Începuturile prozei japoneze în epoca Heian. Condiția și apariția romanului japonez

Este destul de greu de identificat când au apărut primele romane japoneze. Dacă am spune că romanul este orice lucrare de ficțiune, de o întindere de minimum 100 de pagini, romanul japonez există încă din secolul al X- lea.

Originea romanului japonez nu este singulară, au existat mai multe elemente care au dus la apariția lui. Poveștile și anecdotele din cărțile mai vechi, de proveniență niponă, chineză și indiană. În timp, au trecut de la o generație la alta, devenind parte din folclor. Erau de o varietate mare, în care se prezentau diverse întâmplări de natură fantastică sau miraculoasă. Mare parte din subiectele cu iz magic ale poveștilor au devenit premise pentru romanele viitoare.

Originile romanului japonez

Un alt element care a contribuit la apariția romanului japonez este chiar poezia. În general cărțile de poezie debutau cu o prefață scrisă de poeții în sine. În cadrul acesteia erau prezentate motivele care au dus la crearea volumului. De cele mai multe ori era vorba despre un tribut adus unei persoane dragi. Prefețele puteau cuprinde acțiuni destul de complexe, poeții povesteau cum își întâlniseră, de exemplu, soția. Dezvoltau o întreagă poveste legată de iubirea pe care și-au păstrat-o reciproc. Înainte de a ajunge la poeziile în sine treceai printr-o baie de proză.

Putem să luăm în calcul ipoteza în care cineva, descoperind mai târziu cartea vreunui poet, să fi vrut să afle mai multe despre autor. Informațiile aflate de el fiind apoi transpuse în prefața cărții. De aceea avem motive să credem că din astfel de prezentări, care depășeau de multe ori numărul în sine al poeziilor, au luat naștere și romanele. Dovada este cartea Poveștile din Ise, o operă de secol X, atribuită lui Ariwara no Narihira.

Ilustrație din Poveștile din Ise Sursa: wblog.wiki

Cartea este formată din 125 de episoade, fiecare în parte compuse în jurul uneia sau mai multor poeme. Însă, nu există o idee prin care să fie legate. Putem porni de la premisa conform căreia însuși Narihira ar fi protagonistul acestora. Ne putem raporta la Poveștile din Ise precum la Vita nuova. O intenție care ar depăși realitatea, nu regăsim niciun fir narativ care să lege toate micile evenimente narative.

Sursa de inspirație diferențiază „prozopoemele” din Poveștile din Ise de poveștile din folclor clasic, plin de întâmplări fantastice. În cazul acesteia poveștile erau inspirate din întâmplări cotidiene. În carte întâlnim deseori nobili care, în timpul vânătorii, se îndrăgostesc de o femeie necunoscută. Stilul în care sunt încorporate poemele în cadrul micilor narațiuni le apropie de ideea de roman contemporan (modern). De exemplu putem urmări asta și în citatul de mai jos.

„Trăia cîndva un om într-un sat depărtat. Și într-o zi, spunînd el celei dragi că merge să slujească pe la curte, își luă un dulce bun rămas și se îndepărtă. Trei ani lipsi, încît femeia care-l așteaptă atît de mult însingurată, la urmă hotărî să își petreacă noaptea cu un altul, care-i arătase multă dragoste. Și chiar în noaptea cu pricina se-ntoarse vechiul ei iubit”. Citat preluat din Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991, p. 74.

Iar după ce acest episod narativ urmează un schimb de replici între cei doi iubiți. Fiecare în parte fiind câte un mic poem. Urmărind întregul episod, vom putea observa că este povestită întreaga întâmplare. Am putea considera că partea de proză de debut este de fapt un comentariu explicativ la poemele cuprinse în el.

Copacul scorburos – prefigurări ale romanului japonez

Copacul scorburos are surse mult mai facil de descoperit. În cazul lui este vorba despre povestirea stranie și povestirea-poem. Este o carte cu o acțiune simplă în aparență. Firul narativ principal prezintă aventura unui cântăreț care pornește în căutarea celui mai bun arbore. Lemnul prețios l-ar ajuta să creeze cea mai bună alăută. Țelul aventurii sale îl face să ajungă până în Imperiul persan și îl pune în cele mai ciudate situații.

Lucrarea este compusă din 986 de poeme, dar stilul începe să capete forță în cea de-a doua parte a operei. De parcă autorul însuși ar descoperi treptat modul în care trebuie utilizat noul mijloc literar. Este o carte importantă pentru că prin ea se poate urmări formarea romanului. Poate fi considerată o istorie a apariției și dezvoltării romanului japonez. Inoculează perioada de tranziție de la Poveștile din Ise la Povestea lui Genji.

Povestea lui Genji – primul roman japonez

Povestea lui Genji (Genji Monogatari scris în epoca Heian) a fost numit drept „primul roman istoric”, „primul roman psihologic”, dar importanța romanului rezidă în faptul că este în sine primul roman japonez. O carte accesibilă, scrisă într-un mod elegant de către o doamnă de la curte Murasaki Shikibu. Romanul prezintă viața lui Genji, un prinț, a cărui mamă de rang ignobil moare când era doar un copil. Împăratul a suferit mult în urma pierderii ei, însă, femeia a fost, în cele din urmă înlocuită de Fujitsubo. O frumoasă prințesă ce semăna cu prima soție a împăratului.

Prințul moștenitor este înlăturat de tată pentru că nu avea gene nobile pe filieră maternă. Băiatul exclus din linia regală primește un nou nume de familie, Genji. Prima parte a cărții cuprinde tot felul de legături romantice ale tânărului fermecător Genji. Sunt povești din cele mai sensibile, stranii și uneori haioase. Una dintre povești prezintă o situație destul de hazlie. Intră dormitorul unei femei căsătorite și care se răzgândise cu privire la întâlnirea lor pleacă. Genji descoperă o altă femeie, mai tânără, dar nu își dă seama de diferență. Când descoperă confuzia pentru a-și ascunde greșeala începe să-și mărturisească o (falsă și) arzătoare pasiune.

Ilustrație a unui episod din Povestea lui Genji Sursa: roxanamchirila.com

Spunem că Povestea lui Genji este un roman, dar nu trebuie să ne gândim la concepția romanească europeană. Îi lipsește concizia criptică pe care o avem în vedere în cazul romanului occidental. De exemplu forma lui este cea a unui sul orizontal specific japonez. Imprimat în formatul de carte clasică are o întindere de 2 500 de pagini. Povestea lui Genji este o capodoperă din multe puncte de vedere, cu siguranță trebuie să se afle în topul must read într-o viață. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că este un produs clar al tradiției japoneze.

Încă din vremea publicării sale era considerat o operă clasică. Romanul a fost citit de oameni importanți de la curte, inclusiv de împărați și filosofi care au adnotat-o. De asemenea, a reprezentat o incredibilă sursă de inspirație pentru mulți scriitori și artiști. După ce în secolul al XVII – lea, după 6 secole de războaie și conflicte, japonezii au avut parte de o perioadă de pace, Povestea lui Genji a devenit un model de urmat pentru negustori. Romancierii, la rândul lor, uită de toată perioada neagră și creează proprii lor Genji.

Influența romanului a fost atât de mare încât se poate observa și în opera lui Tanizaki. Povestea lui Genji a fermecat lumea occidentală după ce a fost tradusă de Arthur Waley. Putem recunoaște în paginile ei nu doar primul roman al lumii moderne, dar și o capodoperă. Înțelegem că prezintă o lume care își atinsese potențialul unei dezvoltări extreme. Romanul conservă și perpetuează adevărul unei curți japoneze posibil decadentă a secolului X. Însă, autoarea ne avertizează, că este evocare unui „paradis pierdut” romantizat care nu a existat de fapt.

Surse colaj: cartea de pe elefant.ro și ilustrația de pe cafemontaigne.com

Minunatul Genji și viața lui boemă nu este un ideal, poate fi mai curând un exemplu. Întâmplările sunt relatate printr-o perspectivă pesimistă. Incredibilul Genji moare, în urma lui rămân un număr mic de tineri ce nu au prea multe de spus. Sunt doar niște curteni simpatici, produsul unei vieți trăite în umbra palatului. Totul este prezentat din perspectiva unei lumi ce trebuia să sfârșească la un moment dat. O altă mare diferență între romanul doamnei Murasaki și operele de până la ea. Ideea morții umbrește orice mică bucurie a vieții, Genji este copleșit de melancolie când privește și o floare de cireș purtată în bătaia vântului.

Epoca Heian

Perioada Heian (794-1185) apare pe când orașul Heian-kyō (denumit mai târziu Kyōto) este întemeiat și instituit ca oraș-capitală al Japoniei. Însă, poate neașteptat, dar majoritatea scrierilor erau în chineză. Sunt sponsorizate trei apariții de antologii de poezie chineză în perioada 814 – 827. Proza japoneză prinde contur începând cu secolul X, debutează cu povestea Copacului scorburos.

Au fost multe prefigurări ale romanului considerat modern. Perioada este considerată o epocă de aur a artei și literaturii japoneze. Literatura devine un foarte important pion datorită călugărilor și nobililor. Poeții trăiau sub patronajul curții imperiale. Iar majoritatea erau curteni sau doamne de la curte. Astfel, putem înțelege limbajul sofisticat și atmosfera aristocratică din poeziile epocii.

Povestea lui Genji s-a bucurat de un succes imediat, prin roman se atinge apogeul artistic al perioadei, dar și din întreaga literatură japoneză. Motoori Norinaga (critic și istoric literar din secolul al XVIII -lea) a spus că opera este remarcabilă datorită sensibilității ei. Iar ultima parte a romanului, de după moartea lui Genji, reliefează profunzimea autoarei.

Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărții Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991.

Pentru dezambiguizare au fost accesate sursele: britannica.com; wikipedia.org;

Publicat inițial pe monden.ro: Claudia Nițu 20 februarie 2022, 19:00.

„Istoria secretă” și paradoxul celebrității. Cea mai obscură și totuși celebră carte: originea dark academia

Citind acum Micul prieten (The Little Friend, 2002) al Donnei Tartt, poate că în mod neașteptat, mi se revelează și mai multe aspecte importante din Istoria secretă (The secret history), pe care am cam grăbit-o anul trecut și pe care intenționez să o recitesc, probabil în limba engleză (găsiți varianta audio a cărții în lectura Donnei Tartt pe youtube), pentru a ajunge la textul original, foarte bine scris. Donna Tartt are un stil captivant și frumos așa cum pot să deduc și din traducerea impecabilă a romanului Micul prieten de Magda Groza pentru Polirom. Prin urmare, cu gândurile puse în ordine m-am hotărât să duc la bun sfârșit acest articol care stă în ciorne de luni de zile. Aproape că am uitat cum se scrie, atât de mult timp a trecut de când nu am mai scris un articol pe blog, sper ca soarele care începe să își facă apariția mai des în ultimele zile să mă ajute să scriu mai des.

Succesul romanului The secret history

The secret history (cu titlul inițial de The God of Illusions) este un roman care, se spune în mitologia urbană, ar fi creat așa-numitul curent literar-artistic dark academia, considerat de mulți tineri chiar și un stil de viață. Romanul este publicat de către scriitoarea Donna Tartt (a se vedea fotografiile de mai jos) în anul 1992, pe când avea vârsta de 28-29 de ani, la Editura lui Alfred A. Knopf în U.S. și se bucură de un succes rapid, fiind considerat bestseller, prima ediție, care însuma 75.000 de exemplare și nu 10.000 așa cum se obișnuia atunci, este și primul tiraj al unui debutant care se vinde așa de repede.

Succesul de care s-a bucurat romanul a fost un fenomen inexplicabil chiar și pentru autoarea lui care spunea în cadrul unui interviu din 2018 că era convinsă de faptul că scrie o carte bizară, de modă veche, care va fi pe placul ei și eventual al prietenilor, potrivit unui articol scris de BBC. Cu toate acestea, cartea a fost primită foarte bine de public, în parte datorită notorietății pe care a reușit autoarea să și-o asigure prin intermediul creării involuntare a unui personaj din propria sa persoană, fiind vorba de o identitate misterioasă, cumva similară cu personajele sale, dar și a legăturilor pe care le avea cu oameni precum cunoscutul editor și scriitor Bret Easton Ellis, dar mai ales prin calitatea în sine a stilului ei literar.

Plotul romanului și asemănările cu marile opere literare occidentale

Pe scurt, dar cu ceva spoilere, The secret history, prezintă aventurile unui grup select de studenți care studiază limbile și culturile clasice (greci și latine), pe care îl urmărim prin ochii personajului-narator, Richard Papen, recent transferat în Hampden College din Vermont. Acesta se împrietenește cu grupul ermetic și select după ce le demonstrează că poate traduce un pasaj dintr-un clasic grec. O reușită care îl apropie atât de membrii grupului (gemenii Charles și Camilla Macaulay, Francis Abernathy, Henry Winter și Edmund „Bunny” Corcoran) cât și de profesorul lor de greacă veche, Julian Morrow. Richard încearcă pe cât posibilul să se integreze în acest club select de tineri iubitori de artă veche proveniți fiecare în parte din familii înstărite, ultima parte nu îl vizează și pe Richard, care dispune de venituri mici, fiind nevoit să lucreze pe perioada studenției, dar care, este și singurul ce absolvă studiile.

Henry este un personaj interesant care îl hipnotizează, prin erudiția și determinarea sa, este cel pe care îl consideră capabil să învețe orice. De asemenea, îl identifică drept liderul grupului, el este cel care îi va convinge să se implice în diverse activități stranii, vecine cu ocultismul, dar și ieșite din sfera legii. Pe lângă acest comportament aparte pe care îl manifestă în mod observabil, în interiorul grupului există mai multe dinamici care duc la diverse conflicte și chiar la moartea lui Bunny, despre care aflăm de la începutul romanului. Iar faptul că Donna Tartt pare să ne fi dezvăluit deja marele punct culminant mi se pare poate cea mai mare dovadă a măiestriei sale de romancieră pentru că, așa cum veți descoperi, suspansul nu se pierde, existând mult mai multe lucruri de aflat.

Spuneam într-un clip de pe Tik Tok (mă găsiți la elefantul_de_bibliotecă) că plotul Donnei Tartt nu diferă foarte mult de cel ales de Dostoievski în Crimă și pedeapsă, fiind vorba în ambele romane de studenți care comit crime, dar și de studenți care trăiesc la limita subzistenței – aici mă refer la Richard), iar observația mea nu este singulară. Astăzi am aflat că în New York Times, într-un articol din 1996 (vedeți citatul și sursa lui mai jos), se spune despre cartea Donnei Tartt că întrunește în parte elemente din Crimă și pedeapsă, dar și din Bacantele de Euripide (este o tragedie în care femeile din Teba sunt cuprinse de o stare de extaz, indusă de Dionisos, sub influența căreia comit o crimă… pentru cei care au citit romanul despre care vă povestesc asta ar trebui să aibă mult sens) și alte două mari clasice de limbă engleză, scrise de Bret Easton Ellis (autorul cărții American psycho) și de Evelyn Waugh.

„Imagine the plot of Dostoyevsky’s Crime and Punishment crossed with the story of Euripides’ Bacchae set against the backdrop of Bret Easton Ellis’s Rules of Attraction and told in the elegant, ruminative voice of Evelyn Waugh’s Brideshead Revisited.” Sursa: nytimes.com

The secret history este o carte cu un univers extrem de livresc în care orice element aparține deja universului literaturii, motiv pentru care este un adevărat festin pentru filologi, dar și o puternică expresie a marketingului pe filiera aceasta filologică. Reușește să îmbine unele dintre cele mai cunoscute mitologii occidentale cu elementele decadentismului occidental într-o manieră umană și cumva pe înțelesul multora, dar nu neapărat facilă. De asemenea, este și un veritabil tribut adus logosului (lumii cuvântului), dar și ideii de frumos și de estetică, reușind să păstreze limitele imaginarului fără să pară în vreun fel artificios sau cumva tras de păr, prin referiri la unele dintre cele mai importante aspecte ale literaturii occidentale clasice și prin diverse citate din cei mai importanți scriitori sau gânditori ai lumii clasice grecești, unde mă refer la autori precum Euripide și Homer.

