Poetul zilei, Virgil Mazilescu. Despre lirica oniristă

Virgil Mazilescu este unul dintre poeții care se află pe lista mea de must read. Poezia lui, de factură oniristă are multe de spus atât iubitorilor de poezie, cât și poeților tineri (chiar și celor mai experimentați). Din punctul meu de vedere lejeritatea exprimării este cea care a r trebui să ne învețe cel mai mult. Exprimările noastre spectaculoase ar trebui să preia puțin din ponderea poeziei lui. Dar nu despre lecții de scriere ar trebui să vorbim propriu-zis acum. Să vedem ce putem afla despre el și poate despre poezia lui.

Volume publicate de Virgil Mazilescu

Virgil Mazilescu se numără printre scriitorii exponențiali români. Marcant pentru lumea literară a judeţului Olt. Deschide ochii pentru prima dată în ziua de 11 aprilie 1942, Corabia. Elevul Virgil Mazilescu a urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe. Fapt datorat părinţilor săi care îşi schimbau des serviciul.

După multe acolade, absolvă în anul 1959 Liceul “Spiru Haret”, an în care se înscrie și la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti. Diploma de licență o obține în anul 1964  și este repartizat ca profesor în judeţul Giurgiu. Apoi, din anul 1966 ocupă funcția de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti. Din 1968 este secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus pe atunci de Miron Radu Paraschivescu. Și, într-un final, după 1970 este angajat ca redactor al revistei „România literară”.

Debutul în poezie are loc în anul 1966 în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. Va debuta în volum doi ani mai târziu, în 1968, cu „Versuri”, carte ce îi aduce Premiul revistei „Luceafărul” pentru debut în anul 1968. Apoi publică și culegerea „Fragmente din regiunea de odinioară” în 1970, în 1979 publică „Va fi linişte, va fi seară”.  În 1983 este publicat „Guillaume poetul şi administratorul”.

Onirismul în poezie

Oniriștii au avut mai multe conflicte cu cenzura comunistă. Grupul lor poetic era considerat decandent în epocă. Mărturie a asupririi pe care au trebuit să o îndure este o minunată corespondență cu scriitorul Dumitru Țepeneag. Acesta din urmă fiind unul dintre inițiatorii acestei mișcări, care își propunea să distrugă formalismul din literatura română de atunci.

„În ultima vreme s-a vorbit destul de mult despre oniric folosind termenul uneori peiorativ, alteori, cu totul superficial. Ce înseamnă în definitiv literatura onirică? Firește, etimologic, e limpede: oneiros vis. E limpede dar insuficient. […] Propun două categorii învecinate, în funcție de care să fie stabilită sfera noțiunii de oniric. Și anume: literatura fantastică și poezia suprarealistă. În perspectiva istoriei literare, literatura onirică va putea fi considerată o încercare de sinteză între fantasticul tradițional, de tip romantic, și suprarealism.”

Dumitru Țepeneag, sursa: Wikipedia

Grupul oniric i-a ființă în anul 1964, datorită lui Dumitru Țepeneag și poetului Leonid Dimov, ambii afiliați revistei literare Luceafărul, ce era prezidată de Eugen Barbu. Celor doi se alătură poeții Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu, cărora li se vor alătura ulterior Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase și alți scriitori români de-a lungul timpului.

„Pentru literatura onirică, așa cum o concep eu, visul nu este sursă și nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului. […] Suprarealiștii s-au străduit și ei să detecteze aceste elemente stranii din realitate (e suficient să ne gândim la Nadja a lui Breton ori la Țăranul la Paris a lui Aragon); dar au procedat ca niște reporteri în căutare de insolit, adică fără voința de a construi cu aceste elemente o altă lume, o lume paralelă asemănătoare visului.” 

Dumitru Țepeneag, sursa: Wikipedia

Oniriștii vor putea publica în revista craioveană Ramuri, înființată datorită lui  Miron Radu Paraschivescu. Acesta reușește să-i reunească în paginile noii reviste pe vechii și noii poeți oniriști. În 1966 vor publica aici Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov și Virgil Mazilescu. 

„Onirismul instituia, ca normă estetică intransigentă, «fuga» din real, transgresarea acestuia și respingea, în orice caz, atingerile artei cu politicul. Atunci?

Adevărul este că nemulțumirea față de onirici nu a pornit de la literatura lor, ci de la manifestarea unora dintre ei în viața publică. La cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu, la adunările scriitoricești mai largi, cum a fost acea faimoasă întâlnire a tinerilor scriitori cu Ion Iliescu, în ipostaza sa de atunci de prim secretar al C.C. al U.T.C., un D. Țepeneag, un V. Ivănceanu puneau întrebări incomode, sfidătoare, care băteau mult dincolo de «estetic», îi atacau fără inhibare pe scriitorii oportuniști, unii dintre ei «clasici în viață».”

Gabriel Dimisianu, sursa: Wikipedia

Despre onirismul românesc putem spune că are slabe rădăcini în onirismul universal, care s-a născut în sânul romantismului german. Se aseamănă în linii mari cu suprarealismul- mișcare din arta plastică. Putem admite că s-a prelungit până în postmodernism, trăsăturile acestuia pot fi observate și în opera lui Mircea Cărtărescu.

mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii

o mare groapă comună

(copil fiind: şarpe cu pălăriuţă) din gură cad mereu cărnuri lungi
de toamnă pînă într-o bună zi cînd spre uimirea tuturor laba
echilibrului peste ceafă: bum. desigur spre o altă viaţă.

trebuie să existe undeva o mare groapă comună unde zac şi respiră
uneltele noastre pe care le ţin strîns strîns alte suflete jucîndu-se
cu metalul lor ruginit. şi iov în pustiu: nemernicul cu flori de
toamnă-n gură de ce să fie

dar de ce să nu fie el frate cu struţul cu şacalul. fără îndoială în
altă lume în alt vis.

(din vol Fragmente din regiunea de odinioară, 1970)

În dialog cu Ana-Maria Murariu despre viață și poezie

Despre Ana Maria Murariu (n. 2002 Suceava ) v-am mai povestit câte ceva pe blog cu altă ocazie, în care prezentam poete care nu au publicat în volum, a căror poezie este foarte frumoasă și merită citită, să aflați cum este poezia ei puteți citi aici. Studentă în anul doi la Facultatea de Litere din Iași și o foarte bună și dedicată cititoare și scriitoare de poezie, am întâlnit-o cumva, undeva într-un colț virtual de literatură m-am întâlnit cu poezia ei care îți trezește sufletul. Nu sunt patetică în general și nici nu voi încerca să o fac acum, tot ce vreau să spun este că mai jos a răspuns întrebărilor mele o fată minunată.

Interviul a constat într-o listă de 10 întrebări, la care Ana-Maria a răspuns în scris, fapt ce se poate să fi întrerupt puțin cursivitatea scrisului ei (fascinant, expresiv și metaforic), a avut dreptul să nu răspundă unei întrebări dacă nu a vrut (fapt ce nu s-a întâmplat). Pentru că a avut bunăvoința să împărtășească gândurile sale cu noi, a avut dreptul să mă (și să ne) întrebe ceva la rândul ei. Acum să vedem cine este poeta Ana-Maria Murariu.

1. Te numeri printre poeții tineri nedebutați pe care îi citesc constant în diverse cenacluri online și pe diferite alte canale, am văzut că poeziile tale au apărut deja în diverse publicații de gen. Ai un stil al tău personal, iar asta e ceva foarte important, deja e un pas mare spre concretizarea unui volum de poezie. Mă interesează care a fost primul tău contact cu poezia. Ce anume a declanșat poeta din tine și când anume ai început să scrii?

Cred că înainte să răspund la întrebarea ta, ar trebui să-ţi mulţumesc pentru că mă consideri poetă (eu nu m-aş numi poetă încă şi poate n-am s-o fac niciodată). Cât despre stil, nici nu mi-am dat seama că e diferit. Inima a dictat, eu am scris. Aşa se naşte poezia mea (dacă se poate numi poezie).

Nu reţin exact când am început să scriu. Ştiu doar că prin liceu am luat de mână poezia ca să mai scap de gânduri. Scriam mereu versurile pe caiete de matematică (acum că mă gândesc la asta, cred că am ales caietele de matematică pentru că mă simţeam eu închisă între patru pereţi şi voiam să se simtă şi versurile mele la fel). Scriam doar în rime, fugeam de versul alb şi acum fug de rime (sau ele de mine, mai bine spus).

E greu de spus ce (sau cine) anume a scos la iveală poeta din mine. Poate eu însămi sunt cauza. Poate că n-am mai suportat să aud gândurile cum ţipă în capul meu şi le-am aşternut pe hârtie ca să îi dea ei dureri de cap. Poate că n-am avut (şi n-am) curajul să-mi arăt durerea şi de asta o transform în poezie. Ori poate evit să-ţi răspund la întrebare cu sinceritate pentru că nu mi se pare corect să dau vina pe cineva (nu scriu de plăcere de fiecare dată, scriu doar ca să nu explodez; ca să nu-i rănesc pe cei din jur).

2. Pentru că suntem la capitolul poezie, nu pot să nu te întreb de unde vine inspirația? Curiozitatea mea se naște din faptul că ai poezii care frizează tragismul în toate formele lui.

Inspiraţia vine mereu din tragedii, din amintiri de care încerc să scap (dar se ţin ca un scai de inima mea), din moarte, din viaţă, din natură. Vine de peste tot (numai din lucruri frumoase nu), cum îmi spunea mie cineva. Numai că uneori nu aş numi-o inspiraţie, ci doar durere. 

Spui că eşti curioasă din cauza tragismului prezent în poezia mea. Nu ştiu dacă pot să-ţi hrănesc curiozitatea. Despre unele lucruri mi-e frică să vorbesc. Pot doar să-ţi spun că n-aş vrea să existe acest tragism. După ce scriu o astfel de poezie şi o recitesc a doua zi, mă simt ca un criminal cu toate că ştiu că am vrut doar să mă apăr de propriile gânduri.

