Voiam să scriu articolul acesta de mai mult timp, doar că este destul de riscant, dat fiind că trebuie să vorbesc despre poezia unor poete care, în ciuda faptului că sunt active în lumea literară contemporană, publicând pe diverse grupuri de gen sau în mai multe publicații, nu au apărut efectiv în volum, iar poezia lor nu are o viziune ceva mai restrictivă sau conceptualizată despre care ai putea să îți formezi și să exprimi o opinie. Riscul se naște tocmai din faptul că trebuie să creezi pentru tine un fel de volum fictiv asupra căruia să vii cu anumite păreri mai mult sau mai puțin critice (?).
Poetele care urmează să fie enumerate mai jos îmi sunt foarte dragi, m-au surprins fie prin mesajul bine închegat, fie prin precocitatea puterii lor creatoare. Am fost captivată de expresivitatea lor ieșită din comun și originalitatea perfect îmbinată cu bizareria. Din punctul meu de vedere poetele Ana Maria Murariu, Miruna Romanciuc, Gabriela Alexandru și Ella Poenaru reușesc să ofere un mesaj poetic actual fără să epateze sau să folosească imagini a căror semnificație să fie superfluă.
Nu știu cum altfel să organizez lista prezentării lor decât urmând un fir cronologic, pornind de la cea mai nouă poetă până la cea mai experimentată. Dat fiind că mă leagă anumite sentimente de fiecare în parte, oricum doza de subiectivism este una destul de crescută (ca în cazul oricărei critici, chiar și a unei simple wanna be).
Pe Ana Maria Murariu
nu mai știu cum am reușit să o descopăr pe facebook, nu știu dacă a fost pe Poesis XXI sau pe Jurnal Poetic (două grupuri de tip cenaclu poetic pe care le recomand cu toată căldura). La ea m-a impresionat precocitatea și constanța în propriul său limbaj poetic, reușește să îmbine foarte bine concepte existențialiste cu un limbaj care nu este cumva contaminat de cuvinte kitsch, în ideea că nu folosește cu tot dinadinsul limbajul postumanist, dar iese ceva actual.
Își dozează foarte bine cuvintele și de fiecare dată urmează absolut impecabil firul logicii, este o poezie confesională cu puternice accente de tragism și pare să fie o poetă nostalgică, la care regăsim atât conceptele și stilul neoromantic cât și imagini ale traumei („Mi-aș fi dorit ca mama să fi fost un fluture/ să poată zbura atunci când palma tatei ar fi vrut/ să îi strice albul pielii să poată suprima furia tatei atunci când piperul lipsea de pe masă/ să poată să plângă prin culori ce poate ar fi îmblânzit sufletul tatei”), trimiteri spre poezia simbolistă și neomodernistă deopotrivă. Iar rezultatul este o expresivitate ieșită din comun, transmite și șochează fără să facă abuz de cuvinte mari, iar asta la o tânără poetă este absolut de admirat.
Cred că reușita Anei Maria Murariu se naște din faptul că nuanțează realitatea, creează un cadru plat în care adaugă accentele de tragism: „Am luat amintirile/ le-am spălat și le-am întins pe sârmă dar tot pătate de sânge au rămas/ precum apa se scurge din rufele mamei așa se scurge sângele din amintirile mele/ e iarnă și amintirile mele dansează în bătaia vântului/ și știu că până mâine dimineață vor fi înghețate și de ele vor atârna țurțuri de durere”
Sau
Cât despre expresivitate și neoromantism sunt multe texte dar cred cel mai relevant text este acesta: „afară plouă/ din gura mea curg cuvintele pe care n-am avut niciodată curaj să ți le spun/ se formează o mare de cuvinte în jurul meu/ dar eu nu știu să înot/ doar dau din mâini așteptând să vii să mă salvezi/ să-mi aduni cuvintele unul câte unul/ să le usuci până nu o să-și piardă sensul dar tu nu vii/ mă lași să mă înec/ îmi lași cuvintele să moară/ ca mai apoi să mă întrebi de ce am nevoie de pix și de hârtie ca să-ți/ pot spune tot ceea ce simt”
Poezia Mirunei Romanciuc
mi se pare echilibrată și ea, doar că este mai puțin conceptuală, mai puțin abstractă, fapt ce ajută mesajul poeziei efectiv să lovească, poezia ei are un limbaj al lucrurilor concrete, sentimentelor le corespunde o stare a trupului, lumea este investită cu o supra corporalitate, iar totul cade cu zgomot. Produce rumoare, nu poți să nu revii asupra unui text, mie personal îmi este imposibil, aici regăsești o îmbinare a elementelor lumii contemporane cu senzații regăsite la Baudelaire.
