Poetul în luptă cu moartea. „Păpădia electrică” a lui Șerban Axinte

Anul ăsta trebuie să îl încep cu o recenzie la volumului păpădia electrică scris de Șerban Axinte (Cdpl, 2012), poezia printre cuvintele căreia am pășit fără niciun orizont de așteptare. Nu am avut nicio pretenție, l-am citit pe nerăsuflate pentru că voiam să „aflu” mai multe de la poezie la poezie. Un volum prefațat de Radu Vancu, reeditat în anul 2021 la aceeași editură (an în care a fost publicat și Scrâșnetul dinților la Editura Cartier). Poate fi găsit în diverse librării, vezi pe Libris și în format electronic pe platforme ca scribd sau isuu (disponibil doar cu abonament).

Faptul că un volum de poezie este relevant după 10 ani de la publicarea lui, nu face nimic altceva decât să îi confirme valoarea. Această primă întâlnire a mea cu poezia lui Șerban Axinte m-a făcut să caut alte volume de poezii de-ale lui pentru că, așa cum am regăsit în poezia Cristinei Drăghici sau a Antoniei Mihăilescu, are anumite valențe de tragic, prezintă suferința care se insinuează în cotidian, cam tot ce mă interesează.

Am regăsit ermetism, o caracteristică mai rar întâlnită în poezia recentă. Ceva ermetism, și îndemn la gândit, am mai regăsit în cazul poeziei Teonei Galgoțiu, dar nu cu un așa determinism ca la Șerban Axinte. Poezia lui îmi dă impresia că se află la întâlnirea dintre modernii francezi și romanticii ruși în care este esențializată lirica română avandgardistă și cea doomiistă. „Vinovată” de un prozaism echilibrat, care pe mine una m-a câștigat pentru că sunt secvențe „narate” cu scopul de a te face să meditezi, noțiuni și concepte filosofice trasate subtil.

De prisos să folosesc un limbaj critic, având în vedere că prezint poezia unui critic literar, dar vreau să vă asigur că merită să te lupți în versurile lui până să aprofundezi sensul cuvintelor. Este speculat mitul poetului damnat, un boem suferind care se luptă cu o maladie sau cu divinitatea (sau cu ambele). Parcurgem cu el delirul trăit de un poet hipersensibil într-o lume alterată.

De la prima poezie se insinuează ideea de realitate denaturată. Șerban Axinte nu oferă posibilitatea de-a ajunge la ochiul alterității, eul liric este singurul care poate face referire la sine. Doar el poate vorbi despre boala și nevoia lui de discurs asupra morții. M-a impresionat tehnica de-a reda într-un limbaj actual delirul poeților moderniști (așa am perceput eu). Avem în fața noastră poetul care atinge extazele trăirii prin intermediul paradisurilor artificiale (aici e vorba mai mult de o nevoie de adormire a simțurilor, de o alinare prin viciu).

am văzut de două ori gara,/ prima oară eram foarte grăbit,/ a doua oară, foarte beat,// aşa că am luat o decizie,/ o măsură urgentă,/ încă o vodcă rusească pentru stimularea memoriei.

Decoct, în Șerban Axinte, Păpădia electrică, CDPL, 2012 p. 14

Am încercat să identific a cui voce o aud pe parcursul volumului, un sfânt cu vicii, un păcătos în luptă și dialog direct cu Dumnezeu, de multe ori m-am dus cu gândul la Rasputin, răzbate o atitudine de damnat aproape învins, care-și desfășoara agonia între ușile unui sanatoriu. Disperarea care se alină doar cu tăiatul firului în patru și cu exerciții de istorie alternativă. Iar asta doar pentru a ajunge la aceeași concluzie, unde se simte pulsul există suferință, omul găsește mereu o cale către cruzime.

„am auzit că cineva s-a spânzurat/ în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul/ lor, toată lumea e în siguranță, e bine, e bine, dau peste cineva care știe pe dinafară/ formula oțelului, știe foarte multe nume de scriitori și de muzicieni germani;/ cum ar fi arătat destinul lui hitler dacă ar fi ascultat mai mult bach,/ prolégomènes à une science de la contradiction de stephane lupasco, ai auzit de tristan tzara, trist în țară, ovreiul ăla samuel rosenstock (…)// boala intră și iese prin ochii ei, intră/ și iese prin ochi, sublim, sublim.”

sublim, sublim, pp. 16-17

În aceeași poezie spune „cobor un etaj, ajung într-un salon, e prea multă liniște, nimeni nu e legat/ de pat, doar câțiva indivii se rotesc în jurul unui ibric”, apropierea de starea de nebunie, necesară pentru a crea nimbul nebuniei pentru tot ce urmează în volum. Am avut de multe ori impresia că urmăresc o acțiune, o degradare în crescendo a unui personaj anume, dar asta fără să știrbească liricitatea.

E ca un drum care duce în infern, spre care pășim treptat, cu cât te afunzi mai mult în volum, cu atât lexicul morții începe să fie din ce în ce mai bogat. E ca o ispășire prin poezie, prin care trupul ajunge să fie învins, libertatea fiind posibilă doar prin trup, prin vindecare lui sau prin abandonare. Trupul femeii – propria ei închisoare, creierul șubred al bărbatului asistat de neputința trupului, omul văzut în toate ipostazele mereu pus în fața morții. Pentru că trupul bolnav este reflecția unui suflet bolnav. Iar totul în final, după exodul în iad, devine un dialog (sau monolog?) dus cu o divinitate rece.

Cărți la care îmi doresc să ajung în anul 2022. Gata cu cititul fără țintă

Ieri am scris despre faptul că nu știu câte cărți am citit, am liste peste tot, în aplicațiile Scribd și basmo, puțin pe goodreads, altele în agendă și sinceră să fiu nu știu dacă are vreun sens să le mai contorizez acum. Și cum ultimii doi, poate chiar trei ani, au fost haotici pentru mine, am zis ca anul ăsta să fac ceva în sensul ăsta. În primul rând pentru că îmi doresc să fiu mai productivă. Sper că voi ajunge să scriu mai multe recenzii și nu numai. Îmi mai doresc ca bănuții investiți în suportul tehnic al blogului să fie folosiți cu mai mult discernământ.

Am scris un astfel de articol și pe monden.ro, îl puteți accesa aici.

Sunt multe motive pentru care aleg să îmi fac aici o mică listă de cărți la care să ajung. Am un număr considerabil de cărți necitite în bibliotecă și vreau să am de unde să îmi amintesc de ele, în caz că am impresia că nu mai e nimic de citit pe lumea asta . M-am cam luptat cu un reading slump în luna noiembrie, așa că am mare nevoie de alternative de lectură mă ajută să scap din astfel de situații.