Am fost întrebată la un cenaclu unde încape atâta durere într-o viaţă de 19 ani. N-am ştiut ce să răspund.

Tu mă întrebi de unde vine inspiraţia. Ştiu ce să răspund, dar nu ştiu cum s-o fac ca să nu par o victimă. Aşa că mă rezum la a-ţi spune că inspiraţia vine doar dacă se rupe ceva în mine (şi se întâmplă destul de des).

3. Am observat la cei de vârstă apropiată cu tine că scriu despre traume, pierderi, abuzuri în familie, aveți foarte mult curaj, atingeți subiecte care sunt încă „tabu” în România. Vezi în poezie o cale spre vindecare?

Tu îl numeşti curaj, eu îl consider laşitate. Să te ascunzi în spatele unor versuri în loc să spui cu voce tare tot ce simţi. În loc să strigi după ajutor, doar stai şi scrii despre lucruri care dor crezând că te vei simţi mai bine. Dar nu e aşa (cel puţin pentru mine). Poezia nu e o cale spre vindecare, e doar un mod de a te minţi că nu vei mai fi bântuit de trecut dacă îl arunci pe o hârtie. Mă doare toată poezia mea. Mă doare să scriu despre oameni pe care îi iubesc (chiar dacă mă fac să plâng), despre oameni care mi-au fost luaţi de moarte sau despre oameni care pur şi simplu au plecat.

Poezia nu e un paracetamol pe care îl iei ca să treacă răceala. E un cuţit care lasă cicatrici pe inimă. Şi mi-e frică să nu mă omoare propria poezie.

Ce poeți și poete te inspiră? Ne poți recomand câteva nume preferate din poezia română (și nu numai)?

Primul poet care îmi vine în minte când cineva mă întreabă asta este Radu Vancu. Psalmii pe care i-a scris sunt cu mine peste tot (numai la cimitir nu i-am luat cu mine până acum). Imaginea cu acel câine lingând pe faţă o fată lovită de un jandarm e atât de vie în mintea mea încât mi se pare că eu sunt acea fată, câinele e Luna (o bombonică de animăluţ) şi jandarmul e tata. Imagini de genul acesta mă inspiră. Poeţi (şi oameni) ca Radu Vancu mă inspiră. Pentru că şi el vede încă frumuseţea în ciuda durerii.

Dar nu doar Radu Vancu mă inspiră. Dacă vorbim despre poete, Ramona Boldizsar (recunosc că nu i-am citit încă volumul de poezie, dar fac tot ce pot să-l citesc şi eu). De ce ea? Pentru că într-o lume în care tehnologia ne-a hipnotizat pe toţi, ea menţine poezia (şi nu numai) vie. Sâmbetele când citeşte poezie mă inspiră (de fapt, îmi inspiră sufletul să fie fericit), mă fac să cred că mai există speranţă (şi că ea stă ascunsă în poezie).

Cât despre recomandări, nu ştiu ce să răspund pentru că nu vreau să omit pe cineva. Dar îmi asum riscul. Cred că printre preferaţii/preferatele mele se numără Radu Vancu, Svetlana Cârstean, Şerban Axinte, Vlad Muşat (al cărui nou volum îl aştept cu drag), Marcel Vişa, Claudiu Komartin, Nichita Stănescu (fără el nu se poate), Leonard Cohen, Edgar Allan Poe, Ana Blandiana, şi mai sunt multe nume de înşiruit dar oboseala a decis să mă opresc aici.

5. Cât de curând te gândești să debutezi în volum?

Nu eşti prima persoană care mă întreabă asta, Claudia. Ştii, întrebarea asta doare. Nu vreau să public vreun volum vreodată şi nu cred că o să mă răzgândesc. Aştept ziua când o să pot fi fericită ca să renunţ la poezie (şi mi-e teamă că acea zi nu va veni curând).

,,Numai oamenii rupţi pot scrie lucruri invincibile”. Aşa spune Radu Vancu. Şi dacă mă voi răzgândi şi voi dori să public vreun volum de poezie, ăsta va fi titlul.

6. Vrei să te limitezi cu scrisul doar la poezie? Ai scris sau îți dorești să scrii și proză?

Nu există limite când vine vorba despre artă (cred). Am scris şi încă scriu şi proză (cel mai adesea în franceză). Încep idei de romane şi le las baltă doar pentru că mi-e frică să nu mă transform cu adevărat în personajele pe care le creez.

Începusem un roman despre o fată dintr-un ospiciu şi o umbră care nu-i aparţinea. Am ambadonat-o doar pentru că umbra aia începuse să devină reală. S-a desprins dintre pagini şi acum mă urmăreşte tot timpul (sau o fi doar imaginaţia mea). ,,de ce umbra mea stă în aceeaşi cameră cu mine tot timpul?”, scrie Svetlana Cârstean într-un poem. Şi eu mă întreb de ce umbra asta care nu-mi aparţine stă mereu pe umerii mei.

Am deviat de la subiect, să mă ierţi. Dar da, scriu şi proză, scriu şi scrisori pentru Nichita.
Numai că uneori aş vrea să nu mai scriu.

7. Știu că urmezi Facultatea de Litere din Iași, ce înseamnă pentru tine studiile filologice, de ce ai ales facultatea asta?

Nu ştiu de ce am ales facultatea asta. Poate pentru că nu voiam să renunţ la literatură ori poate că aici mă simt eu însămi. Greu de spus. Ştiu doar că am vrut să devin pompier dar din motive medicale nu se poate, aşa că am decis să devin pompier de suflete. Să sting durerile ce ard în oameni.

Studiile filologice înseamnă pentru mine o portiţă spre a-mi atinge visul mai repede. Şi, desigur, ele reprezintă o călătorie (e destul de interesant să te plimbi prin lingvistică, prin morfologie şi sintaxă, ca mai apoi să ajungi prin literatură şi prin istoria limbii).

8. Ce profesie îți propui să ai? Ți-ai dori sau ți-ai dorit vreodată să devii profesoară?

Când eram mică, îmi doream să devin profesoară. Să pot modela oamenii în oameni adevăraţi. Până să mi se bage în cap ideea că ar fi bine să devin medic. Am zis ok, medic să fie. Am mers la liceu pe un profil real cu gândul să ajung cândva un medic de succes. Până când am decis să devin pompier. Şi bineînţeles că visele nu devin realitate oricât de mult am vrea. Mi-am lăsat visele să se ofilească într-un salon îngust dintr-un spital. Şi nu mă mai întorc acolo ca să le salvez.

Am realizat că universul vrea să devin profesoară. Că asta mi se potriveşte. Aşa că asta voi face. O să devin o profesoară care să îi înveţe pe copii să fie oameni. Apoi o să-i învăţ şi tainele unei materii. Iar ei o să mă înveţe să fiu din nou copil.

9. Ce grupuri poetice, publicații/ reviste/ pagini de Facebook/ conturi de Instagram care ne fac să iubim poezia ne recomanzi? Unde te putem citi, unde ai mai publicat până acum?

Recomand cu căldură pagina Noise Poetry (care se găseşte şi pe instagram). Apreciez toată munca lui Marian Mihai de a promova poezia tinerilor nedebutaţi, de a promova poeţi şi poete care deja au publicat, de a ne oferi traduceri ale unor poeţi despre care probabil nici nu ştiam. De asemenea, pagina O mie de semne şi Parnas XXI şi altele al căror nume nu îl reţin acum.

Un grup poetic pe care l-aş recomanda este Jurnal Poetic. Primeşti o critică destul de constructivă atunci când este cazul şi ai ocazia să descoperi oameni în care se ascunde poezia. Să nu uit de Ramona Boldizsar. Dacă există un om pe lumea asta care să te facă să iubeşti poezia, ea e omul potrivit. Mereu înconjurată de poezie încât mă mir că nu a devenit ea însăşi o poezie. Să nu uităm de elefantul de bibliotecă, ai văzut ce articole faine scrie? Eu am văzut şi îl recomand cu drag. Stârneşte poftă de citit.

De găsit, mă găsiţi pe Noise Poetry, pe Parnas XXI, într-o revistă din Peru (Kametsa), pe grupul de poezie Poeţi analfabeţi (aici postez poeme cel mai des).

Mă găsiţi printre hârtii. So, dacă aveţi nevoie de ceva, Ana e aici.

10. Iar la final vreau să ne spui unde vezi tu poezia, care crezi că a ajuns să fie rolul ei în viețile noastre?

Eu nu văd poezia, eu o simt. Poezia trebuie simţită. Trebuie să ne uităm în spatele cuvintelor ca să descoperim mesajul. Poezia ne ţine în viaţă, cel puţin asta cred eu. Ne trage de mână când vrem să ne aruncăm în hău. Ne ajută să scăpăm de gândurile toxice. E vocea noastră atunci când nu putem vorbi.
Poezia e ca o mamă şi noi îi sugem laptele până sufletul devine din negru alb. Ăsta e rolul ei, să ne purifice sufletele.

Şi aş vrea să te întreb şi eu pe tine (de fapt, pe toţi cei care vor citi acest interviu), de câte ori ai simţit că poezia te strânge în braţe? Pentru că eu am impresia că poezia ne strânge în braţe mai des decât o fac oamenii.

Ca să îți răspund la întrebare, poezia reprezintă până la urmă expresia reală a sentimentelor și a gândurilor celui ce o scrie, prin urmare poezia ne îmbrățișează cu adevărat.

Poetul în luptă cu moartea. „Păpădia electrică” a lui Șerban Axinte

Anul ăsta trebuie să îl încep cu o recenzie la volumului păpădia electrică scris de Șerban Axinte (Cdpl, 2012), poezia printre cuvintele căreia am pășit fără niciun orizont de așteptare. Nu am avut nicio pretenție, l-am citit pe nerăsuflate pentru că voiam să „aflu” mai multe de la poezie la poezie. Un volum prefațat de Radu Vancu, reeditat în anul 2021 la aceeași editură (an în care a fost publicat și Scrâșnetul dinților la Editura Cartier). Poate fi găsit în diverse librării, vezi pe Libris și în format electronic pe platforme ca scribd sau isuu (disponibil doar cu abonament).

