Poetul în luptă cu moartea. „Păpădia electrică” a lui Șerban Axinte

Anul ăsta trebuie să îl încep cu o recenzie la volumului păpădia electrică scris de Șerban Axinte (Cdpl, 2012), poezia printre cuvintele căreia am pășit fără niciun orizont de așteptare. Nu am avut nicio pretenție, l-am citit pe nerăsuflate pentru că voiam să „aflu” mai multe de la poezie la poezie. Un volum prefațat de Radu Vancu, reeditat în anul 2021 la aceeași editură (an în care a fost publicat și Scrâșnetul dinților la Editura Cartier). Poate fi găsit în diverse librării, vezi pe Libris și în format electronic pe platforme ca scribd sau isuu (disponibil doar cu abonament).

Faptul că un volum de poezie este relevant după 10 ani de la publicarea lui, nu face nimic altceva decât să îi confirme valoarea. Această primă întâlnire a mea cu poezia lui Șerban Axinte m-a făcut să caut alte volume de poezii de-ale lui pentru că, așa cum am regăsit în poezia Cristinei Drăghici sau a Antoniei Mihăilescu, are anumite valențe de tragic, prezintă suferința care se insinuează în cotidian, cam tot ce mă interesează.

Am regăsit ermetism, o caracteristică mai rar întâlnită în poezia recentă. Ceva ermetism, și îndemn la gândit, am mai regăsit în cazul poeziei Teonei Galgoțiu, dar nu cu un așa determinism ca la Șerban Axinte. Poezia lui îmi dă impresia că se află la întâlnirea dintre modernii francezi și romanticii ruși în care este esențializată lirica română avandgardistă și cea doomiistă. „Vinovată” de un prozaism echilibrat, care pe mine una m-a câștigat pentru că sunt secvențe „narate” cu scopul de a te face să meditezi, noțiuni și concepte filosofice trasate subtil.

De prisos să folosesc un limbaj critic, având în vedere că prezint poezia unui critic literar, dar vreau să vă asigur că merită să te lupți în versurile lui până să aprofundezi sensul cuvintelor. Este speculat mitul poetului damnat, un boem suferind care se luptă cu o maladie sau cu divinitatea (sau cu ambele). Parcurgem cu el delirul trăit de un poet hipersensibil într-o lume alterată.

De la prima poezie se insinuează ideea de realitate denaturată. Șerban Axinte nu oferă posibilitatea de-a ajunge la ochiul alterității, eul liric este singurul care poate face referire la sine. Doar el poate vorbi despre boala și nevoia lui de discurs asupra morții. M-a impresionat tehnica de-a reda într-un limbaj actual delirul poeților moderniști (așa am perceput eu). Avem în fața noastră poetul care atinge extazele trăirii prin intermediul paradisurilor artificiale (aici e vorba mai mult de o nevoie de adormire a simțurilor, de o alinare prin viciu).

am văzut de două ori gara,/ prima oară eram foarte grăbit,/ a doua oară, foarte beat,// aşa că am luat o decizie,/ o măsură urgentă,/ încă o vodcă rusească pentru stimularea memoriei.

Decoct, în Șerban Axinte, Păpădia electrică, CDPL, 2012 p. 14

Am încercat să identific a cui voce o aud pe parcursul volumului, un sfânt cu vicii, un păcătos în luptă și dialog direct cu Dumnezeu, de multe ori m-am dus cu gândul la Rasputin, răzbate o atitudine de damnat aproape învins, care-și desfășoara agonia între ușile unui sanatoriu. Disperarea care se alină doar cu tăiatul firului în patru și cu exerciții de istorie alternativă. Iar asta doar pentru a ajunge la aceeași concluzie, unde se simte pulsul există suferință, omul găsește mereu o cale către cruzime.