Anul ăsta am multe volume de poezie la care mi-am propus să ajung, deja mi-am făcut un folder pe scribd, în care am inclus destul de multe volume de poezie, din cele mai demult publicate. Mă gândesc la Nora Iuga, a cărei poezie mi-am propus să o aprofundez, cu volumele Blogstory, Spitalul manechinelor, Inima ca un pumn de boxeur și Ca motorul unui Ford din 1931.

Mai vreau să ajung la Ruxandra Novac cu Alwarda, Non Stress de Elena Vlădăreanu, Sânge albastru de Angela Marinescu, Te aștept ca pe un glonte de Pușcașu Ana, Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par al lui Florin Hălălău, O precizie cu adevărat înspăimântătoare a lui Virgil Mazilescu, Firul Alb de Andrei Bodiu, zoom, gaura de vierme de George Geacăr, Intimitate de Angela Marcovici, Lavinucea volumul Laviniei Bălulescu, Riduri de Vakulovski Mihail, Azi cânt jazz de Mihaela Stanciu, Picaj al Ioanei Miron, Fortăreața pe mal de Claudia Ene (o fată care venea foarte des la biblioteca de la Teatru), black aphrodisiac de Justin Dumitru, Recviem pentru nuca verde al Ioanei Geacăr, mandala de Oana Cătălina Ninu, Fețe jupuite a lui Ioan Es. Pop, Eroticele de Dominic Brezianu și Enșpe mii de dimineți de Bădica Diana. Și cam ăsta ar fi dosarul cu poezie făcut pe scribd.

Cărți la care îmi doresc să ajung în anul 2022

Mai am în minte Scrâșnetul dinților al lui Șerban Axinte, de la care am citit chiar în ultima noapte din an (și recitit ieri) Păpădia electrică. Mariana Marin cu antologia făcută de Claudiu Komartin, La întretăierea drumurilor comerciale, din care am citit jumătate și m-am oprit, vreau să îi acord mai mult timp. Vreau să ajung și la dumnelike al lui Marcel Vișa, să revin asupra volumului Civilizații de Olga Ștefan pentru că mi-ar face plăcere să scriu câteva impresii legate de volumul ăla minunat și să urmăresc o nouă apariție în volum la Casa de editură Max Blecher (din câte am înțeles). Să nu care cumva să uit de Elena Katamira, de la care am deja volumul fată departe aer de hârtie și urmează să mai publice un alt volum anul ăsta. Nu știu dacă voi reuși cu toate, dar vreau să le am undeva notate.

Proza

La proză aș vrea să continui o serie de cărți pe care le-am abandonat: Pendulul lui Foucault de Umberto Eco, O viață măruntă de Hanya Yanagihara, Inima e un vânător singuratic a lui Carson McCullers, Gellu Naum cu Zenobia. În dosarul de pe scribd am Tatiana Țîbuleac cu Vara în care mama a avut ochii verzi, Demonul și ploaia de Radu Găvan, Poartă-ți plugul peste oasele morților al Olgăi Tokarczuk și nu în ultimul rând mi-am propus să ajung la Alina Nelega cu Un nor în formă de cămilă. Iar restul de proză aștept să mai culeg pe parcursul anului.

Non-ficțiune

La capitolul non-ficțiune mi-am propus să mai citesc din bibliotecă pentru că mai bine de jumătate cred că sunt cărți necitite. Aș vrea să citesc Jurnalul unei scriitoare al Virginiei Woolf, Știința voioasă a lui Nietzsche și tot de la el Nașterea tragediei, mi-am propus să ajung și la Postomul. O critică a subiectivității postumane de Constantin Ghioancă, o carte despre care am aflat astăzi, publicată la Paideia. Să duc până la capăt cartea Hannei Arendt, Viața spiritului, Tragicul de Gabriel Liiceanu, Teatrul Oprimaților de Augusto Boal, Așa-zisul rău de Konrad Lorenz și Martin Heidegger de Walter Biemel – care este în curs de citire, acum citesc și Dosarele criminalilor în serie de Paul Simpson.

Am o listă stufoasă la capitolul poezie pentru că poezia mă ajută de cele mai multe ori să ies din reading slump, sper să mă ajute anul ăsta să citesc ceva mai ordonat și să pot scrie mai multe despre ce citesc pe blog, calitatea mă interesează cel mai mult anul ăsta. Nu vreau să mai fiu fără țintă.

Poezia, calea spre emoție în secolul kitsch. Debutul Antoniei Mihăilescu

Volumul note din secolul kitsch, debutul Antoniei Mihăilescu în poezie, publicat în anul 2020 la Editura Tracus Arte, i-a adus poetei premiul Alexandru Mușina și nominalizarea la premiul Eminescu – Opus Primum. Poezia Antoniei Mihăilescu nu îmi era străină până să ajung să citesc volumul. M-am întâlnit cu versurile Antoniei Mihăilescu în diferite publicații de gen. Aveam o mică idee despre stilul ei poetic, volumul de față a reușit să îmi ofere o imagine aprofundată asupra liricii sale, cu note de feminitate autentică.

Antonia scrie despre o viața în limitele unui trup și despre limitele vieții într-un oraș. Simți cum gândul ei reușește să se ducă mai departe de aparențele unei lumi, care a uitat să mai existe autentic. Am apreciat că nu face omisiuni și că nu încearcă să flateze genul din care face parte. O poezie expresivă, tinerească și profundă în același timp, scrisă cu iubire pentru cuvânt. Avem de-a face cu o lirică frumoasă prin care își exprimă libertatea. Citind-o trăiești cu ea depășirea limitelor.

„cer acoperit vreo două stele grele. tristețea își pune amprenta dai la o parte pătura coșmarul cu feți-frumoși cu mașini turate la maxim faci loc singurului corp cald// niște brazi luminați o durere de dinți zâmbetul mai larg pe dreapta cărticica verde cu pagini încă nelipite// respirația se taie cerul se întinde și peste carnea ta dai deoparte pixul te-ai mângâiat te-a încodat ți-a fost bine”

corpus diaboli, Antonia Mihăilescu, note din secolul kitsch, , p. 27, TracusArte, București, 2020.

Disimularea propriei sale identități și acuratețea cu care reușește să surprindă omul în toate ipostazele, mi se pare impresionantă. Știi că e acolo și că totul trece prin propriul ei filtru și cu toate astea nu o simți. Eul liric este ca un abur care reușește să treacă peste toate obstacolele și să redea în cuvinte imaginea cu oamenii trăind. Fără să spună nimic despre nimeni, reușește să îți spună totul despre condiția umană. Referirile pe care le face la propria ei persoană sunt ironice, de fiecare dată demonstrează că reușește să nu se ia prea mult în serios. Vorbește despre limita dintre ea și realitate, mesajul ar fi că se strecoară, reușind să nu se lase prinsă în nicio capcană.

