Lupta pentru identitate și libertate: „Manuscrisul fanariot” de Doina Ruști

„Manuscrisul fanariot” al Doinei Ruști (publicat inițial în 2015) este de departe cel mai dens roman pe care l-am citit anul acesta. Cu o scriitură echilibrată și cu o viziune de ansamblu asupra epocii fanariote foarte bine documentată, romanul te poartă într-un București desprins dintr-o lume și ea aglomerată, dar cu multe alte reguli decât cele ale lumii în care trăim. Nu sunt o mare cunoscătoare a societății fanariote, prin urmare a fost o încântare să descopăr atât de multe aspecte legate de ea.

Printre cele mai interesante și întristătoare fenomene antropologice și sociale, numite în roman, se numără furatul de nume și sclavia. Spre pildă, dacă voiai să faci o călătorie lungă spre București trebuia să fii atent la tâlhari, la hoții care nu numai că te lăsau fără haine, dar te lăsau și fără identitate. Erai în pericol cu atât mai mult când își puteau însuși un act prin care se atesta identitatea ta. Sclavia era de asemenea un pericol iminent, puteai fi răpit și vândut cu foarte mare ușurință (cel puțin asta aflăm de la boierul Doicescu). Pe lângă asta, dacă aveai (ne)norocul să te îndrăgostești de o persoană subjugată (sclava sau sclavul cuiva) și voiai să te căsătorești cu ea, erai obligat să renunți la libertate.

Două aspecte absolut cruciale, pe baza cărora este construită acțiunea romanului, care, așa cum anunță și titlul său, are la bază un manuscris fanariot, despre care Doina Ruști, vorbește de mai multe ori. Am avut ocazia să aflu povestea descoperirii lui în cadrul unui podcast de la omiedesemne și în cadrul unui alt podcast din cadrul canalului Zaiafet (pe care vă invit să le urmăriți pe youtube).

Complexitatea romanului: straturile narative, stratul stilistic, stratul istoric și social

Spuneam că este un roman dens, fapt ce se susține și prin intermediul straturilor narative, urmărim cel puțin 3 fire narative, pe care le putem considera principale. Prin intermediul lor înțelegem cum funcționa lumea fanariotă. Îl avem în prim-plan pe Leun (pe numele său adevărat Ioanis Milikopu, rebotezat așa de către Tranca, o bucureșteancă mai puțin atentă la detalii ce îl confundă cu un valet dispărut), un tânăr despre care aflăm la începutul romanului că este îndrăgostit de libertate, terorizat de acest vis al deplinătății libertății este fermecat de București, o destinație cu un nume perfid ca un brici.

Hotărât să-și trăiască visul de a deveni mare croitor într-un oraș complicat și aglomerat, a cărui viață clocotea în toate venele sale și în toate păturile sociale. Leun uită de oroarea călătoriilor în vremurile sale atât de periculoase. În drumul său spre București își pierde identitatea, un pas ce îl va apropia, așa cum se va vedea la finele romanului, de pierderea mult adoratei sale libertăți.

„Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și, ascultându-i doar muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil, toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l interesează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome.”

Manuscrisul fanariot, Doina Ruști, Polirom, București, 2016, p. 9.

Prins în mrejele lumii bucureștene pestrițe, Leun se va contopi în acest algoritm unde orice cuvânt ajunge să fie integrat, unde orice secret se metamorfozează și devine mamutul ce captează atenția întregii populații bucureștene, vom vedea că în Bucureștiu fanariot nimic nu scapă exagerării și fanteziei. Celelalte trei fire narative centrale se învârt în jurul boierului Dan Brașoveanu Doicescu și al țigăncii Tranca, mama Maiorcăi, femeia de care se va îndrăgosti Leun. Doicescu pare să fie un fel de figură demiurgică, este boierul în a cărui proprietate intră cele două femei, menționate mai devreme.

Apoi romanul este dens (și fermecător) datorită limbajului utilizat de autoare. Textul pare să te hipnotizeze cu descrierile contrastante, aproape grotești uneori. Doina Ruști atingând performanța de a surprinde prin cuvinte spiritul epocii. Etosul fanariot este redat printr-o atentă întrepătrundere a cuvintelor specifice epocii cu a celora cunoscute și des uzitate de noi, contemporanii. Ești cu precădere fascinat de modalitățile de expresie diverse, folosind multe comparații, epitete și metafore prin care exprimă starea de fapt a tensiunilor și evenimentelor sociale ale acelei perioade, dar mai ales senzualitatea aparte, intimitatea care, paradoxal, pare să se confunde cu a noastră, dar asta numai în măsura de a te purta spre alte tărâmuri ale senzualității

Din fabuloasele descrieri, extrag: „Leun se trezise cu noaptea în cap, după un vis lung din care nu-și amintea decât ochii înzăpeziți ai Maiorcăi și chiotul ei, devenit în vis un mârâit de lighioană scăpată din lanț” (p. 141); „întâlnirea cu Maiorca fusese ca o mână înfiptă în c*aie” (p. 150); „A doua zi Bucureștiul răsuna de voci, iar cuvintele ca niște pene de sticlă transformă orașul în harfă” (p. 165).

Doina Ruști ne oferă multe aspecte legate de vremurile acelea, modul în care oamenii putea să-și piardă inclusiv numele sau cât de ușor ajungeai să fii vândut și să devii proprietatea cuiva. „Manuscrisul fanariot” este poate singura astfel de operă ce ne ajută să înțelegem raporturile de putere din Epoca Fanariotă, înțelegem cât din românescul nostru contemporan este de natură balcanică, orientală sau occidentală. Dar cel mai fascinant aspect mi se pare cel legat de raportarea conducătorilor la religia Imperiului Otoman, la portul specific, există un mic zvon ce pătrunde printre rândurile Doinei Ruști din care deducem superficialitate și ipocrizia de care suferea boierimea bucureșteană sau românească (pe care va trebui să îl descoperiți singuri). Un zvon legat de moartea unui înalt boier ajuns în Istanbul.

Legat de stratul istoric și social am să încerc să ofer, pe cât posibil, cât mai puține spoilere, să spunem doar că are la bază o întâmplare adevărată. Doina Ruști a predat literatură română veche, astfel a studiat mai multe aspecte legate de perioada fanariotă, lucru ce a condus-o către diverse documente. Astfel, a reușit să descopere și acest plot atât de complex și de emoționant. De asemenea, absolut toate marile evenimente numite în carte și toate detaliile referitoare la societatea fanariotă sunt veridice și mai ales reprezentative epocii.

A fost un roman care m-a determinat să-l lecturez în mult mai multe zile decât o fac în mod normal, un roman complex, un roman interesant, dar înainte de toate un roman foarte bine și frumos scris. Uneori lucrurile frumoase trebuie savurate cu simț de răspundere, trebuie să fim dispuși să le oferim timp, din fericire am făcut asta cu „Manuscrisul fanariot”.

Număr de pagini, variază în funcție de format, dar are în jur de 300 de pagini (sau mai puțin);

Personaje centrale: Dan și Manda Doicescu, Leun, Maiorca, Tranca…

Aspecte de urmărit: stilistica, atmosfera fanariotă, fenomenele sociale specifice epocii (sclavia în primul rând), raporturile de putere (din care înțelegem valoarea umană), corupția din epocă, romantismul și senzualitatea, prețul libertății și al iubirii, ironia sorții lui Leun, josnicia lui Doicescu, lipsa de simț al realității și empatie a Mandei Docescu dar și a soțului ei, tragismul relației de iubire și moștenirea celor doi îndrăgostiți…

Spuneți în comentarii ce vreți să mai știți legat de roman sau ce anume este la fel de important de menționat. Elefantul de bibliotecă vă roagă să citiți romanul acesta. ❤

Un elefant de bibliotecă încântat de ce a citit

Jorge Luis Borges și cărțile care l-au inspirat. Titluri descoperite în biblioteca lui personală

„Fericirea se află între paginile unei cărți” spunea Jorge Luis Borges, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX- lea. Impresionanta lui operă literară ne face să ne întrebăm ce lecturi l-au format, mai jos sunt prezentate o parte dintre cărțilepreferate și autorii preferați.

Contribuția lui în materie de literatură și perspectivă filosofică este comparabilă cu a lui G.G. Marquez și a lui Umberto Eco. Opera sa este de factură fantastică, în cadrul povestirilor sale a integrat excepțional idei filosofice complexe, tematica metafizică punând în evidență problemele spirituale ale omului modern. Dintre care putem aminti: dublul, realitatea paralelă a visului, cărțile misterioase etc.. Cea mai cunoscută scriere de-a sa este Aleph, în care dezbate asupra relativității credinței omului:

„Am închis ochii și apoi i-am deschis. Atunci am văzut Aleph-ul. […] Cum să transmiți altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? […] Pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbește despre o pasăre care este la fel ca toate păsările. Alanus de Insulis vorbește despre o sferă al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferința nu se află nicăieri. Iezechiel vorbește despre un înger cu patru fețe care se îndreaptă în același timp spre Răsărit, Apus, Miazănoapte și Miazăzi. […] Cum poate fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit?” Jorge Luis Borges – Aleph.

citat preluat de pe alephnews.ro

Scriitorul a fost foarte legat de părinții săi, a purtat mereu în suflet ultimele lor cuvinte și momentul în care aceștia, pe rând, au părăsit lumea noastră. Despre tatăl său, într-un interviu din anul 1976, spunea că a murit zâmbind: „Era orb și zâmbea atunci când a murit”. Moartea mamei a fost devastatoare pentru scriitor, spunea despre ea că a trăit „O viață de sacrificii, fără să ceară nimic la schimb”.

