Capodoperele literaturii universale în viziunea lui Dostoievski

Dostoievski este unul dintre scriitorii care nu mai au nevoie de o introducere. Operele sale au fost și continuă să fie citite pe tot mapamondul, printre autorii care i-au apreciat opera se numără nume ca Virginia Woolf, Albert Camus sau Friedrich Nietzsche. Mai jos prezint pe scurt o parte dintre cărțile sale preferate,să aflăm împreună ce opere l-au marcat pe creatorul lui Raskolnikov și Ivan Karamazov.

Recomandarea de lectură a lui Dostoievski

În topul preferințelor sale se află Dama de pică a lui Alexandr Pușkin, carte scrisă de poetul preferat al lui Dostoievski de când era copil. Sensibilitatea, versatilitatea stilistică și surprinderea profunzimii sentimentelor umane din versurile lui Pușkin sunt greu de egalat. Ei bine, cel care era un împătimit al jocurilor de cărți, care a pierdut o avere din cauza lor și din cauza cărora a scris și romanul Jucătorul, a fost impresionat în primul rând de nuvela mistică, Dama de pică.

Dama de pică a fost publicată prima dată în anul 1834, prezintă o poveste pilduitoare despre cum ne putem pierde umanitatea din cauza lăcomiei, este o poveste despre cum viciile au urmări fatale. Acțiunea nuvelei se învârte în jurul lui Hermann, un inginer militar tânăr de origine germană care se află în casa bunicii colegului său (venerabila contesă Anna Fedorovna). Contesa deține un secret care i-ar putea garanta câștigarea unei partide de cărți pentru a obține incredibilul secret începe o relație cu Lizaveta Ivanovna.

Într-o noapte o găsește pe bătrână singură într-o cameră, atunci îi cere să-i divulge secretul, dar contesa îl refuză. Pentru a o convinge o amenință cu pistolul, moment în care bătrâna moare, după înmormântarea ei, Hermann are un vis în care contesa îi dezvăluie secretul, însă îl condiționează, trebuie să o ia de soție pe Lizaveta. Tânărul se folosește de informațiile oferite de către bătrână fără să se căsătorească. Se pare că bătrâna îl mințise, pierde toți banii la cărți, o dată cu ei și mințile.

Sursa foto: wikipedia

Mizerabilii de Victor Hugo, un roman legat de care nu ne putem mira că se află pe lista lui, pe lângă faptul că este o incredibilă operă a romantismului, romanul lui Hugo pare o încununare a unora dintre cele mai importante problemele ale omenirii și a celor mai mari obstacole ale umanității. Romanul a fost publicat pentru prima dată în 1862, este o carte despre eroism, curaj, sacrificiu și iubire. Într-una dintre scrisorile sale, Dostoievski, a scris că, în ciuda celor spuse de critici, Mizerabilii se află pe un loc mult mai sus decât propriul său roman, Crimă și pedeapsă.

Candide de Voltaire, una dintre cărțile celui care a devenit simbolul Epocii Luminilor, al cărui nume a devenit un termen pentru a-i descrie pe cei care au o orientare ideologică liberală și tratează totul cu scepticism. Candide este un personaj în care se reflectă toate convingerile filosofului, tânărul suferă de una dintre cele mai cumplite afecțiuni, optimismul, trăiește convins că tot ce se întâmplă, se întâmplă spre bine. Lucrurile se schimbă când iese din castelul său optimist de fildeș, obligat să călătorească prin lume, să vadă tot felul de oamenii și să aibă parte de tot felul de întâmplări. Călătoria devine una spirituală, pretextul perfect pentru Voltaire de a ironiza și critica multe din convențiile sociale, din aspectele culturale și religioase. În ciuda tuturor problemelor identificate, romanul se încheie tot într-o notă pozitivă, pentru că există mereu o lumină la capătul tunelului.

Critici și aprecieri ale literaturii clasice japoneze. Daisaku Ikeda în dialog cu Makoto Nemoto

Daisaku Ikeda este un reputat filosof budist pacifist, susținător al demersului antinuclear, scriitor și profesor de origine japoneză. De la vârsta de 19 ani face parte din Soka Gakkai, devine președintele organizației în anul 1960. În cartea On the Japanese Classics (tradusă de Burton Watson) poartă o serie de conversații cu Makoto Nemoto prin intermediul cărora sunt dezbătute unele dintre cele mai importante opere japoneze clasice. Acesta din urmă fiind un important specialist în istoria chineză. Era profesor la Universitatea Sōka pe când purta conversațiile din carte. Mai jos vă invit într-o scurtă călătorie printre unele din elementele de bază ale culturii japoneze. Fiecare în parte văzut din perspectiva celor doi.

Subiectele abordate de cei doi sunt Man’yō-shū (o colecție de sute de poezii ce datează din perioada târzie a secolului VIII), Kojiki (o veritabilă culegere de mituri japoneze a perioadei antice, alcătuită în anul 712), Genji monogatari (Povestea lui Genji, ce datează de la începutul secolului al XI- lea). Ultima parte din carte este dedicată pentru Konjaku Monogatarishū (Antologia aventurilor din trecut și prezent  o colecție de peste o mie de povești – monogatari – scrise în perioada Heian târzie – 794-1185).

Interlocutorii dezbat asupra acestor opere din dorința de a oferi un cadrul mai larg asupra literaturii și culturii japoneze în general. Nu și-au propus să impună nicio interpretare  asupra acestor lucrări sau să ajungă la vreo concluzie cu privire la valoarea lor literară sau de altă natură. Prin intermediul dialogurilor lor reușim să descoperim o parte din înțelepciunea japoneză. Cum niciunul dintre ei nu este specialist în literatura japoneză, înțelegem din start că nu este vorba de un tratat de istoria sau teoria literaturii.Sursa: tallerigitur.com

În ciuda „ne specializării” celor doi, cartea ne invită să descoperim mai multe detalii legate de istoria și literatura japoneză și valori ale culturii chineze, cât și despre Budism. Putem descoperi influențele culturii chineze reflectate în operele literare menționate mai sus. Se pune accentul în mod special pe înțelepciunea care se regăsește în ele. Despre carte s-a spus că ar conține idei ce sunt adevărate revelații.

Lumea din Man’yō-shū și spiritul perioadei în care a fost scrisă

Discuția legată de colecția de poezie pornește de la un citat din Takashi Inukai, care spune despre Man’yō-shū că în toate locurile menționate în carte nu se regăsesc referiri la opere de artă, sanctuare, temple sau orice alte obiecte făcute de om. Tot ceea ce putem găsi sunt munți, râuri, copaci și tot felul de alte plante. Iar Takashi justifică asta prin faptul că nu există rămășițe vizibile ale oamenilor din acele vremuri. Ceea ce ne poate face să credem că este mai ușor să „readucem la viață” spiritul acelor oameni.

Nemoto spune că în mare parte este adevărat, dat fiind că prin cuvinte putem să păstrăm ceva din emoțiile lor. Iar ei erau mai legați de cuvinte decât de obiectele materiale. Cu toate acestea, în colecția de poezii, spune profesorul de istorie, sunt precizate foarte multe locuri. Prin intermediul cărora putem înțelege foarte multe despre perioada în care a fost concepută.

Cei doi admit că fiecare epocă în parte are propriile opere de artă reprezentative. Acestea devin simboluri ale perioadei în care au fost concepute și din care fac parte. Ikeda dă exemplul statuii zeiței Venus din Milo care este o capodoperă a Renașterii, tot așa sunt și piesele de teatru scrise de Shakespeare. În fiecare dintre ele se pot intui multe din convingerile, spiritul și filosofia acestei perioade. La fel și Man’yō-shū este inima perioadei antice japoneze.

În opinia lui Ikeda poezia a fost mereu expresia celor mai subtile sentimente ale inimii și gânduri ale minții. În colecție se poate regăsi acel spirit aparte japonez pe care în istoria recentă japonezii par să-l fi pierdut, concluzionează Daisaku. O idee pe care o îmbrățișează și Nemoto. Spune că în cultura chineză se crede la fel, poezia este expresia dorințelor inimii. Așa cum la ei nu se poate ajunge la puritatea sufletului chinez cuprins în Cartea de Ode (ce datează cu aproximație din anul 1000). În care se poate regăsi mare parte din înțelepciunea Confucianismului. Ba chiar învățații adepți ai Confucianismului au avut tendința de a-i atribui colecției de ode chinezești o interpretare morală și filosofică.Sursa: caçadoresdelendas

Îndepărtarea oamenilor în general de autenticitatea trăirii este pusă pe seama evoluției tehnologice și a schimbărilor politice. Dacă japonezii nu mai păstrează viu spiritul specific al celor 4, 516 poeme se datorează și schimbării importanței cuvintelor. Acestea nu mai au aceeași putere ca atunci, nu mai sunt simboluri ale trăirii oamenilor din acele timpuri. Prin intermediul lor nu se mai transmit ideile cu putere la fel de mare ca în trecut. Cuvintele în sine par să își fi pierdut din semnificație, le folosim atât de mult și totuși nu pare să comunicăm ceva propriu-zis.