„evadezi din on-line ca un mânz din țarc (…) realitatea imediată e vulpea de îmblânzit (…) pădurea se lipește cu superglu cum lipești tu posterele cu sinucigași de pereții din dormitor (…) ce moarte în jur of amazonia (of antonia) surâsul tău cenușă futută de vânt.”

surâsul amazoniei, p. 13
Poezia calea spre emoție în secolul kitsch. Debutul Antoniei Mihăilescu

Romulus Bucur spune despre Antonia Mihăilescu că este o panteră, care își ia în stăpânire teritoriul. Într-adevăr simți că se insinuează (cu o subtilitate impresionantă) în tot ce îți arată. O poetă ageră, care te ademenește treptat în lumea ei. Fiecare imagine are în imediata apropiere o referire la moarte. La sfârșit, intri în contact cu mintea ei trează, te cheamă să fii părtaș(ă) la lupta ei cu propria inconștiență, nicio clipă nu își oferă un răgaz.

Permanent într-o luptă cu propria ei tendință de pierdere în cotidian, în lucruri care nu contează, în kitsch-ul despre care spune că ne caracterizează prezentul. E un discurs despre conexiunea cu lucrurile care contează. De aici revenirea obsedantă la tema morții. Care se insinuează în toate contextele sociale și intime. De aici imaginile ca: „cine nu-i rudă cu moartea nu-i ruda mea”, „rupi carnea de pe oameni. imiți viermii insomniaci” etc.

Sunt foarte multe elemente noir în lirica Antoniei Mihăilescu, îmi place că în fiecare poezie construiește câte un micro-univers în care te ademenește cu blândețe, apoi îți revelează toate posibilitățile lucrurilor. Inclusiv partea mai puțin plăcută a lor. Cultivă o sexualitate insinuantă. Poeta intuiește o senzualitate care se face simțită în unele dintre cele mai nebănuite contexte. Plăcerea e moneda de schimb, când nu poți atinge fericirea, alegi varianta mai facilă: „povestea cinci sub fusta creață strecoarăți degetele plăcere de crăciun” (crăciun negru, p. 61).

O poezie a asumării, un volum care te invită să fii conectat(ă) cu propriile tale temeri și posibilități de a fi. O poezie feminină, profundă, cu imagini din cele mai surprinzătoare și trimiteri spre condiția umană. Se insinuează o anume sastisire față de convenții și o chemare spre meditație, spre timpul dăruit autoanalizei. Pe scurt o poezie pe gustul meu.

Daimonion și cunoaștere luciferică

La începutul seriei articolelor dedicate filosofiei blagiene, în numărul 5 al revistei, menționam, în cadrul analizei motivului popular românesc de la baza baladei „Meșterul Manole”, de conceptul „sofia” și de perspectiva sofianică prin care Lucian Blaga decripta această baladă. În acest material, vom stărui mai mult asupra acestei perspective sub aspectul transcendentului „care coboară în sufletul omului așa cum coboară razele soarelui prin ferestrele mici ce înconjoară cupola mare a bisericii din Constantinopol”[1].

Daimonion între Goethe și Tillich

Deși tentant, Daimonionul din cadrul filosofiei socratice nu prezintă interes vădit în analiza pe care o face Lucian Blaga în volumul său de eseuri, „Daimonion”, apărut la 1926. Acesta preferă să-și îndrepte atenția spre credința lui Goethe, mai puțin fructificată și, în acest sens, slab cunoscută publicului. Blaga găsește la Goethe un daimonion la fel de misterios, precum cel socratic, „tot atât de capricios, dar mai pozitiv și mai întreprinzător”[2]. Dacă la Socrate, „demonicul” era asociat cu glasul lăuntric, dincolo de conștiință, care oprește individul de la anumite fapte, uneori, Goethe privea această ipostază din perspectivă mitică, mai degrabă.

În numărul anterior al revistei noastre, menționam de acele concepte-imagineprin intermediul cărora primitivii deosebeau realitatea de un ce de natură magică, iată că, de data aceasta, prin prisma viziunii lui Goethe, Blaga aduce în discuție ideea imaginilor-sinteză. Prezente atât în mituri, cât și în gândirea științifică, acestea au dus, conform unor teoreticieni precum Nietzsche sau Mach, la noțiunea de mituri ale științei (precum sînt construcțiile teoretice ale „atomilor”, a eteruluivibrațiilor ș.a.m.d.).

„Pusă în serviciul abstracțiunii, imaginea devine ea însăși schematică (…) în mit, imaginea-sinteză e suverană, ea se concretizează în așa măsură că dobândește oarecum o viață separată”[3], spre deosebire de știință unde „imaginea-sinteză e mai mult un sprijin psihologic al gândirii, ilustrarea concretă a unei articulații matematice și a unei structuri funcționale”[4].

Această gândire mitică se dezvăluie în toată spontaneitatea sa în genii filosofice, științifice sau poetice, iar asta ne aduce înapoi la Goethe și la activitățile sale dedicate teoriei culorilor. Aplecându-se asupra culorilor, Goethe le denumea „fapte ale luminii,  fapte și suferințe”[5], privind lumina ca o putere veșnică în luptă cu întunericul. Două elemente ireductibile ce amintesc de părțile constitutive ale cosmogoniilor mitice ale antichității. Printre creațiile mitice ale lui Goethe apare și gândul demonicului. 

„Demonicul ar fi o putere nu lipsită de-o oarecare transcendență, care izbucnește în anume oameni”[6]. O putere pozitivă, spre deosebire de demonicul socratic. Mai mult decât atât, o putere magică, de creație și faptă.

Colțul Cultural

articol publicat inițial în revista AC nr.7/2019

La începutul seriei articolelor dedicate filosofiei blagiene, în numărul 5 al revistei, menționam, în cadrul analizei motivului popular românesc de la baza baladei „Meșterul Manole”, de conceptul „sofia” și de perspectiva sofianică prin care Lucian Blaga decripta această baladă. În acest material, vom stărui mai mult asupra acestei perspective sub aspectul transcendentului „care coboară în sufletul omului așa cum coboară razele soarelui prin ferestrele mici ce înconjoară cupola mare a bisericii din Constantinopol”[1].

 

Vezi articolul original 1.386 de cuvinte mai mult

Câți au ajuns în iad pentru lipsa de haz?

