În perioada cuprinsă între anii 1692 și 1693 s-au înregistrat mai multe acuzații de vrăjitorie în orașul Salem din Massachusetts, cât și în zonele din proximitatea acestuia. Fapt ce a declanșat un fenomen straniu de „vânătoare de vrăjitoare”, ce a dus la arestarea a aproximativ 150 de persoane. Acuzațiile au fost tratate cu multă seriozitate, iar procesele ce au urmat au fost urmate de un număr de 19 execuții. Spre deosebire de modalitățile terefiante ale execuției vrăjitoarelor din Europa Evului Mediu, în Salem au fost folosite alte metode, vrăjitoatele nu au fost arse pe rug, potrivit cu Emerson Baker (profesor de istorie la Universitatea de Stat din Salem, autorul cărții ”A Storm of Witchcraft: The Salem Trials and the American Experience”,Oxford University Press, 2014).
Atât în Anglia cât și în coloniile sale, vrăjitoria a fost judecată în instanțe penale, ca oricare altă infracțiune capitală. Pedepsirea unor fapte capitale să făcea prin spânzurare, potrivit aceluiași autor (Live Science). Un lucru foarte ciudat, dat fiind că pe continentul european judecarea vrăjitoriei intra în jurisdicția bisericii. Astfel, era tratată ca un act eretic, iar pedeapsa pentru eretici era arsul pe rug.
Curțile ecleziastice din Europa considerau arsul pe rug al păcătoșilor, drept o modalitate de purificare a sufletului. Se credea că arderea era o modalitate de a purifica condamnatul, un fel de ispășire a propriului său păcat, deci și o modalitate de a obține iertarea în fața unei instanțe divine. În același timp era și un mod de a crea frică, astfel puteau mult mai ușor să descopere conspirații, potrivit cu Peter Hoffer (profesor de istorie distins la Universitatea din Georgia și autor al cărții „The Salem Witchcraft Trials: A Legal History.”, University Press of Kansas, 1997). Autoritățile bisericești din Europa trăiau cu teama că oamenii vor conspira cu diavolul împotriva lor.
Cercetări istorice recente au identificat un sit care are denumire în prezent de ”Proctor’s Ledge”, acesta este locul în care condamnații din Salem au fost spânzurați. În anul 2017, autoritățile orașului au ridicat un memorial pentru oamenii care au fost executați în locul respectiv. Cadavrele celor spânzurați au fost aruncate într-un loc din apropierea Proctor’s Ledge.
Un martor ocular spune că trupurile neînsuflețite au fost aruncate în râpele stâncoase de mică adâncime de la marginea orașului. Există referiri cu privire la mai multe cadavre care au fost mai apoi preluate pe timp de noapte de către membrii familiei și îngropate aproape de casele decedaților, potrivit cu Benjamin Ray (profesor emerit în studii religioase la Universitatea din Virginia care a scris cartea ”Satan and Salem: The Witch-Hunt Crisis of 1692”, University of Virginia Press, 2015). Ray a remarcat că s-au făcut încercări de a găsi cadavrele celor spânzurați, dar până acum toate căutările au fost fără succes. Radarul care pătrunde în sol arată că există doar aceste crăpături, spațiu puțin pentru corpuri și nu au fost descoperite, potrivit cu Ray.
Desfășurarea procesului
În primăvara anului 1692, mai multe tinere din Salem, Massachusetts, au pretins că sunt posedate diavol. Fiecare acuzând mai multe localnice de vrăjitorie. Astfel a fost înființat un tribunal special în localitate, pentru liniștirea oamenilor isterizați de o asemenea realitate. În septembrie 1692 deja trecuse totul în plan secund pentru că mai mulți oameni au fost prinși că practicau vrăjitoria. Bărbați, femei și copii au fost acuzați de un astfel de comportament diabolic. Tribunalul a retras ulterior acuzațiile ridicole, cu toate acestea răul fusese deja făcut. Oamenii erau demoralizați și speriați.
După 70 de ani de la venirea coloniștilor pe plaiurile americane se pornește o luptă acerbă pentru uciderea vrăjitoarelor. Această nefericită hotărâre vine pe făgașul creat de două manifestări stranii. Tinerii din Salem erau fascinați de un trib de amerindieni, practicanți ai magiei. Tituba este femeia care le povestea atât de multe micuților. Fetița de 9 ani, Betty Paris, s-a îmbolnăvit și nu a putut fi vindecată prin medicină. De teamă, doctorul a declarat că fusese vrăjită. Misterioasa boală s-a răspândit rapid și la prietenele fetiței. Toate se zvârcoleau, țipau, gemeau și aduceau acuzații imaginare la adresa adulților.