De asemenea, preia unele dintre cele mai „arzătoare” derapaje morale, de la consumul de droguri, la alte căi de alterare a realității, unde intră și lipsa de somn în numele studiului și alcool, până la crimă, incest și lipsa empatiei. Este o atentă radiografie a culturii noastre, prin intermediul căreia ajungi să te îndrăgostești de literatură și de ideea studiului elementelor constitutive a culturii occidentale.

Cartea poate fi împrumutată de la Biblioteca Metropolitană din București aici.

Lupta pentru identitate și libertate: „Manuscrisul fanariot” de Doina Ruști

„Manuscrisul fanariot” al Doinei Ruști (publicat inițial în 2015) este de departe cel mai dens roman pe care l-am citit anul acesta. Cu o scriitură echilibrată și cu o viziune de ansamblu asupra epocii fanariote foarte bine documentată, romanul te poartă într-un București desprins dintr-o lume și ea aglomerată, dar cu multe alte reguli decât cele ale lumii în care trăim. Nu sunt o mare cunoscătoare a societății fanariote, prin urmare a fost o încântare să descopăr atât de multe aspecte legate de ea.

Printre cele mai interesante și întristătoare fenomene antropologice și sociale, numite în roman, se numără furatul de nume și sclavia. Spre pildă, dacă voiai să faci o călătorie lungă spre București trebuia să fii atent la tâlhari, la hoții care nu numai că te lăsau fără haine, dar te lăsau și fără identitate. Erai în pericol cu atât mai mult când își puteau însuși un act prin care se atesta identitatea ta. Sclavia era de asemenea un pericol iminent, puteai fi răpit și vândut cu foarte mare ușurință (cel puțin asta aflăm de la boierul Doicescu). Pe lângă asta, dacă aveai (ne)norocul să te îndrăgostești de o persoană subjugată (sclava sau sclavul cuiva) și voiai să te căsătorești cu ea, erai obligat să renunți la libertate.

Două aspecte absolut cruciale, pe baza cărora este construită acțiunea romanului, care, așa cum anunță și titlul său, are la bază un manuscris fanariot, despre care Doina Ruști, vorbește de mai multe ori. Am avut ocazia să aflu povestea descoperirii lui în cadrul unui podcast de la omiedesemne și în cadrul unui alt podcast din cadrul canalului Zaiafet (pe care vă invit să le urmăriți pe youtube).

Complexitatea romanului: straturile narative, stratul stilistic, stratul istoric și social

Spuneam că este un roman dens, fapt ce se susține și prin intermediul straturilor narative, urmărim cel puțin 3 fire narative, pe care le putem considera principale. Prin intermediul lor înțelegem cum funcționa lumea fanariotă. Îl avem în prim-plan pe Leun (pe numele său adevărat Ioanis Milikopu, rebotezat așa de către Tranca, o bucureșteancă mai puțin atentă la detalii ce îl confundă cu un valet dispărut), un tânăr despre care aflăm la începutul romanului că este îndrăgostit de libertate, terorizat de acest vis al deplinătății libertății este fermecat de București, o destinație cu un nume perfid ca un brici.

Hotărât să-și trăiască visul de a deveni mare croitor într-un oraș complicat și aglomerat, a cărui viață clocotea în toate venele sale și în toate păturile sociale. Leun uită de oroarea călătoriilor în vremurile sale atât de periculoase. În drumul său spre București își pierde identitatea, un pas ce îl va apropia, așa cum se va vedea la finele romanului, de pierderea mult adoratei sale libertăți.

„Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și, ascultându-i doar muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil, toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l interesează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome.”

Manuscrisul fanariot, Doina Ruști, Polirom, București, 2016, p. 9.

Prins în mrejele lumii bucureștene pestrițe, Leun se va contopi în acest algoritm unde orice cuvânt ajunge să fie integrat, unde orice secret se metamorfozează și devine mamutul ce captează atenția întregii populații bucureștene, vom vedea că în Bucureștiu fanariot nimic nu scapă exagerării și fanteziei. Celelalte trei fire narative centrale se învârt în jurul boierului Dan Brașoveanu Doicescu și al țigăncii Tranca, mama Maiorcăi, femeia de care se va îndrăgosti Leun. Doicescu pare să fie un fel de figură demiurgică, este boierul în a cărui proprietate intră cele două femei, menționate mai devreme.

Apoi romanul este dens (și fermecător) datorită limbajului utilizat de autoare. Textul pare să te hipnotizeze cu descrierile contrastante, aproape grotești uneori. Doina Ruști atingând performanța de a surprinde prin cuvinte spiritul epocii. Etosul fanariot este redat printr-o atentă întrepătrundere a cuvintelor specifice epocii cu a celora cunoscute și des uzitate de noi, contemporanii. Ești cu precădere fascinat de modalitățile de expresie diverse, folosind multe comparații, epitete și metafore prin care exprimă starea de fapt a tensiunilor și evenimentelor sociale ale acelei perioade, dar mai ales senzualitatea aparte, intimitatea care, paradoxal, pare să se confunde cu a noastră, dar asta numai în măsura de a te purta spre alte tărâmuri ale senzualității

Din fabuloasele descrieri, extrag: „Leun se trezise cu noaptea în cap, după un vis lung din care nu-și amintea decât ochii înzăpeziți ai Maiorcăi și chiotul ei, devenit în vis un mârâit de lighioană scăpată din lanț” (p. 141); „întâlnirea cu Maiorca fusese ca o mână înfiptă în c*aie” (p. 150); „A doua zi Bucureștiul răsuna de voci, iar cuvintele ca niște pene de sticlă transformă orașul în harfă” (p. 165).

Doina Ruști ne oferă multe aspecte legate de vremurile acelea, modul în care oamenii putea să-și piardă inclusiv numele sau cât de ușor ajungeai să fii vândut și să devii proprietatea cuiva. „Manuscrisul fanariot” este poate singura astfel de operă ce ne ajută să înțelegem raporturile de putere din Epoca Fanariotă, înțelegem cât din românescul nostru contemporan este de natură balcanică, orientală sau occidentală. Dar cel mai fascinant aspect mi se pare cel legat de raportarea conducătorilor la religia Imperiului Otoman, la portul specific, există un mic zvon ce pătrunde printre rândurile Doinei Ruști din care deducem superficialitate și ipocrizia de care suferea boierimea bucureșteană sau românească (pe care va trebui să îl descoperiți singuri). Un zvon legat de moartea unui înalt boier ajuns în Istanbul.

Legat de stratul istoric și social am să încerc să ofer, pe cât posibil, cât mai puține spoilere, să spunem doar că are la bază o întâmplare adevărată. Doina Ruști a predat literatură română veche, astfel a studiat mai multe aspecte legate de perioada fanariotă, lucru ce a condus-o către diverse documente. Astfel, a reușit să descopere și acest plot atât de complex și de emoționant. De asemenea, absolut toate marile evenimente numite în carte și toate detaliile referitoare la societatea fanariotă sunt veridice și mai ales reprezentative epocii.

A fost un roman care m-a determinat să-l lecturez în mult mai multe zile decât o fac în mod normal, un roman complex, un roman interesant, dar înainte de toate un roman foarte bine și frumos scris. Uneori lucrurile frumoase trebuie savurate cu simț de răspundere, trebuie să fim dispuși să le oferim timp, din fericire am făcut asta cu „Manuscrisul fanariot”.

Număr de pagini, variază în funcție de format, dar are în jur de 300 de pagini (sau mai puțin);

Personaje centrale: Dan și Manda Doicescu, Leun, Maiorca, Tranca…

Aspecte de urmărit: stilistica, atmosfera fanariotă, fenomenele sociale specifice epocii (sclavia în primul rând), raporturile de putere (din care înțelegem valoarea umană), corupția din epocă, romantismul și senzualitatea, prețul libertății și al iubirii, ironia sorții lui Leun, josnicia lui Doicescu, lipsa de simț al realității și empatie a Mandei Docescu dar și a soțului ei, tragismul relației de iubire și moștenirea celor doi îndrăgostiți…

Spuneți în comentarii ce vreți să mai știți legat de roman sau ce anume este la fel de important de menționat. Elefantul de bibliotecă vă roagă să citiți romanul acesta. ❤

Un elefant de bibliotecă încântat de ce a citit

Poezia japoneză – arta sufletului pur. Poeți din epocile Meiji și Taishō

Primele „recomandări estetice” legate de poezia japoneză au fost făcute în anul 905 a. Chr. de către Ki no Tsurayuki. Îndemnurile sale priveau condiția și originea poeziei. Recomandările erau cuprinse în prefața cărții Colecția de poezie veche și nouă. Putem observa o trimitere către îndemnurile mai vechi chinezești în cuvintele lui. Despre pozei, aflăm de la el, că are „sămînță inima omului” sau că „se împlinește în frunzele nenumărate ale cuvintelor”¹.

Se admite faptul că începuturile poeziei japoneze a fost ca un strigăt al emoțiilor. Mai apoi expresiile au evoluat și au devenit cântece și ritualuri religioase. Cele mai vechi poeme japoneze scrise în stil vechi se regăsesc în Kojiki (datează din sec. VII).  Poeziile erau foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre.

În Manyoshu, cea mai veche colecție de poezie (sec. VIII), sunt înregistrate 4. 500 de poezii. Sunt cuprinse poezii diverse scrise de diverse personalități, de la împărați la oameni simpli. Pe atunci poezia era o modalitate de exprimare. Bunul gust în poezie apare mai târziu.

Poezia japoneză nu aparținea poeților

Tot poezia este cea care poate să influențeze atât omul, cât și cerul și pământul. Ba chiar pe diavoli și zei îi poate impresiona. Poetul însuși este un „portal” către forțele supranaturale pentru că, prin el, ambele ființe supraomenești pot vorbi oamenilor. Dar poeții japonezi nu fac referire niciodată la vreo muză. Nu se spune că sunt inspirați de vreo zeitate (bună sau rea). Poezia este doar o alinare a omului.

Împrejurările în care poezia este alinare sunt și subiectele abordate în poezie. Poezia este văzută ca o nevoie, nu reprezintă nicio stimulare divină care să conducă la creație. Rolul poeziei era de intermediere în cadrul relațiilor romantice. Un rol pe care îl putem înțelege cu ușurință prin citirea Poveștii lui Genji.

Poezia de tip liant al îndrăgostiților se dezvoltă la curțile imperiale, în cadrul cărora iubiții, viitorii soți, puteau comunica foarte puțin. Întâlnirile logodnicilor erau foarte formale, femeia stătea după un paravan, iar discuțiile se purtau într-un mod rigid, sub formă de poezie. Dacă nu purtau conversații, își trimiteau bilețele, în ele se regăseau tot poezii, iar valoarea lor era stabilită și în funcție de caligrafia folosită de îndrăgostit.

Specificul poeziei japoneze

Înțelegem cu ușurință faptul că poezia nu era doar a poeților. Era a tuturor, oricine putea comunica prin intermediul ei. Prozodia exactă se dezvoltă în funcție de limba japoneză, accentul și cantitatea, două din elementele prozodice de bază europene, nu au relevanță. Lirica niponă se diferențiază după criteriul numărului de silabe. Așadar, poezia tanka are 31 de silabe, dispuse în versuri a câte 5, 7, 5, 7 și 7. Haiku este un tip de poezie dezvoltată mai târziu, are 17 silabe, conține 3 versuri a câte: 5, 7, 5.

Strictețea formelor clasice de poezie este cea care a influențat și dezvoltarea ei. Pe lângă asta, lungimea poeziilor a impus și alegerea subiectelor. Astfel, putem înțelege de ce nu există prea multe poezii „intelectuale”. Pe lângă spațiul limitat, la alegerea subiectelor poetice, a contribuit și tradiția chineză. O influență care și-a spus cuvântul și în cazul cultivării emoției. Descoperim că atât în lirica japoneză, cât și în cea chineză nu există emoție. Mai degrabă găsim subiecte din sfera politicii.

O clasificare tematică a poeziei nipone ar fi o împărțire în: poezii de dragoste și de natură. Cu precizarea că sunt și câteva care au subiecte complexe, metafizice chiar. O altă caracteristică a poeziei japoneze este modul de exprimare. Vom întâlni foarte des sugestia, trăsătură conferită tot de concizia versurilor.

Noua poezie dezvoltată în secolele XVI și XVII: haikai

Denumită haikai sau dialogul poetic liber, acest tip de poezie cultiva lucrurile „banale”. Dacă în dialogul poetic tradițional se vorbea despre florile de cireș, acum se vorbea despre „buruieni”. Este o reacție împotriva prețiozității artificioase. Desigur, în timp și noul estetism începe să fie stereotipizat, însă lucrurile încep să se miște diferit din acest punct. Se renunță la rigiditatea poeziei de tip haiku.

Noul tip denumit hokku sau haikai propune libertatea de expresie și de formă. Versurile pline de obscenități și spiritul optimist sunt două din caracteristicile Japoniei de secol al XVII – lea. După o perioadă de conflicte de lungă durată, Japonia se bucură de prosperitate, astfel nu putem să-i imputăm extravaganța poetică.

Bashō (1644 – 1694) era considerat cel mai mare poet al Japoniei din acele timpuri. Trăia o viață sobră, în puritate, alegeri ce îi determină pe unii să-l venereze asemenea unui sfânt. El creează stilul liber, dar și poezia haiku.

Spiritul său inovativ se justifică prin dorința ca stilul său să se schimbe mereu. Idealul său de înnoire era atât de mare încât își propusese să se despartă complet de orice altă idee tradițională. Îndemnul său a condus de multe ori către creații absolut haotice, lipsite de noimă.

Curente literare în poezie- epocile Meiji și Taishō

După Restaurația Meiji din 1868, urmează o serie de reforme sociale. Toate schimbările pornind de la modelul occidental. Delegații de studiu japoneze sunt trimise în America și Europa. Misiunile de studiu al Occidentului încep încă din 1871. Cea mai cunoscută rămâne Misiunea Iwakura, desfășurată în perioada 1871 – 1873. Însă, de data aceasta, interesul față de cultura străină este unul al maselor. Un fapt foarte ușor dovedit de succesul cărții lui Fukuzawa Yukichi, Lauda învățăturii (1880).

Reforma învățământului are un succes mare. Modernizarea învățământului creează o plajă propice formării unor intelectuali de orientare occidentală. Crescuți sub orânduiala din Vest, mulți obțin și burse de studiu înstrăinătate. Putem aminti scriitorii Mori Ōgai și Natsume Sōseki, formați în noul spirit. Cu precizarea că studiile elementare au fost tot în accepție confucianistă a epocii Tokugawa. de la ei și până la cel de-al Doilea Război Mondial se scrie în cheie occidentală. Sunt traduse multe opere străine, se întrerupe o tradiție ce rezistase 13 secole. Ia naștere o literatură care îmbină tradiția cu inovația.

Spunem că modernismul în poezia japoneză se naște în anul 1882, când este publicată antologia Shintaishishō. Care se traduce prin „selecție de poezii în stil nou”. O carte alcătuită de trei profesori de literatură japoneză, ajunsă foarte cunoscută. În ea erau cuprinse 14 traduceri de poezie engleză și americană. Dar și o poezie franceză după un text englez și fragmente din Goethe și Schiller. În această primă etapă regăsim romantismul și naturalismul – urmat de anti-naturalism. Ultimul curent propunea o abordare idealistă și fantezistă.