Elefantul de bibliotecă

Sunt zile în care te miști mai greu prin pâcla cleioasă de oameni, de parcă atunci te-ai trezit dintr-un somn chinuit și greoi pe care îl mai tragi după tine. Și îți spui că ai putea face orice, ai terminat de citit încă o carte, după ce ai terminat și cu o zi în urmă o altă carte, mergi în gol, fără țintă, fără să te bucure libertatea după o săptămână de muncă și căutări, după altă ceartă dintr-o joi prea lungă și prea lipsită de sens. Te uiți fără pic de interes la dunga care a început din ce în ce mai mult să se pronunțe sub ochiul tău stâng. Anii trec, gravitația își face treaba și lasă semne pe chipul tău. Parcă ți s-a rărit și părul, parcă nu te mai încape nimic. Dar ce mai contează, ai cărți, zeci de cărți în care să te adâncești și…

Vezi articolul original 873 de cuvinte mai mult

Despre scris și alte nevoi. Meseria de romancier de Haruki Murakami

Despre Haruki Murakami am tot auzit și nu am înțeles, până nu l-am citit, de ce se bucură de atât de multe aprecieri și critici. Despre literatura japoneză nu am știut, încă nu știu – fără vreo falsă modestie – prea multe, prin urmare aveam destul de multe prejudecăți legate de ea, în sensul de orizont de așteptări. Asta s-a datorat micului meu bagaj de cunoștințe legate de cultura japoneză, mai mult despre teatrul japonez, în mod special NO și kabuki. Așa că, primul roman scris de el pe care l-am citit, a fost pus în paralel cu aceste noțiuni de teatru NO și alte elemente specifice culturii nipone. Lucru ce nu a fost cu adevărat greșit, având în vedere că Murakami folosește anumite tehnici teatrale în romanul Cronica Păsării-Arc, despre care am scris aici și aici. Este genul de autor care te surprinde prin profunzimea și lejeritatea scriiturii sale, reușind să fie cumva accesibil, aș spune mainstream. Personal, sunt pusă pe colecționat cărțile lui, fără să vreau, lună de lună includ cel puțin o carte scrisă de el în TBR. Și atunci cred că e cât se poate de firesc să mă întreb cum reușește.

Are o modalitate prin care poate să (mă) captiveze. Mă surprinde prin diversitatea romanelor sale, fără să piardă nucleul central al viziunii personale, uneori am impresia că în mod voit s-a folosit de aceeași idee pentru a prezenta toate posibilitățile rezolvării celei mai mari probleme ale lumii: singurătatea. Faptul că mare parte din protagoniștii săi (nu i-am citit toată opera) sunt mereu în căutarea cuiva, că trebuie mereu să găsească o rezolvare a unei probleme existențial(ist)e în interior, oferă o paletă nesfârșită de nuanțe și de posibilități. Fie că prezintă o perspectivă realistă (Pădurea norvegiană) sau o perspectivă care amintește de genul SF sau maniera realist magică (Cronica păsării-arc, Iubita mea Sputnik, Kafka pe malul mării, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor), are capacitatea să te lase mereu cu un anumit sentiment de nostalgie și împăcare totodată. Are instrumentele potrivite pentru a conferi noutatea necesară fiecărei opere. Cărțile lui au originalitatea dobândită prin implicare și muncă, care îl face mereu recognoscibil. Te face să te întrebi cum poate, cum de este atât de profund și comprehensibil în același timp? Întrebări care, după părerea mea, își au răspunsul în cartea Meseria de romancier. Eu am citit-o în paralel cu Autoportretul scriitorului ca alergator de cursă lungă. Ambele te motivează și îți spun că nu e prea târziu, totul este să începi să faci ce ți-ai propus.

În Meseria de romancier (Polirom, 2016, traducere de Andreea Sion) începe cu un ton relaxat, primele 50 de pagini sunt destul de lipsite de sevă , în aparență desigur. Și, după ce ți-ai făcut încălzirea începe să ofere informații care sunt demne de urmat, subliniind că există mai multe căi de a ajunge la același rezultat. Vorbește despre nevoia de a ne găsi propria rutină, de a ne stabili o anumită conduită de lucru, vorbește de mitul scriitorului bohem și despre faptul că arta nu trebuie să ne lipsească de posibilitatea asigurării nevoilor esențiale. Capitolul 4 (Despre originalitate) cuprinde unele dintre cele mai importante elemente necesare romanelor, oferă și 3 principii ale originalității. Discursul asupra originalității debutează cu o scurtă trecere în revistă a posibilității sau a contextului în care ai putea să devii romancier. Dacă ai nevoie de un anumit „organ invizibil” care să te ajute să scrii.

Originalitatea, sau dezbaterea asupra ei, mi se pare cel mai bun pretext pentru a pune în evidență importanța de a munci la posibilele tale romane, fapt ce poate să fie extrapolat și aplicat în multe alte activități. De exemplu, la un momen dat, când aduce în discuție importanța stilului, spune că mai important este să te întrebi ce anume ar trebui să reduci din cartea ta și nu ce anume ar trebui adăugat. O regulă a ponderabilității care este importantă în multe alte aspecte ale vieții. Ochiul critic este foarte important atunci când vrei să îți evaluezi propriile cărți. Ceea ce este mult mai bine evidențiat atunci când vorbește despre critici. Afirmând că orice critici, oricât de dure, nu te pot afecta atât de mult încât să te facă să renunți la scris, dacă tu îți cunoști adevărata valoare.

Condițiile de bază ale unui creator de expresie „original” în viziunea lui Haruki Murakami:

(1) Se deosebește clar de alți creatori de expresie (de sunet, cuvânt, formă sau culoare) printr-un stil personal. Expresia lui trebuie să fie înțeleasă de receptori în momentul în care o văd (sau o ascultă).
(2) Trebuie să-și poată îmbunătăți, prin mijloace proprii stilul. Acesta se dezvoltă odată cu trecerea timpului. Nu poate rămâne mereu în același stadiu. Trebuie să se poată transforma și reconstrui.
(3) Odată cu trecerea timpului, stilul personal trebuie să devină un standard de referință, să fie absorbit de oameni și integrat în sistemul acestora de evaluare. Să devină o bogată sursă de inspirație pentru creatorii de expresie din generațiile următoare.

Haruki Murakami: Meseria de romancier (Polirom, 2016, traducere Andreea Sion), pp. 82-84

Folosindu-se de același pretext al originalității începe se vorbească despre legătura dintre dedicare, plăcerea de a scrie și libertatea care îți conferă originalitate. În opinia lui atât timp cât scrii pentru că vrei, pentru că îți face plăcere, nu ar trebui să simți nicio presiune. De aici reiese și importanța de a persevera prin „insistență”. În ideea că nu o să îți iasă totul atât de bine de la bun început. Iar iluzia de geniu creator nu se aplică tuturor. Un alt punct de vedere este că scriitorul trebuie să aștepte. Explică asta prin comparația între deschizătorii de drumuri, precum Rimbaud, a căror viață (de scurtă durată de cele mai multe ori) nu cunoaște o tihnă dar care prin munca lor reușesc să creeze noi portițe, noi curente sau mișcări artistice, și oamenii „obișnuiți” care trebuie să aștepte mai mult timp succesul.