Borges devine celebru la vârsta de 60 de ani, pe când orbise deja, știm că în această perioadă angajații scriitorului deveniseră ochii lui, îi citeau cărțile, toate devenite simple obiecte pe care le putea doar atinge. Și totuși, pe când nu mai avea acces la cuvântul scris în mod direct, este timpul în care literatura lui devine un adevărat reper în literatura latino-americană, pe când, din punctul pesonal de vedere, atinsese apogeul său creator. Cu o erudiție greu de atins,  reușește ca în fiecare pagină pe care o scrie să facă referire la cele mai importante aspecte ale culturii occidentale. Mai jos descoperim titlurile și autorii care l-au inspirat.

F.M. Dostoievski: Demonii (1872)

Demonii este unul dintre cele mai complexe romane scrise de Dostoievski, acțiunea urmărește destinul unor personaje prin intermediul cărora se prezintă problema moralității omenirii. Se spune despre el că depășește cu mult cauzalitatea pe care o putem întâlni în romanele Idiotul, Frații Karamazov sau Crimă și pedeapsă. Le depășește și prin complexitatea acțiunii, apar foarte multe personaje, pe care, dacă nu ești atent, le poți foarte ușor încurca.

În romanul Demonii, Dostoievski, a prezentat mai multe metehne ale omului, romanul este o operă în care, așa cum spunea Harold Bloom, „denunță  egoismul, cruzimea, ipocriziile noastre și, mai presus de orice, această infirmitate pe care o numim conștiința de sine”. Criticul literar îl considera un „Shakespeare al romancierilor” care „își înzestrează personajele cu o intensitate a trăirii pe care doar operele Marelui Will au atins-o și, în plus, le face să poarte povara rușinii, un lucru pe care Shakespeare nu a fost capabil sa-l realizeze”.

Acestea sunt cuvintele sale despre scriitorul rus, din care deducem profunzimea și acuratețea prezentării comportamentului uman, de care dispunea. Prin intermediul prezentării  frescei micii burghezii rusești, Dostoievski, de fapt descrie oamenii așa cum sunt, cu toți „demonii” pe care îi au, indiferent de statutul financiar sau de nivelul de educație primit. Un roman ce sigur se află alături de marii clasici ai literaturii universale.

Dramaturgie: Henrik Ibsen,  „Peer Gynt” și „Hedda Gabler”

Henrik Ibsen (1828-19o6) este considerat fondatorul teatrului modern, încă din timpul vieții sale a fost foarte apreciat la nivel internațional. Scriitori, dramaturgi și critici literari scriau despre Ibsen ca despre un dramaturg de seamă, a cărui operă oferea perspective noi în domeniu. Printre cele mai importante opere de-ale sale se numără: Stâlpii societății, Casa de păpuși, Peer Gynt, Hedda Gabler, Strigoii, Brand, Constructorul Solness etc.

În Germania are parte de o recunoaștere mai mare decât în țara sa de origine, Norvegia, a exercitat o mare influență asupra scriitorilor și dramaturgilor germani, spre exemplu, Gerhart Hauptmann scrie În zori datorită impactului emoțional puternic pe care o avusese citirea piesei Strigoii, iar Clopotul scufundat este inspirat din Brand și Constructorul Solness. În Rusia este apreciat foarte mult de Cehov și Maxim Gorki, dramaturgi foarte inspirați și apreciați și în zilele noastre. Impresionant rămâne faptul că Ibsen a fost mereu apreciat și omagiat, pe baza a diverse motive, în funcție de epoci. Acesta reușind să fie relevant prin complexitatea operei sale.

Sursa: photos.ro

Hedda Gabler este o dramă în patru acte, una dintre cele mai importante opere de-ale sale. În cadrul piesei de teatru o urmărim pe Hedda Gabler, un personaj feminin foarte controversat. Femeia va eșua în afara umanismului din cauza ambiției sale de a deveni liberă și independentă, ajunge să fie mistuită de egoism, ură și gelozie.

În poemul dramatic Peer Gynt (1867), dramaturgul îmbină fantezia cu drama și realismul, la bază se folosește de personajul legendar scandinav dintr-un basm popular, denumit Per Gynt. Dramaturgul s-a inspirat, potrivit Wikipedia, dintr-o culegere de povestiri a lui Peter Christen Asbjørnsen, Huldre-Eventyr og Folkesagn din 1845. Prin intermediul acestui poem dramatic, Ibsen, va face referire la mai multe aspecte negative ale societății contemporane lui. Este o altă operă de-a sa care l-a determinat pe Bernard Shaw să spună, în lucrarea sa critică  Chintesența ibsenismului, că este un „scriitor reprezentativ, cu vederi socialiste”.

Fiosofie: William James, Giovanni Papini,  Søren Kierkegaard

Abordările sale filosofie au la bază o vastă cunoaștere a filosofiei moderne, inclusiv a celei existențiale, unde fac referire la Søren Kierkegaard (1813-1855), a cărui operă filosofică a creat drumul către existențialism, alături de opera lui Nietzsche. Cel mai important concept, din punct de vedere existențialist, al lui Kierkegaard, este disperarea. Pe care o întâlnim și în filosofia absurdului a lui Camus, interpretată ușor diferit. Influența lui a fost exercitată asupra altor filosofi, dintre care amintesc pe:  Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre și Karl Jaspers. În rândul scriitorilor se numără în mod evident Franz Kafk.

Wiliam James (1842-1910) este considerat părintele psihologiei americane, este un reputat filosof și psiholog american, recunoscut pentru viziunea lui pragmatică. A creat o adevărată vâlvă la vremea sa fiind primul filosof care a folosit termeni ca profit și care dezbătea asupra valorii banilor. Publică prima dată Principiile psihologiei și în 1907 Pragmatismul. 

Filosoful nega existența unui Dumnezeu omniscient și omnipotent. Considera că Dumnezeu este o entitate determinată din punctul de vedere al puterii deținute, putând doar să sculpteze lumea într-o oarecare măsură. Dacă Dumnezeu ar avea puterea absolută asupra a tot ce este, inclusiv asupra oamenilor, ar reduce importanța ființei umane, iar noi am fi niște piese ale unui puzzle.

Giovanni Papini (1881-1956) este o figură marcantă, acesta a avut diverse preocupări de-a lungul vieții sale. În anul 1900 înființează împreună cu  Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, o asociație a „liberilor cugetători”, ale cărei principii erau de factură idealistă și cu tendințe anarhiste.  Filosofia lui era de orientare existențială, va scrie programul revistei „Il Leonardo” în 1903, al cărei tematică cuprinde mai multe referințe la filosofia lui Friedrich Nietzsche și antropozofia lui Rudolf Steiner (potrivit Wikipedia).

Cea mai importantă lucrare filosofică este „Amurgul filosofilor” publicată în 1906, în care critică mai multe sisteme filosofice ale celor mai importanți filosofi: Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer și Friedrich Nietzsche.

Era de părere că gândirea poate aspira doar la un studiu particular al omului asupra lumii. Spunea despre fiecare sistem filosofic că ucide pe cel care îl precedă și care îi este părinte (relația maestru discipol, de exemplu Aristotel își creează filosofia pornind de la viziunea lui Platon, dar își contrazice maestrul, viziunea lui fiind mai mult materialistă decât idealistă), ceea ce înseamnă că filosofia este un patricid. Este un text foarte puternic în care Papini combate virulent toți filosofii menționați mai sus.

Operele lui Jorge Luis Borges: Cartea ființelor imaginare, Evaristo Carriego, Istoria universală a infamiei,
Istoria eternității și Ficțiuni, Aleph, Făuritorul, Relatarea lui Brodie, Cartea de nisip etc..

Sursa foto: /holistic-magazine.ro

Poezia japoneză – arta sufletului pur. Poeți din epocile Meiji și Taishō

Primele „recomandări estetice” legate de poezia japoneză au fost făcute în anul 905 a. Chr. de către Ki no Tsurayuki. Îndemnurile sale priveau condiția și originea poeziei. Recomandările erau cuprinse în prefața cărții Colecția de poezie veche și nouă. Putem observa o trimitere către îndemnurile mai vechi chinezești în cuvintele lui. Despre pozei, aflăm de la el, că are „sămînță inima omului” sau că „se împlinește în frunzele nenumărate ale cuvintelor”¹.