„am auzit că cineva s-a spânzurat/ în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul/ lor, toată lumea e în siguranță, e bine, e bine, dau peste cineva care știe pe dinafară/ formula oțelului, știe foarte multe nume de scriitori și de muzicieni germani;/ cum ar fi arătat destinul lui hitler dacă ar fi ascultat mai mult bach,/ prolégomènes à une science de la contradiction de stephane lupasco, ai auzit de tristan tzara, trist în țară, ovreiul ăla samuel rosenstock (…)// boala intră și iese prin ochii ei, intră/ și iese prin ochi, sublim, sublim.”

sublim, sublim, pp. 16-17

În aceeași poezie spune „cobor un etaj, ajung într-un salon, e prea multă liniște, nimeni nu e legat/ de pat, doar câțiva indivii se rotesc în jurul unui ibric”, apropierea de starea de nebunie, necesară pentru a crea nimbul nebuniei pentru tot ce urmează în volum. Am avut de multe ori impresia că urmăresc o acțiune, o degradare în crescendo a unui personaj anume, dar asta fără să știrbească liricitatea.

E ca un drum care duce în infern, spre care pășim treptat, cu cât te afunzi mai mult în volum, cu atât lexicul morții începe să fie din ce în ce mai bogat. E ca o ispășire prin poezie, prin care trupul ajunge să fie învins, libertatea fiind posibilă doar prin trup, prin vindecare lui sau prin abandonare. Trupul femeii – propria ei închisoare, creierul șubred al bărbatului asistat de neputința trupului, omul văzut în toate ipostazele mereu pus în fața morții. Pentru că trupul bolnav este reflecția unui suflet bolnav. Iar totul în final, după exodul în iad, devine un dialog (sau monolog?) dus cu o divinitate rece.

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

Am citit Insuportabila ușurătate a ființei destul de greu, pe parcursul a aproape o săptămână, asta după ce aproape am încheiat seria Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante, al cărei ultim volum l-am abandonat, citind cel de-al treilea volum în aproape două zile, mi-au rămas câteva zeci de pagini pentru a treia zi. M-a epuizat și parcă am simțit frustrarea personajului-narator, din a cărei mărturisire te dezamăgește lipsa ei de verticalitate în ce privește interacțiunea cu sexul opus. Trecând peste, Milan Kundera (n. 1929), m-a cucerit prin orientarea lui spre discursul filosofic, reușind să propună o realitate palpabilă pentru fiecare schemă filosofică prezentată sau am putea spune că a oferit o explicație filosofică pentru fiecare trăire sau acțiune umană, parcă încercând să găsească logica și rațiunea din spatele existenței omului.

Dacă citești descrierea acțiunii vei crede că este o carte ușurică, asupra căreia nu te vei opri să meditezi prea mult. Crezând că este vorba despre câteva intrigi amoroase fără nicio profunzime a trăirii. Pe mine m-a frapat contrastul dintre renumele cărții, o carte la care țineam să ajung de câțiva ani, și descrirea acțiunii sale, în care se spune că romanul urmărește parcursul a două cupluri, a căror viață se intersectează la un moment dat. Nimic mai frivol m-am gândit. După ce am citit cartea am început să sondez ceva mai mult, prin urmare am aflat că această stupoare au avut-o și alți iubitori de literatură, atunci când au comparat valoarea romanului cu anumite interpretări simpliste, ba chiar autorul a fost dezamăgit de modul în care a fost interpretat romanul în ecranizarea lui din anul 1988.

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

Miza lui Kundera, cred eu, a fost de a crea un concept, pe care l-a format folosindu-se de conceptele care au stat la baza înființării metafizicii occidentale, plecând de la eterna reîntoarcere a aceluiași a lui Nietzsche, oprindu-se de mai multe ori asupra dihotomiei parmenidiene originare a metafizicii dintre Adevăr și Aparență, extrapolând până la mitul biblic dintre bine și rău, reinterpretând mitul lui Adam și Eva, până la felul în care se raportează Sfinții Părinți la modul în care omul a pierdut Paradisul, și chiar tema muzicala beethoveniană, ess muss sein (vezi paginile 36-40), totul pentru a înțelege ce este fericirea sau viața în sine.

„Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negație, că viața care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănăcu o umbră, e lipsită de greutate, e dianinte moartă și dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumusețe nu înseamnă nimic. Nu trebuie să ținem seama de ele mai mult decât un război între țări africane din secolul al paisprezecelea, care n-a schimbat cu nimic fața lumii, în ciuda faptului că în el și-au găsit moartea , în chinuri de nedescris, trei sute de mii de negri”.

Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, trad. din cehă de Jean Grosu, Humanitas, București, 2018, p. 7.

Acțiunea romanului este plasată în Cehia comunistă, al cărei parcurs istoric este afectat de dominația rusă, viața la nivel istoric și personal fiind influențată de normele impuse de ruși. Astfel, reușim să înțelegem chinul prin care au trecut cehii, prin urmărirea cuplurilor Tomas și Tereza și al Sabinei și al lui Franz. Pornind de la caracterul fiecăruia în parte, autorul prezintă diverse paradigme existențiale, desfășurând personajele sale pe un plan istoric tumultos. De exemplu, despre Sabina știm că privește trădarea ca pe cel mai important aspect al vieții, prin intermediul ei reușind să nu se supună legilor căpătate în familie. Prin natura ei de a fi cea care trădează, este pe rând amanta lui Tomas și a lui Franz, nereușind să i se dedice într-un final lui Franz care se hotărăște să se despartă de soția lui, care nu-l mai iubește.

„Drama unei vieți poate fi oricând exprimată prin metafora greutății apăsătoare (…) Dar, la drept vorbind, ce i se întâmplase Sabinei? Nimic. Părăsise un bărbat, fiindcă a vrut ea să-l părăsească. A urmărit-o el după aceea? I-a făcut mizerii? A încercat să se răzbune? Nicidecum. Drama ei nu era drama greutății, ci a ușurătății. Peste Sabina nu căzuse povara greutății, ci insuportabila ușurătate a ființei. Până aici, clipele trădării o exaltau și o umpleau de bucurie, la gândul că în fața ei se deschidea un nou drum și la capătul acestuia o nouă aventură a trădării. Dar dacă, într-o bună zi, acest drum se va sfârși? (…) Sabina simțea un vid în jurul ei”.

p. 135

Milan Kundera se folosește foarte bine de modul în care cele două femei, Sabina și Marie-Claude, soția lui Franz, interpretează iubirea. Sabina preferând simpla ideea de trădare, pe când cealaltă speculând ideea de pasiune, aruncând în stânga și în dreapta cuvinte din lexicul iubirii și devotamentului, fără să simtă cu adevărat. Franz reinterpretează declarația fatală de iubire pe care soția lui i-o făcuse în tinerețe, spunându-i că se va sinucide dacă o părăsește.

Pornind de la condiția femeilor căsătorite, de data aceasta Marie-Claude și Tereza, soția lui Tomas, Milan Kundera vorbește despre Destin, despre ceea ce numește el ușurătate a ființei și greutate a ființei. De-o parte fiind vorba despre ușurătatea ființei, unde Tomas meditează asupra relației sale cu Tereza, al cărei rol îl identifică prea puțin important în primă instanță, dat fiind că întâlnirea cu ea a fost cumulul a mai multor evenimente întâmplătoare. Aici identificând ușurătatea ființei, posibilitatea de a te îndrăgosti iremediabil de cineva pe care l-ai cunoscut într-un mod absolut întâmplător. Fiind convins de faptul că același sentiment profund de iubire l-ar fi putut simți pentru oricine altcineva i-ar fi ieșit în cale într-un moment oportun. Iar ceea ce se întâmplă întâmplător se transformă în acel Trebuie al lui Beethoven, acel necesar existențial, Destinul.

Ușurătatea ființei reieșind cu atât mai mult din modul în care se raportează Marie-Claude la iubire, fiind superficială, aruncând peste tot, pentru tot felul de lucruri, declarații de iubire, atașându-se în mod superficial de oameni și de evenimente, în ciuda fidelității sale exemplare față de soțul ei. Contrastând cu devotamentul demonstrat de mai multe ori de Tomas față de soția lui, în ciuda faptului că o înșela cu două-trei femei zilnic. Nereușind să ascundă asta de Tereza, știind că o rănește, dorindu-și să nu o supere absolut deloc, și totuși lăsând-o să afle de toate infidelitățile sale, pentru că era mult prea preocupat de propria lui împlinire, erotismul în cazul său fiind un alt mod de a explora lumea.

