„Manuscrisul fanariot” al Doinei Ruști (publicat inițial în 2015) este de departe cel mai dens roman pe care l-am citit anul acesta. Cu o scriitură echilibrată și cu o viziune de ansamblu asupra epocii fanariote foarte bine documentată, romanul te poartă într-un București desprins dintr-o lume și ea aglomerată, dar cu multe alte reguli decât cele ale lumii în care trăim. Nu sunt o mare cunoscătoare a societății fanariote, prin urmare a fost o încântare să descopăr atât de multe aspecte legate de ea.
Printre cele mai interesante și întristătoare fenomene antropologice și sociale, numite în roman, se numără furatul de nume și sclavia. Spre pildă, dacă voiai să faci o călătorie lungă spre București trebuia să fii atent la tâlhari, la hoții care nu numai că te lăsau fără haine, dar te lăsau și fără identitate. Erai în pericol cu atât mai mult când își puteau însuși un act prin care se atesta identitatea ta. Sclavia era de asemenea un pericol iminent, puteai fi răpit și vândut cu foarte mare ușurință (cel puțin asta aflăm de la boierul Doicescu). Pe lângă asta, dacă aveai (ne)norocul să te îndrăgostești de o persoană subjugată (sclava sau sclavul cuiva) și voiai să te căsătorești cu ea, erai obligat să renunți la libertate.
Două aspecte absolut cruciale, pe baza cărora este construită acțiunea romanului, care, așa cum anunță și titlul său, are la bază un manuscris fanariot, despre care Doina Ruști, vorbește de mai multe ori. Am avut ocazia să aflu povestea descoperirii lui în cadrul unui podcast de la omiedesemne și în cadrul unui alt podcast din cadrul canalului Zaiafet (pe care vă invit să le urmăriți pe youtube).
Complexitatea romanului: straturile narative, stratul stilistic, stratul istoric și social
Spuneam că este un roman dens, fapt ce se susține și prin intermediul straturilor narative, urmărim cel puțin 3 fire narative, pe care le putem considera principale. Prin intermediul lor înțelegem cum funcționa lumea fanariotă. Îl avem în prim-plan pe Leun (pe numele său adevărat Ioanis Milikopu, rebotezat așa de către Tranca, o bucureșteancă mai puțin atentă la detalii ce îl confundă cu un valet dispărut), un tânăr despre care aflăm la începutul romanului că este îndrăgostit de libertate, terorizat de acest vis al deplinătății libertății este fermecat de București, o destinație cu un nume perfid ca un brici.
Hotărât să-și trăiască visul de a deveni mare croitor într-un oraș complicat și aglomerat, a cărui viață clocotea în toate venele sale și în toate păturile sociale. Leun uită de oroarea călătoriilor în vremurile sale atât de periculoase. În drumul său spre București își pierde identitatea, un pas ce îl va apropia, așa cum se va vedea la finele romanului, de pierderea mult adoratei sale libertăți.
„Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și, ascultându-i doar muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil, toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l interesează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome.”
Manuscrisul fanariot, Doina Ruști, Polirom, București, 2016, p. 9.
Prins în mrejele lumii bucureștene pestrițe, Leun se va contopi în acest algoritm unde orice cuvânt ajunge să fie integrat, unde orice secret se metamorfozează și devine mamutul ce captează atenția întregii populații bucureștene, vom vedea că în Bucureștiu fanariot nimic nu scapă exagerării și fanteziei. Celelalte trei fire narative centrale se învârt în jurul boierului Dan Brașoveanu Doicescu și al țigăncii Tranca, mama Maiorcăi, femeia de care se va îndrăgosti Leun. Doicescu pare să fie un fel de figură demiurgică, este boierul în a cărui proprietate intră cele două femei, menționate mai devreme.