Se admite faptul că începuturile poeziei japoneze a fost ca un strigăt al emoțiilor. Mai apoi expresiile au evoluat și au devenit cântece și ritualuri religioase. Cele mai vechi poeme japoneze scrise în stil vechi se regăsesc în Kojiki (datează din sec. VII).  Poeziile erau foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre.

În Manyoshu, cea mai veche colecție de poezie (sec. VIII), sunt înregistrate 4. 500 de poezii. Sunt cuprinse poezii diverse scrise de diverse personalități, de la împărați la oameni simpli. Pe atunci poezia era o modalitate de exprimare. Bunul gust în poezie apare mai târziu.

Poezia japoneză nu aparținea poeților

Tot poezia este cea care poate să influențeze atât omul, cât și cerul și pământul. Ba chiar pe diavoli și zei îi poate impresiona. Poetul însuși este un „portal” către forțele supranaturale pentru că, prin el, ambele ființe supraomenești pot vorbi oamenilor. Dar poeții japonezi nu fac referire niciodată la vreo muză. Nu se spune că sunt inspirați de vreo zeitate (bună sau rea). Poezia este doar o alinare a omului.

Împrejurările în care poezia este alinare sunt și subiectele abordate în poezie. Poezia este văzută ca o nevoie, nu reprezintă nicio stimulare divină care să conducă la creație. Rolul poeziei era de intermediere în cadrul relațiilor romantice. Un rol pe care îl putem înțelege cu ușurință prin citirea Poveștii lui Genji.

Poezia de tip liant al îndrăgostiților se dezvoltă la curțile imperiale, în cadrul cărora iubiții, viitorii soți, puteau comunica foarte puțin. Întâlnirile logodnicilor erau foarte formale, femeia stătea după un paravan, iar discuțiile se purtau într-un mod rigid, sub formă de poezie. Dacă nu purtau conversații, își trimiteau bilețele, în ele se regăseau tot poezii, iar valoarea lor era stabilită și în funcție de caligrafia folosită de îndrăgostit.

Specificul poeziei japoneze

Înțelegem cu ușurință faptul că poezia nu era doar a poeților. Era a tuturor, oricine putea comunica prin intermediul ei. Prozodia exactă se dezvoltă în funcție de limba japoneză, accentul și cantitatea, două din elementele prozodice de bază europene, nu au relevanță. Lirica niponă se diferențiază după criteriul numărului de silabe. Așadar, poezia tanka are 31 de silabe, dispuse în versuri a câte 5, 7, 5, 7 și 7. Haiku este un tip de poezie dezvoltată mai târziu, are 17 silabe, conține 3 versuri a câte: 5, 7, 5.

Strictețea formelor clasice de poezie este cea care a influențat și dezvoltarea ei. Pe lângă asta, lungimea poeziilor a impus și alegerea subiectelor. Astfel, putem înțelege de ce nu există prea multe poezii „intelectuale”. Pe lângă spațiul limitat, la alegerea subiectelor poetice, a contribuit și tradiția chineză. O influență care și-a spus cuvântul și în cazul cultivării emoției. Descoperim că atât în lirica japoneză, cât și în cea chineză nu există emoție. Mai degrabă găsim subiecte din sfera politicii.

O clasificare tematică a poeziei nipone ar fi o împărțire în: poezii de dragoste și de natură. Cu precizarea că sunt și câteva care au subiecte complexe, metafizice chiar. O altă caracteristică a poeziei japoneze este modul de exprimare. Vom întâlni foarte des sugestia, trăsătură conferită tot de concizia versurilor.

Noua poezie dezvoltată în secolele XVI și XVII: haikai

Denumită haikai sau dialogul poetic liber, acest tip de poezie cultiva lucrurile „banale”. Dacă în dialogul poetic tradițional se vorbea despre florile de cireș, acum se vorbea despre „buruieni”. Este o reacție împotriva prețiozității artificioase. Desigur, în timp și noul estetism începe să fie stereotipizat, însă lucrurile încep să se miște diferit din acest punct. Se renunță la rigiditatea poeziei de tip haiku.

Noul tip denumit hokku sau haikai propune libertatea de expresie și de formă. Versurile pline de obscenități și spiritul optimist sunt două din caracteristicile Japoniei de secol al XVII – lea. După o perioadă de conflicte de lungă durată, Japonia se bucură de prosperitate, astfel nu putem să-i imputăm extravaganța poetică.

Bashō (1644 – 1694) era considerat cel mai mare poet al Japoniei din acele timpuri. Trăia o viață sobră, în puritate, alegeri ce îi determină pe unii să-l venereze asemenea unui sfânt. El creează stilul liber, dar și poezia haiku.

Spiritul său inovativ se justifică prin dorința ca stilul său să se schimbe mereu. Idealul său de înnoire era atât de mare încât își propusese să se despartă complet de orice altă idee tradițională. Îndemnul său a condus de multe ori către creații absolut haotice, lipsite de noimă.

Curente literare în poezie- epocile Meiji și Taishō

După Restaurația Meiji din 1868, urmează o serie de reforme sociale. Toate schimbările pornind de la modelul occidental. Delegații de studiu japoneze sunt trimise în America și Europa. Misiunile de studiu al Occidentului încep încă din 1871. Cea mai cunoscută rămâne Misiunea Iwakura, desfășurată în perioada 1871 – 1873. Însă, de data aceasta, interesul față de cultura străină este unul al maselor. Un fapt foarte ușor dovedit de succesul cărții lui Fukuzawa Yukichi, Lauda învățăturii (1880).

Reforma învățământului are un succes mare. Modernizarea învățământului creează o plajă propice formării unor intelectuali de orientare occidentală. Crescuți sub orânduiala din Vest, mulți obțin și burse de studiu înstrăinătate. Putem aminti scriitorii Mori Ōgai și Natsume Sōseki, formați în noul spirit. Cu precizarea că studiile elementare au fost tot în accepție confucianistă a epocii Tokugawa. de la ei și până la cel de-al Doilea Război Mondial se scrie în cheie occidentală. Sunt traduse multe opere străine, se întrerupe o tradiție ce rezistase 13 secole. Ia naștere o literatură care îmbină tradiția cu inovația.

Spunem că modernismul în poezia japoneză se naște în anul 1882, când este publicată antologia Shintaishishō. Care se traduce prin „selecție de poezii în stil nou”. O carte alcătuită de trei profesori de literatură japoneză, ajunsă foarte cunoscută. În ea erau cuprinse 14 traduceri de poezie engleză și americană. Dar și o poezie franceză după un text englez și fragmente din Goethe și Schiller. În această primă etapă regăsim romantismul și naturalismul – urmat de anti-naturalism. Ultimul curent propunea o abordare idealistă și fantezistă.

Au existat două mari grupări formate în jurul a două reviste literare. Subaru (Pleiadele) – condusă de Mori Ogai și Ueda Bin și Mita Bungaku (Literatura Mita) – condusă de Kinoshita Mokutarō. Poeții care publicau aici aveau viziuni estetice îndrăznețe, cultivau un anumit hedonism. În anul 1908 apare și societatea Pan no kai (Devotați zeului Pan) care promova conceptul de artă pentru artă.

Poeții erelor Meiji și Taishō

Shimazaki Tōsōn (1872 – 1943) –  a primit o educație clasică datorită tatălui său care se opunea culturii occidentale. Poetul studiază de mic limba chineză clasică. Însă, ajuns la gimnaziu urmează exemplul colegilor săi și învață limba engleză. Mai târziu, 1887, urmează studiile de la Universitatea Meiji Gakuin, unde învață engleza comercială. Mai apoi se botează și se dedică studierii literaturii. În anul 1896 publică poemul Cântecul vântului de toamnă, ce pare să fie o „adaptare” a poemului scris de Shelley. Publică primul volum, Mlădițe, în 1897.

Ishikawa Takuboku (1885 – 1912) – fiu de preot, pasionat al revistei Myojo își va publica prima poezie (1902) în paginile ei. Un poet care a reușit să scrie un volum de tanka în numai două zile, Un pumn de nisip (1910). Debutează în anul 1906 cu un volum de versuri libere (shintashi), Dor. Moare foarte tânăr din cauza unei infecții cu TBC, contractat- în urma unei operații de peritonită. Un an de zile, din 1911 până în 1912 este imobilizat la pat. O perioadă în care scrie multă poezie. Volumul, Jucării triste, publicat postum cuprinde toată această suferință.

Ishikawa Takuboku

Hagiwara Sakutarō (1886 – 1942): cu reputația de cel mai mare poet japonez modern, poezia lui aparține epocii Taishō. A fost fascinat de stilul de viață occidental încă din copilărie. Este singurul poet care petrece în orașul natal mare parte din viață. Rămâne în Maebashi până la vârsta de 39 de ani, fără să aspire la marea scenă culturală a orașului Tokyo. În prima parte a vieții este preocupat de muzică. Debutează în 1913 în revista Zamboa.