Relația dintre Tomas și Tereza surprinde cel mai bine diferența dintre ușurătatea și greutatea ființei. Tomas își dă seama de faptul că singura femeie care reușește să își imprime trăirea poetică în sufletul lui este Tereza, interacțiunea cu celelalte femei fiind o simplă explorare fizică, un altfel de cunoaștere a lumii. Dovada supremă de iubire față de Tereza este cuprinsă în episodul întoarcerii sale în Cehia, chiar dacă și-a pierdut meseria sa de medic chirurg, știe că doar aici, alături de ea, poate să fie fericit. Un alt prilej prin care se subliniază stranietatea ușurătății ființei, faptul de a-și fi sacrificat întreaga viață Terezei nu îl face să se oprească din aventurile sale cu tot felul de femei.

Sunt foarte multe aspecte ce merită menționate, cu toate acestea, nu aș vrea să ofer mai mult decât este necesar, altfel aș dezvălui prea multe din esența romanului. Am să închei spunând că romanul este scris echilibrat, nu te emoționează mai mult decât este cazul. Cel puțin în 90% din el, nu am empatizat foarte mult cu personajele, nu ai destul timp să cunoști vreun personaj, „oamenii” par să fie mai mult pretexte pentru filosofare și filosofie. Cu toate acestea, Tereza și Tomas sunt ceva mai umani, iar legătura dintre ei doi te face să visezi puțin și la mitul adroginului, despre care se dezbate în câteva pagini, dar ce te va face, în mod paradoxal să te emoționezi va fi sfârșitul unui necuvântător (nu dau mai multe spoilere decât e cazul). Pasaj în care descarcă mai multe sentimente și înțelesuri decât în aproape tot romanul. Milan Kundera îmbină cred că aproape de perfecțiune cele mai importante coordonate ale unui roman de succes, emoție, filosofie, acțiune și personaje.

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

Cronica păsării-arc și fuga de realitate

Când am ales să citesc cartea nu mă așteptam să aibă cine știe ce efect asupra mea, spun asta pentru că în ultimul timp am avut un apetit pentru citit foarte mare, motiv pentru care am îngurgitat chiar și câte 2-3 cărți pe zi, de cele mai multe ori erau volume de poezii. Nu știu de ce m-am hotărât dintr-o dată să citesc fix Cronica păsării-arc de la Haruki Murakami, dat fiind că am în bibliotecă alte două cărți scrise de el (cumpărate de ceva timp), pe care nu m-am sinchisit să le deschid nici până în ziua de azi. Este vorba despre Kafka pe malul mării (2002) și La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (1985). Îmi amintesc foarte vag de faptul că citisem pe diferite bloguri mai multe recenzii legate de carte sau ascultasem mai mulți booktuberi vorbind despre ea, însă nimic nu părea să grăbească ștergerea prafului de pe cărțile mai sus numite.

Până când s-a trezit cumva „leneșul din liceu” în mine, în ideea că voiam să îmi limpezesc mintea (?!) cu o lectură ceva mai lungă și mai complexă. Am citit apoi ceva mai multe recenzii despre cărțile sale, Cronica păsării-arc mi s-a părut cel mai promițător roman al său. Motiv pentru care am dat fuga la bibliotecă şi am împrumutat cartea, convinsă că îmi va lua o săptămână să o termin. Din păcate am terminat de citit romanul în numai 3 zile. Spun din păcate pentru că e un roman pe care vrei cu siguranță să îl parcurgi repede, ești ajutat să o faci, dat fiind că e plin de suspans, te ține cu sufletul la gură în fiecare capitol, dar este în același timp o carte în lumea căreia ai vrea să te afunzi la nesfârșit.

fragment din roman

Cred că nu am mai avut o asemenea experinţă cu o carte de ficţiune de când am citit Noaptea de sânziene, Crimă și pedeapsă sau Un veac de singurătate, lista ar fi ceva mai lungă dar în top 10 cărți must read cu siguranță ordinea ar fi cam așa pentru primele trei locuri. A fost o experiență pe care aș putea-o numi edificatoare. A venit ca un fel de cafea caldă cu lapte într-o dimineață rece şi ploioasă. Personajul principal cucereşte prin faptul că este construit urmărind algoritmul unui destin al omului cu o viaţă obişnuită, trezit din griul cotidian de două evenimente, care sunt în sine destul de des întâlnite în viața omului.