Au existat două mari grupări formate în jurul a două reviste literare. Subaru (Pleiadele) – condusă de Mori Ogai și Ueda Bin și Mita Bungaku (Literatura Mita) – condusă de Kinoshita Mokutarō. Poeții care publicau aici aveau viziuni estetice îndrăznețe, cultivau un anumit hedonism. În anul 1908 apare și societatea Pan no kai (Devotați zeului Pan) care promova conceptul de artă pentru artă.

Poeții erelor Meiji și Taishō

Shimazaki Tōsōn (1872 – 1943) –  a primit o educație clasică datorită tatălui său care se opunea culturii occidentale. Poetul studiază de mic limba chineză clasică. Însă, ajuns la gimnaziu urmează exemplul colegilor săi și învață limba engleză. Mai târziu, 1887, urmează studiile de la Universitatea Meiji Gakuin, unde învață engleza comercială. Mai apoi se botează și se dedică studierii literaturii. În anul 1896 publică poemul Cântecul vântului de toamnă, ce pare să fie o „adaptare” a poemului scris de Shelley. Publică primul volum, Mlădițe, în 1897.

Ishikawa Takuboku (1885 – 1912) – fiu de preot, pasionat al revistei Myojo își va publica prima poezie (1902) în paginile ei. Un poet care a reușit să scrie un volum de tanka în numai două zile, Un pumn de nisip (1910). Debutează în anul 1906 cu un volum de versuri libere (shintashi), Dor. Moare foarte tânăr din cauza unei infecții cu TBC, contractat- în urma unei operații de peritonită. Un an de zile, din 1911 până în 1912 este imobilizat la pat. O perioadă în care scrie multă poezie. Volumul, Jucării triste, publicat postum cuprinde toată această suferință.

Ishikawa Takuboku

Hagiwara Sakutarō (1886 – 1942): cu reputația de cel mai mare poet japonez modern, poezia lui aparține epocii Taishō. A fost fascinat de stilul de viață occidental încă din copilărie. Este singurul poet care petrece în orașul natal mare parte din viață. Rămâne în Maebashi până la vârsta de 39 de ani, fără să aspire la marea scenă culturală a orașului Tokyo. În prima parte a vieții este preocupat de muzică. Debutează în 1913 în revista Zamboa.

Era un mare admirator al lui Baudelaire, Poe și Schopenhauer. Fondează „Societatea de poezie Sirena” în anul 1914, alături de poeții Yamamura Bochō și Murō Saisei. Lirica lui urmează datele unui univers sumbru, poeziile sale trimit către morbiditate. Publică primul său volum în 1917, Urlând la lună.

Satō Haruo (1892 – 1964): s-a născut în prefectura Wakayama, încă de mic și-a demonstrat veleitățile poetice. La vârsta de 16 ani scrie prima lui poezie tanka și este publicată de Ishikawa Takuboku în revista Myōjō. De aici continuă să trimită poeziile sale mai multor reviste. În anul 1910 pleacă la Tokyo pentru a urma studiile superioare. Este o alegere bună, reușește să cunoască foarte mulți scriitori. În același timp este preocupat de traducerile din engleză și de proză.

Se face remarcat în proză prin intermediul a două nuvele. Ambele scrise într-o perioadă petrecută la țară alături de o actriță. Este vorba despre: Supein ino no ie (Casa câinelui spaniol) și Den‘en no yuutsu (Melancolie rurală). Două lucrări care îl plasa în mijlocul vieții literare nipone. Akutagawa i-a scris despre Casa câinelui spaniol că este o oază de fantezie în literatura japoneză mult prea serioasă. Melancolie rurală este urmată de romanul Melancolie urbană.

Ote Takuji (1887–1934): se naște într-o familie de „hangii” în stațiunea balneară Isobe osen din prefectura Gumma. Studiază la Universitatea Waseda literatura. Apoi absolvă facultatea cu o teză în poezia simbolistă. De la el rămân un număr de aproximativ 2400 de poeme. În timpul vieții publică în mai multe reviste, dar toate volumele sale sunt publicate postum. Traduce și volumul lui Baudelaire Les Fleurs du mal. Se stinge din viață din cauza infecției cu TBC. Volume de poezie: Broasca râioasă de culoare indigo (1936), Mireasa șarpelui (1940), Parfumuri ale unor țări străine (1943).

Note de subsol

¹Citate preluate din Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991, p. 31.

Surse:

• Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991;
• Literatura japoneză modernă de Iulia Waniek, Alexandra Marina Gheorghe și Irina Holca, ProUniversitaria, București, 2013.

Capodoperele literaturii universale în viziunea lui Dostoievski

Dostoievski este unul dintre scriitorii care nu mai au nevoie de o introducere. Operele sale au fost și continuă să fie citite pe tot mapamondul, printre autorii care i-au apreciat opera se numără nume ca Virginia Woolf, Albert Camus sau Friedrich Nietzsche. Mai jos prezint pe scurt o parte dintre cărțile sale preferate,să aflăm împreună ce opere l-au marcat pe creatorul lui Raskolnikov și Ivan Karamazov.

Recomandarea de lectură a lui Dostoievski

În topul preferințelor sale se află Dama de pică a lui Alexandr Pușkin, carte scrisă de poetul preferat al lui Dostoievski de când era copil. Sensibilitatea, versatilitatea stilistică și surprinderea profunzimii sentimentelor umane din versurile lui Pușkin sunt greu de egalat. Ei bine, cel care era un împătimit al jocurilor de cărți, care a pierdut o avere din cauza lor și din cauza cărora a scris și romanul Jucătorul, a fost impresionat în primul rând de nuvela mistică, Dama de pică.

Dama de pică a fost publicată prima dată în anul 1834, prezintă o poveste pilduitoare despre cum ne putem pierde umanitatea din cauza lăcomiei, este o poveste despre cum viciile au urmări fatale. Acțiunea nuvelei se învârte în jurul lui Hermann, un inginer militar tânăr de origine germană care se află în casa bunicii colegului său (venerabila contesă Anna Fedorovna). Contesa deține un secret care i-ar putea garanta câștigarea unei partide de cărți pentru a obține incredibilul secret începe o relație cu Lizaveta Ivanovna.

Într-o noapte o găsește pe bătrână singură într-o cameră, atunci îi cere să-i divulge secretul, dar contesa îl refuză. Pentru a o convinge o amenință cu pistolul, moment în care bătrâna moare, după înmormântarea ei, Hermann are un vis în care contesa îi dezvăluie secretul, însă îl condiționează, trebuie să o ia de soție pe Lizaveta. Tânărul se folosește de informațiile oferite de către bătrână fără să se căsătorească. Se pare că bătrâna îl mințise, pierde toți banii la cărți, o dată cu ei și mințile.

Sursa foto: wikipedia

Mizerabilii de Victor Hugo, un roman legat de care nu ne putem mira că se află pe lista lui, pe lângă faptul că este o incredibilă operă a romantismului, romanul lui Hugo pare o încununare a unora dintre cele mai importante problemele ale omenirii și a celor mai mari obstacole ale umanității. Romanul a fost publicat pentru prima dată în 1862, este o carte despre eroism, curaj, sacrificiu și iubire. Într-una dintre scrisorile sale, Dostoievski, a scris că, în ciuda celor spuse de critici, Mizerabilii se află pe un loc mult mai sus decât propriul său roman, Crimă și pedeapsă.

Candide de Voltaire, una dintre cărțile celui care a devenit simbolul Epocii Luminilor, al cărui nume a devenit un termen pentru a-i descrie pe cei care au o orientare ideologică liberală și tratează totul cu scepticism. Candide este un personaj în care se reflectă toate convingerile filosofului, tânărul suferă de una dintre cele mai cumplite afecțiuni, optimismul, trăiește convins că tot ce se întâmplă, se întâmplă spre bine. Lucrurile se schimbă când iese din castelul său optimist de fildeș, obligat să călătorească prin lume, să vadă tot felul de oamenii și să aibă parte de tot felul de întâmplări. Călătoria devine una spirituală, pretextul perfect pentru Voltaire de a ironiza și critica multe din convențiile sociale, din aspectele culturale și religioase. În ciuda tuturor problemelor identificate, romanul se încheie tot într-o notă pozitivă, pentru că există mereu o lumină la capătul tunelului.

China între sentimentul de popor și revoluție. „China în zece cuvinte” de Yu Hua bestsellerul recomandat de Time

Mai jos am cuprins câteva momente cheie ale istoriei recente a Chinei. Fiecare în parte fiind prezentate din perspectiva istoricului chinez contemporan Yu Hua. Acesta, sub pretextul lingvistic ne spune ce anume înseamnă pentru el fiecare din cele zece cuvinte chinezești. Un exercițiu relevant pentru a ne ajuta să distingem între gândirea la nivel de individ și propagandă.

Importanța cuvintelor

Înțelegerea unei culturii străine este posibilă prin studierea, în primul rând, a limbii utilizate. Apoi, a modului în care se raportează populația unei țări la alte culturi, perspectivă spune foarte multe despre valorile și cultura poporului în sine pentru că ideile pe care le au oamenii despre necunoscut reflectă o parte din propriile obiceiuri și, mai ales, convingeri. Faptul că se crede despre anumite cuvinte că sunt intraductibile poate să nu fie tocmai așa din punct de vedere tehnic, cu toate acestea există un adevăr în asta. Cum de altfel putem să spunem despre cuvântul românesc „dor”, pe care, de exemplu, în limba engleză l-am putea traduce prin „to miss someone” sau „longing”, dar asta nu surprinde cu adevărat semnificația profundă a cuvântului.

Același lucru este valabil și pentru cele 10 cuvinte chinezești cheie explicate în cartea „China în zece cuvinte”. De exemplu, cuvântul „renmin”  a cărui semnificație este de „oameni” sau de „popor”, dar nu traducerea cuvintelor îl interesează pe Yu Hua. Acesta urmărește să ne prezinte rolul jucat de fiecare cuvânt în parte în trecutul recent al Chinei, ne conduce către Revoluția Culturală a lui Mao până la protestele din Pața Tian’anmen, urmate de dezvoltarea economică uluitoare, fiecare cuvânt în parte este un concept prin care este portretizată țara care a fost martora uneia dintre cele mai radicale schimbări sociale și culturale din istoria lumii.

Poporul și oamenii capătă sens în revoluție

Yu Hua, autorul cărții „China în zece cuvinte”, ne invită să pornim într-o călătorie prin istoria recentă a Chinei. Începem de la cuvântul „popor”, semnificația cuvântului reflectă cel mai bine evoluția țării de după 1949, când prin „popor” (renmin) se înțelegea că „Poporul este Președintele Mao și Președintele Mao este poporul”, cuvântul „popor” începe să prindă putere în timpul Revoluției Culturale, pe când apărea acest slogan, timp de 10 ani au existat tulburări mari din anul 1966. Mao Zedong încerca prin intermediul revoluției să consolideze stăpânirea Partidului Comunist asupra puterii, era promotorul unui demers de ștergere a tuturor rămășițelor pre-comuniste. Tot prin cuvântul „popor” se face referire la oamenii în sine care trăiesc în China, spune el că termenul numea „muncitorii, țăranii, soldații, intelectualii și comercianții”.

Ideea sau conceptul de „popor” a jucat un rol esențial în programul comunist pentru că, în viziunea comunistă, se punea accentul pe colectiv, în detrimentul indivizilor, prin urmare, niciun alt cuvânt nu putea să comunice mai bine viziunea socială a comuniștilor. O societate în care toți erau egali de la muncitori până la comercianți, poporul care poate deveni elementul ușor de manipulat. Să poți spune „Poporul este Președintele Mao și Președintele Mao este poporul”, ai nevoie de uniformitatea oamenilor. Termenul și-a păstrat importanța până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a fost considerat deplasat doar când a apărut un alt tip de tulburare: protestele din Piața Tian’anmen din 1989.

Sursa: booksandbao.com

În numai 30 de ani, China, se schimbă radical. Un fapt ce se reflectă și în schimbarea conținutului termenului „popor”, care, după revoluția din 1989 de la Tian’anmen, își pierde în totalitate semnificația, fiind înlocuită cu altele noi. Conținutul acestuia este înlocuit de cuvintele „internaut, acționar, proprietar de fonduri, celebrități, șomer, migrant”, mai exact prin înglobarea acestora, cuvântul „popor”, își pierde din conținut și, implicit din importanță.

După moartea lui Hu Yaobang, un important reformator al Partidului Comunist, studenții s-au înghesuit în marea piață centrală a Beijingului pentru a cere încetarea corupției și mai multe drepturi democratice. Protestele au transformat orașul, polițiștii au dispărut de pe străzi și oamenii s-au adunat în piață. Astfel dând orașului o atmosferă aproape de sărbătoare. Scopul comun a fost atât de important încât până și hoții mărunți au încetat să fure pentru a se alătura demonstranților, dar teșirea cuvintelor este mai degrabă un fenomen lingvistic și nicidecum social, axiologic sau istoric. Ce vrea să spună autorul este că prin acești termeni se reflectă de fapt starea oamenilor în sine, a chinezilor. În anul 1989 Beijingul cunoștea o anarhie totală, dar, paradoxal, oamenii erau mai liniștiți ca oricând. Oamenii își zâmbeau, vânzătorii ofereau gratuit protestatarilor diverse alimente etc.

Sursa: booksandbao.com

Când, Yu Hua, a văzut libertatea aceea desăvârșită, acalmia și totodată determinarea a sute de oameni în protejarea studenților, a înțeles cu adevărat semnificația cuvântului „popor”. Care, așa cum spune el, nu se golise de semnificație. Prin el ajunge să vadă oamenii neînarmați, care credeau cu tărie că pot opri tancurile cu propriile trupuri „din carne și oase”.

Revoluția – conceptul care a definit istoria modernă a Chinei

Yu Hua leagă dezvoltarea economică de revoluția comunistă diferit de cum ne-am aștepta. Pentru început afirmă faptul că înțelege sentimentul nostru (al occidentalilor) de uimire în fața progresului economic chinez. De care s-au bucurat în ciuda faptului că societatea chineză are un sistem de guvernare ce nu este destul de transparent pentru o asemenea reușită. Dar explică fenomenul prin contribuția revoluției. După ce Partidul Comunist Chinez preia puterea în 1949 continuă să ducă mai departe demersul revoluționar.

De acum revoluția nu mai însemna „luptă armată, ci a început să se manifeste prin mișcări politice succesive care au atins apogeul în timpul Marelui Salt Înainte¹ și al Revoluției Culturale. După aceasta au apărut politicile de deschidere și reformă, și revoluția părea să fi dispărut, dar adevărul este că în cei treizeci de ani de miracol economic revoluția a continuat să existe, doar că sub o altă formă”². Apoi descrie cum, din dorința de a ajunge cea mai mare putere economică, începe frenezia oțelului. Când țăranii încep să se preocupe mai mult de căutarea minereurilor și de obținerea oțelului, în defavoarea agriculturii. Culturi întregi putrezesc pentru că nu are cine să se ocupe de ele.