Nemoto duce mai departe această idee și spune că din toate poemele scrise într-o perioadă de 150 de ani putem observa rapiditatea oamenilor de adaptare la schimbările dramatice. Sunt poeme prin care se exprimă sentimentul profund de inadaptare, de însingurare. Două din probleme profunde ale oamenilor contemporani. Poeziile sunt importante prin stilul folosit, simplitatea cuvintelor și a metaforelor ne demonstrează faptul că oamenii de-atunci aveau un ritm de dezvoltare crescut.

Ultimul poem din Man’yō-shū, scris de Ōtomo no Yakamochi este mai mult o „rugăciune” rostită din dorința de a urma un an nou mai bun. Poezia lui Yakamochi păstrează și exprimă nostalgia și regretul în fața unei perioade care apune. Perioada ce a urmat Epocii Heian (794-1185) a fost dominată de gustul artistic și literar aristocratic. Literatura ce a urmat, spre deosebire de poezia din Man’yō-shū, nu are aceeași putere expresivă. Poeții încep să fie preocupați mai mult de tehnicile literare complexe sau de jocurile de cuvinte. Ceea ce le fura din naturalețe cuvintelor.

Perspectiva budistă a lui Yamanoe no Okura

Budismul a cunoscut o etapă înfloritoare în perioada Nara (646-794), pe când culegerea de poezii Man’yō-shū era în curs de definitivare. Motiv pentru care putem regăsi puține reflexii budiste în ea. În perioada Nara a fost construit templul Tōdai-ji și multe alte temple splendide. De asemenea au fost create multe sculpturi budiste, picturi și arhitectura în sine era influențată de Budism. Este destul de curios faptul că nu se reflectă mai multe valori budiste în poezia cuprinsă în culegere. O explicație ar fi, în opinia profesorului Nemoto, aceea că Budismul a pătruns în Japonia prin intermediul aristocrației.

De asemenea, se mai poate ca religia indigenă să fi fost atât de puternică încât să fi absorbit treptat valorile budiste. Iar după acest proces să fi fost asimilate la scală mai mare. Într-un final Budismul a putut pătrunde foarte profund în viețile oamenilor. Un raționament ce poate fi dedus din faptul că în prezent, spune Ikeda, japonezii par să se identifice foarte mult cu valorile budiste. Chiar dacă nu se regăsesc în mod evident influențe budiste în lirica culegerii de poezii se pot distinge o parte din ideile specifice.Ōtomo no Tabito Sursa: wikipedia

De exemplu, în multe dintre poeziile lui Ōtomo no Tabito există meditații asupra sentimentului de golire sufletească sau asupra indiferenței oamenilor față de suferința noastră. El a scris poezie datorită morții soției sale. Iar asta l-a determinat să scrie și despre o posibilă viață ce urmează morții. Ideea de viață tranzitorie către o altă viață reală este regăsită în multe alte poezii. Mai sunt poezii în care mulți dintre autorii lor spun că este de preferat o trăire religioasă. Iar exemplele mai pot continua. Dar ideea este că dintre toți poeții din Man’yō-shū, Yamanoe no Okura, pare că, prin gândire, este cel mai „budist” dintre ei. De foarte multe ori pare să facă referire la Sākyamuni ca la fondatorul Budismului.

Mit și universalitate

Utilizarea florilor în cadrul poeziei japoneze vechi are scopul de a trimite către anumite sentimente. Uneori prin intermediul lor se evocă o stare de a fi a omului. Cei doi gânditori spun că trifoiul japonez simbolizează tristețea, sentimentul de nostalgie. Numirea florii în poezie a devenit aproape un procedeu artistic. Floarea de trifoi ajungând un motiv literar. Inclusiv în Kojiki (Cartea lucrurilor vechi) cea mai veche lucrare de istorie are în paginile sale un poem în care se face referire la o anumită stare de spirit prin intermediul unui element decorativ. Deducem că există o anumită universalitate în ce privește motivele literare.

Iar faptul că un procedeu artistic modern are originea într-o operă străveche de istorie, considerată în prezent mitologică, nu face nimic altceva decât să demonstreze cât este de importantă. Kojiki este o lucrare foarte importantă pentru că prin intermediul acesteia putem înțelege foarte multe despre oamenii perioadei în care a fost concepută. Miturile în sine sunt importante pentru că păstrează în ele ethosul epocilor. Universalitatea miturilor este demonstrată de reflecțiile filosofice integrate în ele. Faptul că oamenii din zilele noastre tind să le disprețuiască nu face nimic altceva decât să arate îngustimea gândirii lor.

Influența Lotus Sutra și Vimalakīrti Sutra

Cei doi dezbat asupra influenței pe care a avut-o cultura indiană asupra celei japoneze. În linii mari se înțelege faptul că datorită Budismului valori specifice culturii indiene se infiltrează și în cea japoneză. Așa cum s-a întâmplat și cu elementele preluate din cultura chineză, un fenomen ce poate să fie observat și prin lectura cărții Kojiki. Influența budistă a marcat profund gândirea japoneză, multe din conceptele sale sunt menționate în această carte străveche.  Prin intermediul scrierilor lui Ō no Yasumaro au fost introduse mult din specificul budist. Acesta s-a ocupat și de traducerea lucrării Lotus Sutra  și a textului Vimalakīrti Sutra.

Profesorul Kanda spune în studiul său legat de Kojiki faptul că se pot observa influențele atât din Lotus Sutra cât și din Vimalakīrti Sutra. De exemplu, structura întrebărilor urmate de răspunsuri ar imita structura din Vimalakīrti Sutra. Sau că folosirea verbului onorific po sau haku este de fapt specifică traducerilor din limba chineză a textelor budiste. De asemenea, există și multe influențe din Lotus Sutra fiind folosiți mulți termeni regăsiți în paginile sale. Cum ar fi fuza care descrie poziția de a sta cu picioarele încrucișate – poziție luată de Buddha când meditează.  Sau termeni precum shitto (gelozie), hinkyū (sărăcie), yūgyō (a se întreba) etc.

Articolul a putut fi scris în totalitate datorită cărții On the Japanese Classics. Conversations and Appreciations, un dialog purtat de Daisaku Ikeda și Makoto Nemoto în traducerea lui Burton Watson.

Articol publicat inițial pe monden.ro: Claudia Nițu la data de 12 aprilie 2022, 22:30

Adevărul pentru Nietzsche și Dostoievski. Întâlnirea dintre Raskolnikov și Supraom

În ciuda faptului că Nietzsche și Dostoievski erau convinși că există un fond tragic al existenței umane, aceștia aveau viziuni destul de diferite în ce privește soarta omului. Atitudinea nihilistă a lui Nietzsche diferă de cea a lui Dostoievski care, spre deosebire de majoritatea nihiliștilor și existențialiștilor, se sustrage logicii absurdului. Acesta crede că există ceva mai departe de ce poate experimenta omul în decursul vieții lui pe pământ. Nu se mulțumește cu adevărul pământesc.

Stern îi numea gemenii secolului al XIX – lea pentru similaritatea viziunii lor legată de modernitate. Șestov era de părere că amândoi sunt doi mari moraliști, a spus că sunt frați intelectuali. Chiar dacă cei doi nu s-au putut întâlni niciodată față în față concepțiile lor filosofice erau puternic legate pentru că în ambele cazuri întâlnim sisteme morale construite în perspectiva unei lumi în care „Dumnezeu a murit”. Ambii au prezentat urmările unui astfel de fenomen moral.

Nietzsche față în față cu Dostoievski

În cazul lui Dostoievski impactul unei astfel de schimbări a nucleului existențial dărâmă toate valorile morale. Din moment ce Dumnezeu a murit, totul este permis. Și, chiar dacă această teză a fost exprimată înaintea celebrei sintagme „Dumnezeu a murit”, Nietzsche este recunoscut la un nivel mai mare pentru această propunere. Scriitorul rus explorează consecințele psihologice ale acestui „nou adevăr”. Suferința despre care scrie în cartea Însemnări din subterană¹ (scrisă în anul 1864) îl face pe Nietzsche să simtă că s-a întâlnit cu un frate. Chinul acela interior descris cu atât de multă exactitate îl determină pe filosoful german să spună că este singurul om de la care a învățat ceva despre psihologie.