Importanța de a munci este adusă de mai multe ori în discuție. Spune că, în ciuda faptului că la vârsta de 29 de ani publică primul lui roman și că apoi renunță la localul pe care îl ținea deschis cu multă trudă, fapt ce i-a oferit posibilitatea de a nu mai munci până la epuizare, asta nu înseamnă că la scutit de efort. Orice lucru făcut necesită efort, oricât de bine sună ideea de a scrie fără a ține cont de „aspectele plicticoase” ale vieții, aceasta nu are aplicabilitate. Pentru el munca s-a dispus diferit de când s-a dedicat scrisului dar, că vă vine sau nu să credeți, a avut locuri de muncă care implicau și munca fizică. Pe lângă asta a spus că a reușit să își asigure strictul necesar și prin intermediul traducerilor.

Și să pot încheia, mai scriu puțin despre opinia lui față de școală. Am apreciat faptul că nu pune accent pe notare, dacă aș fi fost de cealaltă parte a baricadei, cel mai sigur este că aș fi fost de altă părere. Însă, așa cum probabil ne-am așteptat, și în acest punct dă dovadă de echilibru. Spune că, atât timp cât poți să studiezi ce te pasionează și să preiei din școală ce anume te poate ajuta, lucrurile sunt unde trebuie să fie. Nu susține importanța învățării pe de rost sau rigiditatea. Legat de asta vorbește puțin și în Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lungă, unde insistă pe cunoașterea propriilor limite și adaptarea noastră la un program care ni se potrivește. Atât timp cât vrei să faci ceva la un moment dat, tu singur vei înțelege care sunt instrumentele necesare și te vei dedica, mai mult ca sigur, învățării noțiunilor necesare.

Influența lui „Don Quijote” în cultura globală

În urmă cu 400 de ani, lumea și-a pierdut primul romancier modern: scriitorul spaniol Miguel de Cervantes, care s-a stins din viață în data de 22 aprilie 1616 la Madrid. Printre colecțiile de poezii, piese de teatru și romane pe care ni le-a lăsat, o operă de-a lui se află cu siguranță la înălțime. Ingeniosul Hidalgo Don Quijote de la Mancha, cunoscut și sub numele de Don Quijote, este considerat primul roman din literatura europeană, precum și una dintre cele mai admirate și bine structurate cărți care a fost scrisă de-a lungul istoriei. Mii de pagini tot nu ar fi suficiente pentru a descrie și exprima cât de inovator este stilul sau creativitatea, complexitatea situațiilor și personajelor prezente în Don Quijote. Totuși, pentru a transmite și a celebra măreția romanului și a autorului său, putem analiza care a fost influența romanului scris de Cervantes.

Istoria lui Cardenio – William Shakespeare

Se spune că William Shakespeare și Miguel de Cervantes ar fi decedat amândoi în data de 22 aprilie în 1616. Marii iubitori de mistere îndrăznesc să spună că dramaturgul englez și romancierul spaniol erau de fapt una și aceeași persoană. Cu toate acestea, teoria pare mai aproape de o intrigă a uneia dintre teoriile conspiraționiste, ceva mult mai plauzibil. Din punct de vedere artistic, se spune că cei doi erau pasionați unul de munca celuilalt. De exemplu, admirația lui Shakespeare pentru Don Quijote l-a determinat să scrie o piesă despre povestea lui Cardenio – un personaj prezent în prima parte a capodoperei spaniole. Chiar dacă este o piesă care nu a rezistat timpului, se știe că Istoria lui Cardenio a fost jucată la Londra în anul 1613, având un mare succes.

Madame Bovary – Gustave Flaubert

Gustave Flaubert nu și-a ascuns niciodată admirația pentru Don Quijote al lui Miguel de Cervantes. Care spunea, într-o scrisoare din 1852, că originea tuturor oprelor sale se află în Don Quijote, cartea pe care o știa pe de rost. De-a lungul anilor, s-au făcut multe studii asupra relațiilor stilistice și tematice dintre romanele cleor doi autori. Potrivit experților, un exemplu clar este lucrarea principală a lui Flaubert, Madame Bovary. Emma Bovary, eroina pasională și tulburată din punct de vedere sentimental, în căutarea constantă a unei evadari din plictiseala vieții sale, ar fi o transpunere feminină a lui Don Quijote. Ambii eroi își găsesc un refugiu în literatură și imaginație în timp ce se străduiesc să transpună eroismul și poveștile excesiv de romantice ale lecturilor lor în propriile vieți.

Idiotul – Fiodor Dostoievski

Idiotul este considerat unul dintre cele mai importante romane ale literaturii ruse. Rezumând, romanul prezintă povestea prințului Mișkin, un bărbat pur și simplu, poate prea bun pentru a fi real. Chiar dacă a reușit să înfățișeze un om a cărui bunătate l-a condus la un comportament ridicol și stupid, Dostoievski a avut probleme în a crea un astfel de personaj. După cum a explicat într-una dintre scrisorile sale către nepoata sa, ideea principală a romanului este să prezinte un bărbat frumos. Acesta este cel mai dificil subiect din lume, mai ales așa cum este acum.

Potrivit lui Dostoievski, au fost doar două exemple de urmat în acest proces: Iisus Hristos și corespondentul literar al lui Iisus, Don Quijote. Autorul rus a folosit eroul lui Cervantes ca bază pentru personajul său și pentru romanul său. Dostoievski l-a considerat arhetipul eroului literar, datorită bunătății, absurdității și capacității sale de a stimula compasiunea și simpatia cititorului.

Adevărul despre Sancho Panza – Franz Kafka

Fotografie de Sena pe Pexels.com

Adevărul despre Sancho Panza este o nuvelă a scriitorului ceh Franz Kafka, publicată postum în anul 1931. După cum sugerează și numele, povestea este axată pe personajul Sancho Panza, scutierul naiv al nobilului Don Quijote. Cu toate acestea, Kafka nu s-a rezumat doar viața sau secretele scutierului. Acesta schimbat toată intriga romanului. Sancho Panza este descris aici ca un om creativ, plin de povești și aventuri de spus. Însă poveștile par a fi rezultatele propriei sale imaginații, ba mai mult, slujitorul pare nevoit să le povestească pentru a lupta cu demonii vieții sale: plictiseala și depresia. Don Quijote, de-a lungul poveștii, are un rol secundar – este considerat singurul auditoriu al poveștilor lui Sancho. Au fost critici care au sugerat că nobilul hidalgo ar putea fi doar un alter ego al protagonistului, care l-a inventat doar pentru a-și hrăni imaginația.