Sursa foto: humanitas.ro

Sub sloganul „Să depășim Marea Britanie și să ajungem America” poporul începe să facă numai oțel. O determinare ce avea la bază teama de a nu fi etichetați „elemente negative ale Marelui Salt Înainte” însă, chiar dacă era o cantitate mare de oțel, mare parte din ea era de proastă calitate și nu putea fi utilizată. Nu numai această reorientare schimbă China, din august 1958 sunt desființate unitățile administrative de la nivel sătesc, printr-o singură mișcare sunt înlocuite cu comunele populare. Țăranii trăiesc sub utopia promovată de partid și urmează sloganul „Mâncați pe săturate și dublați efortul de producție”, dar cerealele s-au terminat rapid din cauza folosirii lor în exces. Foametea cuprinde populația care se lasă cuprinsă de dezolare, a produs un număr de 8,11 milioane de victime numai în provincia Sichuan.

Declarațiile fabulatorii au fost cele care au dus populația până în pragul foametei. În ziua de azi oficialii chinezi încă mai au pornirea de a face declarații exagerate, lipsite de suport real. Acum se laudă că vor construi multe porturi și autostrăzi uriașe ce ar trebui să servească unor cereri, care în realitate nici nu există. Numărul studenților s-a mărit de 5 ori mai mult în 2006, comparativ cu 1998. Astfel, în anul 2006 erau înscriși 25 de milioane de studenți în toate universitățile din țară, dar asta nu este o reușită pentru că facultățile creează peste un milion de absolvenți în fiecare an care nu își găsesc de lucru.

„Multe familii sărace nu precupețesc nici un efort și intră în datorii mari pentru a-și trimite copiii la facultate, dar după absolvire aceștia nu pot decât să se alăture milioanelor de persoane fără un loc de muncă, iar părinții se afundă și mai mult în sărăcie. În fața realității crude, mulți copii din familiile sărace renunță la visul de a merge mai departe și, după ce termină liceul, își iau plapuma în spate și pleacă să-și caute de lucru; chiar de-ar intra la o facultate, după absolvire i-ar aștepta șomajul și datoriile imense”. Yu Hua, „China în zece cuvinte”, traducere și note de Mugur Zlotea, Humanitas, București, 2018, pp. 185-186.

Urmările Revoluției Culturale se resimt și în China contemporană, mai ales când vorbim despre luptele interioare dintre funcționarii publici. În timpul revoluției au existat lupte intense pentru sigiliile oficiale pentru că valabilitatea documentelor depindea de sigiliu. Acesta oferea o putere mare titularului său, ceea ce încă se întâmplă și în China zilelor noastre. Așadar, spiritul jocurilor încă modelează China. Creșterea economică recentă este cu siguranță impresionantă, dar a fost construită prin mijloace violente și șocante.

Citirea și Scrierea

În cartea lui Yu Hua capitolele Citirea și Scrierea au rol foarte important pentru ce ține de înțelegerea alfabetizării Chinei. În capitolul „Citire” autorul prezintă și experiența lui cu literatura scrisă de ceilalți și de modul în care lectura l-a influențat până la vârsta de adult, spune că lectura lor i-a influențat și scrierea. Sunt pagini dedicate prezentării dificultății pe care a întâmpinat-o în timpul Revoluției Culturale, pe când toate operele literare erau considerate otrăvitoare. În copilărie a avut un număr foarte mic de cărți pe care să le citească, asta din cauza cenzurii violente.

Yu Hua

Primele lui cărți erau foarte violente, scriitorul conservase cumva tumultul specific Revoluției Culturale. De asemenea, tatăl lui era chirurg, ceea ce înseamnă că în timpul copilăriei sale a putut să vadă mult sânge. Apoi a fost marcat de un incident petrecut pe o plajă locală, unde au avut loc execuțiile prizonierilor. Scriitorul își amintește cât de mult l-au șocat urmele gloanțelor din capetele victimelor.

Acestea sunt doar o parte din toate evenimentele pe care le consemnează Yu Hua în cartea sa. Prin intermediul acestei lucrări putem înțelege o mică parte din parcursul unei țări ajunse una dintre cele mai mari puteri economice globale. Tranziția de la o dedicare umanitară, la determinarea feroce a populației pentru îmbogățire s-a făcut într-un mod foarte violent. Au existat multe victime și poate că generațiile recente încă mai păstrează din această traumă, care se reflectă în modul lor de a privi viața.

Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărții: Yu Hua, „China în zece cuvinte”, traducere și note de Mugur Zlotea, Humanitas, București, 2018

Note de subsol

¹ Marele Salt Înainte impulsul dat de Mao Zedong în schimbarea Chinei. Care devine dintr-o societate predominant agricolă o societate modernă, industrială. Proces de schimbare ce a durat numai 5 ani. Bineînțeles că era un obiectiv imposibil, dar Mao avea puterea necesară pentru a forța cea mai mare societate din lume să facă asta. Rezultatele, din păcate, au fost catastrofale;
² Citat preluat din Yu Hua, „China în zece cuvinte”, traducere și note de Mugur Zlotea, Humanitas, București, 2018, pp. 177-178.

Onirismul în literatura română, onirismul estetic și poeții onirici: Leonid Dimov și Virgil Mazilescu

Onirismul este un curent al literaturii române care s-a manifestat în anii 1960. A fost considerat o formă a suprarealismului românesc în literatură. Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov sunt cei doi părinți ai acestui curent literar. Datorită lor a luat ființă grupul oniric în anul 1964. Membrii acestuia erau scriitori ce participau la cenaclul Luceafărul, condus de Eugen Barbu.

Primii care s-au alăturat acestor doi fondatori și teoreticieni ai onirismului estetic au fost Virgil Mazilescu (despre care veți afla mai multe în cele ce urmează), Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu. Mai apoi se alătură alte nume importante ale literaturii române, precum Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase.

Poeții curajoși, gata să „sfarme lumea pentru a o zidi din nou”, publică datorită lui  Miron Radu Paraschivescu, timp de aproximativ doi ani în Povestea vorbei, un supliment de versuri și proză al revistei craiovene Ramuri. Grupul este interzis în anul 1968 fiind considerat periculos, cenzura îl scoate rapid din legalitate. Cum punctul de plecare este pictura suprarealistă, așa cum spune și Leonid Dimov, ar trebui să căutăm și elementul „supra estetic”. Dat fiind că suprarealiștii, așa cum spunea André Breton în Manifestul Suprarealismului publicat în 1924, presupune libertatea de expresie înainte de toate. Creația trebuie să se axeze pe explorarea subconștientului, nu ar trebui să căutăm propriu-zis o logică.

Nu este vorba despre „hazard”, așa cum spun dadaiștii. Poetul trebuie să creeze cu „materialul” pe care îl găsește în vise, nu transcrierea în sine a viselor. Prin intermediul „rațiunii” visului se dorește crearea unei alte lumi. Poetul oniric se folosește de materiale pe care le obține din propria lui lume interioară, visul – ca expresie a subconștientului. Poetul „nu este însă un Dumnezeu autentic. El nu face decât să reconstituie lumea, așa cum, din aceleași cuburi, un copil construiește o infinitate de castele”*.

Leonid Dimov despre poezie și onirism

Leonid Dimov nu punea accentul pe definirea în sine a onirismului, prin intermediul oniricului nu face nimic altceva decât să ne ofere adevărata condiție a poeziei și poate chiar a artei în sine. Pentru el opera de artă avea un triplu rol, acela „de obiect, de lume – alta decât cea reală și de mijlocitor între subiectul receptor și forfota aceea încremenită care a dus la dispariția poetului”**. Prin intermediul mitului orfeic explică noua direcție a poeziei. Pentru el există poezia veche, care nu demistifică realitate și, prin urmare, nu poate ajunge la adevăr, și poezia modernă, care poate sparge această barieră a mitului.

Adevărul este conceptul central al noii poezii (atenție, nu spune poezie sau literatură onirică). Orfeu ajuns în infern să o salveze pe Euridice, printr-o milostivire divină, are un singur lucru de făcut să o ia de mână pe iubita lui și să nu privească înapoi. Dar, așa cum spune Leonid Dimov, Orfeu este poet și nu poate respecta regula dacă aceasta înseamnă să cunoască adevărul. Poetul prin definiție este cel care vrea să cunoască, ajuns în infern, asumându-și un asemenea risc, ceva se schimbă definitiv în interiorul lui Orfeu (a se citi poetul). Faptul că în ciuda dorinței sale de a o salva pe Euridice și a riscului de a o pierde pe ea și pe sine, Orfeu privește înapoi, ne demonstrează că alta este marea lui miză a existenței. Face totul pentru a „cunoaște și acea taină a întrupării, care punea sub semnul întrebării însăși existența lui Euridice, în cea de-a doua ipostază a sa”***.

Leonid Dimov

Orfeu se află în altă lume, în subteranul plin de multe posibilități. Iar vocația de poet îl face să nu respecte interdicția zeilor de a se întoarce să vadă lumea aceea diferită, misterioasă. Mitul orfic este întrerupt de dorința de a cunoaște adevărul. Poetul riscă totul pentru a ști dacă Euridice este femeia pe care o cunoașt, pe care o păstrează în mintea lui sau dacă a devenit alta. Ajuns în infern se „contaminează”, nu se mai poate mulțumi cu realitatea aceea unică pe care o pun zeii la dispoziție. Mitul lui Orfeu poartă în sine, paradoxal, sâmburele demistificării. Este cuprins de febra cunoașterii, „chinuit de necesitatea dezlegării” tainei.

Faptul că în „poezia nouă”**** se explorează „visul” nu înseamnă că noile lumi create de poet nu sunt posibile. Reflectă mai mult faptul că poetul nu se poate mulțumi cu o succesiune inflexibilă de întâmplări, se eliberează de „calea sigură” lipsită de posibilitatea de a cunoaște mai mult. De exemplu, în opinia lui Leonid Dimov, Lucian Blaga este un poet care încearcă să împace visul și stilul, care, în poezia clasică, erau considerate două contrarii ireconciliabile. Poezia modernă înțelege și înglobează „necesitatea acestei unități a contrariilor”. Pentru că sparge limitele familiarului și caută ineditul, nu își propune să fie bizară (a nu se compara cu dadaismul), nu vrea să fie cu orice preț în afara tiparului. Posibila bizarerie de care s-ar putea face vinovată este mai degrabă o consecință a descoperirii tuturor adevărurilor posibile.

Scopul poetului este să ajungă la rădăcina tuturor lucrurilor. Miturile reprezintă primele încercări ale poeților, anonimatul creatorilor acestora demonstrează „universalitatea naturii poetice”. Poetul reușește să aducă adevărurile care transcend limitele realității. Poezia modernă aduce la suprafața existenței miracolul, taina, adevărurile unice. Prin intermediul poeziei fiecare poet devine un creator al altor lumi. Artistul este un alt Dumnezeu, de aceea opera de artă poate fi considerată o altă lume.

În poezia modernă mesajul nu mai este atât de ușor de descifrat. Există „tărâmuri” poetice pe care un cititor neavizat nu le poate răzbate. Este o căutare a sensului și semnificațiilor la care cititorul participă în aceeași măsură ca poetul. Îndată ce se aventurează, cititorul „suferă toate chinurile poetului”. Pătrunzi într-un nou univers cu propriile sale reguli. Poetul explorează „irealul”/ „visul” pentru a găsi noi componente ale lumii, multe dintre propunerile sale pot fi posibile, altele rămân imposibile. Dar toate aceste soluții propuse de el oferă o „ipoteză estetică uluitoare”. Visul este pentru poeții moderni momentul cel mai flexibil, cel mai încărcat e poezie”.*****

Cred că în eseul Poezia – ca mod de existență, Leonid Dimov, reușește să exprime cel mai bine unde anume și cum anume situează poezia (modernă) când spune că se află în afara ei, deasupra existenței – înțeleasă ca viață de zi cu zi, cotidian. Ceea ce mă duce la ideea centrală a artei abstracte, care spune că are o miză metafizică. Suprarealismul explorează această dimensiune, pe care o putem numi, irațională, dar mesajul ei este de altă natură. Sau cum ar spune Leonid Dimov, poezia „ține de o încrengătură esențială a ființării. Realitate. Vis. Abstracțiune. Totul poate fi supus folosului imediat. Omul, însă, folosește acest tot abia în clipa când este mediat de bucuria folosirii sale, când utilitatea este amendată, trecută prin ciurul unei spiritualități constante și vivace.”******

Leonid Dimov – fețele poetului

Leonid Dimov face referire la condiția poetului prin intermediul scopului poeziei pe care îl identifică în cadrul onirismului literar. În opinia lui, poetul este asemeni bufonului în contextul disputei dintre „om și moarte, dintre ființă și neant”. O poziție cât se poate de tragică și de importantă, în care nu își pierde sub nicio formă demnitatea. Asemănătoare cu poziția lui Don Quijote, cavalerul care a reconstruit lume prin intermediul ficțiunii. Așa poetul „sfărâmă lumea pentru a o zidi din nou”*******. O lume pe care o reface cu ajutorul unor materiale făcute de el. Numărul mare de elemente proprii îi demonstrează performanța sa poetică. Aceste materiale sunt prefabricate obținute prin destrămarea propriei sale personalități, iar asta se numește aureola poetului.

Poetul scria că o capodoperă trebuie să fie singulară și artistul trebuie să aibă puterea de a fi autoironic. Unde îi numește pe Dostoievski și pe pictorul Bosch. Scriitorul rus reușind să creeze „personaje ce cârtesc”, iar pictorul a creat monștrii „caraghioși în încremenirea lor”. La fel și poziția poetului „la adăpostul unei magii formale” trebuie să „trezească în el o conștiință a ridicolului, un sentiment acut de autoironie”¹. Conchide Dumitru Țepeneag prin intermediul teoriei lui Nerval, accesată și de Leonid Dimov în articolul În odaia Minotaurului. Încercare asupra artei onirice.

Dumitru Țepeneag – o cale spre teoretizarea onirismului estetic

Dumitru Țepeneag face referire tot la ideea de cavaler, doar că este Lancelot de data aceasta. În mitul Graalului se află esența căutării eterne, a sensului vieții și ființei noastre. Căutarea spirituală ce este în egală măsură atât o aventură, cât și o interogație existențială. Prin intermediul căreia ne dobândim propriul destin, spune scriitorul în articolul Sub semnul Graalului². Să pornești în căutarea acestuia înseamnă să te dedici întreaga ta viață, puțini sunt cei care își asumă acest risc. Leagă de vis ideea de capcană, înțelegem că asta se reflectă în viziunea sa asupra onirismului. Nu face referire la vis ca la o simplă stare de halucinație.

Dumitru Țepeneag Sursa: icr.ro

Scriitorul desparte ideea de vis, de lumea onirică – de visele pe care le avem noaptea, acestea fiind evanescente. Pentru el contează cum anume arată lumea din vis. Faptul că totul este văzut, că omul devine un ochi imens: „în vis, totul e văzut, orice senzație devine o senzație vizuală”, nota el în articolul Visul și poezia publicat în Luceafărul, nr. 14 din 5 aprilie 1969³. Prin urmare, totul trebuie să fie obiectualizat în cadrul operelor, ceea ce preia scriitorul din cadrul visului este „metodologia”. „Cuvintele și ideile devin și ele obiecte, sunt văzute, iar cel care visează se transformă până la urmă într-o privire ubicuă, într-un Ochi atotputernic”. Pentru Dumitru Țepeneag onirismul se reducea în mare măsură la calitatea poeților sau scriitorilor de a fi creatori:

„Onirismul structural e estetic. El mizează pe a face și a construi, acte caracteristice artistului. Nu are pretenția vană de a cunoaște, de a descoperi ce există deja. Ambiția sa e să producă un obiect autonom grație unei sinteze al cărei model se află în vis. Adică să facă în așa fel încât imaginile, care în general sunt percepute în succesiunea lor, să se organizeze într-o simultaneitate. Un fel de muzică pictată, de tip fără încetare convertit în spațiu”. Dumitru Țepeneag în Arena actualității, Iași, Polirom, 2000, p. 79 citat de Ion Buzerea în Virgil Mazilescu – monografie…, Aula, Brașov, 2000, p. 12.