Cei doi au dezbătut asupra moralității, sentimentului de vinovăție, fricii și despre Dumnezeu. Iar viziunea lui Dostoievski îl influențează profund pe Nietzsche. Însă nu preia și ideea de căință. Reușita din punctul de vedere al filosofului vine din voința de putere, pe când la Dostoievski este vorba despre o reașezare a omului printre ceilalți. Scriitorul spera la bunătate, altruismul este de fapt cel ce urmează fiecărui păcat sau fiecărei greșeli. Omul se căiește și apoi alege să fie bun față de cei din jurul său, iar asta se numește libertate.

Nietzsche credea că libertatea constă în puterea de a gândi liber. O capacitate ce poate fi dobândită prin două elemente, esența și educația. Cea de-a doua fiind cale ce te poate conduce către esență. Credea că esența poate fi dobândită, fiind undeva deasupra omului inaccesibilă fără efort. În opinia lui este greu să devii ceea ce ești cu adevărat. Dar putem face un salt imens către noi înșine prin intermediul educației.

Nietzsche și Dostoievski au avut o viziune tragică asupra destinului ființei umane. Idealiști striviți sub greutatea nesiguranței și nedreptății ce caracterizau societatea și lumea contemporană lor. Incapabili să se împace cu o realitate nedreaptă, se închid în idealismul prin care emiteau idei radicale cu privire la natura umană. Cu toate acestea, idealul uman al scriitorului rus este ceva mai realist și mai puțin pesimist. Dostoievski spera la un om care să își dorească mereu să facă bine, care în ciuda greșelilor să tindă mereu spre el. Dar și în cazul lui Nietzsche există ceva monumental, o vigoare și un curaj fără seamăn, o explozie epică de energie și credință în potențialul omului în ipostaza de creator. O viziune pe care nu o regăsim la niciun alt scriitor modern.

Supraomul – Așa grăit-a Zarathustra

Nihilismul era răspândit în Rusia secolului al XIX -lea, prin care se prezenta sfârșitul credinței în Dumnezeu. O idee ce nu trebuie considerată o iterare a necesității morții lui Dumnezeu. Atât nihilismul rus cât și ideea lui Nietzsche anunță sfârșitul cu regret a dispariției încrederii în moralitate. Prin ele se sesizează tragismul existenței omului. Cu toate acestea, Nietzsche, era de părere că omul poate să trăiască și fără religie.

O idee pe care o dezvoltă și prezintă din toate perspectivele în cartea Așa grăit-a Zarathustra, o carte foarte frumos scrisă din punct de vedere literar. Cu o formă asemănătoare unui roman, în care „personajul principal” este profetul Zarathustra. Acesta după o lungă perioadă petrecută departe de lume, în speranța că Dumnezeu i se va releva, ajunge la concluzia că Dumnezeu a murit. Zarathustra iubește omul, un altfel de om care va stăpâni lumea în viitor. Așa că pornește într-o călătorie de propovăduire a Supraomului.

Sursa: last.fm

Înțelepciunea dobândită prin meditație, izolare și credință, constă în faptul că înțelege adevărata natură a ființei umane. Ajuns în punctul din care este capabil să împărtășească din cunoștințele sale. Zarathustra merge, după 10 ani de stat în pustie, printre oameni și le spune ce a învățat despre om. Acesta, spune profetul filosof, este la întâlnirea dintre fiară și Supraom. Este o punte spre perfecțiune. Supraomul trebuie să se ridice deasupra mediocrității și să treci peste toate dificultățile.

Supraomul lui Nietzsche este în mod clar legat de idealul la care aspiră personajul lui Dostoievski. Pe care îl concretizează prin intermediul imaginii lui Napoleon. Dar prin el nu se exemplifică idealul omenirii la care visau neapărat cei doi gânditori. Prin incapacitatea lui Raskolnikov de a depăși poziția lui nihilistă se exprimă concepție proprie a scriitorului rus. Aceea potrivit căreia căutarea sensului în orice altceva decât în ​​Dumnezeu este zadarnică.

Raskolnikov – Crimă și pedeapsă

Mișcarea rusească din secolul al XIX-lea a renunțării la Dumnezeu este în opinia lui Dostoievski periculoasă. Din această convingere creează și personajul Raskolnikov. Ne prezintă prin intermediul personajului său ce poate face un om dacă are impresia că este superior și că i se poate permite orice. Ne demonstrează că „deținerea puterii” nu responsabilizează pe toți oamenii. Iar că Supraomul autointitulat nu poate avea mereu capacitatea de a fi altruist.

Îl urmărim pe Raskolnikov, un autointitulat Supraom, care ucide două persoane pentru că are impresia că i se cuvine. Dar nu este așa. Treptat îl cuprinde groaza faptei comise, trece printr-un chin, cuprins de angoasă nu reușește să ducă la bun sfârșit ce și-a propus. Cum Dostoievski a fost un mare scriitor a reușit să creeze un personaj realist. Raskolnikov are toate motivele să comită crimă: din punct de vedere filosofic, practic și etic.

Un student orfan de tată, provenit dintr-o familie modestă ajunge să fie convins că trebuie să facă tot ce îi stă în putere să reușească. Cum bătrâna la care amaneta diverse obiecte era un om rău și nefolositor în opinia lui, nu avea de ce să aibă remușcări. Plănuiește crima mereu cu ideea în minte că el este superior și că are capacitatea de a face bine celorlalți. Meditează asupra problemei moralei care ar trebui să nu fie aceeași pentru toți. Pendulează mereu între bine și rău. Dar, sub influența convingerii că este superior celorlalți ajunge să creadă că i se cuvine totul.

Sursa: forbes.ro

După înfăptuirea crimei tânărul se trezește din vraja creată de propria lui gândire. Își dă seama că o crimă nu poate să fie numită sau considerată altfel decât ceea ce este. Prin moartea bătrânei și a surorii ei nevinovate a murit și ceva din el. Prin incapacitatea lui Raskolnikov de a se înțelege cu adevărat pe sine Dostoievski demonstrează că nu este un Supraom. Deasupra lui se află morala, întruchipată prin Dumnezeu.

Chiar dacă Dostoievski a formulat un mesaj implicit împotriva convingerilor lui Nietzsche, scriitorul a înțeles cel mai probabil limitările lor. Precum și imposibilitatea de a crea un sistem filosofic bazat pe Eterna Întoarcere. Acest lucru a contribuit la întărirea bazei concepției lui Nietzsche despre puterea adevărată și viața autentică. Fiind posibile doar atunci când sunt afirmate atât frumusețea, cât și suferința. Soarta tragică a personajelor lui Dostoievski, dintr-o viziune nietzscheană, urmează o cale a adevărului ce pare să fi supărat pe mulți oameni ai secolului lor.

Note de subsol

¹ Considerată atât nuvelă cât și micro-roman, cel mai des este amintit ca primul roman existențialist din lume. Cartea se concentrează pe un singur personaj care alege să se izoleze de toată lumea. Urmărim atent un antierou care, prin intermediul izolării, speră să scape de posibila alienare provocată de societatea în care trăiește.

Surse: 

• anthologiablog.com;
• medium.com;
• museumstudiesabroad.org;
• scholarlypublishingcollective.org.

Cărți la care „trebuie” să ajungi în 2022. Scriitori români contemporani, nume din filosofia și literatura universală

Mai jos sunt câteva titluri de cărți de beletristică și non-ficțiune la care v-am recomandat la începutul anului să ajungeți la ele. Dar rămâne o propunere încă valabilă

Convenția despărțirii existenței în ani nu urmează neapărat logica înnoirii noastre interioare. Un nou an începe pentru mine primăvara, dar am zis să delimiteze de data asta anii cu luna ianuarie și să fac o listă de cărți la care iubitorii de literatură (și cărți în general) ar putea să ajungă în 2022. Sunt titluri la care fie am ajuns, fie mi-am propus să ajung.