Faptul că un volum de poezie este relevant după 10 ani de la publicarea lui, nu face nimic altceva decât să îi confirme valoarea. Această primă întâlnire a mea cu poezia lui Șerban Axinte m-a făcut să caut alte volume de poezii de-ale lui pentru că, așa cum am regăsit în poezia Cristinei Drăghici sau a Antoniei Mihăilescu, are anumite valențe de tragic, prezintă suferința care se insinuează în cotidian, cam tot ce mă interesează.

Am regăsit ermetism, o caracteristică mai rar întâlnită în poezia recentă. Ceva ermetism, și îndemn la gândit, am mai regăsit în cazul poeziei Teonei Galgoțiu, dar nu cu un așa determinism ca la Șerban Axinte. Poezia lui îmi dă impresia că se află la întâlnirea dintre modernii francezi și romanticii ruși în care este esențializată lirica română avandgardistă și cea doomiistă. „Vinovată” de un prozaism echilibrat, care pe mine una m-a câștigat pentru că sunt secvențe „narate” cu scopul de a te face să meditezi, noțiuni și concepte filosofice trasate subtil.

De prisos să folosesc un limbaj critic, având în vedere că prezint poezia unui critic literar, dar vreau să vă asigur că merită să te lupți în versurile lui până să aprofundezi sensul cuvintelor. Este speculat mitul poetului damnat, un boem suferind care se luptă cu o maladie sau cu divinitatea (sau cu ambele). Parcurgem cu el delirul trăit de un poet hipersensibil într-o lume alterată.

De la prima poezie se insinuează ideea de realitate denaturată. Șerban Axinte nu oferă posibilitatea de-a ajunge la ochiul alterității, eul liric este singurul care poate face referire la sine. Doar el poate vorbi despre boala și nevoia lui de discurs asupra morții. M-a impresionat tehnica de-a reda într-un limbaj actual delirul poeților moderniști (așa am perceput eu). Avem în fața noastră poetul care atinge extazele trăirii prin intermediul paradisurilor artificiale (aici e vorba mai mult de o nevoie de adormire a simțurilor, de o alinare prin viciu).

am văzut de două ori gara,/ prima oară eram foarte grăbit,/ a doua oară, foarte beat,// aşa că am luat o decizie,/ o măsură urgentă,/ încă o vodcă rusească pentru stimularea memoriei.

Decoct, în Șerban Axinte, Păpădia electrică, CDPL, 2012 p. 14

Am încercat să identific a cui voce o aud pe parcursul volumului, un sfânt cu vicii, un păcătos în luptă și dialog direct cu Dumnezeu, de multe ori m-am dus cu gândul la Rasputin, răzbate o atitudine de damnat aproape învins, care-și desfășoara agonia între ușile unui sanatoriu. Disperarea care se alină doar cu tăiatul firului în patru și cu exerciții de istorie alternativă. Iar asta doar pentru a ajunge la aceeași concluzie, unde se simte pulsul există suferință, omul găsește mereu o cale către cruzime.

„am auzit că cineva s-a spânzurat/ în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul/ lor, toată lumea e în siguranță, e bine, e bine, dau peste cineva care știe pe dinafară/ formula oțelului, știe foarte multe nume de scriitori și de muzicieni germani;/ cum ar fi arătat destinul lui hitler dacă ar fi ascultat mai mult bach,/ prolégomènes à une science de la contradiction de stephane lupasco, ai auzit de tristan tzara, trist în țară, ovreiul ăla samuel rosenstock (…)// boala intră și iese prin ochii ei, intră/ și iese prin ochi, sublim, sublim.”

sublim, sublim, pp. 16-17

În aceeași poezie spune „cobor un etaj, ajung într-un salon, e prea multă liniște, nimeni nu e legat/ de pat, doar câțiva indivii se rotesc în jurul unui ibric”, apropierea de starea de nebunie, necesară pentru a crea nimbul nebuniei pentru tot ce urmează în volum. Am avut de multe ori impresia că urmăresc o acțiune, o degradare în crescendo a unui personaj anume, dar asta fără să știrbească liricitatea.

E ca un drum care duce în infern, spre care pășim treptat, cu cât te afunzi mai mult în volum, cu atât lexicul morții începe să fie din ce în ce mai bogat. E ca o ispășire prin poezie, prin care trupul ajunge să fie învins, libertatea fiind posibilă doar prin trup, prin vindecare lui sau prin abandonare. Trupul femeii – propria ei închisoare, creierul șubred al bărbatului asistat de neputința trupului, omul văzut în toate ipostazele mereu pus în fața morții. Pentru că trupul bolnav este reflecția unui suflet bolnav. Iar totul în final, după exodul în iad, devine un dialog (sau monolog?) dus cu o divinitate rece.

Poezia, calea spre emoție în secolul kitsch. Debutul Antoniei Mihăilescu

Volumul note din secolul kitsch, debutul Antoniei Mihăilescu în poezie, publicat în anul 2020 la Editura Tracus Arte, i-a adus poetei premiul Alexandru Mușina și nominalizarea la premiul Eminescu – Opus Primum. Poezia Antoniei Mihăilescu nu îmi era străină până să ajung să citesc volumul. M-am întâlnit cu versurile Antoniei Mihăilescu în diferite publicații de gen. Aveam o mică idee despre stilul ei poetic, volumul de față a reușit să îmi ofere o imagine aprofundată asupra liricii sale, cu note de feminitate autentică.

Antonia scrie despre o viața în limitele unui trup și despre limitele vieții într-un oraș. Simți cum gândul ei reușește să se ducă mai departe de aparențele unei lumi, care a uitat să mai existe autentic. Am apreciat că nu face omisiuni și că nu încearcă să flateze genul din care face parte. O poezie expresivă, tinerească și profundă în același timp, scrisă cu iubire pentru cuvânt. Avem de-a face cu o lirică frumoasă prin care își exprimă libertatea. Citind-o trăiești cu ea depășirea limitelor.

„cer acoperit vreo două stele grele. tristețea își pune amprenta dai la o parte pătura coșmarul cu feți-frumoși cu mașini turate la maxim faci loc singurului corp cald// niște brazi luminați o durere de dinți zâmbetul mai larg pe dreapta cărticica verde cu pagini încă nelipite// respirația se taie cerul se întinde și peste carnea ta dai deoparte pixul te-ai mângâiat te-a încodat ți-a fost bine”

corpus diaboli, Antonia Mihăilescu, note din secolul kitsch, , p. 27, TracusArte, București, 2020.

Disimularea propriei sale identități și acuratețea cu care reușește să surprindă omul în toate ipostazele, mi se pare impresionantă. Știi că e acolo și că totul trece prin propriul ei filtru și cu toate astea nu o simți. Eul liric este ca un abur care reușește să treacă peste toate obstacolele și să redea în cuvinte imaginea cu oamenii trăind. Fără să spună nimic despre nimeni, reușește să îți spună totul despre condiția umană. Referirile pe care le face la propria ei persoană sunt ironice, de fiecare dată demonstrează că reușește să nu se ia prea mult în serios. Vorbește despre limita dintre ea și realitate, mesajul ar fi că se strecoară, reușind să nu se lase prinsă în nicio capcană.

„evadezi din on-line ca un mânz din țarc (…) realitatea imediată e vulpea de îmblânzit (…) pădurea se lipește cu superglu cum lipești tu posterele cu sinucigași de pereții din dormitor (…) ce moarte în jur of amazonia (of antonia) surâsul tău cenușă futută de vânt.”

surâsul amazoniei, p. 13

Romulus Bucur spune despre Antonia Mihăilescu că este o panteră, care își ia în stăpânire teritoriul. Într-adevăr simți că se insinuează (cu o subtilitate impresionantă) în tot ce îți arată. O poetă ageră, care te ademenește treptat în lumea ei. Fiecare imagine are în imediata apropiere o referire la moarte. La sfârșit, intri în contact cu mintea ei trează, te cheamă să fii părtaș(ă) la lupta ei cu propria inconștiență, nicio clipă nu își oferă un răgaz.

Permanent într-o luptă cu propria ei tendință de pierdere în cotidian, în lucruri care nu contează, în kitsch-ul despre care spune că ne caracterizează prezentul. E un discurs despre conexiunea cu lucrurile care contează. De aici revenirea obsedantă la tema morții. Care se insinuează în toate contextele sociale și intime. De aici imaginile ca: „cine nu-i rudă cu moartea nu-i ruda mea”, „rupi carnea de pe oameni. imiți viermii insomniaci” etc.

Sunt foarte multe elemente noir în lirica Antoniei Mihăilescu, îmi place că în fiecare poezie construiește câte un micro-univers în care te ademenește cu blândețe, apoi îți revelează toate posibilitățile lucrurilor. Inclusiv partea mai puțin plăcută a lor. Cultivă o sexualitate insinuantă. Poeta intuiește o senzualitate care se face simțită în unele dintre cele mai nebănuite contexte. Plăcerea e moneda de schimb, când nu poți atinge fericirea, alegi varianta mai facilă: „povestea cinci sub fusta creață strecoarăți degetele plăcere de crăciun” (crăciun negru, p. 61).

O poezie a asumării, un volum care te invită să fii conectat(ă) cu propriile tale temeri și posibilități de a fi. O poezie feminină, profundă, cu imagini din cele mai surprinzătoare și trimiteri spre condiția umană. Se insinuează o anume sastisire față de convenții și o chemare spre meditație, spre timpul dăruit autoanalizei. Pe scurt o poezie pe gustul meu.

