral: „ Odată cu devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie înlăturată înainte de toate locul în care se află aceste valori.” p. 49