Volume de poezie și poeți la care trebuie să ajungem în 2022

Poezia, așa cum am mai spus, ocupă un loc special în inima mea. Anul trecut am citit multă poezie de calitate, iar anul acesta nu vreau să întrerup tradiția. Am urmărit cu interes zvonurile cu privire la noile apariții ce ar trebui să urmeze în anul 2022. Dar în același timp consider că putem ajunge la titlurile deja publicate în anii 2020 și 2021, cât și la poezia „mai veche” care nu își pierde din relevanță în anul 2022. Dintre poeții și poetele care au fost publicați în anii 2020 și 2021 amintesc pe:

1. Lena Chilari cu o cană de noviciok la bătrânețe, TracusArte în 2020;
2. Sînt alta de Svetlana Cârstean publicată în 2021 la Nemira, an în care i-au fost republicate Floarea de menghină și Gravitație; 
3. Simona Popescu, Cartea plantelor și animalelor, Nemira, 2021, la a cărei poezie cred că orice tânăr sau iubitor de poezie ar trebui să ajungă. Este conferențiar în cadrul Facultății de Litere a Universității din București, unde ține cursuri de istoria literaturii române (axată pe avangardă, experimentalism și postmodernism), ține și cursuri de creative writing (scriere creativă). A publicat volume de poezie (Juventus, Noapte sau zi, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie), un roman (Exuvii) și volume de eseuri (Clava. Critificțiune cu Gellu Naum, Autorul, un personaj);
4. Florentin Popa, Dezintegrare, editura OMG, 2021, cu care a câștigat Premiul Tânărul poet al anului 2021;
5. Ruxandra Novac, Alwarda, editura Pandora M, colecția Anansi, 2020, este o revenire mult așteptată în lumea poeziei, poeta s-a făcut remarcată în anii 2000, apoi a urmat o lungă perioadă de tăcere;
6. Scrâșnetul dinților al lui Șerban Axinte, pe care l-am mai menționat, deja am citit de la el Păpădia electrică, am apreciat discursul echilibrat asupra unora dintre cele mai importante teme „existențialiste”;
7. Mariana Marin cu antologia publicată în anul 2021 spre final, făcută de Claudiu Komartin, La întretăierea drumurilor comerciale, a cărei poezie rămâne la fel de actuală după decenii;
8. sleep paralysis al lui Ana Maria Anania care a apărut în decembrie 2021 – o poetă tânără foarte activă în lumea literară românească, a cărei poezie am citit-o în publicațiile de gen de bună calitate, precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Revista Krypton, Revista Conta, Parnas XXI, Noise Poetry etc.;
9. Poems 1962-2020 de Louise Glück – câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2020 pentru volumul  Noapte credincioasă și virtuoasă, apărută în limba română în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu în cadrul colecției ANANSI. World Fiction de la Editura Pandora M. Vocea ei este considerată una dintre cele mai puternice ale poeziei contemporane americane. Poems 1962-2020 a fost publicată la editura Pinguin, antologie pe care o recomand.

Pentru a fi la zi cu noile apariții din anul 2022 voi urmări editura OMG Poetry, ai căror poeți sunt deseori nominalizați la cele mai importante concursuri de poezie. Editura TracusArte se bucură de același renume, Casa de pariuri literare are în palmares poeți la fel de apreciați, iar Casa de editură Max Blecher urmează tradiția lor. Editurile Nemira și Paralela 45 au publicat destui poeți și poete bune, de menționat la Paralela 45 pe Olga Ștefan cu Civilizații.

Scriitori și cărți de proză de prioritizat în anul 2022

Proza ocupă și ea un alt loc important pentru mine, încerc pe cât posibil să fiu la curent cu romanele publicate de scriitorii contemporani, români și străini deopotrivă. Printre numele care m-au impresionat în anul 2021 se numără Elena Ferrante – o scriitoare italiancă recunoscută la nivel internațional în mod special datorită Tetralogiei Napolitane, cele 4 Volume: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân, Povestea fetiței dispărute. Am ajuns până la volumul patru pe care l-am abandonat, mi s-a părut mai mult o înșiruire de nume și fapte.

Tetralogia ne prezintă evoluția unei prietenii de-a lungul deceniilor. Suntem introduși în lumea dură din Napoli de după cel de-al Doilea Război Mondial de către Elena Greco, o viitoare scriitoare, care nu creează o imagine idilică asupra copilăriei. Vedem în primul volum cum fetele urmează căi diferite, în funcție de dorința părinților lor. Din punctul meu de vedere primul și al treilea volum sunt capodopere. Tot de la ea mă gândesc la titlurile: Zilele regăsirii mele și la Viața mincinoasă a adulților.

Alina Nelega cu Un nor în formă de cămilă și ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat două romane care se află deja în biblioteca mea. Până acum aproape am terminat de citit Un nor în formă de cămilă, un roman foarte bun, de altfel i-a adus scriitoarei  Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei. Alina Nelega este romancieră, autoare dramatică, regizoare, critic de teatru și jurnalistă. Are un stil asumat de a scrie, este poetic, metaforic, feminin și profund influențat de simbolistica și maniera teatrală (cel puțin cartea despre care vorbesc).

Romanul urmează povestea lui Hamlet reinterpretată în manieră modernă. Privim acțiunea din unghiul mamei lui Hamlet, vocea ei ne prezintă cum au stat lucrurile și care este relația cu fiul ei, bolnav psihic, singurul lucru ce ar putea justifica întâlnirea lui Hamlet cu tatăl lui. Este vorba despre o familie crescută în sânul teatrului tatăl lui Hamlet este actor, moare subit pe scenă, pe când mama este regizoare. Reușita Alinei Nelega, din punctul meu de vedere constă și în faptul că nu încearcă niciodată să facă lucrurile să pară ceva ce nu sunt.

Alte cărți de proză (și prozatori) la care mi-am propus să ajung, sunt recomandări de la siteurile internaționale de profil (și nu numai). Amintesc o parte dintre ele, încep cu  Hanya Yanagihara – cu O viață măruntă (A little life), o carte pe care o începusem în anul 2021 și pe care am abandonat-o. Despre roman se spune că este o carte imposibil de citit fără să lăcrimezi. Prezintă povestea unui bărbat tânăr pe nume Jude, care trece prin multe încercări ale vieții, victimă a mai multor abuzuri, nu reușește să se lupte cu viața. O viață măruntă prezintă fețele societății contemporane și greutățile cu care trebuie să se confrunte oamenii, este o carte despre prietenie, curaj, ratare și iubire (sau cel puțin despre importanța ei în viețile noastre).

Tot de la ea aș vrea să mai citesc Oamenii din copaci un roman care prezintă expediția unui medic pe nume Norton Perina, pe o insulă microneziană izolată, în căutarea unui trib pierdut, cartea a fost publicată la noi de editura Litera în 2021, tradusă de Irina-Marina Bortoi. Tot de la ea mai este și To Paradise o carte netradusă încă în română, publicată în anul 2022, în care se prezintă o istorie alternativă a Americii din 1893, în care statul New York face parte din Statele Libere (Free States).

Vreau să ajung și la proza Olgăi Tokarczuk, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2018 despre care, Ruxandra Gîdei de la 4fără15, a vorbit foarte frumos în multe din vlogurile sale. Mi-am propus în primul rând să ajung la Poartă-ți plugul peste oasele morților pentru că nu am mai citit nimic care să vorbească astfel despre relația dintre om și animale. Romanul este polițist, urmărim povestea dintr-un oraș aflat lângă pădure au loc mai multe crime, o profesoară de engleză bănuiește ceva, însă nimeni nu îi acordă atenție. Tot de la ea mai am în minte titlurile Scripturile lui Iacob și Rătăcitorii.

Mi-am propus să ajung și la romanele pe care nu le-am dus la bun sfârșit și pe care vreau să le finalizez anul acesta, recomand citirea oricărei cărți scrise de acești autori. Mă refer la Pendulul lui Foucault de Umberto Eco și la Inima e un vânător singuratic a lui Carson McCullers. Cartea lui Umberto Eco este o poveste complexă despre mitul cavalerilor templieri, sunt foarte multe trimiteri către ocultism și alte date obscure și fascinante. Se spune că l-ar fi inspirat și pe Dan Brown să scrie Codul lui Da Vinci, în cazul ăsta avem de-a face cu un roman ceva mai complex.

Cartea lui Carson Mccullers prezintă povestea unui băiat care este surdomut, John Singer, fapt ce îl transformă fără voie în cel mai bun confesor al tuturor. Urmărim acțiunea dintr-un orășel mic, prin ochii personajului principal. Romanul este considerat unul dintre clasicele literaturii americane sudiste. Apreciat pentru modul imparțial în care sunt prezentați oamenii, indiferent de rasă.

Cărți de non-ficțiune: filosofie, istorie, memorialistică

1. În sfera memorialisticii mă gândesc la Jurnalul unei scriitoare de Virginia Woolf, la care îmi propun să ajung de anul trecut, de la ea am citit proză, se afla și în bibliografiile de la facultate. Mă fascinează puterea și poeticitatea stilului ei, vreau să ajung la mintea din spatele reușitei literare. De asemenea, un alt jurnal la care mi-am propus de mai mult timp să ajung este cel al Monicăi Lovinescu (Jurnal esențial). Și pentru că este prima actriță de culoare din istorie aș vrea să ajung și la memoriile Violei Davis, Finding Me: A Memoir.

Dacă nu ați reușit până acum să le citiți vă recomand și Jurnalul unei fete greu de mulțumit al lui Jeni Acterian, din care putem afla foarte multe despre generația anilor 1920, inclusiv despre cel care l-a format pe Mircea Eliade, mă refer la Nae Ionescu și la Jurnalul lui Mihail Sebastian, carene oferă o perspectivă la fel de bună asupra perioadei interbelice din România și nu numai. Cred că tot aici pot să încadrez și pe Virgil Ierunca cu Fenomenul Pitești, pe care o am de ceva timp în bibliotecă.