Cei doi încearcă să accentueze faptul că literatura onirică nu are ceva comun cu visul de noapte. Un argument adus de Dimov este faptul că „datul real, absolut real, servește, paradoxal, accentuării stării de vis. O dovadă peremptorie că literatura onirică n-are nimic comun cu descripția viselor de noapte”. Visul oferă modalitatea de creare, de exemplu literatura onirică înglobează „alterarea principiului cauză-efect”, apoi firescul se extinde până la întâlnirea cu entitatea și legea. Așa cum spunea Dumitru Țepeneag în articolul Homo ludens jocul este o lume artificială cu propriile sale legi, o convenție artificială. Asemenea și operele literaturii onirice te invită în această altă lume dacă ești dispus să accepți convenția, ceva asemănător și cu propunerea lui Umberto Eco (vezi Şase plimbări prin pădurea narativă capitolul  IV „Pădurile posibile”).

Opera poetică a lui Leonid Dimov

Leonid Dimov se naște la data de 1 ianuarie 1926 în Izmail, undeva în apropierea Deltei Dunării. Este crescut de bunici, urmează studiile la Colegiul Sfântul Sava, când bunicul său se mută în București. Poetul a fost toată viața sa un liber profesionist, a debutat din proprie dorință destul de târziu în revistele literare ale vremii. Prima sa apariție este în „Viața românească” nr. 12 din 1965. Debutează în volum în 1966. Anii 1960 reprezintă perioada cea mai de succes în plan literar.

Valoarea poeziei sale este incontestabilă, dar rămâne uimitoare contribuția sa teoretică, acesta meditând de-a lungul vieții sale asupra condiției poetului. Lirica lui este caleidoscopică, greu de încadrat, este o expresie a spiritului său liber. De la trăsături romantice până la cele de natură barocă. În versurile sale se pot observa: instabilitatea – manifestată prin „suprafețe care se umflă sau se rup, forme evanescente”, mobilitatea – opera cere cititorului „să fie în mișcare”, metamorfoza și dominația decorului.

„Ei bine, nu-i adevărat/ Pentru că, nici n-ai închis ochii bine/ Că-ncep bilele cristaline/ A ieși din ascunzișuri, din borte/ Și alcătuind regimente și cohorte/ De diferite culori înaintemergătoare/ Mereu în direcții contrare,/ Purtând cu ele un fel de veselie/ Tîmpă și trandafirie,/ Vestesc că, după ele, urmează/ Alumine și nikele ce scânteiează/ Înainte de a se ordona/ Cu bufon, cu împărat,/Cu lachei zîmbitori și doamne de onoare…” Romanț III în volumul Dialectica Vîrstelor, citat preluat din Leonid Dimov – monografie, Aula, Brașov, Viorel Mureșan și Traian Ștef, pp. 10-11

Idealul poetului este de a construi altă lume, ceea ce reușește să facă, potrivit cu Virgil Podoabă, poetul mimează această construcție prin distrugere. prin intermediul acestei „des-faceri” lumea se pune în mișcare ca o „sintaxă a totalității”. Actul poetic nu se reduce la a reda un simplu gând, o simplă viziune, devine un proces de cunoaștere și de căutare. Tocmai de aceea poezia lui nu este creată într-o stare poetică, devine un act al creării, un act poetic, ceea ce implică și „o posibilă revelație”. Leonid Dimov te invită să reflectezi asupra propriei tale ființe.

Opera lui Virgil Mazilescu

Poetul Virgil Mazilescu se numără printre puținii care s-au dedicat analizei și criticii operei lui Leonid Dimov. Poetul se naște la data de 11 aprilie 1942 în Corabia, județul Olt. Debutează publicistic în anul 1966 în suplimentul Poveste vorbii al revistei Ramuri. Apoi frecventează cenaclul „Nicolae Labiș” al revistei Luceafărul, revistă în care publică destul de des în anii 1960. Debutează în volum în anul 1968 cu Versuri. Alte apariții demne de menționat: Fragmente din regiunea de odinioară (1970), Va fi liniște va fi seară (1979), Guillaume poetul și administratorul (1983). Apar postum volumele: Întoarcerea lui Immanuel (1991), Poezii (1996).

În opera lui Virgil Mazilescu, așa cum observă mulți critici literari, nu s-au „infiltrat” prea multe pretenții de ale oniriștilor. Nu pot fi descoperite elemente onirice nici opera lui poetică, nici în viziunea lui teoretică. Ce putem spune este că în fiecare poezie de-a sa putem descoperi un nucleu de natură mitico-vizionar. În opera lui se regăsesc două direcții, una realistă și alta mitologizantă. Pornea de la o constatare făcută în lumea reală crea un story care conținea acest vizionarism și aură mitologică. S-a folosit de unele dintre cele mai fine mecanisme de dereglare a formei și pe destituirea logicii formale previzibile”³’.

Sursa: Muzeul Literaturii române

Opera poetică a lui Mazilescu este foarte greu de comentat pentru că nu are propriu-zis caracteristici încadrabile. Totul la el este foarte rafinat, sugerat, unic, ceea ce duce de fapt la o înglobare a comentariilor în fiecare poem. Ce poți spune este că alege să scrie într-un mod anume, dar nu poți numi un curent literar căruia i se supune cu strictețe. În opera lui poți să înțelegi că se folosește de elemente precum: alternările de planuri, deturnări ale codurilor, surpări ale semnificației. Regăsim de asemenea: încercări de coagulare a ceea ce pare să fie disparat, autonomizat. străin. Pare că scopul lui Virgil Mazilescu este să transgresezi materialitatea, să anulezi orice obstacol.

Concluzie

Onirismul estetic a propus libertatea, a plasat poetul și scriitorul în ipostaza de creator și de „ființă omnipotentă” a lumilor create. Fiecare scriitor al acestei mișcări literare a lucrat atât în ipostaza de creator, cât și de teoretician. Faptul că pare să fie un surogat al dadaismului se naște din faptul că acea altă lume pe care fiecare în parte trebuia să o propună se crea de la principiul diferenței, de aceea apar multe elemente insolite. Programul lor a fost și rămâne important în istoria literaturii române pentru că multe din propunerile lor au fost bază pentru poezia neomodernistă, postmodernistă, douămiistă și contemporană. Datorită lui Leonid Dimov operele unor poeți ca Tudor Arghezi, Ion Barbu și Lucian Blaga au fost „reabilitate” în perioada comunistă, pe când doar poezia și poeții „patriotici” erau incluși în programa școlară. Opera lor rămâne importantă și relevantă până în ziua de azi.

Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărților:

1. Leonid Dimov – monografie, Aula, Brașov, Viorel Mureșan și Traian Ștef;
2. Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice, interpretări critice și prefață de Mariana Victor Buciu, Curtea veche, București, 2007;
3. Virgil Mazilescu – monografie…, Aula, Brașov, 2000.

Note de subsol 

* Dimov citat în Leonid Dimov – monografie, Aula, Brașov, Viorel Mureșan și Traian Ștef, p. 8;
** Leonid Dimov în Mit și comunicare, Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice, interpretări critice și prefață de Mariana Victor Buciu, Curtea veche, București, 2007, pp. 184-185;
*** ibidem, p. 181;
**** pentru că Leonid Dimov nu se desparte de modernism, situând onirismul în același cerc cu poezia scrisă de poeți ca Lucian Blaga sau Ion Barbu, cel puțin în eseul citat, Mit și comunicare publicat inițial în Ateneu, nr 9 din septembrie 1969;
***** Vezi Leonid Dimov în O apologie a evidenței artistice publicat în Secolul XX, nr. 2, 1970 în op. cit., pp. 204-205;
****** Leonid Dimov în Poezia – ca mod de existență, în op. cit., p. 226;
******* Leonid Dimov în Cele cinci fețe ale poetului, în op. cit., p. 228:
¹Ibidem, p. 229;
²Publicat inițial în România literară, nr. 6, 12 februarie 1970;
³Ibidem, p. 161;
³’ Ion Buzerea în Virgil Mazilescu – monografie…, Aula, Brașov, 2000, p. 15.

Articol publicat inițial pe monden.ro Claudia Nițu la data de 17 aprilie 2022, 22:00

Clitemnestra între devotament matern și trădare sentimentală. Idealul feminin antic grecesc

Mitologia greacă abundă în subiecte dintre cele mai complexe și fascinante pentru cei pasionați de teatru cunoașterea acesteia este necesară dacă își doresc să înțeleagă multe din operele dramaturgiei moderne. Citind piesa de teatru Pelicanul a lui August Strindberg nu avem cum să nu ne gândim la mitul Clitemnestrei și implicit la Odiseea lui Homer și Orestia lui Eschil. Pentru că unde altundeva, dacă nu în mitologia greacă, am putea descoperi arhetipul mamei denaturate? Desigur, ne putem gândi și la Medeea, cea care și-a sacrificat proprii copii pentru a se răzbuna pe soțul care o părăsise. Mai jos am cuprins în linii mari mitul Clitemnestrei, așa cum a fost abordat de către Eschil și Homer.

Povestea mitului din Argos

Când  Elena, sora Clitemnestrei, soția lui Menelau și cumnata lui Agamemnon, a fost răpită de Paris și dusă în Troia, Agamemnon decide să-și ajute fratele. Din dorința de a-și recupera soția declanșează Războiul Troian. Înainte ca armata să plece în Troia, Agamemnon a fost forțat să-și sacrifice una dintre fiicele sale, pe Ifigenia. Războinicul provocase mânia zeiței Artemis și era convins că  numai un sacrificiu o putea îmbuna.

În tragedia scrisă de Eschil, trilogia Orestia, Clitemnestra este portretizată cel mai realist. Mitul Clitemnestrei a fost abordat și în operele scrise de Euripide și Sofocle. Tragedia spune povestea unei femei căsătorite, care timp de 10 ani, în care soțul ei a fost plecat în război, plănuiește să răzbune moartea fiicei sale, Ifigenia. Agamemnon o sacrifică pentru a primi un vânt bun care să-i ducă mai repede corabia spre Troia. Tragedia devine povestea unor copii care vor să răzbune moartea tatălui lor.

Sacrificiul Ifigeniei, pictură realizată de Domenichino Sursa: wikimedia

Oreste, în mitologia greacă este fiul lui Agamemnon – regele Micenei (sau Argos), și al  Clitemnestrei. Potrivit cu Homer, era plecat pe când tatăl său se întorcea din Troia. Așa că nu a fost de față în momentul uciderii lui de către mama sa și Egist, iubitul acesteia. Ajuns la maturitate trebuie să își răzbune tatăl conform legii date din străbuni. Dar, prin uciderea lui Egist și a mamei sale, își asumă vina de a comite un matricid, ceea ce va atrage furia eriniilor (sau eumenide – erau considerate protectoare ale familiei, dar se crede că această denumire era de fapt un eufemism)¹.

Legat de atitudinea lui Agamemnon față de zei putem admite că era una sfidătoare. Fapt ce reiese și din epopeea Iliada scrisă de Homer. Unde se precizează că acesta o aduce la stadiul de sclavă pe Cassandra, marea preoteasă a lui Apollo. Fapt menționat și în tragedia scrisă de Eschil. Agamemnon ajunge acasă, în Argos, cu preoteasa troiană, devenită acum propria sa concubină, ceea ce este o blasfemie.

La întoarcerea din Troia, Agamemnon, este întâmpinat de către soția sa. Când se duce să se îmbăieze, Clitemnestra, îl prinde într-o plasă și îl înjunghie. Concubina lui, Cassandra, care era în afara palatului, prevăzuse complotul, dar, pentru că era blestemată de zeul Apollo², nimeni nu a crezut-o. Nu are de ales și își-a acceptă soarta, este ucisă la rândul ei.

Condiția Clitemnestrei în Odiseea lui Homer și tragedia lui Eschil

De cele mai multe ori abordările mitului Clitemnestrei o ipostaziază în postura de arhetip al soției și mamei rele. Iar asta ne poate face doar să ne întrebăm ce caracteristici o fac mai puțin potrivită pentru idealul feminin în societatea grecească antică în care este înfățișată. Prima sa menționare de care dispunem se regăsește în Odiseea de Homer. În care este reprezentată în mod antagonic față de Penelopa³, întruchiparea idealului feminin grecesc antic. În poem este prezentată călătoria de întoarcere acasă după încheierea Războiului Troian. O aventură ce durează ani de zile, timp în care soția sa, Penelopa, îl așteaptă. În orice altă sursă a mitologiei grecești ne-am uita, vedem că soția lui Ulise este considerată femeia model.

Povestea revenirii lui Agamemnon acasă ajută la evidențierea fericirii de care se bucură Ulise când ajunge acasă. Când pătrunde în lumea subterană, Ulise, își întreabă prietenul despre care nu știa cum murise. Dacă a pierit din cauza unei furtuni provocate de Poseidon. Dar, spre surprinderea sa, Agamemnon îi spune că a fost ucis de către Egist ajutat de propria soție. Apoi descrie scena asasinării sale, spune că în timp ce ultimele clipe din viața lui se scurgeau a auzit cum era ucisă Cassandra de către soția lui.

Lipsa de compasiune a soției criminale îl bântuie pe Agamemnon și în lumea lui Hades. Spune că femeia nu l-a privit și că nu a închis ochii trupului său neînsuflețit. Descrie toate detaliile crimei, comparând elementele specifice unei case cu cele ale unei bătălii. Și încheie prin a spune că Penelopa este diferită, nu are sufletul rece. Urmărim portretizare unei femei ce pare să fie coșmarul tuturor bărbaților. Cu toate acestea, nu este prezentată ca înfăptuitoare a crimei, se spune doar că privește totul cu sânge rece. Și mai ales că a fost implicată în plănuirea faptei. Pe când, în tragedia lui Eschil, își ucide soțul în mod direct, fără nicio reținere.

Indiferent din ce perspectivă ar fi privită rămâne același model negativ feminin. Chiar prin ochii femeilor deduce faptul că nu era un exemplu demn de urmat. Este criminala Cassandrei, preoteasa care fusese transformată de Agamemnon în sclavă și concubină. Iar toată această răutate este explicată în epopeea homerică, în care, prin cuvintele lui Agamemnon, aflăm că aventura ei cu Egist o transformă într-o astfel de persoană lipsită de scrupule. Cu alte cuvinte, nu se justifică prin răzbunarea morții fiicei sale, Ifigenia. În opinia lui Eschil am putea spune că a fost ghidată și de dorința de a conduce în locul soțului ei. Pe lângă motivația oferită de dorința de a trăi alături de amantul ei, Egist, așa cum deducem din cele precizate de Homer.

Răzbunarea lui Agamemnon, Oreste îndeplinește voia zeului Apollo

În a doua tragedie a Orestiei, Hoeforele, Electra descoperă că fratele ei, Oreste, a revenit acasă pentru că găsește o șuviță de păr lăsată ca ofrandă pe mormântul tatălui ei. Unde ajunsese datorită mamei sale, Clitemnestra, care visase că sufletul fostului ei soț, Agamemnon, este neliniștit. Din aceeași tragedie aflăm că Egist și Clitemnestra încă se află la conducere. Când cei doi frați se reunesc i-au decizia de a lua măsuri împotriva ucigașilor tatălui lor. O responsabilitate de care Oreste nu se poate dezbăra, fusese însărcinat de însuși zeul Apollo.