𝘩𝘰𝘭𝘥𝘪𝘯𝘨 𝘩𝘢𝘯𝘥𝘴: 𝘰𝘶𝘵 𝘰𝘧 𝘴𝘵𝘰𝘤𝘬/ mai devreme pieile noastre/ au îmbătrânit împreună/ pentru puțin timp/ schimbul de ani spart pe gresie/ îmi înțep călcâiul și curge sângele tău
Sau
„am mângâiat după urechi tristețea/ ca pe o pisică// toarce pe pătura albastră/ în care văd marea/ după ce moare în august/ sub cerul polimorf”
Găsim multe trimiteri poetice simboliste sau ante simboliste redate într-un mod cu mult mai esențializat, mai bine dozat, din alăturarea a trei cuvinte reușește să trezească stări, să transmită atât de mult.
mă întind lângă tine/ și lumea devine mai mult/ decât o decizie/ pe care nu am luat-o noi
Poezia pare să redefinească fiecare element al lumii noastre imediate, realitatea este redimensionată cu o așa de mare lejeritate încât pare că poeta nu ar depune niciun efort. Și nu știu de unde vine puterea ei de creație, cum are parcă un val nesfârșit de inspirație și cum reușește să îmbine propria ei viziune asupra poeziei cu feedback-ul primit de la poeții de pe Jurnal Poetic.
𝐩𝐨𝐞𝐦 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭𝐢𝐯 ploi în buchet. îl țin în mână cât stau afară în mijlocul meu. rămâne cer pe mâini. perfuzez venele copacilor cu privirea - e nutritivă (𝘯𝘶 𝘤𝘰𝘯ț𝘪𝘯𝘦 𝘢𝘤ț𝘪𝘶𝘯𝘦𝘢 𝘥𝘦 𝘢 𝘵ă𝘪𝘢) și mâna îmi crește pe coaja lor ca un mușchi. mirosul de pământ e mai înalt acum. are buzunare în care să mă ascund puțin. verdele de pe frunze merge fără să se grăbească până la capătul ochiului meu 𝘢ș 𝘷𝘳𝘦𝘢 𝘴ă 𝘢𝘮 𝘢𝘤𝘦𝘭𝘢ș𝘪 𝘤𝘶𝘳𝘢𝘫
Poezia Gabrielei Alexandru
Pare să prezinte fațetele multiple ale aceleași personalități, are un simț poetic foarte dezvoltat și poeta dă impresia că este o mare îndrăgostită a experimentării. Pentru că poezia ei are de fiecare dată noi și noi trimiteri, limbajul este cameleonic, am reușit să urmăresc evoluția ei și am putut să văd cum a trecut de la o expresivitate specifică neoromantisumului și simbolismului până la neomoderni și postumanism (ceva mai temperat).
Cred că în cazul ei ar fi cel mai dificil să își publice un (singur) volum de poezii. Sunt atât de multe paradigme și scheme conceptuale încât este foarte greu de tranșat poezia scrisă de ea.
Sunt redefinite concepțiile despre poeții clasici români sau concepțiile legate de feminitate. Eul feminin se identifică undeva mai sus de viziunea de muză, e de parcă poeta se folosește pe sine pe post de muză. Sunt multe paradoxuri și supra realități prezente în poezia ei.
mi-am luat rochia defloratã şi am pornit pe strãzi dintr-o datã ne-am dat întâlnire fix la garã unde porumbeii fac gargarã pe peron începe povestea târfelor mele triste cu gemete şi râsete sinistre am şi eu o femeie în geamantan, vã jur, doar atâta mai am şi-un gram de suflet prãpãdit trag de manete la jocurile de ghinion mi se face mintea neon şi, la gândul cã aş putea câştiga, mã fac neom nu am tras prea de tot fermoarul nãrile tale au dat buzna în primãvarã petrecerea florilor a început pe trecerea de pietoni, turiştii trec prin viațã şi-i fac poze din toate unghiurile cu nikonul atârnând ca un ştreang digital
Personal consider că cea mai reușită etapă a creației sale este cea a onirismului, unde este o reală etalare de talent și de originalitate. Surprinde într-un mod straniu senzații sau etape ale vieții omului, te regăsești în versurile ei chiar dacă nu ai experimentat nimic din ce este prezent în poezia scrisă de ea. Redefinește chiar și ideea în sine de viață.