2. La capitolul istorie cred că sunt relevante pentru 2022 cărți precum: Moartea Ceaușeștilor de Catherine Duradin – o reprezentare obiectivă, din ochii unei jurnaliste de origine franceză a întâmplărilor din decembrie 1989 și a modului în care au fost executați soții Ceaușescu. Un fel de filosofie a istoriei regăsim în paginile cărții O istorie a răului de Michel Faucheux, pe care am citit-o și nu doar o singură dată. What Is History? de Edward Hallett Carr este bună pentru cei care nu au avut prea mult de-a face cu cititul cărților de istorie, este un fel de ghid pentru cum ar trebui să citim istoria.

O carte la care cu siguranță voi încerca să ajung pentru că nu cunosc foarte multe lucruri legate de acest subiect este: Precolonial Black Africa de Cheikh Anta Diop, presupun că ar fi redundant să spun despre ce este vorba. Din lecturile mele vreau să mai menționez și Dosarele criminalilor în serie de Paul Simpson, deși nu tocmai la istorie se încadrează. Despre carte am scris deja pe site. Este o redare imparțială, fără un concept anume ale unora dintre cazurile criminalilor în serie din întreaga lume.

3. La capitolul filosofie: Știința voioasă a lui Nietzsche și tot de la el Nașterea tragediei. Despre Știința voioasă am scris la un moment dat, cândva demult, pe site. Nihilismul lui Nietzsche, văzut prin ochii lui Heidegger, mă fascinează de ceva timp, despre ideea duratei valorilor și a morții acestora la finele unei epoci, despre care am mai scris pe site, de mai multe ori. Cât despre Nașterea tragediei, mi se pare o lectură importantă pentru că ne ajută să înțelegem care era semnificația unui artist total în viziunea lui Nietzsche, dar și aprofundarea asupra viziunii sale cu privire la moartea valorilor. Gabriel Liiceanu cu Tragicul pentru că vreau să aprofundez subiectul, cartea a fost scrisă după doctoratul acestuia.

Și altă carte sau alt subiect, pentru că este ceea ce trăim m-am gândit și la Postomul. O critică a subiectivității postumane de Constantin Ghioancă publicată la Paideia, dacă nu ea ceva care să abordeze acest subiect într-o manieră filosofică. Și, așa cum probabil se subînțelege pasiunea mea pentru Hannah Arendt, vreau să continui cartea începută în 2021, Viața spiritului.

Bănuiesc că o altă filosofie a istoriei ar mai fi și Așa-zisul rău de Konrad Lorenz, care pare să abordeze conceptul de rău în societatea modernă. De la el am mai citit Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, despre care am scris și pe site, m-a marcat abordarea suprapopulării, a faptului că mulțimi de oameni se strâng în orașe și despre influența media asupra vieții noastre. O altă carte relevantă mai este și Homo ludens de Huizinga, o istorie a jocului, un tratat complex care îți oferă multe perspective interesante și profunde asupra umanității și a importanței jocului în procesul de cunoaștere și dezvoltare a omului. Un prim contact cu ideea de autoritate și reguli.

Pentru că vreau să înțeleg mai bine și pentru cine vrea să o facă vreau să amintesc și cartea Martin Heidegger de Walter Biemel, despre care, am scris de curând deja pe site. Biemel mi se pare foarte coerent în scriere/ exprimare și îți dă impresia că te apropie de Heidegger, având în vedere că i-a fost student.

Consider că cele mai relevante pentru timpul în care trăim sunt lecturile de filosofie stoică sau cărți ce țin mai mult de etică sau morală, precum Altruismul eficient. Ghid pentru o viață trăită în mod etic de Peter Singer. Alte titluri ar mai fi: Elogiul inactivității de Bertrand Russell și Cele patru culori ale viitorului de Peter Frase. Cărți care se află pe listele de recomandări ale unora dintre cele mai importante publicații de gen.

Literatură diversă

În general când mă gândesc la literatură clasică am în minte clasicii și romanticii francezi și realismul rus, s-ar mai încadra alte câteva opere de literatură germană, poate nordică, câțiva autori români și alte nume europene și americane arhicunoscute. Am păstrat o direcție cât se poate de conservatoare în literatură, de puțin timp am încercat să diversific. Nu știu câți dintre voi vă confruntați cu aceași problemă, dar cred că o recomandare de literatură diversă este cât se poate de binevenită.

1. Am văzut pe mai multe siteuri de cultură străine menționată cartea lui Jessamine Chan, The School for Good Mothers, publicată în 2022 din câte am observat disponibilă pe scribd, este o distopie prin care se prezintă viața unei mame singure, Frida Liu, care, pe fondul stresului și al oboselii, recurge la un parenting nesănătos. Sau cel puțin asta crede statul care controlează maniacal viețile oamenilor.

Personal mă duce puțin cu gândul la mitul Medeei, în ideea că o femeie ajunge să fie considerată nedemnă de copiii ei, Liu pare să fie victima unei societăți profund misogine, autoarea creează o lume în care patriarhatul atinge culmi inimaginabil de mari, spun asta pentru că, din ce am reușit să înțeleg, societatea nu pune deloc presiune pe soțul acesteia.

Comportamentul Fridei Liu considerat deviant trebuie schimbat, de aceea femeia este trimisă la o școală de re-educare. Cartea prezintă mai multe fețe ale creșterii unui copil de către o femeie singură, este un roman despre identitate și libertate, apare în recomandările New York Times și Oprah daily, pe goodreads are 4 stele, poate fi găsită în librăria Penguins.

2. Pentru că tot voiam să citesc mai multă literatură japoneză, am descoperit o carte publicată în 2021 The Cat Who Saved Books scrisă de Sosuke Natsukawa și tradusă în engleză de Louise Heal Kawai, publicată în decembrie 2021. Se găsește și la noi pe elefant.ro și pe Books Express. Romanul prezintă aventura lui Rintaro Natsuki, un librar tânăr care gestiona o mică librărie de la periferia unui oraș (Natsuki Books), o muncă depusă de bunicul lui pe vremea în care era în viață.

Rămas singur după moartea bunicului său, Natsuki nu își poate reveni, se gândește că ar fi mai bine dacă ar închide librăria. Însă, când totul părea pierdut, apare o pisică pe nu Tigru care îi cere ajutorul, pisica avea nevoie de un iubitor de cărți într-o misiune importantă. Misiunea avea scopul de a salva mai multe cărți din mâinile unor oameni care nu le protejaseră și chiar chinuiseră cărțile respective. Băiatul și pisica formează un cuplu simpatic și intrigant care merge în trei aventuri fantastice. În final Natsuki va trebuie să rezolve singur problema.

3. Poate că e nevoie și de ceva poezie, Harlem Shadows, un volum scris de Claude McKay (publicat în ianuarie 2022), cartea este o antologie care cuprinde poezii din toate volumele sale. Aici avem două puncte atinse, citim poezie și totodată un poet care nu face parte neapărat din „canonul occidental”.

Poetul Festus Claudius „Claude” McKay este un poet destul de cunoscut printre vorbitorii de limbă engleză. A fost un scriitor jamaican-american de culoare, unul dintre reprezentanții importanți ai curentului „Renașterea din Harlem” și, totodată, unul dintre cei mai valoroși poeți afro-americani din secolul al XX-lea.

4. Trebuie să vă faceți timp și pentru The Last White Man de Mohsin Hamid, un S.F. care aduce foarte mult cu proza lui Kafka, în care personajul principal ajunge în diferite locuri prin intermediul unei uși speciale care-l teleportează. Este un fascinant discurs despre identitate și umanitate.

Cam aici se oprește lista mea cu propuneri și recomandări de lectură pentru anul 2022. Sunt enumerați și câțiva autori la care nu am ajuns, dar care mi s-au părut de trecut pe lista de must read 2022, pentru cei mai curioși dintre noi, există multe siteuri de literatură/cultură străine unde sunt recomandate multe alte cărți de care ne este probabil mai greu să auzim în piața de carte din România. Majoritatea autorilor pot fi găsiți în librăriile online din România.

Pentru mai multe astfel de liste puteți accesa: bookclubchat.com, nytimes.com, themanual.com, vulture.com sau oprahdaily.com etc. Sunt siteuri care m-au ajutat parțial să scriu și acest articol.

Despre frumusețea de a nu mai vorbi în „Vara în care mama a avut ochii verzi”

Mult a mai trecut de când nu am mai scris o „recenzie”, o părere despre ce am mai citit. Și am citit câteva cărticele bune. Vreau să amintesc fată departe aer de hârtie a Elenei Katamira, Expectativa luminoasă de Andrei Dosa, un nor în formă de cămilă de Alina Nelega, Spitalul manechinelor de Nora Iuga, O precizie cu adevărat înspăimântătoare de Virgil Mazilescu, mandala de Oana Cătălina Ninu, Civilizații de Olga Ștefan și alte câteva. Vara în care mama a avut ochii verzi al Tatianei Țîbuleac (2016) mi-a plăcut neașteptat de mult, despre ea am scris puțin și aici.