Ajuns în palat, Oreste, îl ucide pe Egist, însă nu poate să facă același lucru și cu mama sa. Clitemnestra înțelege că urmează amantului ei, speculează nehotărârea fiului și îi spune că vrea să îmbătrânească alături de el. Dar cuvintele ei nu au efectul așteptat, acesta îi spune aproape îngrozit, că nu poate face asta după ce i-a ucis tatăl. Aduce în discuție Moira (soarta), moartea lui Agamemnon nu se datora intervenției sale. Dar Oreste îi amintește toate greutățile prin care a trecut din cauza ei. Fusese alungat de propria mama, apoi, pentru că a fost vândut de ea, ajunsese sclav.

În ciuda reținerilor sale, Oreste, își ucide mama, i se amintește că Apollo l-a însărcinat cu răzbunarea morții lui Agamemnon. Clitemnestra moare, dar nu înainte de a-i spune fiului ei că va fi hăituit de erinii (eumenide). Iar prevestirea mamei lui se adeverește. Despre această experiență Eschil va scrie în ultima parte a trilogiei sale, Eumenidele.

Eumenidele –  tragedia care face din Eschil un veritabil umanist

În ultima tragedie a trilogiei lui Eschil de fapt se dezbate asupra problemei lui Oreste. Se pune întrebarea dacă era în măsură să își ucidă sau nu propria mamă. Dacă toate nedreptățile ei justifică matricidul înfăptuit de el. Însăși zeii sunt și ei împărțiți. Atena și Apollo, zeii raționali prin excelență, sunt de partea lui Oreste. Acesta avea obligația morală∗ de a răzbuna moartea tatălui său, iar matricidul este o consecință a îndeplinirii acestei îndatoriri. Rezolvarea acestei probleme nu urmează valorile etice ale societății contemporane. Oreste este iertat, eriniile îi permit să-și trăiască viața mai departe fără să fie hăituit.

Eschil pare să rezoneze cumva cu modul nostru de gândire. Prin simplul fapt că ridică problema aceasta a necesității matricidului. Faptul că ne determină să ne întrebăm dacă există fapte ce ar putea argumenta necesitatea unui matricid, îl face deja un „umanist”. Privind mai departe asincronic tragedia lui Eschil, am putea să ne întrebăm ce anume face ca viața lui Agamemnon să fie mai importantă pentru toată lumea, în detrimentul vieții Clitemnestrei. Eumenidele nu l-au hăituit pe Agamemnon pentru că și-a ucis propria fiică, pe Ifigenia. Cum de cei doi copii, Electra și Oreste, nu își condamnă tatăl pentru crima lui? Toate acestea sunt probleme ale eticii contemporane. În accepția greacă antică, se pare că soarta Clitemnestrei a fost pecetluită de propria ei atitudine. A crezut că viața fiicei sale este la fel de importantă ca viața unui rege.

Note de subsol

¹Eriniile erau divinități care trăiau în lumea subpământeană și răzbunau crimele făcute în cadrul familiilor, între membrii aceeași familii, în special matricidele. Denumirea de Eumenide (cele bune) se crede că era folosită ca un eufemism pentru a se evita pronunțare numelui lor;
²Penelopa, soția lui Ulise, își așteaptă cu fidelitate întoarcerea soțului ei din război timp de 20 de ani. Perioadă în care a refuzat să se recăsătorească, în ciuda faptului că existau mulți pețitori ajunși în Itaca. Pentru a trage de timp le promite că va lua o decizie în ce privește viitorul ei soț după ce va termina de țesut  lințoliul lui Laerte (pânza Penelopei);
³Zeul Apollo îi promite Cassandrei că în schimbul dăruirii sale îi va oferi darul prezicerii viitorului. Aceasta acceptă, dar după ce deprinde această învățătură refuză să își mai țină promisiunea făcută.  Atunci Apollo o blestemă ca nimeni să nu-i creadă profețiile;
∗În cultura antică grecească se considera o responsabilitate, o îndatorire ca moartea părinților să fie răzbunată de copii.

Surse:

• britannica.com;
• greekmythology.com;
• lithub.com;

Hamlet – tragedia idealistului față în față cu realitatea condiției umane

Hamlet este fără îndoială cea mai cunoscută tragedie și operă literară din lume, în cadrul piesei de teatru putem cunoaște cel mai fascinant și complex personaj al literaturii și dramaturgiei universale. Un personaj construit asemenea unui erou clasic și totuși pare să fie o întruchipare a omului modern. Are atât de multe fețe – de la fiu, iubit, intelectual, prinț, războinic și răzbunător – încât este considerat un examen al desăvârșirii în rândul actorilor. Piesa nu și-a pierdut în nicio epocă din relevanță. Generații la rând l-au redimensionat și reinterpretat pe acest etern intelectual nehotărât. Descoperind de fiecare dată noi rezonanțe și portițe pentru a-i analiza profunzimile, dilemele și orizontul posibilităților.

Nicio altă piesă nu a fost analizată atât de mult, cum nu există alta care să fi avut un impact asupra culturii noastre precum a sa. Imaginea tânărului suferind, adâncit în sine, care ține în mână un craniu, a depășit porțile teatrului și s-a mutat în conștiința noastră colectivă. Se află în rândul miturilor culturale, alăturându-se unui număr mic de astfel de arhetipuri literare, printre care sunt de amintit Oedip, Faust și Don Quijote. Fiecare în parte întruchipează aspecte esențiale ale.

Inspirația

La fel ca toate piesele lui Shakespeare, Hamlet, are originea într-o altă operă literară, se crede că ar fi vorba despre povestea populară scandinavă a lui Amleth, un prinț însărcinat să răzbune uciderea tatălui. Criminalul era chiar unchiul acestuia. Povestea capătă o dimensiune literară cultă pentru prima dată la sfârșitul secolului al XII-lea datorită scriitorului danez Saxo Gramaticianul în Istoria daneză. Mai târziu a fost adaptată în franceză sub denumirea de Histoires tragiques de François de Belleforest (1570).

Această versiune timpurie a poveștii îi oferă lui Shakespeare atât personajele, cât și relațiile fundamentale din tragedia scrisă de el. Geniul dramaturgului englez poate fi descoperit tocmai în detaliile adăugate, precum fantoma, nehotărârea fiului răzbunător și misterul care învăluie adevărul legat de moartea regelui. În povestea lui Hamlet, nu există nici o îndoială cu privire la regicid, vinovatul este cunoscut și nu există nicio problemă morală legată de îndeplinirea misiunii răzbunătorului.

În Danemarca precreștină, răzbunarea morții tatălui era o obligație filială. Iar cel care nu făcea asta era sancționat. Uciderea criminalului tatălui tău nu era considerată o încălcare a legii morale sau religioase, Amleth își îndeplinește datoria incendiind sala regală, ucigându-și unchiul și proclamându-se rege al Danemarcei.

Totuși se crede că sursa sigură a lui Shakespeare ar fi fost o piesă engleză, acum pierdută (scrisă c. 1589), pe care istoricii literari o numesc Ur-Hamlet, au atribuit-o dramaturgului Thomas Kyd, al cărui mare succes a fost Tragedia spaniolă (1592), una dintre cele mai vechi tragedii engleze existente. Tot ceea ce știm despre această piesă este o referință la o fantomă care ar fi spus: „Hamlet, răzbunare!”.

De la idealist la cinic

Hamlet este prezentat ca o excepție de la bun început. Prințul revenit de la studiile făcute undeva în afara Danemarcei, trezit din idealismul său și pus față în față cu moartea, făcut să trăiască într-o lume în care, din punctul lui de vedere, adevărul e mort. După pierderea tatălui are de înfruntat faptul că regina, femeia cea mai virtuoasă pentru el, se căsătorește cu fratele soțului ei. Morala pare să fi dispărut din regat, iar Hamlet, este singurul care mai poate salva ceva.

Idealismul prințului se transformă în cinism în momentul când decide că este singurul care mai poate face distincția între bine și rău, este convins că unchiul său Claudius este vinovat de moartea regelui. Motiv pentru care preia asupra lui responsabilitatea de a răzbuna regicidul și fratricidul. Sub pretextul melancoliei simulează nebunia – o diagnosticare făcută de Rosencrantz și Guildenstern. Un camuflaj care îi va oferi libertatea totală față de ceilalți, dar mai ales îl va ajuta în privința suspiciunilor lui Claudius, care nu îl va mai considera o amenințare.

Idealistul Hamlet joacă rolul nebunului cinic sau sincer. Prin raționamentele sale și cuvintele folosite o determină pe Ofelia să se sinucidă. Moartea ei pare să nu îl afecteze, chiar dacă este singurul responsabil de moartea ei. Cel puțin asta tindem să credem urmărind desfășurarea evenimentelor. Putem specula că însăși Regina Gertrude, mama lui Hamlet, a ordonat să fie omorâtă, dat fiind că trimite oameni să o supravegheze. Intențiile reginei rămân nedezvăluite.

Este un truc folosit de dramaturg? Scena aceasta spune foarte multe, dacă regina este vinovată de moartea Ofeliei, atunci Hamlet are dreptate. O femeie capabilă să comande moartea cuiva ar fi și capabilă să comploteze împotriva soțului ei. Fapt ce îl implică direct pe regele Claudius. Gertrude ar alege să devină soția ucigașului. Nu putem crede altceva, devotamentul lui Claudius față de propriul frate ar putea fi dovedit prin pedepsirea celei vinovate de moartea fratelui său.

Hamlet – idealistul față în față cu moartea

Hamlet creează proiecția fiului răzbunător asupra propriei sale persoane. Dar, așa cum reușim să distingem din discursul său, prințul este un idealist umanist. Realitatea nedreaptă îl transformă într-un cinic, deprinde capacitatea de a intui răul din oameni în primul rând. Apoi axul moral se schimbă. Este convins de faptul că există ceva în lume care, indiferent de efortul oamenilor, maculează totul. Oamenii se dezumanizează sub greutatea unor impulsurilor rele inerente ființei lor și lumii în care trăiesc.

Întâlnirea lui Hamlet cu moartea, prin contactul cu fantoma tatălui său, îl schimbă radical. De acum încolo toate există în perspectiva morții, ceea ce atrage mai multe consecințe la nivel moral. Fantoma simbolizează de fapt perturbarea ordinii etice și sociale. O temă dezvoltată apoi prin intermediul meditațiilor lui Hamlet. Starea lui de indecizie, datorită căreia se creează tragedia în sine, reflectă tocmai o stare de derivă a Danemarcei, a societății, a omului în sine.

Sursa: posterazzi

Apariția fantomei în prima scenă a piesei nu face nimic altceva decât să anunțe debutul unei perioade grele. Poate avea aceeași semnificație precum cea a prezenței unor puteri supranaturale, asemenea celor trei vrăjitoare din Macbeth. Este poate unul dintre cele mai importante elemente ce justifică și insinuează conflictul dintre prinț și regele Claudius. Fantoma regelui  simbolizează, de asemenea, prefigurarea viitoarei tulburări din Danemarca. Un semn de rău augur, un eveniment rău ce prevestește declinul Danemarcei și a lui Hamlet.

Este un punct care anunță un precedent și antecedent în ce privește regatul și prințul. Datorită fantomei putem deduce evenimentele ce nu sunt prezentate pe „scenă”. Faptul că Hamlet la origine nu era copleșit de gânduri pesimiste și nu friza nebunia. Sau că Danemarca avea un rege potrivit și mama prințului era cea mai bună dintre toate femeile. Fără acest eveniment am privi un regat așa cum este el, nu în derivă pentru că nu am avea un termen de comparație.

Inutilitatea moralei – „A fi sau a nu fi”?

Ideea și realitatea fragilității existenței umane îl bântuie pe Hamlet pe tot parcursul tragediei. Cel mai bine este exprimată în Actul V, Scena 1, acea scenă emblematică în care vedem prințul în cimitir. Ține în mână craniul lui Yorick, bufonul de la curte care l-a distrat când era copil. Hamlet meditează la concizia și inutilitatea condiției umane și la inevitabila sosire a morții. Aici rostește celebra replică: „A fi sau a nu fi: aceasta e întrebarea”.

Craniul este un alt simbol al morții, al decăderii, prin el se exprimă vizual de fapt tocmai această problemă existențială pe care o identifică Hamlet. O rămășiță a unui om prin care se exprimă anularea identității umane după moarte. Un alt semn prin care se prevestește de fapt că uitarea urmează morții. Craniul îl determină pe Hamlet să se gândească la propriul său destin și la propria moștenire sau amintire ce ar rămâne după moartea lui. Moartea nu iartă pe nimeni, indiferent de noblețea faptelor noastre.

Sursa. thoughtco

Poate cea mai tragică moarte din Hamlet este cea la care publicul nu este martor. Moartea Ofeliei este legată de Gertrude. Viitoarea mireasă a lui Hamlet se îneacă într-un pârâu. Dacă moartea ei a fost sau nu o sinucidere este subiectul multor dezbateri în rândul shakespearienilor. Indiferent de contribuția reginei Gertrude sau de sinuciderea Ofeliei, un lucru este clar, Hamlet este fără îndoială un factor esențial. Pare că numai el o conduce către, dacă nu decizia nefastă, cel puțin contextul aducător de moarte. Un eveniment ce ne sugerează faptul că indecizia prințului permite răului să se insinueze.

Datorită indeciziei sale mor Ofelia, Polonius și Laertes. Și aceeași indecizie va duce și la propria moarte. Îl urmărim în disperarea și totodată delăsarea sa spirituală. Are șansa să-l omoare pe Claudius în actul III, scena III, dar din nou amână împlinirea unui scop pe care și l-a ales singur.

Surse:

• literariness.org;
• literarydevices.net;
• shakespearienceuk.wordpress.com;
• studycorgi.com;
• thoughtco.com.

Scriitori ucraineni pe care trebuie să îi citim

Literatura ucraineană abundă de voci originale relevante pe scena literaturii universale. Putem distinge dorința națiunii ucrainene de libertate și lupta pe care o duce pentru recunoaștere. Sunt multe capodopere din care transpare unitatea țării și prin care putem observa evenimentele marcante ale istoriei poporului ucrainean. Pentru cei care doresc să aprofundeze sau să se apropie de literatura și idealul uman al Ucrainei, mai jos, este o recomandare de autori reprezentativi și opere importante.

În ciuda dificultăților cu care s-a confruntat de-a lungul a 30 de ani de independență, inclusiv războiul purtat cu Rusia, Ucraina a cunoscut un fenomen, poate straniu, de creștere a sentimentului de mândrie națională. Scriitorii ucraineni au abordat des această temă a conflictelor socio-politice care le-au marcat istoria. Pe lângă asta, profunzimea de care dă dovadă gândirea lor este fascinantă, impresionându-te prin spiritul umoristic și dorința lor de mai bine.

Literatura ucraineană rămâne încă un teren neexplorat pentru mulți dintre iubitorii de ficțiune. Poate din cauza faptului că ne orientăm spre literatura universală, încercând să acoperim clasicii vechi și noi deja canonizați la nivel global sau pentru că suntem bombardați cu tot felul de recomandări ce se pliază pe titlurile și autorii premiați/ incluși în listele cu personalități considerate importante. În cazul Ucrainei, este destul de greu de departajat lumea literaturii ruse de cea națională. Există păreri împărțite în această privință, dar ceea ce ne interesează acum sunt câteva nume orientative pentru explorarea spațiului literar contemporan al Ucrainei.

Scriitori ucraineni

1. Liubko Deresh este unul dintre cei mai apreciați scriitori ai literaturii ucrainene. Reprezentant de seamă al postmodernismului în literatură, a debutat la vârsta de 15 ani, fapt ce i-a adus titlul de tânără speranță a lumii literare naționale. Stilul său unic se caracterizează prin originalitatea subiectelor abordate, iar poveștile create de el au un aer mistic și pot fi considerate fantastice. Îmbină obscuritatea cu ritualul într-un mod seducător.