Arthur Rimbaud – pionierul simbolismului care a influențat poeții moderni

Arthur Rimbaud (1854-1891) a fost un poet francez care s-a remarcat rapid în literatura franceză de final de secol XIX, fiind prolific încă din perioada adolescenței sale. Înzestrat cu o personalitate boemă, perseverentă și angrenantă, a fost un redutabil idealist și avangardist, iar multe din operele sale l-au inspirat chiar și pe Bob Dylan, o parte din melodiile sale având mai multe elemente care amintesc de poeziile lui.

Încă de la început  a văzut în vocația lui de poet mai degrabă o chemare spirituală. În cele două scrisori ale sale intitulate „Lettres du voyant” (Scrisoarea vizionarului), pe atunci un tânăr de 16 ani, face o asemănare între poeți și „clarvăzători” sau vizionari, el însuși a vrut să devină un vizionar, pierzându-și propria conștiință individuală, fiind absorbit de „necunoscut” sau de ceva ce am putea numi „absolut”. Absolutul, în acest caz, fiind muzica universului, puterea de viață sau divinitatea însăși. A ajunge la această minune misterioasă, la absolut, potrivit lui Rimbaud, ar fi cea mai mare realizare, pentru că important este ca omul doar să fi încercat să ajungă acolo, pentru că asta înseamnă că și-a cultivat propriul său suflet, care era oricum bogat de la început. Dar asta îl face mai câștigat numai pentru că a a reușit să vadă „necunoscutul”, chiar dacă nu să-l și înțeleagă.

Arthur Rimbaud a reușit să ajungă să vadă acest absolut prin „tulburarea tuturor simțurilor”, supunându-se posturilor, durererii sau prin consmul de alcool, droguri sau, în principiu, orice substanță sau activitate care-i modifica starea psihică. Un comportament ce pentru noi pare să fie unul specific oricărui alt artist din vremea aceea. Cu toate acestea, Rimbaud a adoptat un asemenea regim de viață cu mult înainte de marii boemi precursori ai simbolismului, simboliști sau poeți și artiști moderni. Poetul pare să fi explorat cel mai bine aceste „Paradisuri artificiale” ale lui Baudelaire (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867).

Metodele sale neconvenționale, sau poate că nu, i-au deschis calea spre inovația creativă prin care s-a făcut remarcat. Încercând să-și surprindă viziunile sau reveriile pe care le experimenta sub formă de vis, în cuvinte, Rimbaud, a contribuit la crearea unei forme de poezie complet nouă. Prin care au fost respinse doctrinele realismului și naturalismului, ducând la formarea unei noi arte poetice, ceea ce acum numim simbolism. După ce a ieșit din ghearele tiparelor stricte de limbaj, a propus o structură lipsită de formă a poeziei, lăsând ca imaginile și asocierile dintre ele să determine forma ei. Astfel s-a născut și poemul în proză.

La vârsta de 17 ani, Rimbaud a scris una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, „Corabia beată”, care expune povestea unei bărci năucite, eliberată de constrângeri, care cedează în fața forțelor elementare… readucând totul la un punct terminus, unde lumea este prezentată prin tema călătoriei în necunoscut. Poemul a atras atenția celebrului poet Paul Verlaine și, astfel, au început o relație pasională și tumultuoasă precum marea din poemul lui Rimbaud. Patronul spiritual care a devenit iubitul său, Verlaine, l-a invitat pe tânărul Rimbaud la el acasă, ceea ce a declanșat o relație romantică sălbatică, care era adesea alimentată de droguri. Legătura lor a fost atât de tumultoasă și haotică, încât Verlaine l-a împușcat pe Rimbaud într-un acces de furie, când se afla sub influența alcoolului.

Despărțirea lor i-a lăsat un gust profund amar tânărului poet, un final care a dat startul unei crize existențiale profunde, făcându-l să renunțe la toate idealurile sale, atât în plan personal, cât și în cel creativ. O perioadă despre care scrie și în opera sa „Une saison en enfer”. În ea, Rimbaud, împărtășește chinul atracției sale fanatice față de Verlaine, precum și eșecul propriei lui estetici, care era prea ambițioasă. Cartea se termină cu o poezie cu titlul simplu „Adieu”, pe care mulți o concep a fi un adio spus poeziei în sine, cel puțin celei cu vocea distinctă pe care Rimbaud și-a creat-o. După această perioadă de „tăcere”, în care s-a rupt de poezie, a lăsat deoparte absolutul filosofic și a optat în schimb pentru aventura în viața reală, călătorind în Alpi, vizitând Egiptul și în cele din urmă călătorind în Africa, ca angajat al unui comerciant de cafea.

Rimbaud revine acasă la Paris, înainte de a muri la vârsta de numai 37 de ani, din cauza unei boli ce la început părea a fi artrită, ca mai apoi să fie diagnosticat cu un cancer osos. Și așa, viața prodigioasă și prolifică a poetului a fost curmată. Dar contribuția lui deja dusese la multe schimbări și munca lui a avut un impact de durată asupra poeziei la nivel universal. Într-o poezie intitulată „Alchimia cuvântului”, Rimbaud și-a deplâns eșecurile, spunând că a fost o simplă flatare credința că ar fi creat un limbaj poetic care, într-o zi sau alta, va fi pe înțelesul tuturor. La fel ca mulți alți vizionari, Rimbaud, nu a ajuns niciodată să-și vadă visul împlinit.

Corabia beată

                                                            trad. de Petre Solomon

Pe Fluviile calme, cum lunecam la vale,
N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roșii, țintuindu-i cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Purtând flamande grâne sau englezești bumbacuri,
Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii-aceia au amuțit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, oriîncotro voiam.

Eu, ce fusesem iarna, mai surdă ca un creier
De prunc, am dat năvală prin mâniosul val.
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureș atât de triumfal.

Furtunile-mi sfințiră treziile marine.
Mai slobodă ca dopul pe ape-am dănțuit
- Și zice-se că ele doar leșuri duc, haine -
Vreo zece nopți, și farul neghiob nu mi-a lipsit !

Curata undă verde, mai duce decât pare
Copiilor o poamă murată, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.

Mă scald, de-atunci, în mare ca-ntr-o poemă gravă -
Licoare lactescentă cu irizări de sori -
Și sorb azurul verde, în care - pală navă -
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori, -

Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri, -
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri !

Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și seara, și zorii plini de-avânt, -
Popor de porumbițe, - și am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ !

Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii, -
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile - ai spune eroi de tragedii !

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -
Săruturi care urcă în ochii mării, lent, -
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Și fosforul ce cântă arzând incandescent !

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă -
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, vârtos -
Fără-a visa că talpa Madonelor din urmă
E-n stare să împingă-oceanul lenevos !

Am dat peste Florile fantastice, în care
Erau ochi de pantere cu piei de om, și flori !
Și peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hățuri către turma verzuilor vâltori !

Văzut-am bălți dospinde – năvoade uriașe
În care putrezește câte-un Leviatan, -
Rostogoliri de ape prin pașnice făgașe,
Genuni ce sug, cumplite, al apelor noian !

Ghețari, bolți de jăratec, sori de argint și aur,
Și sidefii talazuri – epave-n brune mări,
În care, roși de pureci, să prăbușesc balauri
Din arbori lungi, cu negre parfumuri în spinări !

Aș fi dorit să vadă copiii – această lume
A undei, - peștii-aceia de aur, cântători.
Simțeam că-s legănată de înflorite spume.
Mă-naripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone și Poli, purtam pe buze
Suspinul mării, - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze –
Eram ca o femeie căzută în genunchi…

Peninsulă-mproșcată pe țărm cu găinațuri
De paseri cârcotașe, cu ochi bălai, pluteam
Până simțeam că-n plase de-otgoane și de lațuri
Coboară înecații, de-a-ndoaselea !... Eram

O navă rătăcită sub părul mării, - împinsă
De vânturi în eterul lipsit de paseri; eu
Nici de-ale Hansei pânze n-aș fi putut fi prinsă;
Scheletu-mi beat de apă ar fi plutit mereu;

Eu, sloboda odraslă a fumului și-a ceții,
Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid, -

Eu, scândură năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând, -

Eu, ce simțeam, la cincizeci de leghe depărtare,
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi, -
Eu, de albastre-ntinderi eternă torcătoare,
Duc lipsa Europei cu parapete vechi !

Văzut-am sideral arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
- O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis?

Dar prea am plâns ! Ajunge ! Sfâșietori sunt zorii.
Amară-i orice lună, și orice soare-i crunt:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund !

De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă
Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil, pe vine-așezat, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, îndrăgostit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăușii bumbacului să fiți,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți !

1871

Articol preluat de pe Upworthy.com

Poezie bună nepublicată în volum. Patru poete contemporane

Voiam să scriu articolul acesta de mai mult timp, doar că este destul de riscant, dat fiind că trebuie să vorbesc despre poezia unor poete care, în ciuda faptului că sunt active în lumea literară contemporană, publicând pe diverse grupuri de gen sau în mai multe publicații, nu au apărut efectiv în volum, iar poezia lor nu are o viziune ceva mai restrictivă sau conceptualizată despre care ai putea să îți formezi și să exprimi o opinie. Riscul se naște tocmai din faptul că trebuie să creezi pentru tine un fel de volum fictiv asupra căruia să vii cu anumite păreri mai mult sau mai puțin critice (?).

Poetele care urmează să fie enumerate mai jos îmi sunt foarte dragi, m-au surprins fie prin mesajul bine închegat, fie prin precocitatea puterii lor creatoare. Am fost captivată de expresivitatea lor ieșită din comun și originalitatea perfect îmbinată cu bizareria. Din punctul meu de vedere poetele Ana Maria Murariu, Miruna Romanciuc, Gabriela Alexandru și Ella Poenaru reușesc să ofere un mesaj poetic actual fără să epateze sau să folosească imagini a căror semnificație să fie superfluă.

Nu știu cum altfel să organizez lista prezentării lor decât urmând un fir cronologic, pornind de la cea mai nouă poetă până la cea mai experimentată. Dat fiind că mă leagă anumite sentimente de fiecare în parte, oricum doza de subiectivism este una destul de crescută (ca în cazul oricărei critici, chiar și a unei simple wanna be).