Un roman care părea să fie destul de liniar a devenit o carte pe care nu voiam să o mai las din mână. Un început abrupt lipsit de „metaforă” sau, așa cum spune Radu Vancu, un ton rece ca în Portocala mecanică. Apoi avem parte de un limbaj poetic, mai poetic decât orice altă poezie. Cu o „acțiune” atât de nefirească prin sentimentalism și suferință. O miză asemănătoare cu cea din romanul Oscar și tanti roz al lui Eric-Emmanuel Schmitt. De data aceasta avem o vară și o mamă bolnavă de cancer alături de fiul ei rebel și cu anumite dizabilități mintale.

Urmărim vocea adolescentului care prezintă totul din perspectiva lui. Nu știm ce se întâmplă nimic din ce se întâmplă în mintea celorlalte personaje. Un mic truc care te ajută să empatizezi, să suferi cu o oarecare măsură. Fiind vorba despre o mamă muribundă care alege ca ultimele luni să le petreacă alături de un copil ce se dovedise fără milă. Asta este ce ne spune vocea personajului- narator. Aflăm totul prin ochiul lui obsedant, paranoic și poetic.

„Voiam să pot muri simplu, comod, repede. Voiam ca moartea să fie în puterea mea, să o pot invoca fără efort şi fără cheltuieli în orice secundă. Toate acestea ar fi fost posibile dacă moartea fi fost inventată de cineva cu mai mult discernământ, care n-ar fi protejat-o atât, ci ar fi redus-o Ia o simplă funcţie. Un al treilea ochi, o a treia tâmplă, o inimă pe dreapta, care să deconecteze unilateral trupurile inutile în caz de necesitate”.

Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac, Cartier

Ce am apreciat la Tatiana Țîbuleac au fost modurile de expresie. Faptul că folosește un limbaj poetic, că utilizează metatextualitatea pentru a detensiona atmosfera atunci când devine paroxistic de… dureroasă sau mai mult decât pot spune. Mi-a plăcut foarte mult că a dus de câteva ori toată treaba cu mama muribundă în zona livrescului. De exemplu moartea ei în sine este amintită cam o dată la câteva pagini, cu toate acestea nu se spune direct „acum a murit”. La un moment dat este găsită fără suflare plutind deasupra unei ape. Singurul moment în care ni se prezintă o posibilă scenă cu moartea ei este cu trimitere directă către mitul Ofeliei. Shakespeare salvează situația și, pornind de la imaginea aceea „idilică” a morții Ofeliei, se construiește o scenă a morții mamei lui. Fapt ce atenuează impactul evenimentului tragic.

„Am găsit-o plutind în cada de cupru – albă şi uşoară, cupărul acoperindu-i faţa ca nişte alge transparente. Ochii ei verzi, larg deschişi, străluceau în apă ca două cioburi de smarald. La ei m-am întins în primul rând ca să îi salvez, de parcă ar fi fost cheia către o lume fermecată, pe care voiam să o renasc. Restul trupului a urmat docil şi moale, ca o cămaşă de lună”.

p. 107

Romanul reușește să fie temperat în ciuda exceselor sentimentale, ceea ce este destul de greu de făcut. Balanța este menținută în echilibrul prin micile inserții poetice legate de ochii mamei, simbol folosit recurent. Prin intermediul căruia autoare poate să facă trecerea de la iubire la regret, de la moarte la viață. Funcționează ca un liant între capitole, marchează și o trecere semnificativă a timpului, se accentuează legătura care urmează să se rupă între cei doi. Romanul are o simbolistică ușor de percepută, dar, dacă citești cu mai multă atenție poți găsi multe profunzimi. Mă bucur că am ajuns la un roman atât de scurt și de mare prin tematică și construcție.

Maestrul și Margareta despre nebunia care merită trăită

Romanul Maestrul și Margareta are, fără îndoială, cei mai fericiți eroi ai literaturii ruse, beneficiind de un happy end. Romanul este un tot unitar în care regăsești tot ce are nevoie o operă literară. Este plin de înțelesuri și de acțiune. Reușește să fie amuzant, profund și toate recenziile bune de care se bucură, pot fi confirmate atunci când ajungi să-l citești. Romanul are reputația de unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX și una dintre capodoperele realismului magic. În Rusia este atât de cunoscut încât trebuie doar să menționezi o pisică de mărimea unui porc și un suc de caise care te face să sughiți și toată lumea va ști despre ce vorbești. Este un roman care te face să nu te iei prea în serios, indiferent de cât de rău stau lucrurile.

Te-ai întrebat cum ar arăta o vizită a diavolului, care ar fi prima activitate făcută de el pe pământ? Mihail Bulgakov oferă un răspuns cutremurător. Acțiunea romanului, personajele, conceptele, imaginarul, totul este straniu dar fascinant, îmbătător. Procesul de creație al romanului este, la rândul său, destul de bizar. Apariția acestei lumi fantastice s-a făcut în timpuri foarte grele. A fost scris în perioada dictaturii staliniste, apoi interzis și ars. Scriitorul a reușit să-l reproducă integral pentru că îl știa pe de rost. Poate părea ireal, însă, cartea a fost scrisă pe parcursul a 10 ani. Puțini dintre noi am reuși să ne păstrăm mintea întreagă după o asemenea întâmplare. Oricât de remarcabile sunt detaliile contextului creator al operei, valoarea artistică este mult mai mare. Un fir logic, o expunere și o  siguranță care te cuceresc. Care te fac să crezi că faci parte din poveste.

Prima întâlnire a diavolului cu noul om se face prin intermediul unui poet ateu înfocat, Ivan Potîrev. Diavolul, deghizat în profesorul Woland este un magician străin, care-i prezice moartea editorului Berlioz, prietenul poetului. Convins că este nebun, Berlioz, se duce să  anunțe prezența unui om nebun pe străzi.

„— Aşa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui niciodată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. În ce mă priveşte, vă asigur că ea nu vă ameninţă în nici un caz. Dumneavoastră o să muriţi de altă moarte.
— Ştiţi, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenându-se într-o discuţie într-adevăr stupidă. N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie?
— Cu plăcere, se grăbi să încuviinţeze străinul. Îl măsură pe Berlioz cu privirea, ca şi când s-ar fi pregătit să-i coasă un costum de haine. Mormăi printre dinţi: „Unu, doi… Mercur se află în a doua casă… luna s-a dus… şase — nenorocire… seara — şapte…” — după care declară cu glas tare, plin de voioşie: O să vi se taie capul!”

O întâlnire bizară ajunge să fie una fatală pentru editorul nostru, care se grăbește să dea un telefon pentru a anunța o prezență stranie în Uniunea Sovietică. Ia în derâdere spusele unui turist nebun, care era și indiscret, doar ce a îndrăznit să se așeze lângă ei fără să îi cunoască, și la plecare l-a rugat să creadă cel puțin în diavol, dacă nu în Dumnezeu.

„Şi, numai decât, veni în goană tramvaiul care cotea de pe Ermolaevski pe Bronnaia, pe o linie nouă, trasă curând.(…) Dar, deodată, mâna îi lunecă şi scăpă aripa portiţei de metal, un picior, ca pe gheţuş. (… ) celălalt picior i se săltă în sus, şi Berlioz fu proiectat drept pe şine. Încercând să se agaţe de ceva, căzu pe spate, lovindu-se nu prea tare de caldarâm. (…) În mintea lui Berlioz cineva striga cu groază: „E cu putinţă?” Din nou, pentru ultima oară, sclipi discul lunii, dar de astă dată destrămându-se bucăţi-bucăţi, apoi se lăsă noaptea. Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz şi, lângă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Rostogolindu-se, porni în salturi pe caldarâm. Era capul retezat al lui Berlioz”.

Așa își face intrarea bizarul personaj. Acompaniat de o suită pe măsură. Azazelo, înalt și subțire, îmbrăcat ponosit cu un zâmbet straniu. Motanul Berlioz, gras, vorbitor, mergând pe două membre  din spate, impertinent și foarte supus. Profesorul Woland va ocupa apartamentul răposatului. În paralel cu acest fir narativ se desfășoară alte două. Al doilea este legat de judecarea lui Pontiu Pilat cu privire la soarta lui Yeshua Ha-Nozri. Și a treia, poate cea mai tristă poveste de iubire, legătura dintre Maestru și Margareta.