Avem în faţa noastră un bărbat care aparţine unui circuit existenţial cât se poate de obişnuit, cumva trăieşte în firul unei vieți anoste (în care trăia şi Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka, amintirea acestui personaj este un hint cu privire la stranietatea întâmplărilor care îl aşteaptă pe Toru Okada al lui Murakami). Rămas şomer de câteva luni se obişnuieşte să ducă o viaţă într-un ritm numai al lui, se creează o distanţă din ce în ce mai mare între el şi soţie, o distanţă ce va deveni defintivă (sau nu?) după dispariţia motanului lor.

Dorinţa de a-și recuceri soţia îl va face să se întâlnească cu tot felul de personaje bizare, fiecare în parte având o poveste de viaţă cât se poate de complexă şi de pilduitoare. Okada ajunge să fie canalul prin care tragedia unor oameni, care par destul simpli în aparenţă, ajunge să fie cunoscută şi redimensionată în planul său existenţial astfel încât să îi servească la descoperirea propriei sale identităţi. Există foarte multe elemente abstracte care ajung să se manifeste în plan real.

Urmărind logica supraontologică a desfăşurării evenimentelor ajungi să percepi totul ca pe un mare plan cât se poate de plauzibil. Viaţa lui este dată peste cap și este obligat să îşi redefinească imaginea pe care o are despre lumea în care trăieşte. Oamenii încep să prindă viaţă, devin unici sub privirea lui critică, acum înţelege că în jurul lui există o lume care freamătă de viaţă şi de mari sau mici probleme care-l privesc şi pe el. Fapt conştientizat din clipa în care descoperă că face parte dintr-un anumit ciclu existenţial.

Toru Okada are intuiţia foarte bine dezvoltată, înţelege că lumea în care trăieşte este diferită faţă de cea a soţiei sale, fapt ce îl va determina să facă anumite eforturi psihice şi fizice pentru a ajunge la ea. Este convins că fratele ei este cel care a creat distanţa acesta între ei, caută în labirintul amintirilor motivaţia care stă la baza deciziei lui Kumiko Okada de a-l părăsi atât brusc.

fragment din roman

Procesul acesta de căutare este cât se poate de fascinant, nu aş spune că ieşirea din labirint este de domeniul fantasticului, în ideea că din realismul magic nu ar trebui să ne oprim doar la magie, există multe experienţe care se desfăşoară la nivelul psihicului, de la rememorări la evocări şi invocări pâna la lupte desfăşurate între el şi cumnatul său, care în realitate se manifestă sub formă cât se poate de concretă. Lupta dintre el şi cumnatul său este cea care îi aduce moartea acestui inamic care-i pervertise soţia amuţită de durere.

Descoperim în personajul Noboru Wataya nucleul unui rău metafizic. Este un fel de canal prin care un zeu subpământean nenumit contaminează viaţa personajului principal şi al celor care gravitează în jurul lui. Cred eu că adevărata identitate a lui Okada se lasă văzută atunci când reuşeşte să accepte faptul că există lucruri care nu îşi au o explicaţie logică, iar asta este cât se poate de firesc. În final, după ce reuşeşte să se adapteze lumii bizare, lupta interioară încetează.

Romanul ne poartă într-o lume populată de clarvăzători, prostituate spiritual, fântâni secate care se dovedesc a fi uşi către lumea interioră a oamenilor, rezolvări ale unor drame personale cu răsunet pozitiv în întreaga lume, conversaţii virutale care dezvăluie mult mai mult decât o poate face o conversaţie purtată faţă în faţă, adolescente cu apucături absurde şi cu o temeinică experienţă de viaţă care le insuflă o gândire morbidă. Iar lista ar mai putea continua, mă opresc la menţionarea faptului că romanul urmează structura unei piese de teatru specifică teatrului No- dar asta este o altă discuţie, la care vă voi invita altădată.

Cartea citită de mine a fost publicată la editura Polirom în anul 2004, este foarte bine tradusă de Angela Hondru și însumează un număr de 688 de pagini.

O puteți împrumuta: Biblioteca metropolitană din București