am fost lăsat să car sticle goale într-un cărucior născut din geamătul dimineții locul nu era departe câteva sute de pași pe lemnul tablei de șah și asta pentru clepsidra uriașă care se înălța în centrul orașului sticlă, vedeam doar sticlă mama stătea sticloasă pe scaunul din sticlă și fuma viceroy roșu mai târziu făcea să-i răsară maci din gură pe urmă nu am mai văzut-o decât în pozele alb-negru de pe vremea cand zeii îmi urziseră o mustață de flăcău sub nas în schimbul sticlelor primeam mărunțiș o femeie care sfida canoanele fluturilor incapabilă să zboare și schimonosită la chip îmi lua sticlele și rămânea țeapănă un timp ca să asculte zornăitul monedelor din buzunarele mele odată m-a mângâiat pe frunte și a râs timp în care cumplitul monument se înălța în centrul orașului monstruoasa clepsidră fără nisip fixată pe leșuri
Poezia Ellei Poenaru
Este ca o definiție pentru revoluție, chiar dacă inițial o puteam încadra cu ușurință într-un lejer și updatat neomodernist a reușit să surprindă, și asta, cred eu că din nevoia de a trage o linie de demarcație, de a semnala depoetizarea poeziei, a început să scrie într-un stil postumanist ironic. Rapiditatea și ușurința de a trece la un stil total diferit de al ei mi-a demonstrat că am de a face cu o poetă permanent trează. Că reușește să integreze „poezia veche” în structura noului val, chiar dacă pare să se fi contaminat, ironia aduce din nou mesajul său poetic acolo unde se simte că își dorește poeta.
#blackswan# viața e un experiment ratat atmosfera a devenit insuportabilă respir 30% oxigen, 70 % azot și foarte puține gaze rare aș fi cobaiul ideal dacă nu aș visa uneori noaptea că zbor lumea-i un imens lac de epurare pe care plutesc în derivă orele se scurg lichide milioane de ceasuri de Dalli lucesc în penumbră frunze de nuferi negri mă împresoară spațiul devine tot mai îngust Eu sunt punctul acela negru la orizont pe care nu reușesc să-l văd de aproape niciodată! timpul smulge fâșii din mine fentez moartea și azi mă hrănesc cu trupul aproapelui meu cu un număr profesionist de iluzie o numesc dragoste mă multiplic ca o oglindă spartă în cel mai mic ciob e la fel de multă lumină și durere revin iau poziția întâi vreau să apar frumoasă în fotografie
#procrastination# ziua de marți are trei ceasuri rele - ceasul în care te afunzi voluptuos în trecut retrăind compulsiv ultima relație de dragoste ca pe un film de colecție ce-a ratat Oscarul iar (la ultima dublă ajunseseși aproape de perfecțiune!) ceasul pe care-l întorci febril înainte aruncându-te fluture orb în plasa viitorului imberb fără să poți ghici de unde va veni săgeata ce zboară în noapte de la un dușman sincer sau poate de la un prieten vechi care te înșală din toată inima (necunoscute sunt căile amorului!) ceasul prezent ignorat permanent singurul în care ai putea altceva AI PUTEA SĂ FII TU! răsufli ușurat la sfârșitul zilei așteptând ca pe o ședință de psihanaliză revelatoare marțea viitoare negreșit
Iar pe lângă toate astea poezia ei reușește să emoționeze, să fie sinceră și confesivă. Poate e aceeași nevoie de a experimenta când vine vorba de poezia tăioasă, care este o critică adusă noii poezii. Aveam de-a face cu o poetă de cursă lungă care știe exact ce face și ce spune folosind anumite cuvinte sau imagini. Nu te poți contrazice cu ea, nu îi poți impune o singură tipologie poetică pentru că nu ai cum să faci asta.
Mama s-a stins în azil bolnavă de Alzheimer cu mâna tremurândă am completat declarația pe proprie răspundere i-am dus hainele bune și o iconiță la lumina candelei i-am povestit ce mai e pe acasă, cum se tot ceartă vecinii și că a înflorit cireșul la fereastra camerei unde trăise, iubise și murise odată cu tata m-a ascultat ca-ntodeauna tăcută pe buze îi înghețase o ultimă întrebare cu ochii în lacrimi am sărutat mâna care nu avea să mă mai mângâie niciodată am îngropat-o în Vinerea Mare în cripta de ciment lângă tata pe urmă am plecat la biserică să ascult Prohodul afară ploua indiferent.
Elefantul de bibliotecă 