În dialog cu Ana-Maria Murariu despre viață și poezie

Despre Ana Maria Murariu (n. 2002 Suceava ) v-am mai povestit câte ceva pe blog cu altă ocazie, în care prezentam poete care nu au publicat în volum, a căror poezie este foarte frumoasă și merită citită, să aflați cum este poezia ei puteți citi aici. Studentă în anul doi la Facultatea de Litere din Iași și o foarte bună și dedicată cititoare și scriitoare de poezie, am întâlnit-o cumva, undeva într-un colț virtual de literatură m-am întâlnit cu poezia ei care îți trezește sufletul. Nu sunt patetică în general și nici nu voi încerca să o fac acum, tot ce vreau să spun este că mai jos a răspuns întrebărilor mele o fată minunată.

Interviul a constat într-o listă de 10 întrebări, la care Ana-Maria a răspuns în scris, fapt ce se poate să fi întrerupt puțin cursivitatea scrisului ei (fascinant, expresiv și metaforic), a avut dreptul să nu răspundă unei întrebări dacă nu a vrut (fapt ce nu s-a întâmplat). Pentru că a avut bunăvoința să împărtășească gândurile sale cu noi, a avut dreptul să mă (și să ne) întrebe ceva la rândul ei. Acum să vedem cine este poeta Ana-Maria Murariu.

În dialog cu Ana Maria Murariu despre viață și poezie

1. Te numeri printre poeții tineri nedebutați pe care îi citesc constant în diverse cenacluri online și pe diferite alte canale, am văzut că poeziile tale au apărut deja în diverse publicații de gen. Ai un stil al tău personal, iar asta e ceva foarte important, deja e un pas mare spre concretizarea unui volum de poezie. Mă interesează care a fost primul tău contact cu poezia. Ce anume a declanșat poeta din tine și când anume ai început să scrii?

Cred că înainte să răspund la întrebarea ta, ar trebui să-ţi mulţumesc pentru că mă consideri poetă (eu nu m-aş numi poetă încă şi poate n-am s-o fac niciodată). Cât despre stil, nici nu mi-am dat seama că e diferit. Inima a dictat, eu am scris. Aşa se naşte poezia mea (dacă se poate numi poezie).

Nu reţin exact când am început să scriu. Ştiu doar că prin liceu am luat de mână poezia ca să mai scap de gânduri. Scriam mereu versurile pe caiete de matematică (acum că mă gândesc la asta, cred că am ales caietele de matematică pentru că mă simţeam eu închisă între patru pereţi şi voiam să se simtă şi versurile mele la fel). Scriam doar în rime, fugeam de versul alb şi acum fug de rime (sau ele de mine, mai bine spus).

E greu de spus ce (sau cine) anume a scos la iveală poeta din mine. Poate eu însămi sunt cauza. Poate că n-am mai suportat să aud gândurile cum ţipă în capul meu şi le-am aşternut pe hârtie ca să îi dea ei dureri de cap. Poate că n-am avut (şi n-am) curajul să-mi arăt durerea şi de asta o transform în poezie. Ori poate evit să-ţi răspund la întrebare cu sinceritate pentru că nu mi se pare corect să dau vina pe cineva (nu scriu de plăcere de fiecare dată, scriu doar ca să nu explodez; ca să nu-i rănesc pe cei din jur).

2. Pentru că suntem la capitolul poezie, nu pot să nu te întreb de unde vine inspirația? Curiozitatea mea se naște din faptul că ai poezii care frizează tragismul în toate formele lui.

Inspiraţia vine mereu din tragedii, din amintiri de care încerc să scap (dar se ţin ca un scai de inima mea), din moarte, din viaţă, din natură. Vine de peste tot (numai din lucruri frumoase nu), cum îmi spunea mie cineva. Numai că uneori nu aş numi-o inspiraţie, ci doar durere. 

Spui că eşti curioasă din cauza tragismului prezent în poezia mea. Nu ştiu dacă pot să-ţi hrănesc curiozitatea. Despre unele lucruri mi-e frică să vorbesc. Pot doar să-ţi spun că n-aş vrea să existe acest tragism. După ce scriu o astfel de poezie şi o recitesc a doua zi, mă simt ca un criminal cu toate că ştiu că am vrut doar să mă apăr de propriile gânduri.

Am fost întrebată la un cenaclu unde încape atâta durere într-o viaţă de 19 ani. N-am ştiut ce să răspund.

Tu mă întrebi de unde vine inspiraţia. Ştiu ce să răspund, dar nu ştiu cum s-o fac ca să nu par o victimă. Aşa că mă rezum la a-ţi spune că inspiraţia vine doar dacă se rupe ceva în mine (şi se întâmplă destul de des).