Era un mare admirator al lui Baudelaire, Poe și Schopenhauer. Fondează „Societatea de poezie Sirena” în anul 1914, alături de poeții Yamamura Bochō și Murō Saisei. Lirica lui urmează datele unui univers sumbru, poeziile sale trimit către morbiditate. Publică primul său volum în 1917, Urlând la lună.

Satō Haruo (1892 – 1964): s-a născut în prefectura Wakayama, încă de mic și-a demonstrat veleitățile poetice. La vârsta de 16 ani scrie prima lui poezie tanka și este publicată de Ishikawa Takuboku în revista Myōjō. De aici continuă să trimită poeziile sale mai multor reviste. În anul 1910 pleacă la Tokyo pentru a urma studiile superioare. Este o alegere bună, reușește să cunoască foarte mulți scriitori. În același timp este preocupat de traducerile din engleză și de proză.

Se face remarcat în proză prin intermediul a două nuvele. Ambele scrise într-o perioadă petrecută la țară alături de o actriță. Este vorba despre: Supein ino no ie (Casa câinelui spaniol) și Den‘en no yuutsu (Melancolie rurală). Două lucrări care îl plasa în mijlocul vieții literare nipone. Akutagawa i-a scris despre Casa câinelui spaniol că este o oază de fantezie în literatura japoneză mult prea serioasă. Melancolie rurală este urmată de romanul Melancolie urbană.

Ote Takuji (1887–1934): se naște într-o familie de „hangii” în stațiunea balneară Isobe osen din prefectura Gumma. Studiază la Universitatea Waseda literatura. Apoi absolvă facultatea cu o teză în poezia simbolistă. De la el rămân un număr de aproximativ 2400 de poeme. În timpul vieții publică în mai multe reviste, dar toate volumele sale sunt publicate postum. Traduce și volumul lui Baudelaire Les Fleurs du mal. Se stinge din viață din cauza infecției cu TBC. Volume de poezie: Broasca râioasă de culoare indigo (1936), Mireasa șarpelui (1940), Parfumuri ale unor țări străine (1943).

Note de subsol

¹Citate preluate din Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991, p. 31.

Surse:

• Literatura japoneză de Donald Keene, traducere Doina și Mircea Opriță, Univers, București, 1991;
• Literatura japoneză modernă de Iulia Waniek, Alexandra Marina Gheorghe și Irina Holca, ProUniversitaria, București, 2013.

Despre eficiența automutilării sau eficiența luminii la Șerban Axinte în „Scrâșnetul dinților”

Șerban Axinte este unul dintre cei mai importanți critici și teoreticieni literari contemporani români. În prezent este cercetător științific la Institutul de Filologie Româna „A. Philippide” din Iași, redactor al publicației cu profil academic „Philologica Jassyensia” și colaborator la mai multe reviste culturale, printre care „Cuvântul”, „Observator cultural” și „Tribuna”. Printre cele mai importante cărți de-ale sale se numără: Definițiile Romanului, De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, Poeticile romanului european reflectate în critica românească postbelică, Gabriela Adameșteanu (monografie critică).

În aceeași măsură poate fi considerat și un important poet român contemporan, a debutat în poezie cu volumul Starea balanței (1996), apoi a publicat Pragurile Apeiron (1999), Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut (2006), Păpădia Electrică (2012) și în anul 2021 a publicat Scrâșnetul dinților la Editura Cartier.

Scrâșnetul dinților, o poezie despre durere și insinuarea iubirii acolo unde nu te aștepți

Cu poezia lui Șerban Axinte m-am întâlnit pentru prima dată în volumul Păpădia electrică (2012), despre care am scris și pe Elefantul de bibliotecă, atunci am simțit nevoia să precizez faptul că, deși, când am citit eu cartea deja trecuseră cel puțin 10 ani de la publicarea ei, poezia continua să fie actuală. Ceea ce, cred eu, o face o poezie bună, Șerban Axinte din 2012 este relevant astăzi datorită faptului că alege să „spună” ceea ce numai el poate să spună. În acest nou volum de poezie regăsesc aceeași stăpânire, aceeași atemporalitate despre care, pe copertă, scrie și Ovidiu Nimigean, Scrâșnetul dinților este o carte „care va rămâne”.

Spuneam că, referitor la Păpădia electrică, poezia lui ne ține captivi, privim realitatea numai prin ochii eului. Se poate crede că descoperim o lume denaturată de sensibilitatea poetului, ceea ce aș corecta acum, de fapt, alături de, și prin ochii poetului, realitatea pare să fie privită până în măduva oaselor, iar asta se potrivește și mai bine pentru Scrâșnetul dinților. Viața nu mai poate ascunde nimic, atât din exterior cât și din interior, sunt dați în vileag tot felul de „monștrii ai trecutului”, „capcane ale memoriei”, traume, despărțiri, boală, suferință și, cel mai adânc ascunsă în viață, se află moartea, care este lipsită de apărare, poetul renaște.

Din nou revenim la aceeași idee,  identificată și în celălalt volum, auzim vocea unui damnat, deși, mai corect ar fi să spun că eul liric este de fapt un lucid (sau hiper lucid). Pur și simplu vede mai departe decât noi toți, dar, paradoxal, în tot acest melanj traumatic, iubirea se insinuează. Un el și o ea reușesc să se iubească până ce se confundă, chiar dacă au viziunea sfârșitului, nu se lasă învinși.

„ne simțim protejați, ni se face poftă de dragoste, aici unde
timpul e o singură zi, să ne îngrămădim unul în altul, să
respirăm tot aerul pe ni-l putem imagina./

boala coboară din creștet în gât, din gât în piept, din piept
în burtă, se scurge în pământ după ce mi-am împuținat
șansele, după ce m-a făcut să aștept în camera din spate,
între întuneric și semiîntuneric, între disperare și vinovăție” călătoria celor patru sori, Scrâșnetul dinților, Cartier, 2021.

Șerban Axinte are curajul să scrie tot ceea ce în mod normal ne este greu să exprimăm prin cuvinte, nu vreau să spun doar că prezintă o pluriperspectivă asupra traumei, mai degrabă sondează până în miezul realității, a propriei sale ființe. Deducem acumularea, excesivul, paroxismul, ai impresia că, după moartea mamei, după moartea tatălui, după propria moarte, după despărțire, după sanatoriu, s-a atins punctul culminant și că a trecut pragul suferinței, că nu se poate mai mult. Dar mesajul este altul, nu contează vulnerabilitatea în sine a ființei umane și ceea ce se poate insinua pe acest fundal, pe acest continuum al suferinței. În inima sanatoriului, regăsim viața, în care se află moartea, ce se naște, paradoxal, din moarte. Nu se poate muri cu adevărat.

Ciclicitatea suferinței merge în paralel cu ciclicitatea sensibilității, a simțirii, eul liric este învingător pentru că, într-un final, chiar dacă „nimic nu te mutilează mai eficient decât propria sensibilitate”, nu trebuie să îți interzici să simți, să trăiești. Visceralitatea reprezintă alternativa morții, acolo unde pare să fie arid ceva se mai mișcă, indiferent de sensul sau semnificația ascunsă, că e disperare, că e iubire, poetul (eul liric) încă mai poate să simtă, trăiește.

„de fiecare dată când ne amintim de viața la business class
scrâșnetul dinților,
de fiecare dată când ne amintim cum am făcut dragoste la cușetă,
scrâșnetul dinților,
de fiecare dată când ne amintim cum ne-am iubit pe plajele de la Sulina sau Sfântul Gheorghe, scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când ne amintim cum ne-am legat unul pe altul cu niște fire imaginare,
scrâșnetul dinților,
logodna noastră de la Schitul Dochia,
scrâșnetul dinților

de fiecare dată când mă cufund în povestea cea mai profundă,
scrâșnetul dinților,
de fiecare dată când îmi amintesc trupul tău gol învălurit în eșarfa verde,
scrâșnetul dinților

și acum când jonglăm cu bilele de gaz, scrâșnetul dinților.

te-ai ascuns de bărbatul tău în carapace și te-ai dus la Avva sufletelor nehotărâte
să-i ceri ajutorul.

jos cu noi,
paradisul e un punct care își schimbă în fiecare moment poziția geografică,
la est, la vest, un drum de 17 ore pare acum o înșiruire de nanosecunde,

bonjour tristesse,
fluturii căzuți în cafea, fluturele de sub cămașă,
orbire, cearcăne, deversor: scrâșnetul dinților.” Scrâșnetul dinților.

Articol scris inițial pe monden.ro: Claudia Nițu la data de 26 iunie 2022, 18:0

Romanul lui George Orwell, „1984”, a fost interzis în Belarus

Nu cred că e o surpriză faptul că romanul lui George Orwell, atât de cunoscut, 1984, a fost inspirat de dictatura stalinistă. Din câte se pare, așa cum scrie presa străină, și cum se precizează în săptămânalul bielorus Nasha Niva, în aceste timpuri atât de asemănătoare anului terorii orwelliene, 1984 a fost interzis în Belarus.