O poveste de iubire – Maestrul și Margareta

Avem parte de încă o întâlnire unică în viață. Relația dintre Margareta și Maestru este una de o încărcătură complexă care pare să fi esențializat toate miturile marilor cupluri tragice, de la Dido până la Margareta lui Goethe, dar cea mai impresionantă sursă de inspirație rămâne tot realitatea, viața scriitorului însuși. Ultima iubită a scriitorului a fost rusoaica Elena Sergheevna Şilovschi și, exact ca în roman a fost dragoste la prima vedere. Și, tot ca în roman, Elena era căsătorită. După doi ani de relație, cea pe care o alinta „Mîsea“, „Liusenka“, îi devine soție. Contribuția acesteia în crearea romanului a fost una imensă.

A depus o muncă enormă, pe lângă faptul că și-a anulat personalitatea și așteptările și a jucat rolul de muză pentru personajul Margareta din roman, iubirea ei pentru Bulgakov a făcut din ea (așa cum spunea autorul): „prietena, forţa şi vigoarea inimii (sale) slăbite“. Relația din închipuirea autorului capătă proporții fantastice, personajul feminin ajunge să facă un pact cu diavolul pentru a-l recâștiga pe marele său iubit. Un scriitor amărât, închis la ospiciu pentru un text scris despre viața lui Iisus. Unde regăsim firul narativ care se desfășoară în al doilea  plan al romanului.

„Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înţeles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, când ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lângă zidul Kremlinului, pe chei. Stăteam de vorbă, ca şi cum nu ne-am fi despărţit decât ieri, parcă ne cunoşteam de ani şi ani. Ne înţeleseserăm să ne întâlnim a doua zi tot acolo, pe malul râului Moscova, şi ne-am întâlnit. Soarele de mai ne zâmbea. Şi în scurt timp femeia aceasta a devenit soţia mea de taină. Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aştept de cum se iveau zorile. Cum o aşteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe masă. Cu zece minute înainte de ora stabilită, mă aşezam la fereastră şi pândeam să aud trântindu-se portiţa veche”.

Margareta rămâne singură într-o lume în care nu s-a simțit niciodată iubită până la venirea Maestrului. Câte poate sacrifica o femeie îndrăgostită? Apariția acestui personaj este destul de bizară pe scena literaturii universale. Mitul pactului cu diavolul se clădește pe structura surprinsă în „Divina Comedie” și în „Faust”. Ambele vorbesc despre două personaje masculine care sacrifică totul pentru o femeie. Printre cei închiși în iad îi descoperim pe Paolo și Francesca, soția unui măcelar. Aceștia sunt uciși într-un acces de furie și gelozie. Iubirea celor doi trece dincolo de moarte. Faust își dorește încă o șansă la viață. Atins de tinerețe, în el, se trezesc nevoia de iubire și fascinația pentru femei. Margareta lui îl fascinează, moment în care se pornește toată întâmplarea nefastă. În care Margareta va fi blestemată de fratele ei ucis de Mefisto, trimisul diavolului.

Manuscrisul interzis despre întâlnirea lui Ha-Nozri și Pilat din Pont

Pilat este foarte fascinat de evreul plin de haz și compasiune și înțelege că are în față un pacifist. Un om care îi spune „om bun” pentru că toți oamenii, în viziunea lui, sunt buni. Cu toate acestea îl torturează pentru a-l face să înțeleagă cum trebuie să i se adreseze, cu termenul de „hegemon”. Pilat este chinuit de o durere de cap chinuitoare (poate să fie cea a lui Bulgakov).

„În roman este explicat foarte detaliat cum se manifestă un atac de migrenă şi se pune mare accent pe osmofobie (n.r. – frica de mirosuri; de regulă persoanele afectate de migrene au şi osmofobie)”. Potrivit declarațiilor unor oameni de știință.

Profesorul Woland reușește să fenteze autoritățile sovietice, demonstrând esența alterată a acestora. Se folosește de mai multe jocuri, de la jonglerii la oferirea unei ploi de bani. Totul este posibil pentru străinul atât de bizar ajuns pe scena Teatrului de Varietăți, care oferă un spectacol de neuitat locuitorilor din Uniunea Sovietică. Woland creează o scenă în care sunt puse mai multe obiecte vestimentare foarte scumpe. Tot ce trebuie să faci este să renunți la hainele tale și să rămâi cu ce apuci din magazinul enorm, unde totul este gratuit. Dar ce se întâmplă cu hainele magice oferite de Woland?

„La lumina vie a puternicelor felinare de pe stradă, văzu jos pe trotuar o doamnă numai în cămaşă şi chiloţi liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o pălăriuţă, şi în mână ţinea o umbrelă. Era cuprinsă de panică, se lăsa ba la pământ, ba dădea să fugă cine ştie unde, şi mulţimea din jurul ei fremăta hohotind. Directorul financiar simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Lângă doamna cu pricina se agita un cetăţean care voia săşi lepede pardesiul de vară şi, de emoţie, nu reuşea să-i vină de hac mânecii în care i se încurcase braţul. La intrarea din stânga se auziră alte chiote şi hohote turbate de râs; întorcându-şi ochii într-acolo, Grigori Danilovici zări o altă doamnă, în desu-uri roz.”

În romanul lui Bulgakov, femeia este singură în fața obstacolelor pentru împlinirea iubirii celor doi. Ea singură reușește, printr-un pact cu diavolul, să salveze relația sa cu Maestrul. O femeie curajoasă, unică în Uniunea Sovietică. Demnă de-a fi regina balului lui Satan. Pentru a face acest lucru posibil, Margareta, își vinde sufletul și devine vrăjitoare. Aceasta acceptă să folosească o cremă magică pentru o schimbare totală.

„Depilate la margini cu penseta, sprâncenele ei se făcură acum mai dese, aşternându-se în două arcade egale deasupra ochilor, deveniţi fără veste mai verzi şi mai vii. Brazda verticală, subţire, care-i tăia rădăcina nasului, apărută atunci, în octombrie, când dispăruse maestrul, pierise acum cu desăvârşire. Pieriseră, de asemenea, şi umbrele gălbui de la tâmple, precum şi zbârciturile abia vizibile, de la colţul ochilor. Pielea obrajilor prinse o culoare egală, trandafirie, fruntea era albă şi pură, iar părul coafat i se despletise. Din oglindă, pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de douăzeci, cu părul negru, cârlionţat. După ce râse pe săturate, se săltă făcând să-i alunece de pe umeri halatul şi, luând o mână de cremă grasă şi uşoară, începu să-şi ungă cu ea trupul, care căpătă deodată o tentă roză şi arămie”.

Balul și încheierea vizitei neașteptate

Așadar, magicianul bizar reușește să își găsească o altă regină pentru balul său. Această Regină Margot în suferință, gata să sacrifice totul pentru iubitul ei. Dar Margareta este o femeie atipică. Finalul nu este cel așteptat de Woland care rămâne surprins la auzul unei asemenea decizii. Chinul suportat la bal trebuia răsplătit, asta se întâmpla de secole.

„Acum de jos lumea venea ca un zid, luând cu asalt parcă rampa pe care stătea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre bărbaţi îmbrăcaţi în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe şi oacheşe, de culoarea bobului de cafea şi chiar negre de tot. În părul roşcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumină jucau şi dănţuiau împrăştiind, risipind scântei pietrele preţioase. Şi parcă cineva a împroşcat cu picături de lumină coloana de bărbaţi ce lua cu asalt scara, de pe piepturile lor ţâşnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta simţea în fiece secundă buze atingându-i genunchiul, în fiece secundă îşi întindea mâna pentru sărut, chipul i se strânse într-o mască nemişcată de salut.”

Scriitorul ucrainian păstrează un șir logic, al modului de construcție a unui personaj feminin. Margareta se aseamănă puțin cu Dido, fiecare în parte păstrând ceva din mitul Evei. Ambele personaje sunt foarte mândre. Dido, cum ne spune epopeea „Eneida”, nu uită marea greșeală a lui Aeneas, pe care nu-l iartă nici după moarte. Margareta este mândră și nu spune ce dorește la schimb pentru serviciul făcut. Profesorul Woland aștepta să ceară întâlnirea cu Maestrul iubit. Dar ea cere ca suferința unui suflet din iad să fie curmată, o femeie întâlnită la teribilul bal.

„Noi te-am pus la încercare, zise Woland. Nu ceri niciodată nimic! Niciodată! Mai ales de la cei mai puternici ca dumneata, îi laşi să-ţi ofere ei singuri, şi ei îţi vor oferi totul. Ia loc, femeie mândră ce eşti! Woland smulse halatul său de pe umerii Margaretei, şi ea se pomeni din nou lângă el, pe pat. Aşadar, Margot, urmă Woland, căutând să dea o rezonanţă mai blândă glasului său, ce vrei drept răsplată pentru că astă-seară, la balul meu, ai făcut onorurile casei? Ce doreşti pentru faptul că acest bal l-ai petrecut goală? Cum preţuieşti genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spânzuraţi? Spune! Acum vorbeşte fără sfială, pentru că eu sunt cel care a oferit.”