Sursa: theculturetrip.com

Opere scrise de Liubko Deresh: Ritualul (singurul tradus la noi), Puțin întuneric, Intenția, Kult, Culte. 

2. Serhij Zhadan s-a impus încă de la începutul carierei sale ca un poet strălucit. Creațiile sale au revoluționat spațiul ucrainean în anii 1990. A readus la viață spiritul revoluționar al avangardei anilor 1920, iar poezia sa cuprindea pasiunea unor poeți precum Semenko sau Johanssen.

În opera sa, putem distinge multe din realitățile țării sale. Face referire la peisajele industriale din estul Ucrainei și putem regăsi multe cadre ale orașelor muncitorești/comerciale Slobozhanshina și Donbas. Stilul său s-a schimbat de-a lungul timpului, îmbinând argoul stradal cu metaforele explozive. Proza sa este laconică și dinamică, fiind ceva mai săracă în metafore în comparație cu poezia. Dar, așa cum se întâmplă și în cazul liricii sale, subiectele sunt centrate pe viețile celor uitați și prigoniți, în special asupra tinerilor din estul Ucrainei.

Sursa: deutschlandfunk

Voroșilovgrad (numele sovietic pentru Luhansk, acum ocupat de separatiștii pro-ruși și trupele ruse) spune povestea unui tânăr pe nume Herman, care și-a părăsit orașul natal, Starobilsk (în regiunea Lugansk). Și totuși, este nevoit să revină în locul natal, doar așa poate proteja ce îi aparține. Iar asta este de fapt modalitatea prin care își poate apăra identitatea. Filmul Dyke Pole (Câmpuri sălbatice) este ecranizarea romanului scris de Zhadan lansat în noiembrie 2018.

Opere scrise de Serhij Zhadan: Voroshilovgrad, Depeche Mode, Mesopotamia etc.

3. Iren Rozdobudko, scriitoare, jurnalistă și scenaristă contemporană, autoarea a aproape 30 de opere de artă. Este inclusă în top 10 cei mai publicați scriitori din Ucraina. Cel mai interesant fapt este că Rozdobudko a fost scenarista pentru filmului regizorului ucrainean, Oles Sanin, Ghidul (Povodyr), care a fost nominalizat la Oscar în 2015.

4. Oksana Zabuzhko se numără printre cele mai apreciate și citite intelectuale și scriitoare ucrainene. Cărțile sale îmbină într-un mod strălucit ficțiunea cu propriile convingeri, are un stil foarte bine conturat. Operele ei abundă în idei filosofice unice. Se distinge prin combinarea valorilor artistice cu rafinamentul conferit de vasta ei cultură generală.

Sursa: eurolitnetwork.com

Zabuzhko luptă pentru emanciparea femeilor și a culturii ucrainene, care, spunea ea, trebuie să se despartă de dogmele ruse sovietice. Are un discurs feminist, post-colonial, viziunea ei feministă se bazează pe patriotism. O caracteristică străină pentru anumiți cititori occidentali. Ne este greu să o înțelegem dacă pornim cu prejudecățile noastre politice, în care totul se împarte în stânga sau dreapta.

Cărți scrise de Oksana Zabuzhko: multe dintre ele nu sunt traduse la noi, ar fi Muzeul secretelor abandonate (The Museum of Abandoned Secrets), Studii în teren despre sexul ucrainean (Fieldwork in Ukrainian Sex), ar fi și poeme scrise de ea, din câte am găsit este o colecție tradusă în engleză (Selected Poems).

5. Andrei Kurkov este, probabil, cel mai cunoscut scriitor ucrainean din diaspora. De fapt se bucură de mai multă celebritate în plan internațional decât în cel intern. Scrie în rusă, dar se consideră un autor ucrainean. Este una dintre figurile importante ale filialei ucrainene a PEN-clubului. Albinele gri, cel mai cunoscut roman al său, are acțiunea plasată în Ucraina modernă din timpul războiului din Orient și al ocupației ruse.

Cărți scrise de Andrei Kurkov: Grădinarul din Oceakov, Lăptarul de la miezul nopții, Legea melcului, Ultima iubire a președintelui, Prieten drag, tovarăș al răposatului etc.

6. Lesia Ukrainka (numele real de Larysa Kosach-Kvitka) este o scriitoare ucraineană considerată una dintre cele mai importante ale literaturii ucrainene de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Singura femeie din panteonul ucrainean și cea mai importantă verigă a modernizării literaturii sale naționale. Cu un discurs filosofic și feminist în care totul este îmbinat printr-o frumoasă artă a scrisului.

Opera ei este axată pe cele mai importante teme ale culturii europene. De la creștinismul timpuriu și Imperiul Roman (Rufin și Priscilla), până la Troia (Cassandra), legenda lui Don Juan (Kaminnyi Hospodar, Maestrul de piatră) și multe altele. Chiar dacă se axează pe subiecte istorice cărțile ei sunt relevante pentru Ucraina modernă. Cassandra, spre exemplu, prezintă povestea unei persoane dispuse să spună un adevăr inconfortabil chiar dacă poate deveni o armă îndreptată împotriva ei. Este marginalizată în propria sa comunitate, o pildă despre populismului contemporan.

7. Taras Prokhasko este poate cel mai misterios scriitor pe care îl are Ucraina. Cu o pregătire de biolog, scriitorul pare să își fi însușit unele dintre cele mai profunde enigme ale vieții. Fapt ce transpare și în textele lui. Alături de el putem pătrunde în tainele ascunse ale lumii. Îl putem plasa lejer în tagma scriitorilor mistici occidentali și pe linia celor mai importanți poeți europeni. Opera lui se caracterizează printr-o structură neliniară, narațiunea este creată prin sincope.

Opere clasice ale literaturii ucrainene

Cobzar de Taras Sevcenco, este prima colecție de versuri a poetului, a primit permisiunea de publicare a cărții în 1840. Un eveniment foarte important pentru că literatura ucraineană fusese interzisă publicării. Volumul a devenit celebru foarte repede, oamenii ajunseseră să îl numească cobzar pe Sevcenco.

Cântecul pădurii de Lesia Ukrainka este o dramă fantastică în trei acte, publicată în 1911. Opera urmărește problema relației omului cu natura. Prezintă atât interacțiunile fericite, cât și pe cele nefaste. Piesa este pusă în scenă pentru prima dată 7 ani mai târziu de la publicarea ei.

Familia lui Kaidas de Ivan Neciui Levitski este o poveste realistă, care prezintă modul în care nevoia de a prospera în plan material conduce oamenii către sărăcia morală. Acţiunile absurde ale personajelor principale, intriga captivantă şi situaţiile familiare, îl fac unul dintre clasicii literaturii ucrainene. Scris din perspectiva unică a unui ţăran din Ucraina la sfârşitul secolului al XIX-lea, romanul este una dintre cele mai importante opere de citit cel puțin o dată în viață.

Acesta este un mic tablou al literaturii ucrainene recente și contemporane pe care am reușit să îl construiesc prin utilizarea surselor menționate mai jos. Personal mi-am propus să explorez dimensiunea națională a Ucrainei prin intermediul literaturii pentru că numai așa pot percepe elementele ce țin detaliul vieții cotidiene.

Surse:

• theculturetrip.com;
• ukraineworld.org;
• lithub.com;
• goodreads.com.

Critici și aprecieri ale literaturii clasice japoneze. Daisaku Ikeda în dialog cu Makoto Nemoto

Daisaku Ikeda este un reputat filosof budist pacifist, susținător al demersului antinuclear, scriitor și profesor de origine japoneză. De la vârsta de 19 ani face parte din Soka Gakkai, devine președintele organizației în anul 1960. În cartea On the Japanese Classics (tradusă de Burton Watson) poartă o serie de conversații cu Makoto Nemoto prin intermediul cărora sunt dezbătute unele dintre cele mai importante opere japoneze clasice. Acesta din urmă fiind un important specialist în istoria chineză. Era profesor la Universitatea Sōka pe când purta conversațiile din carte. Mai jos vă invit într-o scurtă călătorie printre unele din elementele de bază ale culturii japoneze. Fiecare în parte văzut din perspectiva celor doi.

Subiectele abordate de cei doi sunt Man’yō-shū (o colecție de sute de poezii ce datează din perioada târzie a secolului VIII), Kojiki (o veritabilă culegere de mituri japoneze a perioadei antice, alcătuită în anul 712), Genji monogatari (Povestea lui Genji, ce datează de la începutul secolului al XI- lea). Ultima parte din carte este dedicată pentru Konjaku Monogatarishū (Antologia aventurilor din trecut și prezent  o colecție de peste o mie de povești – monogatari – scrise în perioada Heian târzie – 794-1185).

Interlocutorii dezbat asupra acestor opere din dorința de a oferi un cadrul mai larg asupra literaturii și culturii japoneze în general. Nu și-au propus să impună nicio interpretare  asupra acestor lucrări sau să ajungă la vreo concluzie cu privire la valoarea lor literară sau de altă natură. Prin intermediul dialogurilor lor reușim să descoperim o parte din înțelepciunea japoneză. Cum niciunul dintre ei nu este specialist în literatura japoneză, înțelegem din start că nu este vorba de un tratat de istoria sau teoria literaturii.Sursa: tallerigitur.com

În ciuda „ne specializării” celor doi, cartea ne invită să descoperim mai multe detalii legate de istoria și literatura japoneză și valori ale culturii chineze, cât și despre Budism. Putem descoperi influențele culturii chineze reflectate în operele literare menționate mai sus. Se pune accentul în mod special pe înțelepciunea care se regăsește în ele. Despre carte s-a spus că ar conține idei ce sunt adevărate revelații.

Lumea din Man’yō-shū și spiritul perioadei în care a fost scrisă

Discuția legată de colecția de poezie pornește de la un citat din Takashi Inukai, care spune despre Man’yō-shū că în toate locurile menționate în carte nu se regăsesc referiri la opere de artă, sanctuare, temple sau orice alte obiecte făcute de om. Tot ceea ce putem găsi sunt munți, râuri, copaci și tot felul de alte plante. Iar Takashi justifică asta prin faptul că nu există rămășițe vizibile ale oamenilor din acele vremuri. Ceea ce ne poate face să credem că este mai ușor să „readucem la viață” spiritul acelor oameni.

Nemoto spune că în mare parte este adevărat, dat fiind că prin cuvinte putem să păstrăm ceva din emoțiile lor. Iar ei erau mai legați de cuvinte decât de obiectele materiale. Cu toate acestea, în colecția de poezii, spune profesorul de istorie, sunt precizate foarte multe locuri. Prin intermediul cărora putem înțelege foarte multe despre perioada în care a fost concepută.

Cei doi admit că fiecare epocă în parte are propriile opere de artă reprezentative. Acestea devin simboluri ale perioadei în care au fost concepute și din care fac parte. Ikeda dă exemplul statuii zeiței Venus din Milo care este o capodoperă a Renașterii, tot așa sunt și piesele de teatru scrise de Shakespeare. În fiecare dintre ele se pot intui multe din convingerile, spiritul și filosofia acestei perioade. La fel și Man’yō-shū este inima perioadei antice japoneze.

În opinia lui Ikeda poezia a fost mereu expresia celor mai subtile sentimente ale inimii și gânduri ale minții. În colecție se poate regăsi acel spirit aparte japonez pe care în istoria recentă japonezii par să-l fi pierdut, concluzionează Daisaku. O idee pe care o îmbrățișează și Nemoto. Spune că în cultura chineză se crede la fel, poezia este expresia dorințelor inimii. Așa cum la ei nu se poate ajunge la puritatea sufletului chinez cuprins în Cartea de Ode (ce datează cu aproximație din anul 1000). În care se poate regăsi mare parte din înțelepciunea Confucianismului. Ba chiar învățații adepți ai Confucianismului au avut tendința de a-i atribui colecției de ode chinezești o interpretare morală și filosofică.Sursa: caçadoresdelendas

Îndepărtarea oamenilor în general de autenticitatea trăirii este pusă pe seama evoluției tehnologice și a schimbărilor politice. Dacă japonezii nu mai păstrează viu spiritul specific al celor 4, 516 poeme se datorează și schimbării importanței cuvintelor. Acestea nu mai au aceeași putere ca atunci, nu mai sunt simboluri ale trăirii oamenilor din acele timpuri. Prin intermediul lor nu se mai transmit ideile cu putere la fel de mare ca în trecut. Cuvintele în sine par să își fi pierdut din semnificație, le folosim atât de mult și totuși nu pare să comunicăm ceva propriu-zis.

Nemoto duce mai departe această idee și spune că din toate poemele scrise într-o perioadă de 150 de ani putem observa rapiditatea oamenilor de adaptare la schimbările dramatice. Sunt poeme prin care se exprimă sentimentul profund de inadaptare, de însingurare. Două din probleme profunde ale oamenilor contemporani. Poeziile sunt importante prin stilul folosit, simplitatea cuvintelor și a metaforelor ne demonstrează faptul că oamenii de-atunci aveau un ritm de dezvoltare crescut.

Ultimul poem din Man’yō-shū, scris de Ōtomo no Yakamochi este mai mult o „rugăciune” rostită din dorința de a urma un an nou mai bun. Poezia lui Yakamochi păstrează și exprimă nostalgia și regretul în fața unei perioade care apune. Perioada ce a urmat Epocii Heian (794-1185) a fost dominată de gustul artistic și literar aristocratic. Literatura ce a urmat, spre deosebire de poezia din Man’yō-shū, nu are aceeași putere expresivă. Poeții încep să fie preocupați mai mult de tehnicile literare complexe sau de jocurile de cuvinte. Ceea ce le fura din naturalețe cuvintelor.

Perspectiva budistă a lui Yamanoe no Okura

Budismul a cunoscut o etapă înfloritoare în perioada Nara (646-794), pe când culegerea de poezii Man’yō-shū era în curs de definitivare. Motiv pentru care putem regăsi puține reflexii budiste în ea. În perioada Nara a fost construit templul Tōdai-ji și multe alte temple splendide. De asemenea au fost create multe sculpturi budiste, picturi și arhitectura în sine era influențată de Budism. Este destul de curios faptul că nu se reflectă mai multe valori budiste în poezia cuprinsă în culegere. O explicație ar fi, în opinia profesorului Nemoto, aceea că Budismul a pătruns în Japonia prin intermediul aristocrației.

De asemenea, se mai poate ca religia indigenă să fi fost atât de puternică încât să fi absorbit treptat valorile budiste. Iar după acest proces să fi fost asimilate la scală mai mare. Într-un final Budismul a putut pătrunde foarte profund în viețile oamenilor. Un raționament ce poate fi dedus din faptul că în prezent, spune Ikeda, japonezii par să se identifice foarte mult cu valorile budiste. Chiar dacă nu se regăsesc în mod evident influențe budiste în lirica culegerii de poezii se pot distinge o parte din ideile specifice.Ōtomo no Tabito Sursa: wikipedia

De exemplu, în multe dintre poeziile lui Ōtomo no Tabito există meditații asupra sentimentului de golire sufletească sau asupra indiferenței oamenilor față de suferința noastră. El a scris poezie datorită morții soției sale. Iar asta l-a determinat să scrie și despre o posibilă viață ce urmează morții. Ideea de viață tranzitorie către o altă viață reală este regăsită în multe alte poezii. Mai sunt poezii în care mulți dintre autorii lor spun că este de preferat o trăire religioasă. Iar exemplele mai pot continua. Dar ideea este că dintre toți poeții din Man’yō-shū, Yamanoe no Okura, pare că, prin gândire, este cel mai „budist” dintre ei. De foarte multe ori pare să facă referire la Sākyamuni ca la fondatorul Budismului.