Pe Ana Maria Murariu

nu mai știu cum am reușit să o descopăr pe facebook, nu știu dacă a fost pe Poesis XXI sau pe Jurnal Poetic (două grupuri de tip cenaclu poetic pe care le recomand cu toată căldura). La ea m-a impresionat precocitatea și constanța în propriul său limbaj poetic, reușește să îmbine foarte bine concepte existențialiste cu un limbaj care nu este cumva contaminat de cuvinte kitsch, în ideea că nu folosește cu tot dinadinsul limbajul postumanist, dar iese ceva actual.

Își dozează foarte bine cuvintele și de fiecare dată urmează absolut impecabil firul logicii, este o poezie confesională cu puternice accente de tragism și pare să fie o poetă nostalgică, la care regăsim atât conceptele și stilul neoromantic cât și imagini ale traumei („Mi-aș fi dorit ca mama să fi fost un fluture/ să poată zbura atunci când palma tatei ar fi vrut/ să îi strice albul pielii să poată suprima furia tatei atunci când piperul lipsea de pe masă/ să poată să plângă prin culori ce poate ar fi îmblânzit sufletul tatei”), trimiteri spre poezia simbolistă și neomodernistă deopotrivă. Iar rezultatul este o expresivitate ieșită din comun, transmite și șochează fără să facă abuz de cuvinte mari, iar asta la o tânără poetă este absolut de admirat.

Cred că reușita Anei Maria Murariu se naște din faptul că nuanțează realitatea, creează un cadru plat în care adaugă accentele de tragism: „Am luat amintirile/ le-am spălat și le-am întins pe sârmă dar tot pătate de sânge au rămas/ precum apa se scurge din rufele mamei așa se scurge sângele din amintirile mele/ e iarnă și amintirile mele dansează în bătaia vântului/ și știu că până mâine dimineață vor fi înghețate și de ele vor atârna țurțuri de durere”

Sau

Cât despre expresivitate și neoromantism sunt multe texte dar cred cel mai relevant text este acesta: „afară plouă/ din gura mea curg cuvintele pe care n-am avut niciodată curaj să ți le spun/ se formează o mare de cuvinte în jurul meu/ dar eu nu știu să înot/ doar dau din mâini așteptând să vii să mă salvezi/ să-mi aduni cuvintele unul câte unul/ să le usuci până nu o să-și piardă sensul dar tu nu vii/ mă lași să mă înec/ îmi lași cuvintele să moară/ ca mai apoi să mă întrebi de ce am nevoie de pix și de hârtie ca să-ți/ pot spune tot ceea ce simt”

Poezia Mirunei Romanciuc

mi se pare echilibrată și ea, doar că este mai puțin conceptuală, mai puțin abstractă, fapt ce ajută mesajul poeziei efectiv să lovească, poezia ei are un limbaj al lucrurilor concrete, sentimentelor le corespunde o stare a trupului, lumea este investită cu o supra corporalitate, iar totul cade cu zgomot. Produce rumoare, nu poți să nu revii asupra unui text, mie personal îmi este imposibil, aici regăsești o îmbinare a elementelor lumii contemporane cu senzații regăsite la Baudelaire.

𝘩𝘰𝘭𝘥𝘪𝘯𝘨 𝘩𝘢𝘯𝘥𝘴: 𝘰𝘶𝘵 𝘰𝘧 𝘴𝘵𝘰𝘤𝘬/ mai devreme pieile noastre/ au îmbătrânit împreună/ pentru puțin timp/ schimbul de ani spart pe gresie/ îmi înțep călcâiul și curge sângele tău

Sau

„am mângâiat după urechi tristețea/ ca pe o pisică// toarce pe pătura albastră/ în care văd marea/ după ce moare în august/ sub cerul polimorf”

Găsim multe trimiteri poetice simboliste sau ante simboliste redate într-un mod cu mult mai esențializat, mai bine dozat, din alăturarea a trei cuvinte reușește să trezească stări, să transmită atât de mult.

mă întind lângă tine/ și lumea devine mai mult/ decât o decizie/ pe care nu am luat-o noi

Poezia pare să redefinească fiecare element al lumii noastre imediate, realitatea este redimensionată cu o așa de mare lejeritate încât pare că poeta nu ar depune niciun efort. Și nu știu de unde vine puterea ei de creație, cum are parcă un val nesfârșit de inspirație și cum reușește să îmbine propria ei viziune asupra poeziei cu feedback-ul primit de la poeții de pe Jurnal Poetic.

𝐩𝐨𝐞𝐦 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭𝐢𝐯
ploi în buchet. îl țin în mână
cât stau afară în mijlocul
meu. rămâne cer
pe mâini. perfuzez venele copacilor 
cu privirea - e nutritivă 
(𝘯𝘶 𝘤𝘰𝘯ț𝘪𝘯𝘦 𝘢𝘤ț𝘪𝘶𝘯𝘦𝘢 𝘥𝘦 𝘢 𝘵ă𝘪𝘢) 
și mâna îmi crește pe coaja lor
ca un mușchi. mirosul de pământ 
e mai înalt acum. are buzunare în care
să mă ascund puțin. verdele de pe frunze merge fără să se grăbească 
până la capătul ochiului meu
𝘢ș 𝘷𝘳𝘦𝘢 𝘴ă 𝘢𝘮 𝘢𝘤𝘦𝘭𝘢ș𝘪 𝘤𝘶𝘳𝘢𝘫

Poezia Gabrielei Alexandru

Pare să prezinte fațetele multiple ale aceleași personalități, are un simț poetic foarte dezvoltat și poeta dă impresia că este o mare îndrăgostită a experimentării. Pentru că poezia ei are de fiecare dată noi și noi trimiteri, limbajul este cameleonic, am reușit să urmăresc evoluția ei și am putut să văd cum a trecut de la o expresivitate specifică neoromantisumului și simbolismului până la neomoderni și postumanism (ceva mai temperat).

Cred că în cazul ei ar fi cel mai dificil să își publice un (singur) volum de poezii. Sunt atât de multe paradigme și scheme conceptuale încât este foarte greu de tranșat poezia scrisă de ea.

Sunt redefinite concepțiile despre poeții clasici români sau concepțiile legate de feminitate. Eul feminin se identifică undeva mai sus de viziunea de muză, e de parcă poeta se folosește pe sine pe post de muză. Sunt multe paradoxuri și supra realități prezente în poezia ei.

mi-am luat rochia defloratã şi am pornit pe strãzi dintr-o datã ne-am dat întâlnire fix la garã unde porumbeii fac gargarã pe peron începe povestea târfelor mele triste cu gemete şi râsete sinistre
am şi eu o femeie în geamantan, vã jur, doar atâta mai am şi-un gram
de suflet prãpãdit 
trag de manete la jocurile de ghinion 
mi se face mintea neon şi, la gândul cã aş putea câştiga, mã fac neom
nu am tras prea de tot fermoarul nãrile tale au dat buzna în primãvarã 
petrecerea florilor a început 
pe trecerea de pietoni, turiştii trec prin viațã şi-i fac poze din toate unghiurile cu nikonul atârnând ca un ştreang digital

Personal consider că cea mai reușită etapă a creației sale este cea a onirismului, unde este o reală etalare de talent și de originalitate. Surprinde într-un mod straniu senzații sau etape ale vieții omului, te regăsești în versurile ei chiar dacă nu ai experimentat nimic din ce este prezent în poezia scrisă de ea. Redefinește chiar și ideea în sine de viață.

am fost lăsat să car sticle goale
într-un cărucior născut din geamătul dimineții
locul nu era departe
câteva sute de pași pe lemnul tablei de șah
și asta pentru clepsidra uriașă
care se înălța în centrul orașului
sticlă, vedeam doar sticlă
mama stătea sticloasă pe scaunul din sticlă
și fuma viceroy roșu
mai târziu făcea să-i răsară maci din gură
pe urmă nu am mai văzut-o decât în pozele alb-negru
de pe vremea cand zeii îmi urziseră
o mustață de flăcău sub nas
în schimbul sticlelor primeam mărunțiș
o femeie care sfida canoanele fluturilor
incapabilă să zboare și schimonosită la chip
îmi lua sticlele și rămânea țeapănă un timp
ca să asculte zornăitul monedelor
din buzunarele mele
odată m-a mângâiat pe frunte și a râs
timp în care
cumplitul monument se înălța în centrul orașului
monstruoasa clepsidră fără nisip
fixată pe leșuri

Poezia Ellei Poenaru

Este ca o definiție pentru revoluție, chiar dacă inițial o puteam încadra cu ușurință într-un lejer și updatat neomodernist a reușit să surprindă, și asta, cred eu că din nevoia de a trage o linie de demarcație, de a semnala depoetizarea poeziei, a început să scrie într-un stil postumanist ironic. Rapiditatea și ușurința de a trece la un stil total diferit de al ei mi-a demonstrat că am de a face cu o poetă permanent trează. Că reușește să integreze „poezia veche” în structura noului val, chiar dacă pare să se fi contaminat, ironia aduce din nou mesajul său poetic acolo unde se simte că își dorește poeta.