Mihail Bulgakov vrea să ne gândim la bine și la rău, la lumină și întuneric. Ca să nu fie un predicator despre lucruri, el face acest lucru amestecând mesajul profund cu umorul absurd. Alegeți să fiți genul de persoană care este pregătită să meargă la un azil de nebuni pentru a scrie poezie? La un nivel mai profund, el se întreabă dacă merităm să susținem ceea ce credem noi, chiar dacă consecințele sunt îngrozitoare. Și ne provoacă să trăim o viață în care să ne putem privi în ochi și să fim fericiți cu tot ce suntem. Întotdeauna este lumină în întuneric. Dar mai întâi, trebuie să fii genul de persoană potrivit, pentru a putea vedea cu adevărat.

Leac pentru izolare și singurătate

Propunerea aceasta are un rol educativ, curativ și estetic. Sunt titluri din literatura clasică, accesibile totuși. Aceste cărți vin în întâmpinarea greutăților pe care le avem în aceste zile. Ne invită să medităm. Să ne răspundem unor întrebări profunde. Să înțelegem ce este important în viață.

„Nu există prieten la fel de loial ca o carte” – Ernest Hemingway”

1. Ciuma de Albert Camus, pe cât de ciudată pare propunerea, pe atât de potrivită este. Romanul prezintă o acțiune din timpul unei epidemii cu ciumă din Franța. Este o perioadă în care medicina avea cu mult mai puține resurse. Oamenii își puneau speranțele în intervenția divinității. Citind putem înțelege că tot răul va trece. Sunt personaje care întruchipează persoane foarte puternice și scene care îți pot tăia respirația. Întâlnim personaje în care putem regăsi teama, prin care înțelegem că este în regulă să ne temem;
2. Dragostea în vremea holerei de G.G. Márquez, romanul prezintă o poveste de dragoste neobișnuită. Autorul renunță la toate clișeele cu privire la un subiect ca acesta. Conține date despre perioada de la sfârşitul secolului al XIX- lea. Primul soț al Ferminei, medicul Juvenal, depune eforturi foarte mari pentru exticția bolii, acesta rămâne puternic și după plecarea celor apropiați. Florentino o așteaptă pe Fermina timp de 50 de ani. Romanul cuprinde foarte multe planuri, dar iubirea este analizată minuțios. Mai departe de perspectivele asupra iubirii, găsim voința de a trăi, curaj și foarte multă speranță;
3. Duplicat, José Saramago, un roman foarte straniu. Pentru cei mai nerăbdători, este puțin mai greu de tolerat descrierea amănunțită a activităților cotidiene. Doar așa putem înțelege că rutina, care ne lipsește zilele acestea, nu este tocmai un paradis. Tertuliano descoperă că există cineva absolut identic cu el. Simpla activitatea de-a se uita la un film în timpul liber, schimbă totul. Sunt foarte multe întorsături, dar toate sunt prezentate spre finalul romanului. Din toată acțiunea, pe lângă pretextul cuceritor, înțelegem că viața ne poate surprinde în mod neplăcut, dar asta nu este un capăt de lume;
4.  Este vorba despre o carte scrisă de G.M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Este descrisă viața din mahalalele Bucureștiului de altădată, de pe șoseaua Basarab. Oamenii reprezentați, prin personajele acestei opere, sunt săraci și lipsiți de perspectivă. Primul strat este destul de ciudat, dar profunzimea narațiunii este și mai ciudată. Toți au secrete tulburătoare. Avem puțin din fiecare: iubire, tipologii variate de personaje, o acțiune desfășurată pe multe planuri. Adolescentul, Puişorul, ne prezintă începuturile sale. Totul este scris cu nostalgia unor vremuri paradisiace, pentru că amintirea părinților săi oferă această perspectivă. În ciuda chinului prin care trece, rămâne doar cu regretul că nu mai poate ajunge la persoanele dragi lui. Nostalgia inspiră multă puritate, Puișor ne spune că:   „sufletul maidanului zgribulit de frig a rămas în mine”;
5. Oscar și Tanti Roz, scris de Eric-Emmanuel Schmitt, prezintă aventurile prin care trece Oscar, un băiețel de 10 ani, bolnav de leucemie. Tanti Roz este o asistentă care se atașează foarte mult de micuț. Aceasta îi oferă alternativa de-a trăi zece ani în câteva zile. Trece prin foarte multe peripeții. Trăiește totul cu multă intensitate, fără să mediteze la plecarea lui. Învață să iubească și să îi scrie lui Dumnezeu, astfel se eliberează de tot ce îl supără. Tanti Roz este ca o voce a conștiinței. Oscar, alături de ea, învață să facă diferența dintre bine și rău. Romanul ne învață să ne bucurăm de viață. Reușim să înțelegem ce este cel mai important de făcut în timpul vieții: iubirea;
6. Maestrul și Margareta este un roman al scriitorului rus Mihail Bulgakov. Acțiunea urmărește vizita diavolului în  Uniunea Sovietică, considerat unul dintre cele mai importante romane ale secolului trecut. Este o critică adusă tuturor păcatelor omului modern. Faptul că este un roman clasic, nu îl face greu de citit. Ne trimite către meditația condiției noastre. Ce ne face buni, ce ne face răi. Ne ridică întrebări cu privirea la puterea noastră de sacrificiu. În paralel ne prezintă o interpretare a ultimelor clipe din viața lui Iisus. Acesta este prezentat ca un om, astfel înțelegem că putem să ne păstrăm bunătatea în cele mai grele clipe. Pe lângă asta, sunt personaje foarte ciudate, haioase, care ne pot capta atenția, reușesc să ne amuze;
7. Singur pe lume este un roman al scriitorului francez Hector Malot. Acțiunea romanului prezintă multe peripeții ale unui băiețel în vârstă de 8 ani. Rémi nu are părinți și toate persoanele dragi, care puteau să-l crească pleacă de lângă el. Este nevoit să pornească la drum pe cont propriu. Romanul este plin de nostalgie și speranță. Micuțul va reuși să treacă peste toate greutățile. Se vindecă după toate despărțirile, reușește să iubească cu foarte multă putere. Putem învăța alături de el să-i apreciem mai mult pe cei dragi. Cel mai important lucru, pentru această perioadă, pe care-l învățăm este faptul că putem să iubim și în absență.
8. Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt, prezintă timpul petrecut în închisorile comuniste. Este descrisă viața pe care o duceau deținuții politici în perioada comunismului. Aflăm despre importanța oamenilor în viața noastră, chiar dacă, fizic, nu sunt lângă noi. Amintirea tatălui său, pe care nu îl poate vedea cât timp este închis, este foarte importantă. Steinhardt este întemnițat în închisorile comuniste de la Jilava, Gherla și Aiud, fiind eliberat în august 1964. Acesta refuză să depună mărturie împotriva prietenilor săi. Înțelegem cât este de important să ne păstrăm firea și în momentele grele. Cartea este ca un pansament pentru sufletul nostru în această perioadă. Putem medita la ce am trăit până acum, putem înțelege unde am greșit în trecutul nostru. Același lucru îl face și Steinhardt: „N-am știut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate.”
9. Metamorfoza – Kafka, este o povestire stranie, Gregor Samsa, un funcționar, se trezește într-o dimineața metamorfozat într-o gânganie. Nu ne spune nimeni de ce se întâmplă asta. Suntem puși în fața faptului împlinit. Exact ca în zilele noastre, viața lui și a celorlalți se schimbă bursc. Aici există un joc al priorităților, asupra căruia putem medita, pentru a înțelege situația în care ne aflăm. Să nu ne pierdem cumpătul și umanitatea, așa cum o face familia lui Gregor;
10. Eseu despre orbire – José Saramago. Acțiunea prezintă un fenomen straniu, foarte mulți oameni ajung să orbească. Este ca o epidemie, jocul de imaginație al cărții este unul foarte bun pentru zilele noastre. Ne trimite către abordarea în profunzime a situației. Să privim din mai multe perspective, doar așa ne putem păstra cumpătul. Totodată ne ajută să înțelegem de ce este important să urmăm sfaturile celor abilitați. Acesta pune semnul de egalitate asupra tuturor. Pe aceștia nu îi salvează sau condamnă profesiile. Epidemia se extinde fără țină cont de funcții și alte coordonate pe care se baza și societatea noastră până de curând. Sunt foarte multe pasaje în care autorul filosofează asupra condiției umane. Încă o dată suntem trimiși să medităm asupra vieților noastre.

Pentru că izolarea ne impune un regim de viață al însingurării, este foarte ușor să devenim apatici. Ce trebuie apreciat și ce trebuie să fie iertat. Lipsa speranței este primul pas în procesul clacării. Lectura, indiferent de obiectul tratat de carte, ne poate deconecta și vindeca în aceste clipe grele. Cartea poate fi un prieten de nădejde în vremea pandemiei.