Aceeași publicație săptămânală, Nasha Niva, spune că a obținut o copie a ordinului guvernamental în care se prevede faptul că vânzările romanului (interzis în Uniunea Sovietică până în 1988) au fost oprite. Reprezentanții publicației au susținut că nu pot publica documentul din motive de securitate. Cu toate acestea, citează recomandarea conducătorilor bieloruși, în care se specifică să fie retrase de la vânzare toate versiunile cărții scriitorului George Orwell. În același citat se precizează că data ultimă a sistării comercializării romanului distopic este din data de 19 mai 2022.

Romanul „1984” interzis în Belarus

Pe site-ul postului de radio Radio Free Europe / Radio Liberty s-a menționat cu puțin timp în urmă faptul că un librar a fost tras la răspundere pe această temă. Librarul Ianușkevici, alături de alți angajați, a fost admonestat în data de 16 mai, de cunoscuții jurnaliști propagandiști pro-guvernamentali Ryhor Azaronak și Liudmila Hladkaya, pentru că vindea cărți „nepotrivite”. Imediat după respectiva întâmplare a fost implicată și poliția. Magazinul a fost percheziționat, iar Ianușkevici și asociata sa, Nasta Karnatskaya, au fost reținuți.

Sursa: The Guardian

Același articol menționează că nu este un caz izolat, în ultimii ani cenzura din Bielorus s-ar fi înăsprit. Potrivit postului radio represiunea îndreptată împotriva editurilor independente din Belarus a crescut simțitor. Fenomenul s-ar fi declanșat pe fondul protestelor contra alegerilor prezidențiale din anii 2020 și 2021. Începând de atunci autoritățile bieloruse au suspendat activitatea mai multor edituri independente. Motivația a fost că acestea ar fi încălcat reglementările privind înregistrarea la Ministerul Informațiilor.  Au fost menționate: Limaryus, Knihazbor, Haliyafy și Medysont.

Romanul distopic al lui George Orwell, 1984, prezintă o societatea condusă de un regim totalitar absurd. Cetățenii sunt lipsiți de drepturi civile și de libertate. Se inoculează constant ideea de supunere totală în fața regimului. Iar totul se învârte în jurul unui anume Big Brother (Fratele cel Mare) care poate să vadă totul. Oamenii sunt obligați să facă tot ce le cere. Cred tot ceea ce aud constant sunt convinși că „Războiul este pace”, „libertatea este sclavie” și „Fratele cel Mare îi veghează”.

Trei motive să citești Don Quijote

Poate că suntem reticenți în privința operelor clasice mai vechi, de cele mai multe ori ne sperie ideile învechite. Cu toate acestea, operele clasicilor pot fi o lectură cât se poate de plăcută. Mai jos prezint Trei motive care te vor face să citești opera lui Miguel de Cervantes, Don Quijote.

Romanul publicat în două părți în 1605 respectiv 1615, prezintă povestea lui Alonso Quijano, un hidalgo spaniol din secolul al XVI-lea. Personajul este un nobil atât de pasionat de lectură încât pleacă de acasă în căutarea propriilor aventuri cavalerești. Devine el însuși un cavaler rătăcitor: Don Quijote de la Mancha (am scris mai multe despre roman aici). Imitând eroii săi literari pe care îi admiră, descoperă un nou sens al propriei existențe. Eroul născut în el ajută domnișoarele aflate în ananghie. Datorită puterii sale de a-și imagina totul, are impresia că luptă cu uriași și că îndreptă greșelile făcute de ființele răuvoitoare.

Don Quijote este o carte amuzantă și tragică în același timp

Este deja cunoscut că Don Quijote este una dintre capodoperele literaturii universale și că nu trebuie tratată tocmai precum o literatură pentru copii. Însă nimeni nu poate contesta că este o operă amuzantă. Desigur, aceasta, alături de Hamlet, reușește să formeze una dintre cele mai cunoscute relații de antinomie din literatură și dramaturgie (despre acest subiect am scris pe monden.ro). Don Quijote este un optimist incorigibil, pe când Hamlet este un pesimist analitic.

Sursa: greatdreams.com

Dar, așa cum spuneam mai sus, opera lui Cervantes are multe situații comice, nu mă refer propriu-zis la lupta cu morile de vânt. De exemplu, scena în care măgarul lui Sancho se îndrăgostește iremediabil, cei doi mari eroi fiind nevoiți să aștepte după el pentru a-și continua aventura atât de importantă. Dar, poate cea mai amuzantă parte este asigurată asigurată de către scutierul lui, Sancho Panza, care își menține tot timpul o mină serioasă față de toate „capriciile încurcate” ale așa-numitului cavaler.

Metatextualitatea – primul roman modern

Capodopera lui Cervantes este considerat primul roman modern. De la publicarea sa, cartea a avut o impresionantă influență pentru multe din operele artistice, creațiile ficționale. Încă din timpul scriitorului oamenii erau atât de încântați de peripețiile acestui hidalgo încât au existat foarte multe false continuări. Ba mai mult, existau atât de autointitulați autori ai romanului, încât, Cervantes, tratează în a doua parte acest aspect al paternității romanului său.

Influența acestuia poate fi regăsită de-a lungul secolelor. Artiștii și scriitori au fost puternic influențați de acest personaj și de atmosfera tragi-comică din jurul său. Aici îi putem numi de la la Franz Kafka la Salvador Dali, Mark Twain la Pablo Picasso și lista ar mai continua. Dar Don Quijote este mult mai mult de atât. Este în primul rând o carte despre cărți, citit, scris, idealism vs. materialism, viață și moarte.

Sursa: fitralit.ro

Don Quijote este de fapt un om înnebunit de atât de multe lecturi. Ajunge să nu mai poată departaja lumea reală de ficțiune. O idee foarte apreciată la acea vreme, datorită comicului ce putea să fie explorat prin intermediul ei. Însă, în toată această propunere există un substrat profund. Cervantes a folosit pretextul „nebuniei cărturărești” pentru a dezbate asupra conflictului dintre liberul arbitru și soartă. Eroul nebun este de fapt un bărbat care luptă împotriva propriilor limitări pentru a deveni cine visează să fie.

 Autorii își descriu procesul de scriere, tehnicile și atitudinile față de material. Se discută despre reprezentare, istorie, adevăr, cărți în general, cartea Don Quijote, chiar și Cervantes. Cărțile sunt autorii nebuniei acestui cavaler. De asemenea, Don Quijote percepe lumea prin intermediul limbajului cărților sale, iar cărțile servesc drept căi de înțelegere a comportamentului său. Singurul scop al existenței lui este acela al scrierii unei cărți despre el. Cărțile și narațiunile influențează gândirea și acțiunea majorității personajelor. Putem observa că ficțiunea și non-ficțiunea prezentată în carte se confundă. Un cititor este numit și invocat în carte și devine la rândul său un personaj. Personajele principale învață despre cartea lor și, în esență, devin cititorii propriei cărți.

Don Quijote a existat cu adevărat

Deschis la minte, un om care a văzut multe locuri de-a lungul vieții sale și foarte bine educat, Cervantes a fost, el însuși Don Quijote, adică un cititor pasionat și un călător aventuros.  A servit și coroana spaniolă în aventuri pe care le va include ulterior în roman. După ce a învins Imperiul Otoman în bătălia de la Lepanto, Cervantes a fost capturat și ținut prizonier în Alger pentru o răscumpărare.

După cum am explicat, romanul este o carte despre cărți, un compendiu de texte. Autorul prefeței discută convențiile literare. Multiplii autori ce apar în a doua parte a romanului nu fac nimic altceva decât să ne amintească de faptul că există cineva anume care manipulează acțiunea. Ceea ce ne face conștienți de faptul că numele și imaginea autorului afectează sensul operei.

• Sursă foto reprezentativă: clubrural.com
• Pentru mai multe astfel de articole vă aștept pe monden.ro

Poetul zilei, Virgil Mazilescu. Despre lirica oniristă

Virgil Mazilescu este unul dintre poeții care se află pe lista mea de must read. Poezia lui, de factură oniristă are multe de spus atât iubitorilor de poezie, cât și poeților tineri (chiar și celor mai experimentați). Din punctul meu de vedere lejeritatea exprimării este cea care a r trebui să ne învețe cel mai mult. Exprimările noastre spectaculoase ar trebui să preia puțin din ponderea poeziei lui. Dar nu despre lecții de scriere ar trebui să vorbim propriu-zis acum. Să vedem ce putem afla despre el și poate despre poezia lui.

Volume publicate de Virgil Mazilescu

Virgil Mazilescu se numără printre scriitorii exponențiali români. Marcant pentru lumea literară a judeţului Olt. Deschide ochii pentru prima dată în ziua de 11 aprilie 1942, Corabia. Elevul Virgil Mazilescu a urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe. Fapt datorat părinţilor săi care îşi schimbau des serviciul.