Articol preluat de pe Culturetrip.

Cărți care au fost interzise – pe care trebuie să le citim

Dacă ar fi să facem o listă cu toate cărțile interzise, am descoperi că ne-ar lua mult mai mult timp, decât ne-am așteptat. Motivele excluderii lor din piața de carte sau din programele școlare și universitare variază. Ce putem spune este că romanele care au un conținut sexual explicit, care fac referire la consumul de droguri sau au imagini violente, sunt cel mai des interzise, fără să se țină cont de valoarea lor literar-artistică. Mulți oameni au găsit motive pentru a interzice unele dintre cele mai bune și mai celebre cărți din lume de la momentul actual. S-au dus lupte în justiție, au fost arse cărți și date pedepse pentru autorii lor. Dacă vă preocupă acest subiect, cercetând veți descoperi o istorie fascinantă a unora dintre cele mai interesante și frumoase cărți. Mai jos regăsiți un număr de 5 din aceste opere prigonite.

Ulise de James Joyce

Ulise de James Joyce a trecut printr-un val de catalogări, a fost numit când obscen, când genial, încă de la publicarea sa din perioada 1918–20. Romanul – care prezintă acțiunea dintr-o zi singură (16 iunie 1904), urmărindu-l pe Stephen Dedalus (personajul lui Joyce din Portret al artistului la tinerețe), a unui colportor publicitar evreu, Leopold Bloom și a soției lui, Molly Bloom, romanul calchiază povestea mitului Războiului Troian, respectiv acțiunea din epopeea Odiseea a lui Homer – a fost primit cu multă căldură, având aprobarea mai multor intelectuali, recunoașterea a venit din partea contemporanilor săi moderniști, precum Ernest Hemingway, T.S. Eliot și Ezra Pound. Pe de altă parte, a fost tratat cu dispreț de intelectualii ceva mai tradiționaliști și pudici ai țărilor vorbitoare de limbă engleză. Comitete din Statele Unite, precum Societatea pentru Suprimarea Viciului din New York, au reușit să obțină interzicerea romanului Ulise după ce a fost publicat doar un fragment în care personajul principal se masturba.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim
Sursa: publimix.ro

Astfel, publicarea și comercializarea romanului era deja considerată contrabandă în America, fapt ce a durat timp de peste un deceniu, până când, prin intermediul unui proces intentat pentru obscenitate în Statele Unite ale Americii în 1933, se schimbă paradigma, valoarea sa literară primează și se ridică interdicția. Marea Britanie, la rândul ei, a interzis romanul până la mijlocul anilor 1930 pentru sexualitatea sa explicită și reprezentarea grafică a funcțiilor corporale. Australia, în schimb, a impus suprimarea romanului cu întreruperi de la publicarea sa până la mijlocul anilor 1950.

În ciuda faptului că mai există destule persoane care ar putea considera și în prezent romanul obscen și nepotrivit pentru o lectură publică, universitățile de pe tot globul îl consideră revoluționar pentru tehnica de narațiune care urmează fluxul de conștiință, precum și pentru intriga sa meticulos structurată care îmbină mai multe teme despre lupta omului modern.

Minunata lume nouă, Aldous Huxley

Romanul Minunata lume nouă (1932) a lui Aldous Huxley este o poveste a unei lumi distopice, a fost scris pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la direcția în care se duce(a) lumea. Oamenii construind un paradis artificial. Critică umanitatea pentru confortul său artificial, care a fost construit pe exploatare. Cartea a fost interzisă pentru subiectul său inconfortabil, deranjând oamenii care se aflau la putere în acel timp. În Irlanda a fost interzis pentru ceea ce a fost considerat un discurs îndreptat împotriva religiei și a familiei tradiționale, precum și pentru utilizarea unui limbaj dur. În India s-a mers până în punctul în care Huxley a fost numit „pornograf” pentru faptul că descria o lume alternativă în care sexul recreațional era încurajat de la o vârstă fragedă.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim

Versetele satanice (1988) de Salman Rushdie

Puțini autori s-au confruntat cu un val de ură la fel de mare precum cel al lui Salman Rushdie. Iar toată această ură s-a datorat romanului său Versurile satanice, care prezintă povestea a doi bărbați ahtiați de cultura islamică și a (in)abilități lor de a face față influențelor occidentale. Publicarea romanului a creat un sentiment de dezgust aproape în unanimitate în rândul comunității musulmane, ce a constat în presupusa atitudine blasfemică redată prin intermediul unui personaj modelat după profetul Mahomed dar și pentru reinterpretarea Coranului. Odată ce cartea a ajuns pe rafturi, Rushdie s-a ales cu o răcumpărare oferită oricui l-ar fi dus fostului lider spiritual al Iranului Ayatollah Ruhollah, forțându-l pe Rushdie să-și limiteze drastic aparițiile publice și să se mute frecvent din reședință în reședință, tot timpul fiind însoțit de gărzi de corp. Versurile satanice a fost o carte interzisă în multe țări predominant musulmane, unde preferința de a păstra armonia civilă, a fost aleasă în detrimentul dorinței de a permite libertatea de exprimare. Printre țările în care romanul a fost sau este în prezent interzis se numără: India (locul nașterii lui Rushdie), Bangladesh, Egipt, Iran, Pakistan și Africa de Sud.

„Marele Gatsby”, F. Scott Fitzgerald

Marele Gatsby” (1925), marele roman clasic al literaturii americane, scris de Fitzgerald, imortalizează Jazz Age-ul, fapt des întâlnit în acea perioadă. Este una dintre cele mai interzise cărți din toate timpurile. Povestea unui „dandy” pe nume Jay Gatsby și femeia de care se îndrăgostește, Daisy Buchanan, a fost mult mai des de când am crede propusă interzicerii. Un asemenea episod a avut loc chiar în  anul 1987, propunere făcută de către Colegiul Baptist din Charleston, din cauza cuvintelor obscene și a referințelor sale sexuale.

Cărți care au fost interzise - pe care trebuie să le citim

Lolita (1955), Vladimir Nabokov

Nu e de mirare că romanul lui Nabokov din 1955 care prezintă o poveste stranie, despre relația lui Humbert Humbert, un bărbat de vârstă mijlocie, cu adolescenta Dolores, pe care o numește Lolita, a creat vâlvă și a făcut ca mulți oameni să privească cu suspiciune opera lui. A fost interzis pentru că a fost catalgat drept „obscen” în mai multe țări, inclusiv Franța, Anglia și Argentina, încă de la lansarea lui până în anul 1959, în Noua Zeelandă a fost interzis până în anul 1960.