#blackswan#  
viața e un experiment ratat
atmosfera a devenit insuportabilă
respir 30% oxigen, 70 % azot
și foarte puține gaze rare
aș fi cobaiul ideal 
dacă nu aș visa uneori noaptea
că zbor
lumea-i un imens lac de epurare
pe care plutesc în derivă
orele se scurg lichide 
milioane de ceasuri de Dalli
lucesc în penumbră
frunze de nuferi negri
mă împresoară 
spațiul devine tot mai îngust 
Eu sunt punctul acela negru la orizont
pe care nu reușesc să-l văd de aproape niciodată!
timpul smulge fâșii din mine
fentez moartea și azi
mă hrănesc cu trupul aproapelui meu
cu un număr profesionist de iluzie
o numesc dragoste
mă multiplic ca o oglindă spartă
în cel mai mic ciob e la fel de multă lumină
și durere
revin
iau poziția întâi 
vreau să apar frumoasă în fotografie

#procrastination#
ziua de marți are trei 
ceasuri rele -
ceasul în care te afunzi voluptuos în trecut
retrăind compulsiv ultima relație de dragoste
ca pe un film de colecție ce-a ratat Oscarul iar
(la ultima dublă ajunseseși aproape de perfecțiune!)
ceasul pe care-l întorci febril înainte
aruncându-te fluture orb 
în plasa viitorului imberb
fără să poți ghici
de unde va veni săgeata ce zboară în noapte
de la un dușman sincer 
sau poate de la un prieten vechi
care te înșală din toată inima
(necunoscute sunt căile amorului!)
ceasul prezent
ignorat permanent
singurul în care ai putea 
altceva
AI PUTEA SĂ FII TU!
răsufli ușurat la sfârșitul zilei
așteptând ca pe o ședință de psihanaliză revelatoare
marțea viitoare 
negreșit

Iar pe lângă toate astea poezia ei reușește să emoționeze, să fie sinceră și confesivă. Poate e aceeași nevoie de a experimenta când vine vorba de poezia tăioasă, care este o critică adusă noii poezii. Aveam de-a face cu o poetă de cursă lungă care știe exact ce face și ce spune folosind anumite cuvinte sau imagini. Nu te poți contrazice cu ea, nu îi poți impune o singură tipologie poetică pentru că nu ai cum să faci asta.

Mama s-a stins în azil
bolnavă de Alzheimer
cu mâna tremurândă am completat 
declarația pe proprie răspundere
i-am dus hainele bune și o iconiță
la lumina candelei i-am povestit
ce mai e pe acasă, cum se tot ceartă vecinii
și că a înflorit cireșul la fereastra camerei
unde trăise, iubise și murise odată cu tata
m-a ascultat ca-ntodeauna tăcută
pe buze îi înghețase o ultimă întrebare
cu ochii în lacrimi am sărutat mâna
care nu avea să mă mai mângâie niciodată
am îngropat-o în Vinerea Mare
în cripta de ciment lângă tata
pe urmă am plecat la biserică
să ascult Prohodul
afară ploua indiferent.

Cristina Drăghici și stigmatele trupului. anticorp pentru moarte

De la Cristina Drăghici îmi amintesc că am citit o singură poezie, cred că pe omiedesemne, și imediat după aceea am cumpărat volumul, ca în cazul Ramonei Boldizsar sper să nu se oprească la unul singur. Nu cred să m-ai fi întâlnit o astfel de forță în orice altă poezie, de departe dă clasă multor poezii cu mize feministe și tind să cred că asta fără o neapărată dorință de a o face. Pur și simplu răsfoiești puțin cartea, te uiți pe copertă și dai peste versuri ca: „nu vreau să mă întorc/într-o lume/unde sunt strânsă de mână/ doar pentru că altfel/ se moare”. Din start rămâi puțin dezarmat(ă) în ideea că de la bun început ești pus(ă) să privești întreaga realitate cu un ochi hiper critic. Nu ți se lasă absolut deloc răgaz. „Vina” e poate a mea pentru că cel mai probabil sunt o cititoare cu prea multe prejudecăți și spun asta pentru că din nou nu mă așteptam să abunde nici poezia Cristinei în atât de multă sensibilitate, fapt ce cu siguranță se va bate cap în cap cu ce urmează să spun. Pentru că totul se împletește cu o poezie a traumei, cu accente de cinism care uneori parcă frizează și sadismul.

Realitatea cuprinsă în volumul anticorp (Charmides, Bistrița, 2019) este una care are valențe de sadism, asta pentru că cel mai probabil puțini poeți (sau scriitori de tot felul) au curajul să expună cu atât de multă libertate de exprimare aspecte întunecate ale existenței umane. Personal cred că în fața multei suferințe poeta s-a tratat cu poezie, altfel nu e de mirare nici faptul că cinismul este estompat doar de încordarea născută din starea de neputință în fața faptului împlinit. Simți din „vocea poetei” că fără poezie s-ar fi lăsat pradă cinismului în viața de zi cu zi (cinism în sensul cel mai laic cu putință). Nu trebuie să treci mai departe de prima pagină să înțelegi că urmează să vezi o adevărată împletire a binelui și răului, pentru că până la urmă griul ăsta în care tot spunem că trăim trebuie tranșat.

„sub nisip sunt multe fetițe mici ca niște viermișori/ plâng și se vaită și le e sete și au lacrimi rămase în păr/ și sunt îndrăgostite și le vine ciclul și fac sex pentru/ prima oară/ și se mărită și divorțează și mor și călugăresc și/ mor oricum/ și iar îl Salută pe Adam și revin sub nisip/ doar că mai încolo (…) și nasc fetuși morți și plâng// și plâng și când se mărită și plâng la orgasm la naștere/ la job pe stradă în lift/ și iar se întorc în nisip aici/ doar că mai încolo// și banda rulantă de fetițe de sub nisip alunecă precum cascada în mare/ toate cu urmă de glonț la tâmplă”

(Așa și pe pământ)

PERPLEXITATE, nu am cum altfel să spun că am resimțit în urma citirii poeziei, pe lângă claritatea și pot spune perfecțiunea stilului, a scriiturii, rămân ideile poeziei care vin cu o greutate care atinge superlativul angoasei. O realitate pe care cei mai mulți dintre noi preferăm să o trecem sub tăcere și asta nu vindecă pe nimeni de moarte. Mă gândesc obsesiv la tema asta a morții care vine înaintea vieții în sine, fetusul mort, viața care crește în interiorul altei vieți dar care poartă în el posibilitatea și chiar uneori manifestarea morții. Idee reluată în volum și redată în multe alte valențe, la care revine cu alte și alte redimensionări. O temă reluată și ca sub temă pentru pierderea propriei sale identități, a unei identități asmilată ca adevărata ei stare de a fi. Starea primară, imaculată care încă nu cunoaște moartea în adevăratele ei haine.

„am pierdut o fetiță/ și încă pedalez în jurul cadavrului ei/ am pierdut o fetiță cuminte/ la malul unui lac// îi mai dau târcoale din când în când/ mă lovesc de părul ei care încă mai plutește// port pe brațele mele o fată foarte bună/ care a murit strigând mama.”

(Iluminare)

Sau

„am născut-o atât de greu de fragil/ mi-a sfărâmat toate metacarpienele când a zvâcnit/ simțindu-te lipit de spatele meu fericit/ printre copiii pe care nu îi nasc dar îi scrijelesc aici”

( Ana)

Sau

„știai că o să îmi trăiesc travaliul împingând cuvintele/ ca pe un făt mort/ când te-au întrebat trebuia să alegi/ femeia sau copilul/ copilul plânge/ femeia tace// numai tu scrii”

(Numai tu)

Nimeni nu e în siguranță, indiferent de cum decurg lucrurile și de cât de bine învățăm să trăim cu rănile, la sfârșit nimeni nu scapă imaculat. Cu atât mai puțin nu este absolvit de moarte. Axul pare să fie tras între cei care se vindecă și învață să-și continue existența cu răni și cei care abandonează.

Și cred că aici vine și mai puternic mesajul asupra ciclicității vieții- unul dintre cele mai grele lucruri de îndurat- de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, când fetele nasc suferind alte fete și totul urmează să sfârșească la fel de lamentabil. Suntem puși în fața fatalității. Nu e doar femeia predispusă „eșecului” e vorba pur și simplu de pierderea omului în lupta cu timpul. E vorba despre corpul omenesc care își are integrat propriul sfârșit.

„mă lovesc de urmele soldaților/ împing/ mirosul de carne vie înapoi în mine/ îmi țin genunchii cu palmele/ să nu cadă”

(Contragere)

Ideea centrală a volumului se formează prin numirea unor aspecte concrete ale realității, tulburătoare rămâne exigența cu care analizează comportamentul uman și pentru poetă fericirea este doar o parțială rezolvare a problemelor. Nu există exaltare, există doar o impresie a liniștirii apei, o acalmie efemeră. Fericirea este totodată și un pretext pentru a evidenția greutatea luptei dusă de om. Împlinirea prin iubire duce la o fericire cât se poate de plată, ajungi pentru o scurtă perioadă de timp în fața lacului netulburat.

(fragment din Pansamentul perfect)

Sau (mult mai sugestiv)

„vreau să citesc etichetele scrise cu litere mici pe/ casoletele de pui/ să verific cu tine în spatele meu când expiră carnea/ să îmi săruți vertebra cervicală 7 (…) ne-am plimba ținându-ne de mână pe acoperișul/ magazinului Cora/ am privi cum zboară guguștiucii către Pantelimon/ cum umblă femeile gravide în șlapi și cară pepeni (…) s-ar așterne liniștea în țesuturi”

(Marea la 8 dimineața)

Cumva totul pare să fie mărit uneori, supus studiului sub o lupă imensă, sub care fiecare por în parte este adus la lumină și i se văd toate valențele de grotesc, fiecare aspect al existenței umane este deformat, redimensionat cât să se integreze în pânza unei poezii neiertătoare care denunță tot ce se abate din ordinea lumii perfecte și pierdută (ca în Paradisul lui Milton). Vânătoarea dizarmoniei este denunțată în poezia Estetica grotelor.

„caut estetica grotelor și mă rotesc/ cât pot de frumos cu fusta falduri-falduri”

(Estetica grotelor)

Sau

Și erotismul pus în directă legătură cu procrearea nu este o simplă plăcere, erotismul suferă la rândul său o denaturare. Pentru că nu se iartă nimic, totul poartă stigmatul trupului, tot ce folosește canal de manifestare trupul suportă o durată și o maculare (și plâng la orgasm).