După multe acolade, absolvă în anul 1959 Liceul “Spiru Haret”, an în care se înscrie și la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti. Diploma de licență o obține în anul 1964  și este repartizat ca profesor în judeţul Giurgiu. Apoi, din anul 1966 ocupă funcția de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti. Din 1968 este secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus pe atunci de Miron Radu Paraschivescu. Și, într-un final, după 1970 este angajat ca redactor al revistei „România literară”.

Debutul în poezie are loc în anul 1966 în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. Va debuta în volum doi ani mai târziu, în 1968, cu „Versuri”, carte ce îi aduce Premiul revistei „Luceafărul” pentru debut în anul 1968. Apoi publică și culegerea „Fragmente din regiunea de odinioară” în 1970, în 1979 publică „Va fi linişte, va fi seară”.  În 1983 este publicat „Guillaume poetul şi administratorul”.

Onirismul în poezie

Oniriștii au avut mai multe conflicte cu cenzura comunistă. Grupul lor poetic era considerat decandent în epocă. Mărturie a asupririi pe care au trebuit să o îndure este o minunată corespondență cu scriitorul Dumitru Țepeneag. Acesta din urmă fiind unul dintre inițiatorii acestei mișcări, care își propunea să distrugă formalismul din literatura română de atunci.

„În ultima vreme s-a vorbit destul de mult despre oniric folosind termenul uneori peiorativ, alteori, cu totul superficial. Ce înseamnă în definitiv literatura onirică? Firește, etimologic, e limpede: oneiros vis. E limpede dar insuficient. […] Propun două categorii învecinate, în funcție de care să fie stabilită sfera noțiunii de oniric. Și anume: literatura fantastică și poezia suprarealistă. În perspectiva istoriei literare, literatura onirică va putea fi considerată o încercare de sinteză între fantasticul tradițional, de tip romantic, și suprarealism.”

Dumitru Țepeneag, sursa: Wikipedia

Grupul oniric i-a ființă în anul 1964, datorită lui Dumitru Țepeneag și poetului Leonid Dimov, ambii afiliați revistei literare Luceafărul, ce era prezidată de Eugen Barbu. Celor doi se alătură poeții Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu, cărora li se vor alătura ulterior Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase și alți scriitori români de-a lungul timpului.

„Pentru literatura onirică, așa cum o concep eu, visul nu este sursă și nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului. […] Suprarealiștii s-au străduit și ei să detecteze aceste elemente stranii din realitate (e suficient să ne gândim la Nadja a lui Breton ori la Țăranul la Paris a lui Aragon); dar au procedat ca niște reporteri în căutare de insolit, adică fără voința de a construi cu aceste elemente o altă lume, o lume paralelă asemănătoare visului.” 

Dumitru Țepeneag, sursa: Wikipedia

Oniriștii vor putea publica în revista craioveană Ramuri, înființată datorită lui  Miron Radu Paraschivescu. Acesta reușește să-i reunească în paginile noii reviste pe vechii și noii poeți oniriști. În 1966 vor publica aici Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov și Virgil Mazilescu. 

„Onirismul instituia, ca normă estetică intransigentă, «fuga» din real, transgresarea acestuia și respingea, în orice caz, atingerile artei cu politicul. Atunci?

Adevărul este că nemulțumirea față de onirici nu a pornit de la literatura lor, ci de la manifestarea unora dintre ei în viața publică. La cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu, la adunările scriitoricești mai largi, cum a fost acea faimoasă întâlnire a tinerilor scriitori cu Ion Iliescu, în ipostaza sa de atunci de prim secretar al C.C. al U.T.C., un D. Țepeneag, un V. Ivănceanu puneau întrebări incomode, sfidătoare, care băteau mult dincolo de «estetic», îi atacau fără inhibare pe scriitorii oportuniști, unii dintre ei «clasici în viață».”

Gabriel Dimisianu, sursa: Wikipedia

Despre onirismul românesc putem spune că are slabe rădăcini în onirismul universal, care s-a născut în sânul romantismului german. Se aseamănă în linii mari cu suprarealismul- mișcare din arta plastică. Putem admite că s-a prelungit până în postmodernism, trăsăturile acestuia pot fi observate și în opera lui Mircea Cărtărescu.

mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii

o mare groapă comună

(copil fiind: şarpe cu pălăriuţă) din gură cad mereu cărnuri lungi
de toamnă pînă într-o bună zi cînd spre uimirea tuturor laba
echilibrului peste ceafă: bum. desigur spre o altă viaţă.

trebuie să existe undeva o mare groapă comună unde zac şi respiră
uneltele noastre pe care le ţin strîns strîns alte suflete jucîndu-se
cu metalul lor ruginit. şi iov în pustiu: nemernicul cu flori de
toamnă-n gură de ce să fie

dar de ce să nu fie el frate cu struţul cu şacalul. fără îndoială în
altă lume în alt vis.

(din vol Fragmente din regiunea de odinioară, 1970)

Despre poezie în dialog cu Elena Katamira

Platon spunea despre cuvântul scris că este fără apărare. Textul depășește puterile autorului, ceea ce îi poate conferi atât libertate cât și vulnerabilitate. De ambele părți este asumare, ne asumăm fiecare în parte faptul că nu mai putem reveni asupra a ceea ce a fost deja spus. Am numit la un moment dat expresia din noul volum ceva mai „pufoasă”. Făceam referire la faptul că poeta știe ce vrea să spună și nu încearcă să își impună vreo limită, pufoșenia despre care vorbeam este de fapt libertatea.

Ca în cazul Anei Maria Murariu (interviul cu minunata Ana îl puteți citi aici), poeta Elena Katamira a primit o listă de întrebări la care a răspuns în scris. Din nou, regula a fost ca eu la rândul meu să răspund unei întrebări dacă ar fi dorit. Vă invit să o cunoașteți pe Elena Katamira, o poetă cum mi-am dorit mereu să fiu.

1. Am citit un foarte bine întocmit interviu pe care l-ai oferit publicației InfoArt, unde ai fost întrebată cum ai descoperit poezia. Răspunsul dat de tine înglobează iubirea ta față de poezie, dar și cum anume ai început să scrii. Aș vrea să revenim și aici asupra acestui aspect. Dacă se poate, spune-mi în ce măsură poeta din tine s-a născut prin lectura altei poezii, consideri că poetul/poeta are „obligația” să citească poezie? Unde sfârșește cititoarea de poezie și unde începe poeta?

Mă gândesc acum că poți avea vocație de poet fără să ajungi să fii poet. Mi-ar plăcea să știu cum funcționează mecansimul acesta începând de la origini, probabil că există elemente comune în experiența fiecăruia plus ceva care face diferența. Nu știu cât de corect ar fi să spun că la mine poezia s-a născut din nimic. E ca atunci când descoperi părți din corp. Descoperi că poți face ceva cu ce simți și ce gândești. Că acestea capătă formă pe hârtie, dar nu formă ci ordine, compoziție, sens. că îți seamănă. Prietena mea cea mai de demult și de suflet scria poezii. Cei șase ani diferență de vârstă  nu au fost niciodată o distanță prea mare între noi. Îmi citea tot ce scria și poate așa a început fascinația pentru poezie. Cred că aveam zece ani.

Lecturile au început mai târziu și progresiv și chiar destul de târziu am început să citesc poezie masiv, deși e o exagerare și asta. Regulat, mai corect spus.  Pot  recunoaște că  presiunea mediului virtual în care am publicat  a amplificat  interesul pentru lectură în general și pasiunea de a descoperi poezia în atâtea forme. Realizezi că a citi e vital. E ca și cum te reatasezi unui corp universal și înveți să te miști odată cu el.  Adică în toate direcțiile😊

Prefer să citesc, mi-aș dori să citesc mai mult și să scriu mai puțin. O poezie memorabilă pe an dacă aș scrie, ar fi satisfăcător. Cititoarea de poezie sfârșește când coboară din autobuz, când jocul copilului în parc s-a terminat, când duminicile sunt prea scurte. Poeta începe când există impresii adânci, când strigă ceva dinlăuntru, când vine primăvara.

2. În același interviu ai dezbătut asupra afilierii/apartenenței tale la un „grup poetic”. Mai știu că ești activă în lumea asta a cenaclurilor online (unde te-am descoperit în urmă cu ceva ani), mă interesează cum vezi tu publicarea în astfel de grupuri. Te ajută feedback-urile primite acolo? Există astfel de cenacluri online pe care le-ai recomanda?

Am trecut prin multe grupuri și am rămas în foarte puține. Practic mai scriu din când în când în  Jurnal poetic. Uite un grup care a rezistat. Deși s-a pierdut dinamica inițială, acolo am citit mereu texte bune și feedbackuri sănătoase.