Surse: theculturetrip.com, britannica.com, thoughtco.com

Umberto Eco și drumul său până la profesia de scriitor

Notorietatea lui Umberto Eco a fost asigurată în cea mai mare măsură de ocupația lui de scriitor. Romanele sale sunt complexe, scrise cu minuțiozitate, subiectele abordate în ele fiind varate, de la religie, literatură, istorie, politică și filosofie. Cea mai recunoscută lucrare a lui Umberto rămâne romanul său publicat în 1980, Numele trandafirului, care este în esență un roman polițist, plin de mister. Însă, și aici intervine marca sa personală, acțiunea romanului implică aspecte din sfera semioticii, teoriei literare, istoriei medievale și a exegezei biblice. Pe lângă scrisul romanelor, Umberto a contribuit în mare măsură și în știința semioticii prin studiile, cercetările sale și alte lucrări academice. Talentul său scriitoricesc l-a pus și în postura de filosof, eseist și critic literar.

Eco s-a născut în nordul Italiei în anul 1932, fapt ce face firească implicarea lui în mișcarea de tineret fascistă. Abia în anul 1943, atunci când fascismul a început să intre în declin în Italia, Eco a devenit conștient de adevărata dimensiune a acestei orientări politice. Bunicii au fost cei care i-au insuflat iubirea față de cărți, în ciuda faptului că în familia lui, mama și tatăl, citeau oricum din plăcere. Bunica maternă îi aducea acasă de la biblioteca municipală săptămânal câte două-trei cărți. Bunicul din partea tatălui său se ocupa de legatoria de cărți ca un hobby, deprins la pensie. Eco își amintea de grămezile de cărți vechi și frumoase dinn casa bunicului său.

În adolescență, Eco, a citit foarte multe benzi desenate și chiar a scris unele. Într-un interviu pentru The Paris Review, a declarat că a petrecut ore întregi făcând „benzile” sale să arate ca și cum ar fi fost tipărite, munca a fost atât de intensă încât nu a terminat niciodată niciuna dintre ele. Eco a ales să studieze filosofia și literatura medievală în timpul anilor de studiu universitar. A fost atât de îndrăgostit de Evul Mediu încât, în două călătorii de cercetare la Paris a mers doar pe străzile care existau în acea perioadă medievală a continentului.

Anii de studenție l-au ajutat să se îndrepte spre lumea jurnalismului. Anii pe care i-a dedicat acestei profesii l-au ajutat să câștige experiență și să învețe multe despre cultura și jurnalismul modern. În anul 1956 a publicat prima sa carte, Estetica lui Toma d’Aquino, este o extensie a tezei sale de doctorat. Tot în anul 1956, Eco, și-a început cariera de lector la Universitatea din Torino. După o scurtă perioadă de serviciu în armată a apărut în tipar cu a doua sa publicație, Artă și frumusețe în Evul Mediu. Cartea bazată pe cercetări sale ce i-a conferit reputația de important medievalist. Apoi, a început să lucreze ca editor pentru o publicație binecunoscută din Milano numită Casa Editrice Bompiani. Următoarea sa carte legată de arta modernă, Opera deschică, a apărut în anul 1962.

Umberto Eco a continuat să scrie mai multe lucrări academice de-a lungul anilor ’60, concentrându-se pe semiotică, contribuind, de asemenea, la o serie de publicații academice. Pe lângă aceasta, Eco a urmat și predarea la diferite universități din Florența și Milano. A devenit primul profesor de semiotică la Universitatea din Bologna în 1971 și a publicat O teorie a semioticii în 1976.

Anul 1978 a fost cel care a venit cu o întorsătură semnificativă în cariera sa, atunci când s-a decis să scrie un roman, urmând recomandarea unui prieten. O decizie foarte bună, Numele Trandafirului a devenit un bestseller internațional, stabilind o nouă identitate a lui Umberto Eco. În anul 1986, romanul a fost ecranizat cu o distribuție impresionantă, personajele sale fiind aduse la viața de actori ca Sean Connery și Christian Slater. Pentru Eco, nu a mai fost cale de întoarcere, reușind să scrie alte romane, dacă nu mai bune, cel puțin la fel de bune ca primul, merită menționate Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri,  Misterioasa flacara a reginei Loana și Cimitirul din Praga.

Surse:famousauthors,blog.bookstellyouwhy.com, britannica.com

Arthur Rimbaud – pionierul simbolismului care a influențat poeții moderni

Arthur Rimbaud (1854-1891) a fost un poet francez care s-a remarcat rapid în literatura franceză de final de secol XIX, fiind prolific încă din perioada adolescenței sale. Înzestrat cu o personalitate boemă, perseverentă și angrenantă, a fost un redutabil idealist și avangardist, iar multe din operele sale l-au inspirat chiar și pe Bob Dylan, o parte din melodiile sale având mai multe elemente care amintesc de poeziile lui.

Încă de la început  a văzut în vocația lui de poet mai degrabă o chemare spirituală. În cele două scrisori ale sale intitulate „Lettres du voyant” (Scrisoarea vizionarului), pe atunci un tânăr de 16 ani, face o asemănare între poeți și „clarvăzători” sau vizionari, el însuși a vrut să devină un vizionar, pierzându-și propria conștiință individuală, fiind absorbit de „necunoscut” sau de ceva ce am putea numi „absolut”. Absolutul, în acest caz, fiind muzica universului, puterea de viață sau divinitatea însăși. A ajunge la această minune misterioasă, la absolut, potrivit lui Rimbaud, ar fi cea mai mare realizare, pentru că important este ca omul doar să fi încercat să ajungă acolo, pentru că asta înseamnă că și-a cultivat propriul său suflet, care era oricum bogat de la început. Dar asta îl face mai câștigat numai pentru că a a reușit să vadă „necunoscutul”, chiar dacă nu să-l și înțeleagă.

Arthur Rimbaud a reușit să ajungă să vadă acest absolut prin „tulburarea tuturor simțurilor”, supunându-se posturilor, durererii sau prin consmul de alcool, droguri sau, în principiu, orice substanță sau activitate care-i modifica starea psihică. Un comportament ce pentru noi pare să fie unul specific oricărui alt artist din vremea aceea. Cu toate acestea, Rimbaud a adoptat un asemenea regim de viață cu mult înainte de marii boemi precursori ai simbolismului, simboliști sau poeți și artiști moderni. Poetul pare să fi explorat cel mai bine aceste „Paradisuri artificiale” ale lui Baudelaire (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867).