Imaginația copiilor a fost alimentată cu povestirile Titubei și cu vorbele auto numitului expert în satanism, Cotton Mather. Autorul unui manual, pe atunci recent publicat, despre modul de manifestare a vrăjitoriei. Toți copii erau convinși că sunt atacați de mai multe ființe ieșite din iad. Diavoli, strigoi, vrăjitoare care zburau pe mături.
Pentru început prietena fascinantă, Tituba, a fost capturată și acuzată de vrăjitorie, apoi i-au urmat alte două femei. Sarah Good, o cerșetoare care fuma pipă, iar cealaltă Sarah Osborne, o văduvă despre care se știa că sfidează biserica. Din păcate circul a continuat din cauza declarației iresponsabile a Titubei. Aceasta a spus că, împreună cu cele două femei, ar fi luat legătură cu diavolul însuși. Astfel, prelații, au fost convinși că, printre ei, sunt ascunși mulți slujitori ai diavolului. Începe demararea Proceselor Vrăjitoarelor din Salem. Prima vrăjitoare spânzurată a fost Bridget Bishop. O localnică 60 de ani, proprietara unei taverne cu o reputație suspectă.
Această execuție a fost făcută în urma unei declarații oferite de un țăran. A spus că o văzuse pe doamna Bishop în timp ce fura niște ouă. Aceasta a dispărut, apoi, transformându-se într-o pisică, astfel ar fi reușit să dispară cu prada. Un altul a spus că fusese chinuit de ea, venind la el sub formă de spirit. Aproape întreaga comunitate credea că ea adusese multe alte ghinioane. Când a fost acuzată că era vrăjitoare a răspuns: „Nu știu nimic despre asta…Nu știu ce este aceea o vrăjitoare.” Procurorul a oferit un răspuns ridicol dar destul de bun cât să o ucidă. „De unde știi că nu ești vrăjitoare?”
Vânătorii de vrăjitoare erau de o cruzime de neînchipuit. Dorcas Good, în vârstă de numai patru ani, a fost arestată, copiii din Salem au spus că sunt atacați de spiritul ei. Motiv pentru care a petrecut luni întregi în lanțuri. La final a privit cum Sarah, mama ei, este dusă la spânzurătoare. După un asemenea episod oamenii tot nu s-au calmat. John Willard, ajutorul șerifului, a fost dus în fața curții de justiție pentru că a refuzat să aresteze alți oameni și el a avut parte de același sfârșit ca al persoanelor condamnate pentru folosirea magiei.
Finalul a fost de-o fantezie cutremurătoare. Au acuzat fostul ministru, preotul George Burroughs, că le determina pe femei să se apuce de magie. Înainte de a fi spânzurat, acesta a recitat Tatăl Nostru, o alegere atipică pentru un vrăjitor care-și susținea nevinovăția. Setea de ucis vrăjitoare a început să scadă mai apoi.
Încheierea
Tituba, în mod paradoxal, și-a recunoscut vina și a fost iertată, a fost eliberată și, în cele din urmă, vândută într-un alt sat. Consecințele pe care le-au avut poveștile sale acolo rămân necunoscute. Episodul a lăsat urme adânci în conștiința localnicilor, procesele au continuat să se estompeze din ce în ce mai mult. Până la începutul anului 1693, May Phips, i-a grațiat și eliberat pe toți cei întemnițați pentru vrăjitorie. În ianuarie 1697, Tribunalul General din Massachusetts a declarat o zi de comemorare a tragediei proceselor vrăjitoarelor din Salem.
O amintire dureroasă, o rușine purtată secole de-a rândul de istoria Americii, pe care multe încercări de răsplată a răului înfăptuit au fost puse pe masa dreptății civice, încă nu sunt de ajuns. Colonia Massachusetts a adoptat o lege prin care s-au reabilitat numele celor condamnați, au oferit compensări financiare moștenitorilor lor în anul 1711. Arthur Miller a dramatizat evenimentele din 1692 în piesa sa ”The Crucible”, tradusă la noi ca Vrăjitoarele din Salem, unde a folosit metafora „vânătorii de vrăjitoare” anti-comunistă condusă de senatorul Joseph McCarthy în anii 1950.
Elefantul de bibliotecă 