Nu aș încuraja nici descuraja activitatea de grup poetic, probabil că ne-a făcut tututor bine să trecem printr-un astfel de grup la un moment dat,  ideea ar fi de a nu rămâne blocat acolo, în dependență și frustrare sau în glorie și ardoare. Oamenii publică unde se simt acceptați și apreciați, poate face bine pe undeva la deconectare de la rutina zilnică.

3. Din 2018 până acum, am trecut printr-o pandemie și societatea pare să se fi schimbat uluitor, scindările sociale sunt poate la fel de mari ca în perioada războiului, personal mă duc cu gândul la prima jumătate a secolului trecut. Așa cum bine am observat, poezia a devenit un discurs și miza mesajului ei este enormă. Cum vezi poezia-manifest, liricul a fost vândut pe politică și morală? Mai bine zis cum afectează asta poezia?

Spune un poet  „poezia este o armă încărcată de viitor” și de prezent, zicem noi.  Cred că este natural ca totul în literatură să capete accente impregnate de o realitate ieșită din matcă, provocatoare. Poeții sunt soldați, mereu vor avea ceva de spus. Unii mai în prima linie, alții se refugiază în cazemate, după structura fiecăruia în parte.

Nu am repere să fac vreo afirmație categorică, cred că rămâne liric ce este liric, ce este toxic rămâne toxic, ce are forță are forță și mereu va mai rămâne ceva de spus după noi. Poetul nu are ultimul cuvânt. Am senzația că nu ți-am răspuns la întrebare.😊

3. În continuarea întrebării(lor) de mai sus mi-ar face plăcere să ne spui puțin despre ce crezi tu că face o poezie să fie poetică. Ai sfaturi pentru poeții aflați la începutul drumului?

Da, posibil ca nu toate poeziile să fie poetice. Dar asta nu le face mai puțin poezii.  Cred că arta poétică e un colaj de multe chestii,  esențială fiind  percepția cititorului, cât de cultivat este gustul său, cât de exotic, de temperat, de exigent. Pentru mine, personal, o poezie poetică e cea în care te odihnești, efectiv. 

4.  Care sunt poeții pe care orice iubitor(oare) de poezie sau tânăr(ă) poet(ă) ar trebui să îi citească. Ce poeți/ poete preferați/preferate ai?

Să se ia după semne. Să aleagă la întâmplare, dacă nu există indicatori. Să umble prin biblioteci virtuale sau reale.  Uneori cărțile ne caută pe noi. Să citească orice până își definesc propriul gust.

Când recomanzi un autor la modul acesta, trebuie să-i fi citit cel puțin jumătate din opera! Nu îndrăznesc să recomand,  dar am un colț in suflet pentru Mariana Marin și Teodora Coman.

5. Și acum aș vrea să ne oprim puțin asupra volumului tău care este în curs de apariție dacă nu mă înșel. Am citit și fată departe aer de hârtie (îl puteți citi aici)un volum care mi-a plăcut foarte mult. Poate pentru dramul ăla aproape imperceptibil de tragism, tema aceasta a depărtării de un punct terminus al purității și paradigma dialogului cu o divinitate rece/distantă m-au cucerit. Mi-ai făcut frumoasa surpriză de a-mi oferi (înainte de publicare) un nou volum de poezie, în care am observat o ponderare a limbajului, aș spune că folosești un „limbaj pufos” (dacă îmi permiți exprimarea). Aș vrea să ne povestești puțin care sunt temele, ideile, perspectiva ta asupra poeticității prin prisma acestui nou volum.

M-am bucurat mult că ți-ai luat timp pentru lectura celor două volume. Ai dreptate, când recitesc, uneori, fată de parte aer de hârtie observ formulări alambicate, ceva dicteu, ceva prețiozitate.

În cei 5-6 ani care au trecut de la debut îmi place să cred că ceva s-a schimbat în sensul temperarii limbajului, deși am excese și aici. Chiar pufos nu e 😊 L-am vrut cu nerv, cu drumuri scurte și cu destinații ambiguue. Nu știu dacă mi-a reușit.

Am gândit povestea dinlăuntru spre afară, de la mine spre ceilalți, deși încă vorbesc prea mult despre mine în poezie, sufocant acel eu pe care încerc să îl scot la lumină, să  îl vindec,  să îl restaurez, să mi-l așez pe scaun, alături. Povestesc un pic despre trauma emigrantului/imigrantului, despre ce-am mai găsit pe acasă și chestii din pandemie.

Nu știu cine îl va citi, la cine va ajunge. Nu mă preocup pentru asta. Am avut curajul și inspirația să îl ofer înainte câtorva dintre prietenii de pe fb pentru lectură și toate feedbackurile au funcționat ca un declic, mi-am zis, ahaaa, da, asta trebuie schimbat, asta nu merge, la asta se poate renunta etc.

Dacă aș putea să încurajez pe cineva în privința asta, înainte de a publica să își aleagă ca cititori câțiva prieteni buni sau persoane pe care le apreciază și a căror părere ar putea conta, îi încurajez  să o facă!

6. Așa cum ai spus și în interviul de la InfoArt explorezi mai multe forme de artă, de altfel am putut observa singură asta. Ce alegi între cuvânt și formă sau culoare? Ai putea să alegi între ele?

Greu de spus, dacă aș excela în vreuna ar fi mai ușor😊 Depinde de stare, de perioade, prefer una sau alta, deși nu aleg ca și cum ai alege un meniu. Nu le practic nici ca hobby măcar. Sunt necesități care apar și reclamă timp, din când în când. Mă văd  totuși îmbătrânind mai degrabă cu o pensulă în mână😊 și aia digitală.

7. Personal scriu poezie cu pauze, mi-am propus să public un volum. Ce sfaturi ai în această privință? La ce ar trebui să fie atent(ă) o/un poet(ă) care și-a propus să publice în volum?

Să aleagă totul atent și fără grabă, dar să nu amâne foarte mult momentul. Cum spuneam mai sus, să caute beta readers dispuși să fie sinceri, obiectivi, pozitivi. Să nu aibă așteptări. Să își iubească cartea. Să și-o promoveze după publicare. Eu la debut, nu am ținut cont de niciuna din aceste recomandări😊. Habar nu aveam.

8. Poet(ă) se mai poate numi cel/cea care a debutat în volum apoi nu a mai scris deloc? Există o „durabilitate” a poetului/ poetei?

Cred că este imposibil să nu mai scrii după debut. Poate să nu mai publici. Posibil să existe excepții, eu nu cunosc. Dar dacă ai scris un volum memorabil, chiar e suficient pentru istorie.

9. În ce măsură premiile literare atestă faptul că ești un/o scriitor/ scriitoare bună?

Întrebare grea, chestii care mă depășesc, alții ar vorbi mult mai concret despre asta. Cred că premiile sunt repere relative. Au fost contestați  autori premiați inclusiv la Nobel. Totuși, odată ajuns într-o nominalizare, un autor de duzină nu ești. Probabil nu toate premiile cred că își propun să evidențieze un autor bun, ci mai degrabă o creație artistică unică în momentul nominalizării. Și unicitatea poate fi produsul unui context anume.

10. Aș vrea ca în final să ne oprim asupra identității tale, la faptul că trăiește în diaspora de ceva ani. Mă interesează „în ce limbă gândești”. Ți s-a întâmplat să fie nevoie să traduci o poezie în română?

22 de ani aici.  nu am fost niciodată bună la engleză, sunt undeva la nivel primar, mă gândeam să încerc coreeană😊 o limba fascinantă. spaniola, ducându-mi  traiul aici,  a devenit a doua limba, nici nu mai sunt conștientă dacă gândesc în ro sau în spanish, atât de întrepătrunse sunt.

În general, scrisul, poeziile le gândesc în română, majoritatea. Uneori, după vreo lectură intensă în castellană, se leagă versuri altfel, dar la traducere simt că pierd din acel zvâc interior. Iubesc să traduc în general, fie din română, fie din spaniolă, este un exercițiu care mi-a oferit satisfacții mari, creierul mi-a mulțumit. 😊

Despre frumusețea de a nu mai vorbi în „Vara în care mama a avut ochii verzi”

Mult a mai trecut de când nu am mai scris o „recenzie”, o părere despre ce am mai citit. Și am citit câteva cărticele bune. Vreau să amintesc fată departe aer de hârtie a Elenei Katamira, Expectativa luminoasă de Andrei Dosa, un nor în formă de cămilă de Alina Nelega, Spitalul manechinelor de Nora Iuga, O precizie cu adevărat înspăimântătoare de Virgil Mazilescu, mandala de Oana Cătălina Ninu, Civilizații de Olga Ștefan și alte câteva. Vara în care mama a avut ochii verzi al Tatianei Țîbuleac (2016) mi-a plăcut neașteptat de mult, despre ea am scris puțin și aici.