Apoi romanul este dens (și fermecător) datorită limbajului utilizat de autoare. Textul pare să te hipnotizeze cu descrierile contrastante, aproape grotești uneori. Doina Ruști atingând performanța de a surprinde prin cuvinte spiritul epocii. Etosul fanariot este redat printr-o atentă întrepătrundere a cuvintelor specifice epocii cu a celora cunoscute și des uzitate de noi, contemporanii. Ești cu precădere fascinat de modalitățile de expresie diverse, folosind multe comparații, epitete și metafore prin care exprimă starea de fapt a tensiunilor și evenimentelor sociale ale acelei perioade, dar mai ales senzualitatea aparte, intimitatea care, paradoxal, pare să se confunde cu a noastră, dar asta numai în măsura de a te purta spre alte tărâmuri ale senzualității
Din fabuloasele descrieri, extrag: „Leun se trezise cu noaptea în cap, după un vis lung din care nu-și amintea decât ochii înzăpeziți ai Maiorcăi și chiotul ei, devenit în vis un mârâit de lighioană scăpată din lanț” (p. 141); „întâlnirea cu Maiorca fusese ca o mână înfiptă în c*aie” (p. 150); „A doua zi Bucureștiul răsuna de voci, iar cuvintele ca niște pene de sticlă transformă orașul în harfă” (p. 165).
Doina Ruști ne oferă multe aspecte legate de vremurile acelea, modul în care oamenii putea să-și piardă inclusiv numele sau cât de ușor ajungeai să fii vândut și să devii proprietatea cuiva. „Manuscrisul fanariot” este poate singura astfel de operă ce ne ajută să înțelegem raporturile de putere din Epoca Fanariotă, înțelegem cât din românescul nostru contemporan este de natură balcanică, orientală sau occidentală. Dar cel mai fascinant aspect mi se pare cel legat de raportarea conducătorilor la religia Imperiului Otoman, la portul specific, există un mic zvon ce pătrunde printre rândurile Doinei Ruști din care deducem superficialitate și ipocrizia de care suferea boierimea bucureșteană sau românească (pe care va trebui să îl descoperiți singuri). Un zvon legat de moartea unui înalt boier ajuns în Istanbul.
Legat de stratul istoric și social am să încerc să ofer, pe cât posibil, cât mai puține spoilere, să spunem doar că are la bază o întâmplare adevărată. Doina Ruști a predat literatură română veche, astfel a studiat mai multe aspecte legate de perioada fanariotă, lucru ce a condus-o către diverse documente. Astfel, a reușit să descopere și acest plot atât de complex și de emoționant. De asemenea, absolut toate marile evenimente numite în carte și toate detaliile referitoare la societatea fanariotă sunt veridice și mai ales reprezentative epocii.
A fost un roman care m-a determinat să-l lecturez în mult mai multe zile decât o fac în mod normal, un roman complex, un roman interesant, dar înainte de toate un roman foarte bine și frumos scris. Uneori lucrurile frumoase trebuie savurate cu simț de răspundere, trebuie să fim dispuși să le oferim timp, din fericire am făcut asta cu „Manuscrisul fanariot”.
Număr de pagini, variază în funcție de format, dar are în jur de 300 de pagini (sau mai puțin);
Personaje centrale: Dan și Manda Doicescu, Leun, Maiorca, Tranca…
Aspecte de urmărit: stilistica, atmosfera fanariotă, fenomenele sociale specifice epocii (sclavia în primul rând), raporturile de putere (din care înțelegem valoarea umană), corupția din epocă, romantismul și senzualitatea, prețul libertății și al iubirii, ironia sorții lui Leun, josnicia lui Doicescu, lipsa de simț al realității și empatie a Mandei Docescu dar și a soțului ei, tragismul relației de iubire și moștenirea celor doi îndrăgostiți…
Spuneți în comentarii ce vreți să mai știți legat de roman sau ce anume este la fel de important de menționat. Elefantul de bibliotecă vă roagă să citiți romanul acesta. ❤
Elefantul de bibliotecă 