Mit și universalitate

Utilizarea florilor în cadrul poeziei japoneze vechi are scopul de a trimite către anumite sentimente. Uneori prin intermediul lor se evocă o stare de a fi a omului. Cei doi gânditori spun că trifoiul japonez simbolizează tristețea, sentimentul de nostalgie. Numirea florii în poezie a devenit aproape un procedeu artistic. Floarea de trifoi ajungând un motiv literar. Inclusiv în Kojiki (Cartea lucrurilor vechi) cea mai veche lucrare de istorie are în paginile sale un poem în care se face referire la o anumită stare de spirit prin intermediul unui element decorativ. Deducem că există o anumită universalitate în ce privește motivele literare.

Iar faptul că un procedeu artistic modern are originea într-o operă străveche de istorie, considerată în prezent mitologică, nu face nimic altceva decât să demonstreze cât este de importantă. Kojiki este o lucrare foarte importantă pentru că prin intermediul acesteia putem înțelege foarte multe despre oamenii perioadei în care a fost concepută. Miturile în sine sunt importante pentru că păstrează în ele ethosul epocilor. Universalitatea miturilor este demonstrată de reflecțiile filosofice integrate în ele. Faptul că oamenii din zilele noastre tind să le disprețuiască nu face nimic altceva decât să arate îngustimea gândirii lor.

Influența Lotus Sutra și Vimalakīrti Sutra

Cei doi dezbat asupra influenței pe care a avut-o cultura indiană asupra celei japoneze. În linii mari se înțelege faptul că datorită Budismului valori specifice culturii indiene se infiltrează și în cea japoneză. Așa cum s-a întâmplat și cu elementele preluate din cultura chineză, un fenomen ce poate să fie observat și prin lectura cărții Kojiki. Influența budistă a marcat profund gândirea japoneză, multe din conceptele sale sunt menționate în această carte străveche.  Prin intermediul scrierilor lui Ō no Yasumaro au fost introduse mult din specificul budist. Acesta s-a ocupat și de traducerea lucrării Lotus Sutra  și a textului Vimalakīrti Sutra.

Profesorul Kanda spune în studiul său legat de Kojiki faptul că se pot observa influențele atât din Lotus Sutra cât și din Vimalakīrti Sutra. De exemplu, structura întrebărilor urmate de răspunsuri ar imita structura din Vimalakīrti Sutra. Sau că folosirea verbului onorific po sau haku este de fapt specifică traducerilor din limba chineză a textelor budiste. De asemenea, există și multe influențe din Lotus Sutra fiind folosiți mulți termeni regăsiți în paginile sale. Cum ar fi fuza care descrie poziția de a sta cu picioarele încrucișate – poziție luată de Buddha când meditează.  Sau termeni precum shitto (gelozie), hinkyū (sărăcie), yūgyō (a se întreba) etc.

Articolul a putut fi scris în totalitate datorită cărții On the Japanese Classics. Conversations and Appreciations, un dialog purtat de Daisaku Ikeda și Makoto Nemoto în traducerea lui Burton Watson.

Articol publicat inițial pe monden.ro: Claudia Nițu la data de 12 aprilie 2022, 22:30

Adevărul pentru Nietzsche și Dostoievski. Întâlnirea dintre Raskolnikov și Supraom

În ciuda faptului că Nietzsche și Dostoievski erau convinși că există un fond tragic al existenței umane, aceștia aveau viziuni destul de diferite în ce privește soarta omului. Atitudinea nihilistă a lui Nietzsche diferă de cea a lui Dostoievski care, spre deosebire de majoritatea nihiliștilor și existențialiștilor, se sustrage logicii absurdului. Acesta crede că există ceva mai departe de ce poate experimenta omul în decursul vieții lui pe pământ. Nu se mulțumește cu adevărul pământesc.

Stern îi numea gemenii secolului al XIX – lea pentru similaritatea viziunii lor legată de modernitate. Șestov era de părere că amândoi sunt doi mari moraliști, a spus că sunt frați intelectuali. Chiar dacă cei doi nu s-au putut întâlni niciodată față în față concepțiile lor filosofice erau puternic legate pentru că în ambele cazuri întâlnim sisteme morale construite în perspectiva unei lumi în care „Dumnezeu a murit”. Ambii au prezentat urmările unui astfel de fenomen moral.

Nietzsche față în față cu Dostoievski

În cazul lui Dostoievski impactul unei astfel de schimbări a nucleului existențial dărâmă toate valorile morale. Din moment ce Dumnezeu a murit, totul este permis. Și, chiar dacă această teză a fost exprimată înaintea celebrei sintagme „Dumnezeu a murit”, Nietzsche este recunoscut la un nivel mai mare pentru această propunere. Scriitorul rus explorează consecințele psihologice ale acestui „nou adevăr”. Suferința despre care scrie în cartea Însemnări din subterană¹ (scrisă în anul 1864) îl face pe Nietzsche să simtă că s-a întâlnit cu un frate. Chinul acela interior descris cu atât de multă exactitate îl determină pe filosoful german să spună că este singurul om de la care a învățat ceva despre psihologie.

Cei doi au dezbătut asupra moralității, sentimentului de vinovăție, fricii și despre Dumnezeu. Iar viziunea lui Dostoievski îl influențează profund pe Nietzsche. Însă nu preia și ideea de căință. Reușita din punctul de vedere al filosofului vine din voința de putere, pe când la Dostoievski este vorba despre o reașezare a omului printre ceilalți. Scriitorul spera la bunătate, altruismul este de fapt cel ce urmează fiecărui păcat sau fiecărei greșeli. Omul se căiește și apoi alege să fie bun față de cei din jurul său, iar asta se numește libertate.

Nietzsche credea că libertatea constă în puterea de a gândi liber. O capacitate ce poate fi dobândită prin două elemente, esența și educația. Cea de-a doua fiind cale ce te poate conduce către esență. Credea că esența poate fi dobândită, fiind undeva deasupra omului inaccesibilă fără efort. În opinia lui este greu să devii ceea ce ești cu adevărat. Dar putem face un salt imens către noi înșine prin intermediul educației.

Nietzsche și Dostoievski au avut o viziune tragică asupra destinului ființei umane. Idealiști striviți sub greutatea nesiguranței și nedreptății ce caracterizau societatea și lumea contemporană lor. Incapabili să se împace cu o realitate nedreaptă, se închid în idealismul prin care emiteau idei radicale cu privire la natura umană. Cu toate acestea, idealul uman al scriitorului rus este ceva mai realist și mai puțin pesimist. Dostoievski spera la un om care să își dorească mereu să facă bine, care în ciuda greșelilor să tindă mereu spre el. Dar și în cazul lui Nietzsche există ceva monumental, o vigoare și un curaj fără seamăn, o explozie epică de energie și credință în potențialul omului în ipostaza de creator. O viziune pe care nu o regăsim la niciun alt scriitor modern.

Supraomul – Așa grăit-a Zarathustra

Nihilismul era răspândit în Rusia secolului al XIX -lea, prin care se prezenta sfârșitul credinței în Dumnezeu. O idee ce nu trebuie considerată o iterare a necesității morții lui Dumnezeu. Atât nihilismul rus cât și ideea lui Nietzsche anunță sfârșitul cu regret a dispariției încrederii în moralitate. Prin ele se sesizează tragismul existenței omului. Cu toate acestea, Nietzsche, era de părere că omul poate să trăiască și fără religie.

O idee pe care o dezvoltă și prezintă din toate perspectivele în cartea Așa grăit-a Zarathustra, o carte foarte frumos scrisă din punct de vedere literar. Cu o formă asemănătoare unui roman, în care „personajul principal” este profetul Zarathustra. Acesta după o lungă perioadă petrecută departe de lume, în speranța că Dumnezeu i se va releva, ajunge la concluzia că Dumnezeu a murit. Zarathustra iubește omul, un altfel de om care va stăpâni lumea în viitor. Așa că pornește într-o călătorie de propovăduire a Supraomului.

Sursa: last.fm

Înțelepciunea dobândită prin meditație, izolare și credință, constă în faptul că înțelege adevărata natură a ființei umane. Ajuns în punctul din care este capabil să împărtășească din cunoștințele sale. Zarathustra merge, după 10 ani de stat în pustie, printre oameni și le spune ce a învățat despre om. Acesta, spune profetul filosof, este la întâlnirea dintre fiară și Supraom. Este o punte spre perfecțiune. Supraomul trebuie să se ridice deasupra mediocrității și să treci peste toate dificultățile.

Supraomul lui Nietzsche este în mod clar legat de idealul la care aspiră personajul lui Dostoievski. Pe care îl concretizează prin intermediul imaginii lui Napoleon. Dar prin el nu se exemplifică idealul omenirii la care visau neapărat cei doi gânditori. Prin incapacitatea lui Raskolnikov de a depăși poziția lui nihilistă se exprimă concepție proprie a scriitorului rus. Aceea potrivit căreia căutarea sensului în orice altceva decât în ​​Dumnezeu este zadarnică.

Raskolnikov – Crimă și pedeapsă

Mișcarea rusească din secolul al XIX-lea a renunțării la Dumnezeu este în opinia lui Dostoievski periculoasă. Din această convingere creează și personajul Raskolnikov. Ne prezintă prin intermediul personajului său ce poate face un om dacă are impresia că este superior și că i se poate permite orice. Ne demonstrează că „deținerea puterii” nu responsabilizează pe toți oamenii. Iar că Supraomul autointitulat nu poate avea mereu capacitatea de a fi altruist.

Îl urmărim pe Raskolnikov, un autointitulat Supraom, care ucide două persoane pentru că are impresia că i se cuvine. Dar nu este așa. Treptat îl cuprinde groaza faptei comise, trece printr-un chin, cuprins de angoasă nu reușește să ducă la bun sfârșit ce și-a propus. Cum Dostoievski a fost un mare scriitor a reușit să creeze un personaj realist. Raskolnikov are toate motivele să comită crimă: din punct de vedere filosofic, practic și etic.

Un student orfan de tată, provenit dintr-o familie modestă ajunge să fie convins că trebuie să facă tot ce îi stă în putere să reușească. Cum bătrâna la care amaneta diverse obiecte era un om rău și nefolositor în opinia lui, nu avea de ce să aibă remușcări. Plănuiește crima mereu cu ideea în minte că el este superior și că are capacitatea de a face bine celorlalți. Meditează asupra problemei moralei care ar trebui să nu fie aceeași pentru toți. Pendulează mereu între bine și rău. Dar, sub influența convingerii că este superior celorlalți ajunge să creadă că i se cuvine totul.

Sursa: forbes.ro

După înfăptuirea crimei tânărul se trezește din vraja creată de propria lui gândire. Își dă seama că o crimă nu poate să fie numită sau considerată altfel decât ceea ce este. Prin moartea bătrânei și a surorii ei nevinovate a murit și ceva din el. Prin incapacitatea lui Raskolnikov de a se înțelege cu adevărat pe sine Dostoievski demonstrează că nu este un Supraom. Deasupra lui se află morala, întruchipată prin Dumnezeu.

Chiar dacă Dostoievski a formulat un mesaj implicit împotriva convingerilor lui Nietzsche, scriitorul a înțeles cel mai probabil limitările lor. Precum și imposibilitatea de a crea un sistem filosofic bazat pe Eterna Întoarcere. Acest lucru a contribuit la întărirea bazei concepției lui Nietzsche despre puterea adevărată și viața autentică. Fiind posibile doar atunci când sunt afirmate atât frumusețea, cât și suferința. Soarta tragică a personajelor lui Dostoievski, dintr-o viziune nietzscheană, urmează o cale a adevărului ce pare să fi supărat pe mulți oameni ai secolului lor.

Note de subsol

¹ Considerată atât nuvelă cât și micro-roman, cel mai des este amintit ca primul roman existențialist din lume. Cartea se concentrează pe un singur personaj care alege să se izoleze de toată lumea. Urmărim atent un antierou care, prin intermediul izolării, speră să scape de posibila alienare provocată de societatea în care trăiește.

Surse: 

• anthologiablog.com;
• medium.com;
• museumstudiesabroad.org;
• scholarlypublishingcollective.org.

Despre rău, un altfel de cadou de Crăciun

Despre rău, un altfel de cadou de Crăciun

Despre rău s-au oferit mai multe definiții, avem o întreagă hermeneutică a fenomenelor de maximă violență din secolul trecut, dar vreau să păstrez o zonă nu tocmai academică. Păstrez cu mine trei propuneri de explicații ale răului, a alegerii răului de către om. Prima la care mă gândesc este propunerea lui Michel Faucheux în „O istorie a răului”, poate cea mai accesibilă filosofie a istoriei, unde ne spune că omul nu are memoria binelui, este o stare ce nu poate fi surprinsă în cuvintela adevărata sa intensitate. Pe de altă parte, răul, este cel care nu își pierde niciodată profunzimea și paleta de sensuri ale lexicului, el este însăși memoria, rana la care revenim pentru a ne justifica comportamentul. Răul este ficțiunea, povestea, pe când binele este adevărul, lipsa de înțelesuri multiple, mascate.

Apoi nu pot să nu aduc în discuție banalitatea răului, propunerea Hannei Arendt, cât timp banalizăm actul de a face rău, cât timp, din nou, creăm ficțiunea compensatorie, cât timp păstrăm distanța cât se poate de mare față de actele noastre rele nu vom putea vedea de cealaltă parte, empatia se sfârșește acolo unde nu mai interacționezi direct cu victima. Poate că la noi se traduce prin „trebuie să mă gândesc și la mine” sau prin „așa fac toți”, dar este foarte importantă această banalizare a răului, a îndepărtării de adevărata natură a realității, a simplificării modalităților de a face rău și, din păcate, mintea omului a găsit atât de multe moduri prin care se poate face rău fără să fim neapărat afectați de propriile noastre acte.

De asemenea, răul este, ne spune Creștinismul, lipsa Adevărului, lipsa Luminii, a Armoniei, acolo unde nu va fi ființa, va fi neființa, ceea ce în sens creștin se traduce prin faptul că Unitatea este înlocuită de dualitate, cuvântul diavol provine din grecescul diavolos care se referă la practica de vânătoare prin care este spintecat animalul vânat, prin urmare este împărțit, o împărțire care ucide. Dumnezeu este Armonia, diavolul este dezbinarea.

Pot să fiu mai departe savantă încercând să-mi explic de ce oamenii îți fac rău, cel mai greu îmi e să înțeleg faptul că răul nu se face pentru a avea un avantaj, pentru a avea ceva de câștigat, ci doar pentru că e facil. Dacă îți permiți să fii vulnerabil în fața unui om plictisit, trebuie să te aștepți că vei fi înregistrat, indiferent despre ce ai vorbi, cuvintele tale sunt importante într-un spațiu al oamenilor plictisiți, lipsiți de ocupație pentru că, măcar din filmele de acțiune, știm că tot ce spui poate fi cumva folosit împotriva ta.

Cât timp devii un subiect de discuție, indiferent de valoarea ta și faptul că ai problemele tale, indiferent de lipsa de valoare a actului de a înregistra o conversație privată, tu ești cel care permite acest act prin simplul fapt că alegi să ai încredere, prin simplul fapt că îi creezi celuilalt mediul prielnic prin care să îți facă rău. Facilitezi. Te vei întreba de ce, dar adevărul e că nici nu trebuie să dai motive. Răul este arma omului prost, a celui aflat într-o stare de absență a trăirii autentice. O realitate falsificată va produce oameni lipsiți de autenticitatea trăirii. Nu trebuie explicații savante sau complexe, trebuie doar să înțeleg că atât timp cât există posibilitatea de a face rău se va face pentru că „de ce nu?“ Mai ales când nu e nimic altceva de făcut (nothing to be done).