Un roman care părea să fie destul de liniar a devenit o carte pe care nu voiam să o mai las din mână. Un început abrupt lipsit de „metaforă” sau, așa cum spune Radu Vancu, un ton rece ca în Portocala mecanică. Apoi avem parte de un limbaj poetic, mai poetic decât orice altă poezie. Cu o „acțiune” atât de nefirească prin sentimentalism și suferință. O miză asemănătoare cu cea din romanul Oscar și tanti roz al lui Eric-Emmanuel Schmitt. De data aceasta avem o vară și o mamă bolnavă de cancer alături de fiul ei rebel și cu anumite dizabilități mintale.

Urmărim vocea adolescentului care prezintă totul din perspectiva lui. Nu știm ce se întâmplă nimic din ce se întâmplă în mintea celorlalte personaje. Un mic truc care te ajută să empatizezi, să suferi cu o oarecare măsură. Fiind vorba despre o mamă muribundă care alege ca ultimele luni să le petreacă alături de un copil ce se dovedise fără milă. Asta este ce ne spune vocea personajului- narator. Aflăm totul prin ochiul lui obsedant, paranoic și poetic.

„Voiam să pot muri simplu, comod, repede. Voiam ca moartea să fie în puterea mea, să o pot invoca fără efort şi fără cheltuieli în orice secundă. Toate acestea ar fi fost posibile dacă moartea fi fost inventată de cineva cu mai mult discernământ, care n-ar fi protejat-o atât, ci ar fi redus-o Ia o simplă funcţie. Un al treilea ochi, o a treia tâmplă, o inimă pe dreapta, care să deconecteze unilateral trupurile inutile în caz de necesitate”.

Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac, Cartier

Ce am apreciat la Tatiana Țîbuleac au fost modurile de expresie. Faptul că folosește un limbaj poetic, că utilizează metatextualitatea pentru a detensiona atmosfera atunci când devine paroxistic de… dureroasă sau mai mult decât pot spune. Mi-a plăcut foarte mult că a dus de câteva ori toată treaba cu mama muribundă în zona livrescului. De exemplu moartea ei în sine este amintită cam o dată la câteva pagini, cu toate acestea nu se spune direct „acum a murit”. La un moment dat este găsită fără suflare plutind deasupra unei ape. Singurul moment în care ni se prezintă o posibilă scenă cu moartea ei este cu trimitere directă către mitul Ofeliei. Shakespeare salvează situația și, pornind de la imaginea aceea „idilică” a morții Ofeliei, se construiește o scenă a morții mamei lui. Fapt ce atenuează impactul evenimentului tragic.

„Am găsit-o plutind în cada de cupru – albă şi uşoară, cupărul acoperindu-i faţa ca nişte alge transparente. Ochii ei verzi, larg deschişi, străluceau în apă ca două cioburi de smarald. La ei m-am întins în primul rând ca să îi salvez, de parcă ar fi fost cheia către o lume fermecată, pe care voiam să o renasc. Restul trupului a urmat docil şi moale, ca o cămaşă de lună”.

p. 107

Romanul reușește să fie temperat în ciuda exceselor sentimentale, ceea ce este destul de greu de făcut. Balanța este menținută în echilibrul prin micile inserții poetice legate de ochii mamei, simbol folosit recurent. Prin intermediul căruia autoare poate să facă trecerea de la iubire la regret, de la moarte la viață. Funcționează ca un liant între capitole, marchează și o trecere semnificativă a timpului, se accentuează legătura care urmează să se rupă între cei doi. Romanul are o simbolistică ușor de percepută, dar, dacă citești cu mai multă atenție poți găsi multe profunzimi. Mă bucur că am ajuns la un roman atât de scurt și de mare prin tematică și construcție.

Poetul în luptă cu moartea. „Păpădia electrică” a lui Șerban Axinte

Anul ăsta trebuie să îl încep cu o recenzie la volumului păpădia electrică scris de Șerban Axinte (Cdpl, 2012), poezia printre cuvintele căreia am pășit fără niciun orizont de așteptare. Nu am avut nicio pretenție, l-am citit pe nerăsuflate pentru că voiam să „aflu” mai multe de la poezie la poezie. Un volum prefațat de Radu Vancu, reeditat în anul 2021 la aceeași editură (an în care a fost publicat și Scrâșnetul dinților la Editura Cartier). Poate fi găsit în diverse librării, vezi pe Libris și în format electronic pe platforme ca scribd sau isuu (disponibil doar cu abonament).

Faptul că un volum de poezie este relevant după 10 ani de la publicarea lui, nu face nimic altceva decât să îi confirme valoarea. Această primă întâlnire a mea cu poezia lui Șerban Axinte m-a făcut să caut alte volume de poezii de-ale lui pentru că, așa cum am regăsit în poezia Cristinei Drăghici sau a Antoniei Mihăilescu, are anumite valențe de tragic, prezintă suferința care se insinuează în cotidian, cam tot ce mă interesează.

Am regăsit ermetism, o caracteristică mai rar întâlnită în poezia recentă. Ceva ermetism, și îndemn la gândit, am mai regăsit în cazul poeziei Teonei Galgoțiu, dar nu cu un așa determinism ca la Șerban Axinte. Poezia lui îmi dă impresia că se află la întâlnirea dintre modernii francezi și romanticii ruși în care este esențializată lirica română avandgardistă și cea doomiistă. „Vinovată” de un prozaism echilibrat, care pe mine una m-a câștigat pentru că sunt secvențe „narate” cu scopul de a te face să meditezi, noțiuni și concepte filosofice trasate subtil.

De prisos să folosesc un limbaj critic, având în vedere că prezint poezia unui critic literar, dar vreau să vă asigur că merită să te lupți în versurile lui până să aprofundezi sensul cuvintelor. Este speculat mitul poetului damnat, un boem suferind care se luptă cu o maladie sau cu divinitatea (sau cu ambele). Parcurgem cu el delirul trăit de un poet hipersensibil într-o lume alterată.

De la prima poezie se insinuează ideea de realitate denaturată. Șerban Axinte nu oferă posibilitatea de-a ajunge la ochiul alterității, eul liric este singurul care poate face referire la sine. Doar el poate vorbi despre boala și nevoia lui de discurs asupra morții. M-a impresionat tehnica de-a reda într-un limbaj actual delirul poeților moderniști (așa am perceput eu). Avem în fața noastră poetul care atinge extazele trăirii prin intermediul paradisurilor artificiale (aici e vorba mai mult de o nevoie de adormire a simțurilor, de o alinare prin viciu).

am văzut de două ori gara,/ prima oară eram foarte grăbit,/ a doua oară, foarte beat,// aşa că am luat o decizie,/ o măsură urgentă,/ încă o vodcă rusească pentru stimularea memoriei.

Decoct, în Șerban Axinte, Păpădia electrică, CDPL, 2012 p. 14

Am încercat să identific a cui voce o aud pe parcursul volumului, un sfânt cu vicii, un păcătos în luptă și dialog direct cu Dumnezeu, de multe ori m-am dus cu gândul la Rasputin, răzbate o atitudine de damnat aproape învins, care-și desfășoara agonia între ușile unui sanatoriu. Disperarea care se alină doar cu tăiatul firului în patru și cu exerciții de istorie alternativă. Iar asta doar pentru a ajunge la aceeași concluzie, unde se simte pulsul există suferință, omul găsește mereu o cale către cruzime.

„am auzit că cineva s-a spânzurat/ în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul/ lor, toată lumea e în siguranță, e bine, e bine, dau peste cineva care știe pe dinafară/ formula oțelului, știe foarte multe nume de scriitori și de muzicieni germani;/ cum ar fi arătat destinul lui hitler dacă ar fi ascultat mai mult bach,/ prolégomènes à une science de la contradiction de stephane lupasco, ai auzit de tristan tzara, trist în țară, ovreiul ăla samuel rosenstock (…)// boala intră și iese prin ochii ei, intră/ și iese prin ochi, sublim, sublim.”

sublim, sublim, pp. 16-17

În aceeași poezie spune „cobor un etaj, ajung într-un salon, e prea multă liniște, nimeni nu e legat/ de pat, doar câțiva indivii se rotesc în jurul unui ibric”, apropierea de starea de nebunie, necesară pentru a crea nimbul nebuniei pentru tot ce urmează în volum. Am avut de multe ori impresia că urmăresc o acțiune, o degradare în crescendo a unui personaj anume, dar asta fără să știrbească liricitatea.

E ca un drum care duce în infern, spre care pășim treptat, cu cât te afunzi mai mult în volum, cu atât lexicul morții începe să fie din ce în ce mai bogat. E ca o ispășire prin poezie, prin care trupul ajunge să fie învins, libertatea fiind posibilă doar prin trup, prin vindecare lui sau prin abandonare. Trupul femeii – propria ei închisoare, creierul șubred al bărbatului asistat de neputința trupului, omul văzut în toate ipostazele mereu pus în fața morții. Pentru că trupul bolnav este reflecția unui suflet bolnav. Iar totul în final, după exodul în iad, devine un dialog (sau monolog?) dus cu o divinitate rece.