„o să fac primul puzzle din sânge/ o să mi-l prind de gât/ și așa// voi înveli toate clădirile din oraș cu pânze negre/ cerul va fi capacul unei cutii de margarină Delma”

Bucuria

„visez că îmi îmbrățișez uterul/ inconsecvența îndoliază fericirea// cum se poate trăi sărind dintr-un ocean în altul// palmele tale îmi apropie sânii așa cum mâinile unui bețiv/ încearcă să cânte la acordeon”

(Dintr-un ocean în altul)

Sau

„dinții tăi trag lobul urechii mele așa cum un bătrân/ trage draperia în sufrageria lui goală”

(Microtreziri)

E o fină (sau mai directă?) ironie la adresa tuturor prejudecăților și mai ales a stereotipurilor create în jurul femeii. Mi se pare că uneori scrie un fel de anti basm, un fel de replică pentru imaginea livrească a femeii, o replică pentru toate canoanele literaturii clasice, ca un fel de versiune a „femeii la 30 de ani”. De aici se naște și poezia ei feministă, din nevoia de libertate, fără să pice în fariseism, poezia ei e puternică prin sine, prin estetică și prin mesaj totodată. Poezia ei neiertătoare este o replică pentru o realitate cu mult mai neiertătoare. Poezie care nu oferă răgaz, nu te lasă să închipui o feminitate lipsită corporalitate, masca feminității care este regăsită în literatura clasică.

„o femeie trebuie să își ajungă sieși/ ignoră ovarele inima țesutul adipos/ scoate blugii nemernico/ ești egală bărbatului// azi dimineață strigai desculț cu săpunul pe față/ nu faci decât să îmi doresc să mor”

(Microtreziri)

Filosofie, introspecție și condiție umană în poezia Ramonei Boldizsar

Nimic nu e în neregulă cu mine, volum de debut al Ramonei Boldizsar, apărut la Casa de Pariuri literare în anul 2021, este scris parcă sub regula pistolului din teatru, totul se leagă și orice concept sau imagine oferită își are scopul bine trasat, este ca o ieșire dintr-un labirint.

Ramona Boldizsar reușește să te conducă de la vers la vers spre ieșirea din propriul tău mecanism de tortură, îndeamnă la introspecție și toleranță față de propria persoană. Se simte foarte mult cum se plasează în opoziție față de tot extremismul care s-a perindat pe perioada pandemiei în media, prin vocea ei ajungi la principalele lacune ale omului, în special la lipsa de compasiune, care este tot mai pronunțată în zilele noastre și la banalitatea tuturor limitelor imaginare pe care și le-ar putea trasa oricare dintre noi. Important este să nu te pierzi pe tine, nucleul dur al adevăratei tale identități.

Pregătirea filozofică a poetei și-a lăsat amprenta în poezia ei. Este o poezie dispusă în straturi, e un adevărat festin de sensuri și de profunzimi cuprinse în versurile sale. Iar pentru mine a fost ceva foarte surprinzător faptul că nu am regăsit un nivel de abstractizare atât de mare pe cât credeam că o să întâlnesc, pornind cu prejudecata că orice cunoscător al filozofiei ar trebui să fie și un gânditor în concepte și atât. Nimic nu este în neregulă cu mine este un volum de poezie care oferă o perspectivă aparte, o poezie care denotă sensibilitate și implicare. Resimți un fel de revoltă care pare să fie înăbușită în timp doar de neputință.

Găsești o poezie care vorbește despre omul care cunoaște binele și răul dar care nu poate convinge și pe ceilalți să urmeze calea axiologică aleasă corect de el. Este despre femeia care nu-și face din feminitate un flagel și care conturează profilul poetei, care își expune propria viziune asupra poeziei, asupra importanței ei în existența poetei/ poetului. Iar soluția nu este aceeași pentru fiecare, pentru ea poezia nu este doar eliberare, este un mod de a trăi:

„Noi românii suntem poeți ai traumei/ aflu de la Radu Vancu […]/ Cât despre mine, nu am nicio umbrelă/ Și câteodată scriu și uit că am promis să fiu subtilă când vorbesc/ despre de ce doare/ adevărul e că nu sunt deloc traume ci doar eu. ”

[am ascuns tăcerea în pod]

Sau:

„îmi permit să nu mai scriu niciodată?/ să rămân fără singura punte între/ mine și mine/ între mine și semnificație/ între mine și tot ce am înțeles vreodată…”

dormitorul gândurilor mele sertarul 0

Poeta știe că societatea nu ajunge până la naturalețea femeii și cred că reușește să nu pice în capcana emiterii de opinii pentru o ființă fictivă care să folosească pe post de victimă ce trebuie salvată. Nu se referă la femeie ca la ceva extra-ordinar, nu împarte lumea în femei și bărbați dar știe că lucrurile se mișcă diferit pentru fiecare în parte și identitar te formezi altfel ca femeie, față de un bărbat. Cred că este vorba despre o zbatere continuă, un conflict, poeta este într-un păienjeniș, redat într-un limbaj poetic actual.

„Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt femeie și asta îmi/ ocupă tot timpul/ gândurile și mai ales/ emoțiile./ câteodată mă cuprinde o tristețe imensă/ nu știu de unde vine/ e familiară și în același timp nu-mi aparține./ Mă încurc în motive/ ridic tonul&refuz introspecția.”

în șah (senti)mental

Am început să caut concepte din psihologie și psihanaliză până ce totul a început să se așeze cumva și să ies din întregul ei labirint croit din tot felul de ziduri mentale și emoționale. Poezia este pentru ea propria ieșire din sine. Rezolvarea se află undeva între propria sa memorie și cititorul ei, devenit acum și complice. Scrisul terapeutic pentru ea, poate să nu fie soluție și pentru cititor dar, poate subtil, ești invitat să îți găsești propria rezolvare.

vreau să știi că/ am ajuns să scriu poezie din necesitate./ Lumea mă întreabă dacă scriu și câteodată mint./ Emoțiile mi le potrivesc în timpuri verbale aleatorii/ cuvintele mele stau într-o cușcă a inconștienței mimată prin/ conștiința scopului.”

vreau să știi că

Condiția poetei se conturează în funcție de aceste trei coordonate ale existenței umane: filosofia, psihanaliza și societatea, se află la răspântia dintre ele este mereu într-un conflict care culmea poate să fie rezolvat doar prin raportare la sine. Privitul în oameni este privitul ei în oglindă. Fetița de 13 ani este cea care mai poate să ofere acel punct terminus în care se regăsește și de la care pornește din nou în prezent. Familiaritatea prezentului este conferită doar de această întoarcere în trecut, redimensionarea lumii se face în primul rând prin ochii ei:

„aveai treișpe ani/ vârsta descoperirilor, fugitul de acasă, salopeta scurtă în carouri/ care nu-ți mai vine bine/ dar o porți oricum […] fast forward șapte ani mai târziu/ într-un anticariat de la universitate/ dosești un maiakovski după o ediție uriașă din desculț și speri/ să nu-l găsească nimeni… ”

3310

Sau

„prima amintire o reconstitui dintr-un dres maro tras cu/ minuțiozitate/ unghiile lungi, roșii, rochia ridicată mult deasupra genunchilor și/ o privire încurcată prinsă într-un moment ca un vid […] minciuna era prima ta natură/ a doua – poezia”

din beciul neizolat al memoriei

Am citit pe nerăsuflate pentru prima dată volumul de poezie, am știut că am de-a face cu un volum la care va trebui să mai revin să pot asimila totul și să pot medita la toată informația. Cu atât mai mult a trebui să revin de alte câteva ori când a trebuit să scriu despre el, de fiecare dată am descoperit alte noi înțelesuri, era de parcă o (re)descopeream de fiecare dată. Am trecut de la o poezie filosofică la una feministă până la o poezie care vine să critice omul prezent.

Am cumpărat cartea de la Cărturești dar poate fi găsită și în alte librării sau chiar la Casa de Pariuri literare.

Sylvia Plath și triumful spiritului asupra materiei

Când tânăra Sylvia Plath, în vârstă de numai douăzeci și doi de ani (27 octombrie în anul 1932 – 11 februarie 1963) i-a scris mamei sale într-o zi sumbră de ianuarie, a fost un moment în care ambele au ajuns până la undul ființei lor, atingând întunericul propriilor suflete. Era o perioadă în care oamenii de știință de abia percepeau ideea de suflet, știința i-au mai trebuit câțiva ani buni până să deslușească ițele întortocheate ale creierului uman. PEra o vreme în care știința abia începea să perfecționeze instrumentele cu care să poată să disece nucleul cel mai important al existenței umane, descoperea esența personalității noastre, ce anume ne face să fim cine suntem. Cât de mult din materialul nostru genetic și cât din ce experimentăm ne construiește ca personalitate, de unde provine particularitatea omului – fie că o numim sine, suflet sau spirit – este în final acel produs al constituției noastre fizice, al proceselor biochimice particulare care parcurg infrastructura noastră personală și partea din noi care ține de materie, partea pe care noi o experimentăm ca trup.

Neuroștiința era atunci o știință la început de drum și foarte puțini îi acordau credit sau atenție. Genetica și partea eredității tocmai fusese descoperită, oferind doar promisiunea unei noi clarități asupra enigmei omului, o nouă perspectivă asupra interogației cu privire la cât de mult din structura noastră psihologică este o moștenire biologică și cât o continuă revizuire a unor elemente constitutive care se află undeva la confluența hazardului și a alegerilor conștiente pe care o numim experiență.