3. Am observat la cei de vârstă apropiată cu tine că scriu despre traume, pierderi, abuzuri în familie, aveți foarte mult curaj, atingeți subiecte care sunt încă „tabu” în România. Vezi în poezie o cale spre vindecare?

Tu îl numeşti curaj, eu îl consider laşitate. Să te ascunzi în spatele unor versuri în loc să spui cu voce tare tot ce simţi. În loc să strigi după ajutor, doar stai şi scrii despre lucruri care dor crezând că te vei simţi mai bine. Dar nu e aşa (cel puţin pentru mine). Poezia nu e o cale spre vindecare, e doar un mod de a te minţi că nu vei mai fi bântuit de trecut dacă îl arunci pe o hârtie. Mă doare toată poezia mea. Mă doare să scriu despre oameni pe care îi iubesc (chiar dacă mă fac să plâng), despre oameni care mi-au fost luaţi de moarte sau despre oameni care pur şi simplu au plecat.

Poezia nu e un paracetamol pe care îl iei ca să treacă răceala. E un cuţit care lasă cicatrici pe inimă. Şi mi-e frică să nu mă omoare propria poezie.

Ce poeți și poete te inspiră? Ne poți recomand câteva nume preferate din poezia română (și nu numai)?

Primul poet care îmi vine în minte când cineva mă întreabă asta este Radu Vancu. Psalmii pe care i-a scris sunt cu mine peste tot (numai la cimitir nu i-am luat cu mine până acum). Imaginea cu acel câine lingând pe faţă o fată lovită de un jandarm e atât de vie în mintea mea încât mi se pare că eu sunt acea fată, câinele e Luna (o bombonică de animăluţ) şi jandarmul e tata. Imagini de genul acesta mă inspiră. Poeţi (şi oameni) ca Radu Vancu mă inspiră. Pentru că şi el vede încă frumuseţea în ciuda durerii.

Dar nu doar Radu Vancu mă inspiră. Dacă vorbim despre poete, Ramona Boldizsar (recunosc că nu i-am citit încă volumul de poezie, dar fac tot ce pot să-l citesc şi eu). De ce ea? Pentru că într-o lume în care tehnologia ne-a hipnotizat pe toţi, ea menţine poezia (şi nu numai) vie. Sâmbetele când citeşte poezie mă inspiră (de fapt, îmi inspiră sufletul să fie fericit), mă fac să cred că mai există speranţă (şi că ea stă ascunsă în poezie).

Cât despre recomandări, nu ştiu ce să răspund pentru că nu vreau să omit pe cineva. Dar îmi asum riscul. Cred că printre preferaţii/preferatele mele se numără Radu Vancu, Svetlana Cârstean, Şerban Axinte, Vlad Muşat (al cărui nou volum îl aştept cu drag), Marcel Vişa, Claudiu Komartin, Nichita Stănescu (fără el nu se poate), Leonard Cohen, Edgar Allan Poe, Ana Blandiana, şi mai sunt multe nume de înşiruit dar oboseala a decis să mă opresc aici.

5. Cât de curând te gândești să debutezi în volum?

Nu eşti prima persoană care mă întreabă asta, Claudia. Ştii, întrebarea asta doare. Nu vreau să public vreun volum vreodată şi nu cred că o să mă răzgândesc. Aştept ziua când o să pot fi fericită ca să renunţ la poezie (şi mi-e teamă că acea zi nu va veni curând).

,,Numai oamenii rupţi pot scrie lucruri invincibile”. Aşa spune Radu Vancu. Şi dacă mă voi răzgândi şi voi dori să public vreun volum de poezie, ăsta va fi titlul.

6. Vrei să te limitezi cu scrisul doar la poezie? Ai scris sau îți dorești să scrii și proză?

Nu există limite când vine vorba despre artă (cred). Am scris şi încă scriu şi proză (cel mai adesea în franceză). Încep idei de romane şi le las baltă doar pentru că mi-e frică să nu mă transform cu adevărat în personajele pe care le creez.

Începusem un roman despre o fată dintr-un ospiciu şi o umbră care nu-i aparţinea. Am ambadonat-o doar pentru că umbra aia începuse să devină reală. S-a desprins dintre pagini şi acum mă urmăreşte tot timpul (sau o fi doar imaginaţia mea). ,,de ce umbra mea stă în aceeaşi cameră cu mine tot timpul?”, scrie Svetlana Cârstean într-un poem. Şi eu mă întreb de ce umbra asta care nu-mi aparţine stă mereu pe umerii mei.