Metodele sale neconvenționale, sau poate că nu, i-au deschis calea spre inovația creativă prin care s-a făcut remarcat. Încercând să-și surprindă viziunile sau reveriile pe care le experimenta sub formă de vis, în cuvinte, Rimbaud, a contribuit la crearea unei forme de poezie complet nouă. Prin care au fost respinse doctrinele realismului și naturalismului, ducând la formarea unei noi arte poetice, ceea ce acum numim simbolism. După ce a ieșit din ghearele tiparelor stricte de limbaj, a propus o structură lipsită de formă a poeziei, lăsând ca imaginile și asocierile dintre ele să determine forma ei. Astfel s-a născut și poemul în proză.

Arthur Rimbaud - pionierul simbolismului care a influențat poeții moderni

La vârsta de 17 ani, Rimbaud a scris una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, „Corabia beată”, care expune povestea unei bărci năucite, eliberată de constrângeri, care cedează în fața forțelor elementare… readucând totul la un punct terminus, unde lumea este prezentată prin tema călătoriei în necunoscut. Poemul a atras atenția celebrului poet Paul Verlaine și, astfel, au început o relație pasională și tumultuoasă precum marea din poemul lui Rimbaud. Patronul spiritual care a devenit iubitul său, Verlaine, l-a invitat pe tânărul Rimbaud la el acasă, ceea ce a declanșat o relație romantică sălbatică, care era adesea alimentată de droguri. Legătura lor a fost atât de tumultoasă și haotică, încât Verlaine l-a împușcat pe Rimbaud într-un acces de furie, când se afla sub influența alcoolului.

Despărțirea lor i-a lăsat un gust profund amar tânărului poet, un final care a dat startul unei crize existențiale profunde, făcându-l să renunțe la toate idealurile sale, atât în plan personal, cât și în cel creativ. O perioadă despre care scrie și în opera sa „Une saison en enfer”. În ea, Rimbaud, împărtășește chinul atracției sale fanatice față de Verlaine, precum și eșecul propriei lui estetici, care era prea ambițioasă. Cartea se termină cu o poezie cu titlul simplu „Adieu”, pe care mulți o concep a fi un adio spus poeziei în sine, cel puțin celei cu vocea distinctă pe care Rimbaud și-a creat-o. După această perioadă de „tăcere”, în care s-a rupt de poezie, a lăsat deoparte absolutul filosofic și a optat în schimb pentru aventura în viața reală, călătorind în Alpi, vizitând Egiptul și în cele din urmă călătorind în Africa, ca angajat al unui comerciant de cafea.

Rimbaud revine acasă la Paris, înainte de a muri la vârsta de numai 37 de ani, din cauza unei boli ce la început părea a fi artrită, ca mai apoi să fie diagnosticat cu un cancer osos. Și așa, viața prodigioasă și prolifică a poetului a fost curmată. Dar contribuția lui deja dusese la multe schimbări și munca lui a avut un impact de durată asupra poeziei la nivel universal. Într-o poezie intitulată „Alchimia cuvântului”, Rimbaud și-a deplâns eșecurile, spunând că a fost o simplă flatare credința că ar fi creat un limbaj poetic care, într-o zi sau alta, va fi pe înțelesul tuturor. La fel ca mulți alți vizionari, Rimbaud, nu a ajuns niciodată să-și vadă visul împlinit.

Corabia beată

                                                            trad. de Petre Solomon

Pe Fluviile calme, cum lunecam la vale,
N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roșii, țintuindu-i cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Purtând flamande grâne sau englezești bumbacuri,
Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii-aceia au amuțit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, oriîncotro voiam.

Eu, ce fusesem iarna, mai surdă ca un creier
De prunc, am dat năvală prin mâniosul val.
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureș atât de triumfal.

Furtunile-mi sfințiră treziile marine.
Mai slobodă ca dopul pe ape-am dănțuit
- Și zice-se că ele doar leșuri duc, haine -
Vreo zece nopți, și farul neghiob nu mi-a lipsit !

Curata undă verde, mai duce decât pare
Copiilor o poamă murată, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.

Mă scald, de-atunci, în mare ca-ntr-o poemă gravă -
Licoare lactescentă cu irizări de sori -
Și sorb azurul verde, în care - pală navă -
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori, -

Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri, -
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri !

Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și seara, și zorii plini de-avânt, -
Popor de porumbițe, - și am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ !

Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii, -
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile - ai spune eroi de tragedii !

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -
Săruturi care urcă în ochii mării, lent, -
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Și fosforul ce cântă arzând incandescent !

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă -
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, vârtos -
Fără-a visa că talpa Madonelor din urmă
E-n stare să împingă-oceanul lenevos !

Am dat peste Florile fantastice, în care
Erau ochi de pantere cu piei de om, și flori !
Și peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hățuri către turma verzuilor vâltori !

Văzut-am bălți dospinde – năvoade uriașe
În care putrezește câte-un Leviatan, -
Rostogoliri de ape prin pașnice făgașe,
Genuni ce sug, cumplite, al apelor noian !

Ghețari, bolți de jăratec, sori de argint și aur,
Și sidefii talazuri – epave-n brune mări,
În care, roși de pureci, să prăbușesc balauri
Din arbori lungi, cu negre parfumuri în spinări !

Aș fi dorit să vadă copiii – această lume
A undei, - peștii-aceia de aur, cântători.
Simțeam că-s legănată de înflorite spume.
Mă-naripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone și Poli, purtam pe buze
Suspinul mării, - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze –
Eram ca o femeie căzută în genunchi…

Peninsulă-mproșcată pe țărm cu găinațuri
De paseri cârcotașe, cu ochi bălai, pluteam
Până simțeam că-n plase de-otgoane și de lațuri
Coboară înecații, de-a-ndoaselea !... Eram

O navă rătăcită sub părul mării, - împinsă
De vânturi în eterul lipsit de paseri; eu
Nici de-ale Hansei pânze n-aș fi putut fi prinsă;
Scheletu-mi beat de apă ar fi plutit mereu;

Eu, sloboda odraslă a fumului și-a ceții,
Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid, -

Eu, scândură năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând, -

Eu, ce simțeam, la cincizeci de leghe depărtare,
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi, -
Eu, de albastre-ntinderi eternă torcătoare,
Duc lipsa Europei cu parapete vechi !

Văzut-am sideral arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
- O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis?

Dar prea am plâns ! Ajunge ! Sfâșietori sunt zorii.
Amară-i orice lună, și orice soare-i crunt:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund !

De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă
Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil, pe vine-așezat, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, îndrăgostit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăușii bumbacului să fiți,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți !

1871

Articol preluat de pe Upworthy.com