Pe când Sylvia Plath era adolescenta care începuse să-și contureze conștiința și să își cartografieze caracteristicile psihologice, să își descopere atât caracteristicile ei frumoase și toate zonele luminoase mentale dar și pe cele întunecate, era și un timp pe care îl petrecea versificând despre bucuria de a trăi și meditând profund la liberul arbitru dar și asupra a ceea ce ne face să fim cine suntem. Este o perioadă care o face să compună o scrisoare care la început era mai degrabă un poem tragic formulat ca răspuns la un accident domestic minor. Cu doi ani înainte să se afunde în ceea ce urma să fie un întuneric care va consuma totul din poetă, îi scrie mamei sale:

Nu știu dacă este o caracteristică ereditară, dar mica noastră familie este în întregime mult prea predispusă să stea trează noaptea iar membrii ei au tendința să se urască între ei pentru lucruri lipsite de importanță – pentru fapte sau cuvinte sau orice altceva lipsit de o prea mare importanță – să renunțăm la observațiile făcute unul altui care denotă multă cruzime și care, în orice caz, sunt lipsite de compasiune și ajung să se mărească și să devină toxice, cum sunt și atacurile de ulcer – Știu că în aceste ultime zile am purtat o luptă enormă cu mine însămi.

(este o scrisoare inclusă în colecția postumă Letters Home: Correspondence 1950–1963)

Există o eroare periculoasă – o falsitate biologică, o slăbiciune a empatiei, un eșec etic – în ideea că oamenii care aleg să părăsească lumea prin sinucidere după ce au trăit cu anumite boli mintale sau cumva au eșuat în viață. Un lucru este să meditezi ceva mai profund la tragedia creată oe fondul acelei pierderi, să poți să înțelegi ce anume a creat situația aceea tragică. Să poți să tragi concluzii cu privire la ajutorul de care avea nevoie și care poate oamenilor pierduți nu le era disponibil în timpul luptei duse de ei. Și toate astea tot nu ar ajuta și tot nu te-ar face să poți ajuta un om într-o situație similară poate asta pentru că în definitiv este cu totul altul și fiecare problemă are propriul său instrumentul de rezolvare, este în sine un anume mecanism defect.

Este imposibil ca fiecare dintre noi să aibă o atare empatie prin intermediul căreia să știe cu adevărat cum este să trăiești în locul altuia. Suntem creatori, ne abandonăm în artă, poezii și muzică pentru a încerca să ne arătăm unii altora cum este să fii viu în acest corp-minte. Dar este greu de înțeles pentru o persoană normală a cărei minte parcurge un traseu firesc, având o biochimie destul de obișnuită să înțeleagă cum ar putea fi să trăiești cu o minte înțesată cu neurotransmițători care se epuizează treptat. A trăi chiar și o singură zi cu o astfel de minte nu este un lucru ușor. E greu de închipuit cum e să fi supraviețuit chiar și treizeci și unu de ani, așa cum a făcut-o Sylvia Plath, iar pe lângă asta să fi umplut acei ani cu opere de o frumusețe uluitoare, cu poezii care iradiază pentru multe alte generații, influențând alte zeci, sute de vieți – acesta este un triumf rar al spiritului asupra condiției materiei (trupului).

Lingoare-n întuneric.
Apoi revărsare de-azur inefabil
Dinspre-ndepărtate piscuri.

Leoaică a Domnului,[1]
Cum ajungem aceeaşi fiinţă,
Încheietură de călcîie şi genunchi ! – Urmă

Trecătoare de cicatrice, soră
Cu arcuirea cafenie
A cefei pe care n-o pot zări,

Ochi întunecat
Ouă de peşte ca o scurgere neagră
Cârlige –

O-mbucătură de sânge negru şi dulce,
Umbre.
Şi altceva

Care mă remorchează-n eter –
Coapse, păr;
Scântei la călcâie şi tălpi.

Ariel în româneşte de Ioan Radu Văcărescu

Teona Galgoțiu și poezia la limita dintre halucinație și realitate

Inițial te avânți pe repezeală să citești versurile Teonei Galgoțiu în troleu în drum spre casă într-o zi în care chiar nu se întâmplase nimic. Nu înțelegi mare lucru dar rămâi cu un anumit sentiment straniu care îți creează un fel de gol în stomac, parcă te doare că ai terminat atât de repede de citit o carte care pare să spună atât de multe.

Într-adevăr nu ți-ai spus de la bun început că urmează să deschizi o carte minusculă și că ai să pătrunzi într-un imens univers poetic. Deschizi ușa către o lume interioară construită fantezist cu zeci de imagini insolite, cumva te face să îți amintești de copilărie, cumva te gândești pe alocuri la Nichita Stănescu, la prăpastia dintre tine și generația părinților tăi. E un joc poematic periculos în care intri fără să te mai gândești dacă ai cum să rezolvi problema libertății, a eliberării de toate senzațiile tari etalate parcă crescând în intensitate de la o pagină la alta. Fiecare vers subliniază paradoxul realității în care trăim. Această singurătate care se naște din nevoia de întâlnire cu sine.

„inima îmi bate mai repede de la efort/ mai încet de la confortul creat de contactul/ cu imaginea cea mai familiară/ în așa fel încât vizitele se anulează/ una pe alta și îmi continui drumul/ că înainte ”

salt, Teona Galgoțiu

Probabil titlul este destul de sugestiv, Mă uit înapoi și dispare, și cumva te gândești că o să intri într-un labirint care urmează legile rațiunii, că realitatea urmează un fir care vizează cerebralitatea. Dar trece peste evocarea, invocarea și critica existenței reduse la memorie și poezia reușește să fie sensibilă, sunt versuri care te-mpresoară cu un imens sentiment de stranietate, care te cheamă la un moment de intimitate cu propria ta persoană, te scoate din zona de confort și te face să interoghezi asupra unor aspecte ale vieții la care cel mai probabil nu îți este dat să meditezi din propria ta inițiativă.

Iar toată nebunia asta din versurile Teonei se concretizează în tine ca un mic monstruleț numit nostalgie. Experimentezi ceva cât se poate de straniu… Ceva ce te face să te întrebi dacă ești liber (ă). Dacă ai reușit să dobândești libertatea (câștigată de poetă prin crearea acestui insolit univers liric). Dar tu (cititorule) vei închide coperțile acestui volum de poezie și ai să câștigi dorința de libertate. O dorință de libertate care o să te ajute să vezi mai departe de ce ai trăit și ai ales să înmagazinezi în server. Reușești să te uiți,cel puțin preț de câteva minute, la oamenii din jurul tău și la ce contează cu adevărat pentru tine în profunzime. Câștigi dorința de a fi liber față de tine, de propriul tău corp și propria ta memorie.

Din poezia care evocă efemeritatea existenței umane răzbate cel mai mult dimensiunea sufletului, asta tocmai prin faptul că nu este niciodată numit mot-a-mot. Un artificiu care subliniază și mai mult nevoia resimțită de poetă (de om) față de conectarea cu propriul suflet. Refugiul din fața monstruosului:

„fantezie de automutilare/ pâlpâie în fiecare seară/ animalul ăsta semi-burghez cu piele/ transparentă/ stă în fața oglinzii nemișcat/ destui bani pentru o baie frumoasă/ nu destui să oprească înmulțirea gândacilor/ din punga cu șapte feluri de semințe/ sub pâlnia cu care umple sticle la filtru/ de apă lucios“

fantezie fantastică, Teona Galgoțiu

Și începi să înțelegi din ce în ce mai mult care este mecanismul împotriva căruia omul este nevoit să lupte: memoria. Sensibilitatea este captiva memoriei, este legată de ea, iar omul este redus la suma amintirilor sale. Cel mai mare monstru este teama că omul este atât cât poate reține din locurile în care trăiește, oamenii pe care îi privește, atât din cât sunt ei în forma vizuală. Teona caută particula individualității, a esenței umane.

„vedem strada vasile lascăr din tramvai și o să/ încercăm să înregistrăm/ cât mai multe imagini – tencuiala blocului/ gunoiul de vizavi/ stickerul de pe burlan/ lumina”

ultimul vasile, Teona Galgoțiu

Lumea o nedreptățește, în ciuda faptului că trăiește într-un univers interconectat i se oferă numai secvențe. Chiar dacă trăim la comun în aceeași realitate, existența este un haos perceput ca un sistem slab conturat cu iluzii, halucinații, fantezii și alte feste ale memoriei noastre fragile. Cioran la sfârșitul vieții ajunsese să însemne extraordinarul doar pentru cei din jurul lui, pentru el devenise ceea ce își putea aminti. Memoria este înșelătoare, noi suntem captivii săi iar asta ne face vulnerabili. O miză care este exprimată cumva copilăresc fapt ce ne sustrage din fața grotescului care este parte integrantă din cotidian, prezentat tăios în paginile volumului de versuri. Faptul că poezia Teonei Galgoțiu este orientată neomodernist (vezi mai ales poezia iubirea un mânz pe speed) face ca grozăvia în fața căreia ne pune, să fie mai ușor de suportat. Ruptura omului față de sine și față de ceilalți se manifestă prin lipsa comunicării, asta dacă ne rezumăm la cuvinte.

Și rezolvarea acestei probleme existențiale poate consta în capitulare, retragerea în moarte, pentru cei lași, a celor care se declară învinși.

„vreau să mor într-un parc gol/ sub o bancă/ dimineața devreme pe ger// ce isterică e mila de sine uneori// nimeni nu vrea să moară// așa”

dacă pot să aleg, Teona Galgoțiu

Dar adevărata rezolvare a poetei este alta. Există un loc de ieșire din labirintul sadic al memoriei, libertatea se află undeva prin ițele creierului nostru. Libertatea poetei este imaginația. O teză propriu-zis infantilă dar plină de mize existențialiste. O poezie care cultivă abstractul, paradoxul, secvențialitatea și care te face să te întorci către dimensiunea circulară a vieții. O poezie care te pune mereu la limita dintre realitate și halucinație, teamă și vis, libertate și moarte. Dar în final știm că tot ce înșeală raționalul este coruptibil, are tendințe liricizante. Tot ce ne face să ne temem are o rezolvare în poezie, indiferent de ce parte a ei ne aflăm, în ipostaza de creator sau cititor.

Mă uit înapoi și dispare al Teonei Galgoțiu a fost publicat la editura OMG în anul 2020 și conține un număr de 40 de poezii și o serie de ilustrații făcute de poetă.