Am deviat de la subiect, să mă ierţi. Dar da, scriu şi proză, scriu şi scrisori pentru Nichita.
Numai că uneori aş vrea să nu mai scriu.

7. Știu că urmezi Facultatea de Litere din Iași, ce înseamnă pentru tine studiile filologice, de ce ai ales facultatea asta?

Nu ştiu de ce am ales facultatea asta. Poate pentru că nu voiam să renunţ la literatură ori poate că aici mă simt eu însămi. Greu de spus. Ştiu doar că am vrut să devin pompier dar din motive medicale nu se poate, aşa că am decis să devin pompier de suflete. Să sting durerile ce ard în oameni.

Studiile filologice înseamnă pentru mine o portiţă spre a-mi atinge visul mai repede. Şi, desigur, ele reprezintă o călătorie (e destul de interesant să te plimbi prin lingvistică, prin morfologie şi sintaxă, ca mai apoi să ajungi prin literatură şi prin istoria limbii).

8. Ce profesie îți propui să ai? Ți-ai dori sau ți-ai dorit vreodată să devii profesoară?

Când eram mică, îmi doream să devin profesoară. Să pot modela oamenii în oameni adevăraţi. Până să mi se bage în cap ideea că ar fi bine să devin medic. Am zis ok, medic să fie. Am mers la liceu pe un profil real cu gândul să ajung cândva un medic de succes. Până când am decis să devin pompier. Şi bineînţeles că visele nu devin realitate oricât de mult am vrea. Mi-am lăsat visele să se ofilească într-un salon îngust dintr-un spital. Şi nu mă mai întorc acolo ca să le salvez.

Am realizat că universul vrea să devin profesoară. Că asta mi se potriveşte. Aşa că asta voi face. O să devin o profesoară care să îi înveţe pe copii să fie oameni. Apoi o să-i învăţ şi tainele unei materii. Iar ei o să mă înveţe să fiu din nou copil.

9. Ce grupuri poetice, publicații/ reviste/ pagini de Facebook/ conturi de Instagram care ne fac să iubim poezia ne recomanzi? Unde te putem citi, unde ai mai publicat până acum?

Recomand cu căldură pagina Noise Poetry (care se găseşte şi pe instagram). Apreciez toată munca lui Marian Mihai de a promova poezia tinerilor nedebutaţi, de a promova poeţi şi poete care deja au publicat, de a ne oferi traduceri ale unor poeţi despre care probabil nici nu ştiam. De asemenea, pagina O mie de semne şi Parnas XXI şi altele al căror nume nu îl reţin acum.

Un grup poetic pe care l-aş recomanda este Jurnal Poetic. Primeşti o critică destul de constructivă atunci când este cazul şi ai ocazia să descoperi oameni în care se ascunde poezia. Să nu uit de Ramona Boldizsar. Dacă există un om pe lumea asta care să te facă să iubeşti poezia, ea e omul potrivit. Mereu înconjurată de poezie încât mă mir că nu a devenit ea însăşi o poezie. Să nu uităm de elefantul de bibliotecă, ai văzut ce articole faine scrie? Eu am văzut şi îl recomand cu drag. Stârneşte poftă de citit.

De găsit, mă găsiţi pe Noise Poetry, pe Parnas XXI, într-o revistă din Peru (Kametsa), pe grupul de poezie Poeţi analfabeţi (aici postez poeme cel mai des).

Mă găsiţi printre hârtii. So, dacă aveţi nevoie de ceva, Ana e aici.

10. Iar la final vreau să ne spui unde vezi tu poezia, care crezi că a ajuns să fie rolul ei în viețile noastre?

Eu nu văd poezia, eu o simt. Poezia trebuie simţită. Trebuie să ne uităm în spatele cuvintelor ca să descoperim mesajul. Poezia ne ţine în viaţă, cel puţin asta cred eu. Ne trage de mână când vrem să ne aruncăm în hău. Ne ajută să scăpăm de gândurile toxice. E vocea noastră atunci când nu putem vorbi.
Poezia e ca o mamă şi noi îi sugem laptele până sufletul devine din negru alb. Ăsta e rolul ei, să ne purifice sufletele.

Şi aş vrea să te întreb şi eu pe tine (de fapt, pe toţi cei care vor citi acest interviu), de câte ori ai simţit că poezia te strânge în braţe? Pentru că eu am impresia că poezia ne strânge în braţe mai des decât o fac oamenii.

Ca să îți răspund la întrebare, poezia reprezintă până la urmă expresia reală a sentimentelor și a gândurilor celui ce o scrie, prin urmare poezia ne îmbrățișează cu adevărat.

În dialog cu Ana Maria Murariu despre viață și poezie